John Dos Passos -"Paralela 42"

Paralela 42 este primul volum din trilogia USA. Cartea este un portret colectiv al Americii, aici pânã la primul rãzboi mondial, dar sigur urmeazã criza economicã şi chiar vreau sã ajung la celãlalt volum. Dos Passos are umor pe alocuri şi este, mai ales, un bun observator al societãţii. I se potriveşte de minune o biografie kilometricã de genul ãsta. E un fel de Balzac modern. Povesteşte foarte bine.

Are 4 feluri de naraţiune :
1. (preferata mea) « Newsreel » -un colaj sau montaj de diverse titluri de ziar ale epocii îmbinate pentru a crea uneori o confuzie comicã; e destul de cinematografic aşa, e ca în scenele alea când ţi se deruleazã ziare pe ecran; varianta secolului XX de RSS feeds.
2. (preferata mea) « Camera Eye » -scrisã în stilul de « stream of consciousness », totul este privit din perspectivã personalã, fãrã intervenţia unui povestitor, impresionist.
3. biografii ale unor oameni celebri (Andrew Carnegie, Edison), care vin oarecum sã ilustreze, ca o întrupare perfectã în realitate, ideile exprimate în poveştile celor 5 personaje ficţionale.
4. secţiuni narative care se întrepãtrund, pentru a se uni la un moment dat, ale 5 personaje care strãbat America, Mexicul şi, dupã cum intuiesc eu, Europa în urmãtoaele volume. E o opţiune mai fericitã decât sã urmãreascã destinul unei familii de-a lungul schimbãrilor rapide de la începutul secolului XX (lucru care s-a mai fãcut de altfel de cãtre mai mulţi scriitori).

Cele 5 personaje sunt : Mac (priceput în ale printãrii, care, dupã eşecul tipografiei unchiului sãu din cauza pãrerilor lui politice, se vede nevoit sã hoinãreascã pentru a-şi gãsi o slujbã, ajungând sã se stabilascã în Mexic –cel puţin acolo îl lasã primul volum), Janey (o dactilografã din Washington, fãrã a ieşi cu nimic în evidenţã, dar care ajunge sã lucreze pentru un alt personaj, J. Ward Moorehouse, alãturi de care viaţa ei devine mai palpitantã), J. Ward Moorehouse (un bãrbat de societate, care ştie sã profite de relaţiile lui şi care investeşte banii celei de-a doua soţii într-o firmã de PR ce îşi propune sã medieze între patronat şi sindicate, dar care, de fapt, urmãreşte sã rezolve conflictele prin corupţie), Eleanor (o tânãrã boemã care se lanseazã în decoraţii interioare –e personajul care m-a atins cel mai mult prin insensibilitatea ei faţã de situaţia celor din jur; de exemplu, acceptã sã îşi viziteze tatãl numai pentru cã ştie cã acesta îi va da bani, deşi ea cãştigã, printr-o muncã mai uşoarã, mult mai mult decât el, dar preferã sã stea în chirie în locuri exagerat de scumpe pentru a-şi pãstra imaginea de « artist » şi pentru a fi împreunã cu oameni « cultivaţi »), Charley (are doar un capitol la sfârşitul primului volum ; este un mecanic care hoinãreşte şi el prin America în cãutarea unui loc de muncã pentru ca la sfârşit sã se înroleze în rãzboi).

Imbinarea punctelor de vedere ale celor cinci personaje asupra aceleaşi realitãţi nu are nici originalitatea, nici talentul lui Faulkner, iar rãtãcirile personajelor de-a lungul vastului continent nu au forţa unui Kerouac, care se aflã în cãutarea unei identitãţi, a unui sentiment de libertate, a visului de a te regãsi şi a te realiza undeva, altundeva decât aici.
Dos Passos e destul de « realist », dar este interesant cum atitudinile, ideile generale care se desprind din istoriile personajelor au rãmas valide şi în prezent, aplicate la un conţinut niţel diferit, însã cu o esenţã foarte asemãnãtoare.

Intrucât stilul nu m-a dat pe spate, am hotãrât sã nu citesc toatã trilogia o datã, ci dupã chef si dispoziţie. Deocamdatã am rãmas la primul volum.


