Bruno Schulz -Manechinele

Dacã vreodatã aţi cãutat vreun scriitor mai indigest decât Kafka, încercaţi cu încredere Bruno Schulz (sã ne fie clar de la început: eu sunt îndrãgostitã de amândoi). „Manechinele” este o colecţie de povestiri, de fapt, oarecum mai mult decât atât pentru cã sunt elemente care se repetã (personaje și subiecte), ceea ce dã cãrţii o strucutrã semi-romanescã. Povestirile au toate un început și un sfârșit cam aleatorii, iar naraţiunea o poate zbughi în orice direcţie, oricât de neașteptatã.

Schulz scrie într-un mod foarte crud, violent pe alocuri, cu o imagisticã debordantã, cu o fantezie dezlãnţuitã. Reușește sã fie, într-un mod paradoxal, direct și abscons. Când îl citești e clar cã vorbește despre familia sa, despre micul oraș în care a locuit toatã viaţa. Insã cumva, pe undeva lipsește sensul logic, sensul cu care suntem obișnuiţi, pentru cã un anumit sens pare sã existe în scrierile lui, un sens oniric. E ca atunci când încerci sã explici altcuiva un vis de-al tãu și îţi dai seama cã nu reușești sã transmiţi fascinaţia acelui vis. Chiar partea asta este ceea ce îi reușește lui Schulz; și încã îi reușește dumnzeiește!

Majoritatea nuvelelor este despre naratorul-copil care își povestește copilãria, cu tatãl care este mereu implicat în tot felul de proiecte ţicnite, care seamãnã cu unele personaje biblice și care moare de mai multe ori (sau dispare misterios pe alocuri) pentru a re-apãrea ulterior ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, pentru a trece prin tot felul de metamorfoze ciudate (inclusiv prin transformãri în insecte –da, o altã asemãnare cu Kafka pe lângã obsesia figurii paterne, deși cei doi sunt destul de diferiţi; Schulz rãmâne un nostalgic al logicii, încã mai crede în ea, este încrezãtor în potenţialul pozitiv al raţionalitãţii, în ciuda avalanșei de întâmplãri dintre cele mai ciudate din cartea sa).

Povestirile au o structurã labirinticã, multe dintre personaje au o viaţã dublã: una de suprafaţã, într-un orãșel prãfuit, și alta plinã de magie, care începe o datã cu terminarea programului de la prãvãlii, într-un oraș unde strãzile protejeazã cu drag aceastã duplicitate. Realitatea nu este un dat obligatoriu, ci o opţiune din multe posibilitãţi, unele chiar foarte atrãgãtoare, altele înspãimântãtoare.

„Ai auzit vreodatã, cititorule, despre benzile paralele de timp cu douã piste? Da, existã asemenea ramificaţii colaterale ale timpului, puţin ilegale și problematice, e adevãrat, dar când se face contrabandã, cum facem noi, cu întâmplãri supranumerice, nu poţi fi prea mofturos. Sã încercãm, prin urmare, sã desprindem dintr-un punct al istoriei o asemenea ramificaţie, o linie moartã, pe care sã împingem istoria ilegalã.”
„[...] scãpãm controlul asupra continuitãţii zilei și, în cele din urmã, încetãm sã mai facem presiuni asupra ei, renunţãm, fãrã pãrere de rãu, la scheletul cronologiei neîntrerupte, pe care ne obișnuiserãm cândva sã o urmãrim atent din viciu și dintr-o grijulie disciplinã cotidianã. Am sacrificat de mult disponibilitatea noastrã permanentã de a justifica timpul parcurs, scrupulozitatea de a motiva orele utilizate –mândria și ambiţia economiei noastre. Am abandonat de mult toate virtuţile fundamentale  în care altãdatã nu cunoșteam șovãire și eroare.”
„Tot mai clar se contureazã incongruenţa timpului nostru individual. Timpul tatãlui meu și timpul meu propriu nu mai coincideau.”

