Ian McEwan –"Mângâieri strãine"

Colin și Mary, un cuplu de englezi, relaxaţi, fãrã prejudecãţi, își petrec vacanţa în Veneţia (bãnuim cã este vorba de Veneţia pentru cã numele orașului nu apare explicit în carte).

"Serpuia sub copertinele magazinelor și sub rufele întinse la uscat care atârnau ca niște steaguri de balconașele din fier forjat pentru a se pierde ispititor în întuneric. Se cerea exploratã, dar exploratã de unul singur, fãrã vreun însoţitor cu care sã te consulţi sau faţã de care sã ai obligaţii. Sã pãșești pe ea complet liber, eliberat de povara stãrilor psihologice, sã ai liniștea de a fi deschis și atent la propriile percepţii, la lumea a cãrei revãrsare extraordinarã și neîncetatã dinaintea simţurilor tale ai zãgãzuit-o, ai ignorat-o mereu cu atâta ușurinţã în favoarea idealurilor neverificate ale responsabilitãţii, eficienţei, civilitãţii, sã pãșești pe ea acum, sã te îndepãrtezi pur și simplu, sã te topești în beznã ar fi atât de ușor."

Aici întâlnesc, printr-o întâmplare prea forţatã pentru a nu fi fost planificatã și prea neobișnuitã pentru a nu prevesti ceva rãu, un alt cuplu ciudat, Robert și Caroline, de care se simt atrași într-un mod foarte straniu, într-o atmosferã tensionatã care își gãsește justificarea în episodul revelator de la finalul romanului, în stilul caracteristic al lui McEwan.
Incã de la început suntem introduși foarte brusc în intimitatea cuplului Colin-Mary care se cunosc și se potrivesc surprinzãtor de mult (de ex. știu ce gândește celãlalt atunci când privește un anumit obiect sau o pozã), atât de mult încât de cele mai multe ori discuţiile nu sunt nici mãcar necesare. Cumva aceastã familiaritate foarte intimã dintre ei doi pare sã fi înlocuit pasiunea, ardoarea relaţiei.
Ne ia însã timp sã descâlcim detaliile relevante ale relaţiei dintre Colin și Mary, sã ne dãm seama cã nu sunt cãsãtoriţi, deși sunt împreunã de șapte ani, dar cã fiecare are un trecut separat de celãlalt. Tot romanul se desfãșoarã pe un ton evaziv : de la lipsa denumirii orașului pânã la absenţa explicaţiilor relaţiilor distante dintre Robert, un bãrbat care asociazã masculinitatea cu agresivitatea, și Caroline, soţia supusã și ascultãtoare pânã la limita masochismului.
Menţinerea tensiunii pe parcursul întregului roman, fãcându-l pe cititor sã întoarcã paginile obsedant și sã refuze cu obstinaţie sã-și întrerupã lectura, îi reușește foarte bine lui McEwan și în "Mângâieri strãine", cu același șoc cauzat de acţiunea finalã, cu efectul potenţat de lipsa oricãrei explicaţii.

Alaa al-Aswani -"Blocul Iakubian"

"Blocul Iakubian" folosește ca metaforã o clãdire faimoasã dintr-un cartier central al Cairoului ai cãrei locatari reflectã structura socialã și diversele problematici ce caracterizeazã situaţia moralã, economicã și politicã a egiptenilor. Romanul se construiește și el treptat prin conturarea medalioanelor de personaje care ocupã diversele etaje ale clãdirii, ea însãși o reflectare simbolicã a evoluţiei istorice agitate prin care a trecut Egiptul. Este ca un fel de sinecdocã pentru întreagul sistem social, economic și politic egiptean. Blocul Iakubian, construit în stil art deco în 1934 pe o stradã faimoasã din centrul capitalei egiptene, decade o datã cu lovitura de stat din 1952 care i-a alungat pe toţi locatarii bogaţi sau strãini pentru ca locuinţele lor sã fie ocupate abuziv de ofiţeri de armatã, pentru ca acum sã adãposteascã o varietate de personaje, de la bei școliţi în Franţa pânã la provincialii sãraci cu speranţe de o viaţã mai bunã în prosperul Cairo și care nu-și permit decât sã închirieze debaralele de pe terasã transformate în locuinţe claustrofobe.