"While there is a lower class I am of it, while there is a criminal class I am of it, while there is a soul in prison I am not free. - Gene Debs"

"He was one of the grand old men until the churches and the congregations got wind that he was an infidel and believed in Darwin.
Luther Burbank had never a thought of evil, selecting improved hybrids for America those sunny years in Santa Rosa.
But he brushed down a wasp’s nest that time; he wouldn’t give up Darwin and Natural Selection and they stung him and he died puzzled."

"...where he worked all his life making long speeches full of statistics, struggling to save democratic government, to make a farmers’ and small businessmen’s commonwealth. Lonely with his back to the wall, fighting corruption and big business and high finance and trusts and combinations of combinations and the miasmic lethargy of Washington."

Kurt Vonnegut –Un om fãrã de ţarã

E o colecţie de eseuri (probabil au fost și publicate prin vreun ziar), autobiografice într-o oarecare mãsurã, în care Vonnegut își dã cu pãrerea despre ce se întâmplã prin politicã, prin lume, discutã diverse idei despre literaturã (de ce Shakespeare ar trebui sã fie, teoretic, un scriitor prost, dar de ce îi reușește totuși), în timp ce peste toate acestea dominã umorul ca mecanism de apãrare împotriva lumii îngrozitoare în care trãim. Vonnegut, la cei 83 de anișori ai sãi, e destul de necãjit așa pe lume (« Life is no way to treat an animal »), dar totuși nu se poate abţine sã nu se amuze la absurditãţile vieţii.

E o carte ca o discuţie la o bere. E un Vonnegut relaxant (în comparaţie cu Slaughterhouse 5, desigur).


"Copil fiind eram cel mai tânãr membru al familiei, iar mezinul oricãrei familii devine întotdeauna un hâtru, pentru cã gluma reprezintã singura modalitate de a fi acceptat ca participant la conversaţiile ce se poartã între adulţi."

[arabii] "Aceştia ne-au adus algebra. Si, de asemenea, numerele pe care le folosim, inclusiv un simbol pentru nimic, pe care europenii nu-l avuseserã pânã atunci. Ii credeţi proşti pe arabi ? Incercaţi sã faceţi o împãrţire cu multe zecimale folosind numerele romane."

"Din anumite motive, cei mai zgomotoşi dintre creştinii noştri nu aduc niciodatã vorba despre Fericiri. Insã deseori, cu lacrimi în ochi, aceştia cer afişarea celor zece porunci în toate clãdirile de interes public. Acestea sunt spusele lui Moise, nu ale lui Iisus. Nu am auzit ca vreunul dintre ei sã cearã ca Predica de pe Munte sã fie plasatã undeva la vedere. « Fericiţi cei milostivi » într-o salã de tribunal ? « Fericiţi fãcãtorii de pace » la Pentagon ? Ia mai scutiţi-mã !"

"Nu ştiu dacã existã oameni pe Lunã, dar, dacã existã, înseamnã cã folosesc Pãmântul drept azil de nebuni."

"Circuitul imaginaţiei este educat sã reacţioneze la cei mai neînsemnaţi stimuli. O carte reprezintã aranjamentul a 26 de simboluri fonetice, zece cifre şi aproape opt semne de punctuaţie, iar oamenii îşi aruncã ochii pe ele şi vãd în faţa ochilor erupţia Vezuviului ori Bãtãlia de la Waterloo. Dar nu mai este nevoie ca educatorii sau pãrinţii sã contruiascã aceste circuite. In prezent, existã spectacole realizate cu profesionalism de mari actori, decoruri foarte convingãtoare, sunet şi muzicã. Acum existã magistrala informaţionalã. Nu mai avem nevoie de circuite."

Roberto Bolano -"Last Evenings on Earth"

Subiectele abordate de Bolaño nu sunt spectaculoase, iar personajele nu transformã lumea, şi totuşi existã ceva care te captiveazã în aceste povestiri. Ne regãsim în cãutarea propriei identitãţi care caracterizeazã mai pe toţi cei din Last Evenings on Earth. E un ton melancolic în fundal, ceva indescriptibil care îi scoate din monotonie. Povestirile sunt neaşteptat de simple : corespondenţa dintre doi scriitori sud-americani care au emigrat şi care acum câştigã bani din participarea la diverse concursuri literare din orãşele de provincie; vacanţa în Acapulco a unui tatã cu fiul sãu care citeşte o carte de poezii suprarealise; o americancã rãtãcind din ţarã în ţarã, din continent în continent, din relaţie în relaţie etc. Dar Bolaño reuşeşte cumva sã ne absoarbã în viaţa personajelor sale şi sã creeze unele scene oarecum cinematografice care rãmân cu tine dupã ce termini cartea. Povestirile existã în sine, nu sunt scrise nici mãcar pentru a avea un final. Trebuie neapãrat sã fac rost de 266!