“…recunosc cu cãinţã, în pofida ambiţiei mele eu nu am fost decât un urzupator. In orbirea mea m-am încumetat sã rãspândesc scriptura, sã fiu tãlmãcitorul voinţei divine. In falsa mea inspiraţie am reţinut urmele și contururile sterile ce strãbãteau clasorul. Le-am aranjat însã, din pãcate, într-o schemã arbitrarã. Am impus acestei primãveri propria-mi regie, am introdus în eflorescenţa ei nemãrginitã propriul meu program și am vrut sã o modific, sã o conduc dupã planurile mele. O vreme  m-a purtat pe eflorescenţa ei, rãbdãtoare și indiferentã, abia simţindu-mã. Insensibilitatea ei am luat-o drept toleranţã, ba chiar solidaritate și complicitate. Credeam cã-i ghicesc din trãsãturi intenţiile cele mai ascunse, cã citesc în sufletul ei, cã anticipez ceea ce ea, nãucitã de imensitate, nu poate exprima. Am ignorat toate semnele independenţei ei primitive și neînfrânate, am neglijat perturbãrile violente și incalculabile care o rãscoleau pânã în strãfunduri. Am mers atât de departe în megalomania mea încât am îndrãznit sã mã amestec în problemele dinastice ale celor mai mari puteri, v-am mobilizat, domnilor, împotriva Demiurgului, am abuzat de slãbiciunea voastrã faţã de idei, de nobila voastrã naivitate, ca sã vã inoculez o doctrinã falsã și distructivã, sã îndrept idealismul vostru entuziast spre fapte demente. Nu vreau sã lãmuresc acum dacã am fost predestinate pentru cele mai mãreţe fapte, spre care tindea ambiţia mea. Se vede cã am fost predestinat numai pentru a le iniţia. Eu am început, apoi am fost îndepãrtat. Mi-am depãșit limitele, dar și acest lucru a fost prevãzut. In fond, mi-am cunoscut de la început destinul. Asemenea destinului acestui nefericit Maximilian, destinul meu a fost destinul lui Abel. A fost o vreme când jertfa mea era înmiresmatã și plãcutã lui Dumnezeu, iar fumul tãu, Rudolf, plutea undeva jos de tot. Dar Cain învinge întotdeauna. Jocul acesta a fost mãsluit de la bun început.”

“Cãrţile obișnuite sunt ca meteorii. Fiecare dintre ele are o clipã, un moment în care își ia zborul, ca o pasãre fenix, cu toate filele arzând. Iar noi le iubim pentru clipa aceea unicã, pentru momentul acela unic, cu toate cã atunci ele nu mai sunt decât cenușã. Uneori colindãm într-o resemnare amarã printre filele acelea, mișcând cu un troncãnit de lemn, ca pe niște mãtãnii, formulele moarte.
[...] toate cãrţile [...] trãiesc o viaţã împrumutatã, care în clipa zborului se întoarce în vechea matcã. Aceasta înseamnã cã toate cãrţile se epuizeazã, iar originalul prosperã.”

                Inegalabila exprimare metaforicã a lui Schulz:
                „El însã își continua drumul greu al somnului, cãţãrându-se cu hãrnicie pe muntele abrupt al sforãitului.”
                „In timp ce orele nopţii se scurgeau, tata stãtea aparent concentrat și însemna marginile scrisorilor cu atingeri de peniţã, care lãsau steluţe zburãtoare, diavoli de cernealã, pufuri pãroase ce se roteau halucinant în câmpul nostru vizual, atomi de întuneric desprinși din marea noapte de varã.”

Chaïm Soutine

Mai descopãr și eu câte un pictor din când în când.
Si pe el îl pot adãuga la obsesia mea privind artiști care au vrut sã-și distrugã opera (alãturi de Kafka).

Mai multe picturi, biografii și studii artistice :

Paintress Gretchen (en)
O mica galerie
Galerie cu imagini de buna calitate + comentarii (en)
O biografie (en)
O biografie (fr)
O analiza interesanta (en)
Alta analiza interesanta (en)

Cristina Nemerovschi –Sânge satanic

Am reușit în sfârșit sã-mi achiziţionez „Sânge satanic” care îmi fãcea cu ochiul încã de acum doi ani când am rãsfoit-o în Cãrturești. Este o carte cu pasaje de comic de situaţie absolut fabuloase (șefii imbecili dintr-un mediu tipic corporatist, piţipoancele din Vamã,teribiliștii beţi noaptea prin cimitir etc.) și cu o poveste de iubire atipicã. Personajul este sincer, lucid, narcisist, recunosc cã exorcizeazã foarte bine multe revolte pe care eu le ţin pãstrate în tãcere („...copiii –scuza, justificarea faptului cã trãiesc a expiratelor, în viaţa asta pe care deja au ratat-o, îngrãșându-se prea mult, sau pierzând atenţia unui miliardar care le-ar fi putut oferi o viaţã de vis, pentru cã viaţã de vis este aia în care ai bani pentru a-ţi îngriji pizda, astfel încât sã fie cea mai râvnitã pizdã din univers. Pizda ca recompensã. Ai produs bani, primești pizdã. Ai fost eficient, chibzuit, ţi-ai luat mașinã și casã, e momentul sã primești pizdã. Ai fost înţelegãtor, mi-ai dat voie cu fetele la mall, și apoi în club, primești pizdã. Mi-ai luat salatã și suc natural, primești pizdã... și ce pizdã! Rasã, parfumatã, sclipicioasã... Bagã-ţi-o în cur. Nu vreau pizda ta falsã și pocitã, nu vreau sã fiu sclavul unei gãuri pe care tu o scoţi la licitaţie în fiecare searã în club, pe bulevard, chiar dacã ar fi gratis mi-ar fi scârbã sã o ating. Nu vreau pizdã.”), poate cu unele reflecţii filosofico-ciorãnești puţin prea adolescentine pentru senectutea mea (dar în care m-am recunoscut cu ceva timp în urmã: „Sunt trist și mi se pare cã dintotdeauna am fost așa, nu mã pot gândi la altã stare posibilã. Sunt trist cã mã schimb, sunt trist cã pierd bucãţi din mine, sunt trist cã intru într-o lume din ce în ce mai puţin familiarã și cã tot ce-a fost pânã acum a fost degeaba. Dacã nu putem fi tot, într-un anumit moment, dacã nu putem ști totul,  poate cã nu mai are rost sã fim în nici un fel, mi se rupe de jumãtãţile de mãsurã. Sunt așa de trist încât nu mã pot imagina netrist.”).

“Oamenii au devnit niște specimene atât de penibile încât nici nu mai are rost sã faci mișto de ei. Intr-un timp era fun sã îi sar în faţã unei babe, înarmat cu corpsepaint pe obraji. Acum câţiva ani, baba [...] și-ar fi fãcut cruce de trei ori și ar fi scuipat în sân: Piei satanã! I s-ar fi pãrut cã apariţia mea e blasfemiatorie [...] Acum, însã, baba nu mai are o lume. Nu mai crede în nimic, nici mãcar în prostiile cu ãl de sus. Nu a fost niciodatã un spirit cu adevãrat religios, chestiile metafizice au fost întotdeauna incomprehensibile pentru ea, dar avea mãcar acel ceva care o îndemna, chiar dacã numai în dimineţile de duminicã, sã se gândeascã la ceva de dincolo de lumea materialã [...] Acum e doar o marionetã, care ajunge acasã pentru a se uita la telenovela cu ţigani, își cumpãrã mâncare ca sã supravieţuiascã încã o zi și sã mai prindã o emisiune a lui capatos, plãtește facturile pentru cã nu își poate imagina cum s-ar scurge urmãtorii doi ani, singurii rãmași din viaţa ei, fãrã dan diaconescu. Nu se mai sperie de mine cu corpsepaint pe faţã, pentru cã a vãzut așa ceva la știri, când au dat imagini de la concertul lui marilyn manson. Mã gândesc serios dacã, în condiţiile astea, mai are vreun rost sã spui în glumã cã ești satanist.”

„De ce m-aș excita sã vãd bucile prin care te caci? La o pizdã seacã, epilatã, închisã, care se udã numai de la mirosul afrodiziac al banilor? Nu, fã, nici dacã aș avea bani cãcãlãu nu i-aș bãga în pizda ta, i-aș da pe cãrţi.

Da, fã, CARTI. Nu, fã, nu de joc, nu sunt cartofor.”

Nora Iuga –Sexagenara și tânãrul

Mai presus de tabuul dragostei dintre douã persoane între care e o diferenţã mare de vârstã, este ideea de a scrie, a nara, a povesti ca un act de seducţie.
 „Confesiunile pot fi mai senzuale decât un act sexual. Ele îl trag cu forţa pe cel cãruia i te destãinui în intimitatea ta.”
Dar aici cititorul, ascultãtorul, ia forma unui tânãr (mai curând a unei priviri de tânãr –„Privirea verde se face dulce ca un șerbet de fistic, îmi vine sã o ling”) a cãrui atenţie trebuie reţinutã, relaţia dintre cei doi rezistã atât timp cât naratoarea vorbește. Tãcerea ar echivala cu destrãmarea povestei de dragoste.

Așa cã Nora Iuga, transpusã în ironica, dezamãgita, nostalgica și, în cele din urmã, epuizata Anna, povestește și povestește și povestește. Despre prieteni, soţi și dezamãgiri, despre tinereţe, regimuri politice, lumea literarã ca o curvã.
Apar astfel: referinţe biografice, trimiteri la realitatea contemporanã („Am înnebunit de tot. Trebuie sã mã gândesc la altceva, ca atunci când te doare mãseaua și dezlegi cuvinte încrucișate. Uite, de pildã, la Victor Ciorbea sau la Vasile Lupu, figurile cele mai indicate când vrei sã-ţi piarã pofta de bãrbaţi.”) și mirajul naraţiunii, cu atât mai savuroase cu cât se întrepãtrund („Avea o privire verde, inexpresivã care parcã înota într-un borcan gol. Asta nici nu mã ascultã, nu conteazã, am sã vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica. Anna se gândea la poza lui Nino, bãrbatul ei, murise cu trei ani în urmã și la pisica Dracula cu care își împãrţea parizerul.”)

Junot Diaz -Scurta și minunata viaţã a lui Oscar Wao

Junot Diaz este un nou dumnezeu al stilului sud-american, un Marquez contemporan, mai puţin nostalgic, mai dinamic, cu o ironie mai curatã, zâmbetele nu sunt pãtate de amãrãciunea pe care o avea "Un veac de singurãtate". Stilul este unul foarte bine făcut, alert, isteț, îndrăzneț, cu juxtapuneri amuzante care dau profunzime ideilor, cu rupturi de discurs și culoare locală. Naratorul, Yunior, spune povestea prietenului său Oscar, un băiat obez cu preocupări ciudate, și a familiei lui care a emigrat în New Jersey din Republica Dominicană îmbinând registre de discurs surprinzătoare din emisiuni vechi de televiziune, jocuri video, science-fiction, benzi desenate etc. Prim-planul adolescenței lui Oscar, marcate de o curiozitate intelectuală precoce, dar și de inadaptabilitate socială, cu eșecuri amoroase și bullying, este îmbogățit cu planul secundar al tragediei care urmărește familia lui Oscar de-a lungul mai multor generații, trecutul dominican planând mereu amenințător peste visul american din Jersey. Oscar este complet nepregătit pentru a înfrunta acest blestem al lumii noi, cu referințele lui de supereroi din benzile desenate.

Inceputul romanului este apocaliptic cu descrierea distrugãtorului fukú, un blestem venit în Antile o datã cu invadatorii europeni și dus la desãvârșire de cãtre dictatorul dominican Rafael Leónidas Trujillo Molina la jumãtatea secolului XX. Oricine se împotrivește sau criticã regimul lui Trujillo ajunge urmãrit de blestem, cum este, bineînţeles cazul personajelor din roman (dar, pentru a fi și mai convingãtor, Junot Diaz exemplificã puterea fukú-ului cu destinul tragic al lui John F. Kennedy care a pus CIA-ul pe urmele lui Trujillo).
Povestea lui Yunior este întreruptă și completată de multe note de subsol care oferă contextul istoric și politic pentru întâmplările discutate. Aceste note istorice (în principal trecute ca note de subsol, deși poartã toatã greutatea întâmplãrilor cuprinse în carte) nu sunt aride, didactice, ci combinate cu legende, mituri, reflecţii personale de cele mai multe ori sarcastice, de genul: „N-aţi știut cã am fost ocupaţi de douã ori în secolul XX? Nu disperaţi, atunci când veţi avea copii, nici aceștia nu vor ști cã SUA a ocupat Irakul”).

Personajul principal (o poziţie ușor relativã) este Oscar de Leon, unul din membrii familiei blestemate, care vede acest fukú din perspectiva plãcerilor lui literare de SF și fantasy folosite ca zafa (un fel de incantaţie, acţiune magicã, care combate blestemul). Oscar este fiul obez (de neconceput pentru un dominican) și tocilar al unei imigrante dominicane într-un ghetou din Statele Unite, pasionat de romane cu vrãjitori, benzi desenate, SF și jocuri pe calculator, cu perpetue frustrãri sentimentale și sexuale, respins de ceilalţi pentru modul lui ciudat de a aborda lumea cu imaginaţia exacerbatã de poveștile fantastice în care își petrece mai tot timpul și care visazã sã devinã Tolkien-ul Republicii Dominicane.
Cartea oscileazã între Statele Unite cu diaspora dominicanã și Republica Dominicanã cu cei care încearcã sã supravieţuiascã regimurilor politice de o violenţã extremã.

Ce mi-a plãcut cel mai mult în „Scurta și minunata viaţã a lui Oscar Wao” sunt unele motive cu implicaţii, semnificaţii foarte percutante:
-paginile albe: apar uneori lipsuri în povestire, goluri descrise ca „pagini albe” care trebuie completate de cititor cu propria interpretare sau care ar cuprinde unele episoade teribile din dictatura lui Trujillo pe care oficialitãţile le-au anulat (inclusiv presupusa carte despre regim scrisã de Abelard, bunicul lui Oscar, posibila sursã a nenorocirilor atrase de blestem).
-mangusta: un animal la care eu nu mã așteptam sã aibã cine știe ce implicaţii supranaturale, dar se pare cã sunt o ignorantã și descrierea apariţiilor sale în roman este de-a dreptul fascinantã
-meta-referinţele literare: Marquez, desigur, cu al sãu Macondo; dar și Conrad cu „Heart of Darkness” (pe care o descoperiţi chiar la finalul romanului ca o reflecţie în oglindã –este o afirmare a frumuseţii, în ciuda tuturor violenţelor și a terorii), alãturi de nenumãratele trimiteri la lumea cãrţilor SF sau fantasy.

Descrierea mamei:
„Furia ei umplea casa cu un fum greu, înãbușitor. Intra peste tot, în pãrul și în mâncarea noastrã, precum cenușa nuclearã despre care ne povesteau la școalã cã se va așterne într-o zi moale ca zãpada."

Diferenţe rasiale:
„Așa sunt albii. Pierd o pisicã și asta se dã la toate buletinele de știri, dar noi, dominicanii, pierdem o fiicã și poate cã nu ne anulãm nici mãcar programarea la salonul de cosmeticã.”

Grandomania lui Trujillo:
„In ceea ce privește graniţa fluidã, din punct de vedere istoric, a ţãrii cu Haiti [...]ratatul Hoţ de Vite a devenit asemeni Doctorului Gull Din Iad; îmbrãţișând crezul Arhitecţilor Dionisieni, el aspira sã devinã un arhitect al istoriei și prin ritualul îngrozitor al tãcerii și al sângelui, al machetei și perejil-ului, al întunericului și negãrii, le-a impus ţãrilor o graniţã adevãratã, o graniţã care existã dincolo de hãrţi, care e gravatã direct în istoriile și imaginaţiile oamenilor.”

Concluzia amarã a Lolei, sora lui Oscar:
„Lola a jurat cã nu se mai întoarce niciodatã în ţara aceea groaznicã. Intr-una din ultimele noastre nopţi ca novios a spus: Zece milioane de Trujillo, asta suntem cu toţii.”

Lucian Dan Teodorovici –Matei Brunul

Deși tema generalã a romanului (istoria micã, personalã, bulversatã de istoria mare) poate sã nu atragã pe mulţi prin de-monetizarea sa cauzatã de supra-analizã în romane și cãrţi de eseisticã foarte bune, LDT individualizeazã minunat subiecul, cu un personaj principal sincer și candid în faţa abuzurilor, care refuzã sã fie o victimã purã, care nu renunţã la întrebãri, care vrea sã-și construiascã un sens, o perspectivã umano-coerentã asupra întâmplãrilor, cu toatã rãutatea gratuitã și haosul lor.

Romanul este structurat ca un puzzle de reconstituire a unor 20 de ani pe care Bruno Matei, zis Brunul, i-a perdut într-o amnezie cu o cauzã încã nedeterminatã. Astfel, alternativ, naraţiunea vine din trecutul anilor de închisoare comunistã cu ororile sale pe care Bruno nu și le mai amintește și înaintând în prezentul fãrã fundament cãruia Bruno, la cei 37 de ani ai sãi, încearcã sã îi dea sens, se cautã pe sine, atât în trecut, cât și în prezentul ghidat de tovarãșul securist Bojin.

Pentru mediul carceral, Bruno are personalitatea cea mai puţin înclinatã spre contrarevoluţionarism, aspect minimalizat de sistemul comunist care are nevoie de victime pentru a-și justifica statutul absolut pozitiv de justiţionar social.

Ceea ce ţine romanul laolaltã este motivul marionetei. Vasilache, marioneta pe care neurologul i-o aduce Brunului sperând într-un fir al Ariadnei care sã îl conducã în labirintul celor 20 de ani pierduţi în întunecimile amneziei lui bizare, este, paradoxal, unul dintre cele mai umane și pline de compasiune elemente din roman. Ca sã nu mai vorbim cã este intens vânat de miliţie, care și reușește sã-l confiște o datã, noroc cu intervenţiile generosului tovarãș Bojin. Anularea individualitãţii, ca metodã de supravieţuire, este tocmai afirmarea unei sensibilitãţi aparte (m-a impresionat în mod deosebit tehnica Brunului care, în închisoare, ajunge sã vadã speranţele ca pe niște premoniţii sumbre, aducãtoare de tristeţe, dezamãgiri și nenorociri mai mari; așa cã renunţã la ele). Marioneta, poveștile care înconjoarã pãpușile, își asumã un rol catharctic, o sublimare a dorinţei de rãzvrãtire prin metafore, prin visuri (în închisoare Brunul își distreazã colegii de suferinţã prin poveștile sale mitologice, cum sunt cele din Ramayana).
Chiar și romanul este foarte vizual, lasã o puternicã impresie de teatralitate, este alcãtuit mai mult din scene și nu din capitole sau episoade.

Cam ce-am înţeles eu din final: România comunistã nu e tocmai locul unde sã îţi dorești sã trãiești, dar sunt oameni pentru care plecarea nu este pur și simplu o soluţie; e un loc unde nu ești înţeles, unde e greu sã regãsești ceva autentic, unde supravieţuirea înseamnã sã accepţi minciuna, falsitatea, disocierea între versiunea oficialã și cea personalã (cele douã adevãruri ale tovarãșului Bojin: "Pur și simplu, începuse a crede cã, pe lângã minciunã, exista nu un singur adevãr, ci douã adevãruri mari și late. Un adevãr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine sã rãmânã acolo. Iar celãlalt adevãr, tot mai important în viaţa lui, era adevãrul rostit, oficial. Nu era nici o ipocrizie la mijloc. Pentru tovarãșul Bojin, adevãrul oficial era la fel de important ca și cel neoficial, cel din minte. Credea cu exact aceeași fermitate în amândouã; și faptul cã, de cele mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuși de puţin, de vreme ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţinut acolo, într-un colţ al minţii pãzit cu strãșnicie de experienţa pe care […] o cãpãtase de-a lungul vieţii."), dar totuși aici este locul tãu, unde tu vrei sã fii, fãrã false patriotisme, fãrã nici o dorinţã de afiliere la ideologii de loialitate ostentativã faţã de patrie, pur și simplu aici te simţi tu bine, aici e comod pentru tine și aici vrei sã rãmâi, sã fii tu.

