Octavian Soviany -"Nãluca"

Este o carte superbã în care limba românã capãtã o putere hipnoticã aşa cum eu nu am mai întâlnit nicãieri. Este incredibil cum poate sã curgã limbajul în romanul ãsta. Nu ştiu cum reuşeşte Octavian Soviany sã scoatã o asemenea curgere de cuvinte. Fie munceşte foarte migãlos la toate frazele, fie a interiorizat atât de bine limba încât îi iese o astfel de minunãţie la un nivel subconştient. Oricum ar fi, pe mine m-a cucerit mai ales prin modul în care este scrisã.

Se pretinde a fi o poveste romanticã, deşi personajele şi reflecţiile ajung mult dincolo de limitele unei idile în sensul comun al cuvântului. Personajul din perspectiva cãruia sunt povestite (sau imaginate) lucrurile este un mizantrop refugiat în bãuturã, distrus de viaţã, care cocheteazã constant cu ideea şi prezenţa morţii, obsedat de mai multe prezenţe feminine, dintre care cea mai pregnantã (dar şi cea mai irealã) este Ada, o actriţã foarte talentatã, maestrã a propriului corp, care se bucurã de succes departe de România şi cu care "domnul Zero" al nostru are o relaţie virtualã, dar de o realitate acutã la nivel intim.

"N-am bãut totdeauna aşa mult, au existat şi lungi perioade în care n-am bãut deloc, puteam trece cu uşurinţã drept unul dintre acele personaje onorabile cu nevastã şi cu copii, pe care am ajuns sã le invidiez, pentru cã viaţa lor are un scop –meschin sau nu, asta nu are importanţã- pe când viaţa mea nu mai are de câtva timp nici un scop, seamãnã perfect cu existenţa unei ciuperci. Am la dispoziţie porţiuni uriaşe de timp gol pe care nu ştiu cu ce sã le populez. Nopţile, mai ales nopţile, sunt foarte anevoie de suportat. Spre miezul nopţii trebuie sã plec de la cârciumã, adeseori se întâmplã sã fiu ultimul client, iar patronul, care ar dori de mult sã închidã, fiindcã stã acolo de dimineaţã, e obosit şi flãmând, a început sã se uite la mine urât cu ochii lui somnoroşi. Nu aştept sã fiu dat afarã, mã urnesc de pe scaun de bunã voie, iar, dacã mai gãsesc pe fundul buzunarelor nişte bani, îmi iau câteva cutii de bere pentru acasã. De fapt, acasã e un cuvânt impropriu, eu nu am casã, doar un adãpost provizoriu în care nu ştiu cât mi se va îngãdui sã mai zãbovesc, pentru cã nu am plãtit chiria de câteva luni."

Dar în esenţã cartea este despre acest neom şi de resursele bogate de fantezie care pot deveni viaţa în sine, singura scãpare de la auto-distrugere.

"Veselia generalã din local avea pentru mine ceva deprimant, ceva aproape jignitor, pentru cã mã fãcea sã-mi resimt încã o datã toate tarele şi toate neputinţele, marginalitatea absolutã, care mã condamna la o condiţie inferioarã aceleia a oamenilor obişnuiţi. Eu n-am ratat o carte, o carierã sau o femeie, eu am ratat condiţia umanã în esenţa ei."