Filip si Matei Florian -"Baiuteii"

Foarte simpatica. E povestea unei copilarii din perioada comunista, dar amintirile nu sunt aceleasi stereotipuri din alte carti de genul asta. Noua este modalitatea de povestire, alternativ de catre cei doi frati care, uneori, impart aceleasi amintiri, dar din perspective si cu stiluri diferite. Un duet foarte reusit, fara o incrancenare revoltata impotriva comunismului in sine, ci doar povestirea unei copilarii cu inevitabilele ei amaraciuni (in cazul de fata legate pe alocuri de sistemul politic), dar si trairi de o imaginatie aproape magica.

Alte pareri : aici

Amitav Ghosh -"Sea of Poppies"

Marea de maci prezintã o Indie a anului 1838 –în pragul rãzboiului opiumului cu China și în plinã exploatare a macilor în India colonizatã. Realitatea economicã a romanului constã, pe lângã cultivarea excesivã a macilor sub presiunea britanicilor (preţul fânului pentru acoperișuri ajunsese la un preţ exorbitant, tocmai pentru cã toate pãmânturile erau folosite aproape exclusiv pentru industria opiumului), și în comerţul cu sclavi (oficial lucrãtori “forţaţi” de împrejurãri sã se “voluntarieze” pentru a tãia trestie de zahãr în insulele Mauriţiu). Astfel, într-o societate tradiţionalistã, unde ierarhia își pierde sensul într-un mediu de exploatare capitalistã a unuia dintre cele mai distrugãtoare vicii ale acelor timpuri (opiumul), oamenii sunt pierduţi între necesitatea de a funcţiona pe principiul cererii și ofertei și supunerea unor ritualuri și valori desuete prin încãrcarea lor de o violenţã inutilã. Ibis, corabia unde se formeazã un amestec extrem de heterogen de oameni (marinari, pușcãriași, ţãrani) din toate pãrţile lumii, cu un trecut care trebuie falsificat (inclusiv vasul are un astfel de trecut –fusese folosit înainte pentru a transporta sclavi din Africa în America), desfãșoarã o panoplie de limbi, culturi, caractere –cu tot farmecul englezei creole, al pidgin-ului și al multor altor dialecte (cu care începi sã te obișnuiești pe parcursul cãrţii pentru a-ţi da seama cã un compromis lingvistic se creeazã, prin necesitate, în astfel de circumstanţe), cu personaje diverse, de la americanul -combinaţie dintre o sclavã neagrã și un stãpân de sclavi albi, printr-o franţuzoiacã orfanã, printr-un raja anglofil, victima unui proces semi-corect în urma cãruia i se confiscã toatã averea și este condamnat la 7 ani în insulele Mauriţiu, pânã la Deeti, o ţãrancã al cãrei trecut, înţelepciune și presimţiri supra-naturale o pregãtesc pentru sanctificare. Ibis este corabia care îi va purta peste “apele negre”, oferindu-le o scãpare iluzorie de un trecut plin de doliuri, familii ucise, condamnãri la moarte o datã cu moartea soţului etc.

Macii sunt un simbol pentru o asemenea existenţã în care oamenii nu se pot desprinde de pasivitatea, de confortul stagnant oferit de tradiţii. Opiumul le oferã acel escapism pe care mulţi îl preferã în faţa confruntãrii cu o realitate traumaticã la care se pot adapta numai printr-o schimbare profundã a propriului mod de a privi lumea, alãturi de o transformare profundã a întregii societãţi.

Partea de început a romanului este mai interesantã prin portretul fãcut societãţii indiene care suferã de pe urma opiumului atât prin rãspândirea dependenţei, cât și prin imposibilitatea de dezvoltare în afara producţiei de maci, cu toate implicaţiile personale, culturale și sociale pe care le aduce o asemenea structurã. Partea a doua este prea aventuroasã pentru gustul meu (Deeti trebuie sã fugã în Mauriţius pentru a nu fi o povarã și o rușine dupã moartea bãrbatului, raja Neel este forţat sã coboare din lumea lui idilicã pentru a da cu dinţii, la propriu și la figurat, de realitãţile crude, Paulette se îndrãgostește de albul cu sânge negru, Zachary, mai sunt și foști piraţi pe navã etc.).

Aglaja Veteranyi -"De ce fierbe copilul in mamaliga"

De ce fierbe copilul in mamaligã este un roman-poem presãrat cu fanteziile și fantasmele fetiţei care crește în lumea itinerantã a circului cu toatã drama ei de dezrãdãcinare și nesiguranţã. Aceastã dimensiune imaginarã sporește, de fapt, autenticitatea autobiografiei deoarece îi dã o valoare personalã care e mult mai relevantã pentru definirea personajelor decât o redare mai curând obiectivã a realitãţii.
Umorul este cel mai potrivit mijloc prin care scriitoarea poate exprima o copilãrie și o adolescenţã bãlãcite în kitch și violenţã.
Este un roman despre cãutarea identitãţii într-o lume instabilã cu o privire de o inocenţã involuntar ironicã ca singurã modalitate de a-i face faţã.

"Fratele meu e un artist, ca Picasso, e homosexual, curat, un geniu!"
"Tata vorbeste cu fracul lui cum ar vorbi cu un om."
"Cu mama merg la hala de carne, iar cu matusa la cimitir."
"Fiecare om are un motiv personal ca sa moara."
"Apoi trebuie sa-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine sa fii mort decat viu. Daca nu-l convingi, iti stinge creierul si trebuie sa iei viata de la capat"

Katharina Hagena -"Le gout des pepins de pomme"

Le goût des pépins de pomme este un roman « domestic » cum ar veni (de familie așa). Cel puţin la prima vedere. Pentru cã, treptat, dimensiunea istoricã și filosoficã își face simţitã prezenţa, dar într-un mod foarte subtil, delicat, cititorul nepregãtit sã absoarbã aceste aluzii nesimţind cã îi scapã ceva. Secretele familiale, doliul, moștenirile, adulterele se disipã într-un context istoric care marcheazã Germania pânã în zilele noastre, cu un timp de confuzie intelectualã și instinctualã unde nu existã fapte condamnabile, ci doar moduri de a fi.

Toate acestea sunt spuse pe un ton vesel, lejer, în spatele cãruia se întrevede o realitate care depãșește capacitatea umanã lingvisticã, dar care transformã brusc, traumatizant, lumea (copaci care înfloresc a doua oarã în plinã toamnã, mãceșele care se fac brusc albe –nu știu sigur cã alea sunt mãceșe, dar bãnuiesc cã ideea e importantã, fetiţa care se naște scoţând scântei din degete).

Firul narativ principal : la moartea bunicii, Bertha, dupã o lungã perioadã de Alzheimer (dupã o cãzãturã din copac –un mãr ; merii sunt peste tot, merii le definesc pe cele douã surori iniţiale), unica nepoatã, Iris (naratoarea), bibliotecarã la Freiburg (orașul cu o puternicã încãrcãturã istoricã și intelectualã –scandalul de nazism cu Heidegger ca personaj principal), se trezește unica moștenitoare a casei (spre suprinderea tuturor celor din familie –Bertha are 3 fiice, una dintre ele fiind, evident, mama lui Iris).
Dupã moartea Berthei, într-o amnezie completã, Iris începe sã descopere, sã scoatã la ivealã amintiri îngropate într-o istorie de tãcere a întregii familii. In grãdina acum semi-sãlbaticã a familiei (Iris încearcã și la propriu sã o coseascã, cu un rezultat nu tocmai foarte eficient), Iris trebuie sã descopere rãspunsul la mai multe întrebãri pentru a defini situaţia familiei : cu ce s-a ocupat bunicul ei înainte de a merge la rãzboi ? ce bãrbaţi le-au curtat și pe cine au preferat cele 2 surori de la început (bunica Bertha și sora ei) ? cine mânca merele cu tot cu seminţe ? cum a murit Rosemarie (cealaltã nepoatã) ? ce vroia Rosemarie sã-i spunã în acea ultimã noapte teribilã ?

Este romanul cãutãrii identitãţii într-un trecut care pare condamnabil, deși lucrurile nu se petrec niciodatã bi-dimensional, astfel încât sã se împartã clar în bine și rãu, alb și negru. Dupã o imagine paradoxalã care apare și în carte, în miezul (les pépins) vieţii, adevãrului rezidã Léthé, fluviul uitãrii din infern.