duminică, 24 decembrie 2017

Luli August Sturdza -"Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat..."

O carte de memorii minunatã, alãturi de "gustul, mirosul şi amintirea" a Anamariei Smigelschi, "Prin perdea" a Aurorei Liiceanu şi scrierile Lenei Constante. Cartea unei femei puternice, foarte creative, cu umor, cu dorinţa de a împãrtãşi cu alţii lucrurile frumoase descoperite înãuntrul ei, cu deschiderea de a ajuta cãci nimeni nu are nimic a pierde într-o lume în care suntem toţi nişte victime ale unui sistem absurd şi cu damnãri aleatorii.

Descendenta unei familii de intelectuali cu o istorie deosebit de interesantã, Luli August trece de la competiţia de triciclete cu micul vecin necunoscut de pe bulevardul Kiseleff care se descoperã a fi Regele Mihai copil la hãituiala Securitãţii cu schimbarea forţatã a identitãţii, pentru a se resemna cu soluţia fugii în luminoasa Californie dupã un scurt traseu creativ intens în perioada comunistã.

"Am trãit zece ani în Petroşani.
Ii ştiu toate pietrele drumurilor; toţi copiii care se uitã prin gard la trecãtori; toţi câinii vagabonzi.
Petroşani, oraşul meu.
Trãiesc de zece ani în Hollywood.
Hollywood, oraşul meu.
 Amândouã în aceeaşi viaţã."

Povestea fascinantã a unei vieţi preapline surprinse în esenţialul ei cu diverse cadre cinematografice pe fundalul unui Bucureşti care trece prin transformãri fenomenale de la construirea Arcului de Triumf la degradarea comunistã.

"Gândacii roşii cu tot atâţia "ochi" pe spinare i-am regãsit puzderie printre tufele mirositoare din Provence; pui de şopârlã îmi trec fulger peste espadrile pe pietrele calde ale Californiei. Zadarnic am cercetat ierburile: ceapa-ciorii a rãmas în Soseaua Kiseleff, în prima jumãtate a veacului douãzeci. Ca şi "liliacul nemţesc." Tufã mare cât un copac mic, cu frunze dantelate cum n-am vãzut la nici o specie de liliac. Flori modeste, firave, dese: mii de cruci palid violete cu un miros discret şi complicat, pe care îl caut de zeci de ani. Sã fi avut vreun amestec iasomia care înflorea la o aruncãturã de bãţ, sau lãmâiţa de lângã liliac? Amândouã?
In solul Californiei, în care înfloreşte orice nuia pe care o înfingi, am reconstituit: un liliac hibrid )dupã ce am cercetat savante dicţionare horticole), o iasomie şi o lãmâiţã. Infloresc toate de douã ori pe an în aceastã permanentã varã. Zadarnic. Amintirea acelui miros îmi tulburã mintea şi acum, dupã cincizeci de ani."

Ca o anecdotã, e interesant cât de mult se aseamãnã protestele comandate de comunişti cu cele din comandate de comuniştii cu faţã de social-democraţi de 2017:
"Ajung din urmã, pe bicicletã, o coloanã cu drapele roşii şi nelipsitele portrete enorme purtate pe ştãngi.
Nu-mi vine a crede ce aud.
Coloana s-a oprit. Opresc bicicleta lângã o chivuţã rezematã de un gard: îşi suceşte o ţigarã, gata sã se încoloneze din nou. O întreb.
-Ce strigai dumneata adineauri?
-Cum ce? Ce ne-a zis tovul posambil. Io fac decât ce zice şi nu strig decât ce zice sã strig.
-Adicã ce? Nu-mi spui şi mie?
-Pãi... ce-auzişi, mânca-ţi-aş. Joi fac cinste!
-Taci, fa! se repede un neam de-al ei din coloanã. Strigãm jos franciştii.
-Cine sunt franciştii? îl întreb.
-Cum cine? Aia care are franci, care a supt sângele poporului.
Visez un vis de groazã? Pe mintea acestei mulţimi a încãput ţara româneascã?
Chivuţa ridicã din umeri la vorbele bãrbatului, îşi aprinde ţigara adãugând, când el se depãrtase:
-Minte de bãrbat, duduie!
Coloana porneşte, ascult cu atenţie. Se aude clar, articulat, glasul mulţimii: Joi fac cinste!"

Ce-mi place mie la toate aceste memorii scrise de femei este naturaleţea cu care se opun nonsensului şi abuzului, fãrã a cãdea în cabotinismul unei ideologii pompoase cu idei mari şi, de fapt, gãunoase, cum întâlnim adesea la scriitorii bãrbaţi. Este vorba de ajuta atunci când cineva e în nevoie, de a denunţa prostia atunci când apare, de a privi situaţiile dificile în care ajungi ca o ocazie de a învãţa lucruri la care altfel nu ai fi nicicând expus. Aceste amintiri respirã o umanitate atât de fireascã încât nu pot decât sã-ţi restabileascã încrederea într-o lume cu resurse nebãnuite de altruism, de frumos, de bine.

"Un anume ochean-jucãrie se numeşte caleidoscop.
Suceşti ocheanul, imaginile se schimbã, se compun din bucãţi, alcãtuind alte şi alte imagini neaşteptate.
Gândindu-mã în urmã la viaţa mea, e un caleidoscop.
Mergând spre casã, cumpãram flori din aceeaşi rãscruce, de la aceeaşi ţigancã. Intr-o zi, mi-a luat pama stângã între ale ei. S-a uitat lung. "Haoleu, frumoaso, viaţa tãlicã ar sã hie o harababurã!"
Aveam 17 ani. Am 77. Curat harababurã."

2 comentarii: