Mihail Sebastian a fost hipsterul
avant la lettre. Jurnalul lui penduleazã între superficialitatea unui tânãr cu mare succes la femei, care se îndrãgosteşte de tot felul de actriţe cu vederi flexibile despre relaţiile cu bãrbaţii (în epoca fb-ului statusul lui ar fi fost un etern "in an open relationship"), decepţiile cauzate de prietenii lui literari (în principal Mircea Eliade şi Camil Petrescu), deşi lipsa lui de ranchiunã (rãutãcios este, desigur, în nenumãrate rânduri) ţi-l face foarte simpatic, şi experienţele nefericite pe care trebuie sã le suporte un tânãr (şi evreu pe deasupra la toate) în timpul rãzboiului.
Dacã ar fi trãit pe vremea fb-ului, Mihail Sebastian ar fi fãcut furori cu postãrile despre diverse nimicuri zilnice. Pun pariu şi cã selfie-urile lui ar fi avut mare succes cãci pare sã fi fost un bãrbat cu delicioase frivolitãţi privind aspectul fizic.
"Prima zi de primãvarã. Prima zi de pardesiu.
Este şi asta o bucurie, sã pãrãseşti un palton greu, vechi, bãtrânesc, şi sã ieşi cu un pardesiu gris, în care ai impresia cã eşti elegant –şi în care în orice caz te simţi cu atât mai tânãr!"
"[...] dacã tinerii însurãţei, vecinii mei de balcon, n-ar fi avut fantezia sã facã toatã dupã-masa lecturã cu glas tare. Citesc o carte franţuzeascã –şi o citesc pe rând: când ea, când el. Pe urmã o comenteazã, o explicã, pasaj cu pasaj. Exasperant. Genul cel mai detestabil de lunã de miere: luna de miere intelectualã."
Micile observaţii privind relaţiile între femei şi bãrbaţi sunt percutante în profunzimile şi perspectivele neaşteptate pe care le aduc:
"Scrisoare de la Jeni, care e la Sovata. Amuzant cum dateazã "Sovata în 3 august". Acest "în" e un vechi tic al meu, de prin 1925-1926. Ea l-a pãstrat, desigur fãrã sã ştie. E şi asta o formã de fidelitate.
Un bãrbat nu va şti niciodatã ce sedimente de amoruri trecute sunt în gesturile, în obiceiurile, în vocabularul, în ticurile unei femei."
Mihail Sebastian scrie pe larg despre modul în care îşi scrie romanele şi piesele de teatru. Pe lângã delicioasele momente de procastrination (mereu mormãie cã îi trebuie doar câteva zile de concediu ca sã plece din Bucureşti şi sã termine de scris, dar când ajunge la Predeal îşi petrece zilele schiind sau descoperã cercuri sociale agreabile unde îşi pierde timpul cu discuţii şi mondenitãţi; când fuge la Balcic, preferã sã se bronzeze ca un zeu şi sã lâncezeascã în pielea goale în tot felul de locuri sãlbatice ascunse), eforturile pe care le face pentru a scrie, rescrie, gãsi cuvintele potrivite, crea relaţiile juste între personaje, surprinde profunzimea psihologicã adecvatã te face sã îi apreciezi foarte mult cãrţile care compenseazã prin densitate şi subtilitate subţirimea numãrului de pagini.
"Nu mi-o spun cu mândrie: dar n-am cerut niciodatã nimãnui nici un articol, n-am dus nici o politicã literarã, n-am cultivat simpatii, n-am evitat adversitãţi. Poatã cã toate astea intrã în vechea mea lene, dar în anumitã mãsurã şi în conştiinţa cã destinul meu de scriitor –dacã cumva am vreunul- se decide dincolo, mult dincolo de toate aceste mici "chestii"..."
"Condeiul meu e plin de obstacole, plin de scrupule, plin de ezitãri. Nu aşa se scrie un roman. De altfel trebuie sã convin cã nu sunt un romancier. Pot scrie lucruri delicate de reflecţie, de reverie interioarã, de solilocviu –dar nu pot sã mã avânt cu uşurinţã între mai multe personaje pe care sã le las sã trãiascã."
"Incã o datã trebuie sã deplor încetineala mea în scris. Nimeni, cred, nu are mai puţinã vivacitate, mai puţinã libertate de mişcare, mai puţinã uşurinţã spontanã decât mine. Sunt lucruri care îmi lipsesc total. Vãd uneori idei în nu ştiu ce fulgurantã luminã –şi am atunci impresia cã totul s-ar putea realiza miraculos în câteva ore, ca sub o inconştientã dictare. Dar când iau tocul în mânã totul devine opac –şi atunci începe munca absurdã, platã, greoaie a scrisului, care ţine zile, sãptãmâni, luni, uneori ani."
"Trebuie oarecare energie, anumitã încãpãţânare pentru a ţine un jurnal –cel puţin la început, pânã te deprinzi, pânã gãseşti tonul just. In definitiv, este ceva artificios în însuşi faptul de a ţine un jurnal intim. Nicãieri scrisul nu mi se pare mai fals. Ii lipseşte scuza de a fi un mijloc de comunicare, în lipseşte necesitatea imediatã."
Pentru cineva paralel cu muzica (aşa cum sunt eu), aplicaţia şi dedicaţia cu care Mihail Sebastian abordeazã acest domeniu sunt impresionante. El chiar ia în serios aceastã pasiune şi o exercitã cu mare rigurozitte.
"Antoine Bibescu mã întreba, duminicã dimineaţa, dacã am înclinare naturalã pentru muzicã. I-am rãspuns cã nu: am venit spre muzicã din curiozitate, pentru a intra într-un domeniu pe care nu-l cunoşteam –şi cred cã am început s-o iubesc, prin aplicaţie, prin efort. Foarte rar am momente de abandon adevãrat. De altfel, nici nu ştiu dacã ceea ce numesc "abandon" este felul cel mai just de a asculta muzica. Nu am încredere în reveria confuzã, puţin destrãmatã, în care mã las legãnat în timpul unui concert. Incerc, dimpotrivã, sã ascult frazã cu frazã, analitic, gramatical. Incerc sã ascult o bucatã de muzicã aşa cum citesc o carte."
Tenacitatea (poate specificã tinereţii) cu care trece peste tot felul de neplãceri literare, relaţionale, istorice te uimeşte. Mihail Sebastian descrie cu amuzament (de multe ori amar, e adevãrat) toate loviturile pe care le primeşte, chiar şi de la prieteni foarte apropiaţi, cu antisemitismul tot mai accentuat al acelor vremi. Mirarea lui (ca şi a noastrã) la opacitatea faţã de lipsa de logicã şi de uman a ideilor antisemite puse în circulaţie înainte şi în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, idei adoptate şi vehiculate chiar şi de oameni de o capacitate intelectualã şi deschidere culturalã remarcabile (cum este, de exemplu, vechiul prieten Mircea Eliade) surprinde absurdul unei frenezii ideologice cu un succes inexplicabil şi ar trebui sã ne punã în gardã faţã de fenomene asemãnãtoare, indiferent de conţinutul lor.
"A pierde o situaţie –„Cuvântul”; un om faţã de care mã simţeam responsabil –Nae Ionescu; o serie de prieteni –Ghiţã Racoveanu, Haig, Marietta, Lilly, Nina şi, în sfârşit, prietenul cel dintâi şi cel din urmã, Mircea –a pierde totul, absolut totul, poate fi la 30 de ani nu un dezastru, ci o experienţã de maturitate.
Nu ar trebui sã-i fiu recunoscãtor vieţii cã face gol în jurul meu, cã-mi ia, îmi retrage toate obişnuinţele şi comoditãţile pe care cu timpul le acumulasem, şi mã pune din nou în faţa începutului, dar nu cu inconştienţa de la 20 de ani, ci cu luciditatea de la 30?"
Experienţa rãzboiului, dezumanizarea, pierderea în anonimatul unui numãr care va apãrea în statisticile rãzboiului de luptãtori, victime, morţi etc., reducerea omului la instrument, la masã de manevrã sunt relatate cu atât mai impresionant cu cât prima jumãtate a jurnalului ne-am obişnuit cu un tânãr efervescent, tenace, nepãsãtor. Chiar şi dupã începerea rãzboiului, el îşi pãstreazã urme înduioşãtoare de nepãsare, de superficialitate, de neseriozitate, care sunt, pânã la urmã, semne de tinereţe, de vitalitate. Astfel, deşi situaţia lui financiarã se înrãutãţeşte pentru cã trebuie sã facã faţã unor cereri de bani imposibile venite din partea statului pentru familiile de evrei şi le este tot mai greu sã gãseascã venituri pentru chiria nesimţit de mare impusã de proprietarul care ştie cã nu au cum sã se mute pentru cã nimeni nu va primi nişte evrei în timpul rãzboiului sau pentru cheltuielile zilnice cu mâncarea, cum a câştigat nişte bani la poker, Mihail Sebastian îşi cumpãrã nişte discuri de muzicã clasicã. Sau printre cheltuielile lui lunare se numãrã mult timp plata unui meditator la englezã ca sã poatã citi Shakespeare în original (deşi aceastã pasiune pentru limba englezã se dovedeşte utilã spre sfârşitul rãzboiului când oameni de treabã, cum ar fi Birlic, îi dau mai pe sub mânã texte de tradus). M-am bucurat sã o gãsesc şi în memoriile lui Sebastian pe draga mea Lena Constante la care se putea refugia în timpul rãzboiului pentru a asculta muzicã clasicã şi a mai uita de ameninţarea constantã a arestãrii şi deportãrii.
"Vai! ce deplorabilã figurã fac. Sunt mizerabil, bãtut parcã, desfiinţat, desfigurat. Nu mai sunt eu; nu sunt nimic, nimic, nimic. Ceva care sã poatã fi ucis la îmbulzealã, fãrã ca într-adevãr sã aibã vreo importanţã; ceva care poate fi târât prin noroaie, aruncat în grajduri, uitat pe câmp; ceva fãrã nume, fãrã identitate, fãrã privire, fãrã voinţã, fãrã glas, fãrã viaţã –un soldat român."
"Nu ştiu, dar ceva e de învãţat din ultima întoarcere a situaţiei: cã nimic în rãzboiul ãsta nu e definitiv; cã oricât de puternic este un fapt, el se pierde mai curând sau mai târziu în mişcarea generalã a rãzboiului; cã o situaţie nu se schimbã niciodatã instantaneu. Rãzboiul e o acumulare lentã de fapte, unele mai mãrunte, altele mai senzaţionale, care toate se topesc în complexul întregii drame. Uneori, când „se dã o loviturã”, avem o clipã de uimire şi atunci, nãuci sau entuziaşti, avem impresia cã totul se poate sfârşi brusc, ca prin miracol, într-un mare triumf sau într-un mare dezastru. Dar pe urmã totul se atenueazã, descreşte, devine indiferent –şi reintrãm în vechea, înceata succesiune a zilelor. Pânã la viitoarea "loviturã", care din nou ne va lãsa pentru o secundã fãrã respiraţie."
Jurnalul lui Sebastian cuprinde reflecţii dintre cele mai diverse, de la lucruri uşuratice pânã la remarci de o profunzime psihologicã impresionantã, iar în ciuda dezamãgirilor cauzate de trãdarea prietenilor sau de situaţia politicã haoticã rãmâne foarte tonic pentru cã tânãrul nostru continuã sã fie pozitiv şi de multe ori cu capul în nori deşi conştient de situaţia urâtã în care se aflã.