Despre carte si aici.
LDT despre carte aici.

Ernesto Sábato -Abaddon, exterminatorul

Sábato e un scriitor dificil, îţi dã dureri de cap, refuzã sã scrie "frumos", iar pe deasupra e paranoic și angoasant. Abaddon este un înger al Apocalipsei care, dupã distrugerea vechiului, va determina nașterea unei lumi noi. Paralel cu realitatea regimului militar totalitar din Argentina la momentul scrierii romanului, cartea anunţã sfârșitul civilizaţiei occidentale corupte pânã dincolo de orice posibilitate de salvare. Iţi ia ceva timp pânã te descurci în hãţișul de personaje și îţi dai seama cine nareazã pãrţile de roman (elementul de legãturã e Bruno, un scriitor care încearcã sã-și termine de scris romanul).

"De ce, oare, autorul însuși ignora anumite lucruri ? N-avea nici un rost sã le explice cã unele adevãruri nu se pot explica decât prin simboluri inexplicabile, așa cum cel care viseazã nu înţelege ce semnificaţie au coșmarurile sale."

"Cã n-o sã fii în stare […] sã scrii despre “orice temã” e un semn bun, nu un motiv de descurajare. Sã nu crezi în cei care scriu despre orice lucru. Obsesiile își au rãdãcinile lor foarte adânci și cu cât sunt mai adânci, cu atât sunt mai puţine. Si cea mai profundã dintre ele este și cea mai obscurã, dar, în același timp, unica și atotputernica rãdãcinã a celorlalte, cea care reapare de-a lungul tuturor operelor unui creator adevãrat : pentru cã nu-ţi vorbesc despre fabricanţii de povești, de "fecunzii" fabricanţi de teleromane sau best seller-uri de același tip, aceste prostituate ale artei. Aceștia da, își pot alege temele. Când se scrie cu seriozitate, lucrurile se inverseazã: tema e cea care își alege autorul. Si nu trebuie sã scrii nici mãcar un rând care sã nu fi ţâșnit din obsesia aceasta care te pândește mereu […] Scrie când nu mai poţi suporta, când simţi cã altfel ai înnebuni"

"Si când literatura devine periculos de literarã, când marii creatori sunt înlocuiţi de manipulatori de cuvinte, când marea magie se transformã în magie de music-hall, survine un impuls vital care o salveazã de la pieire. Ori de câte ori Bizanţul ne ameninţã cu sfârșitul artei din exces de sofisme, sunt primitivii cei care vin în ajutorul sãu : cei de la periferie, precum Hemingway, ori autohtonii, precum Céline: tipi care intrã cãlãri, cu lãncile însângerate, în saloanele unde marchizii pomãdaţi danseazã menuete."

"Ficţiunile seamãnã mult cu visele care pot sã fie crude, îngrozitoare, cu omucideri, cu sadici, chiar și în cazul persoanelor normale care în timpul zilei sunt dispuse sã facã numai bine. Poate cã visele astea sunt o descãrcare. Iar scriitorul viseazã pentru comunitate. Un fel de vis colectiv. O comunitate care ar împiedica visele s-ar expune unui pericol deosebit de grav."

"Dupã aceea timpul își face datoria de a așeza faptele în ordinea  cuvenitã, astfel cã lucruri care la început par sã nu aibã nici un rost își dovedesc mai apoi întreaga lor transcendenţã. Prin urmare, trecutul nu este ceva cristalizat, așa cum presupun unii, ci o configuraţie care se schimbã pe mãsurã ce înaintãm în viaţã și care își realizeazã adevãrata semnificaţie în clipa în care ne punem  mâinile pe piept, clipã când acest trecut ne pietrificã pentru totdeauna. Dacã în momentul acela ne-am putea întoarce privirile spre el […] am vedea, în sfârșit, priveliștea realã în care ni s-a pregãtit destinul. Mici amãnunte pe care le-am desconsiderat cândva s-ar dovedi acum ca niște avertismente definitive sau ca niște melancolice despãrţiri pentru totdeauna."