Printre personajele care mi-au atras atenţia sunt:
-beiul Zaki, un bãtrân care încã se mai hrãnește din prosperitatea pre-revoluţionarã a propiei familii, atât moral, cât și financiar, pentru a-și satisface pasiunea pentru femei și droguri
-editorul de ziar Hatim Rashid care adulmecã orașul în cãutarea de tineri frumoși și vulnerabili care sã-i rãspundã pozitiv avansurilor sale homosexuale
-dealerul de droguri Hagg Azzam care vrea cu disperare sã intre în politicã și nu șovãie în faţa nici unei sume astronomice care i se cere pentru a i se asigura succesul mãsluit în alegerile parlamentare; el își creeazã o imagine (în care mai și crede cu toatã fiinţa) de om de afaceri prosper, de o pioșenie deosebitã (ceea ce nu-l împiedicã sã își ia o amantã, cu care se cãsãtorește pentru a nu își comprimite idealurile religioase, și nici sã o forţeze pe aceasta sã avorteze pentru a nu stârni mânia fiilor din prima cãsãtorie care nu sunt dispuși sub nici o formã sã împartã averea tatãlui lor)

"-Vrei sã ai garantat succesul în alegeri și ai întrebat ce ţi se cere, iar eu am desenat ce ţi se cere....
-Un "iepure" întreg? Un milion de lire, Kamal Bey? E prea mult!
Azzam se așteptase la aceastã sumã, dar încercã sã se tocmeascã în speranţa cã poate cine știe...
-Ascultã, Hagg! Allah mi-e martor...
Cei prezenţi intonarã expresia "Nu existã altã divinitate în afarã de Allah" când auzirã rostit numele celui de sus."

-adolescentul Taha, fiul portarului de la blocul Iakubian, care încã mai are încredere cã rezultate sale academice foarte bune îl recomandã pentru o mult-doritã carierã în poliţie, în ciuda joasei sale origini sociale
-iubita lui Taha, Busayna, care este nevoitã sã înfrunte cruda realitate egipteanã înaintea lui Taha, o datã cu obligaţia de a se angaja, pentru a întregi veniturile familiei dupã moartea tatãlui, când își dã seama cã o tânãrã lipsitã de mijloace financiare trebuie sã cedeze în moduri cât mai "caste" cu putinţã dorinţelor libidinoase ale patronilor de magazine și buticuri astfel încât sã rãmânã în același timp viabilã pe piaţa mãritișului convenabil.

"Tu nu înţelegi, pentru cã ești un om înstãrit… Dar dacã ai sta douã ceasuri în staţie și nu te-ai putea urca în trei autobuze pline ochi, dacã îţi blestemi zilele pânã când ajungi acasã, dacã locuinţa ţi se prãbușește și guvernul te lasã într-un cort în mijlocul strãzii împreunã cu copiii, dacã poliţistul te-ar înjura și te-ar lovi doar pentru cã te-a întâlnit noaptea într-un microbuz, dacã umbli ziua întreagã din magazin în magazin dupã o slujbã și nu o gãsești, dacã ești tânãr în toatã puterea și cu studii și ai în buzunar doar o singurã lirã sau uneori nici mãcar atât, atunci ai ști de ce urâm Egiptul…"

Romanul are douã deznodãminte care îmbinã amãrãciunea, cu speranţa.
Taha se vede împins spre fundamentalismul islamic. Calea violenţei este singura posibilã dupã numeroase umilinţe și abuzuri pe care le suportã din partea autoritãţilor, în ciuda calitãţilor sale intelectuale deosebite. In sistemul de stat închis se intrã doar pe bazã de pile sau de șpagã.
 Busayna, însã, întãritã, paradoxal, de toate hãrţuirile sexuale prin care trece și de ipocriziile victimizante ale societãţii, reușește sã gãseascã bãrbatul potrivit, un echilibru între idealismul lui Taha și josnicia lubricã masculinã cãreia a trebuit sã se supunã pentru subzistenţã.

Intreaga carte este, de altfel, o alternanţã între episoade triste și vesele, între deprimare și revoltã și dragoste și speranţã. Iar lectura este una plãcutã, Al-Aswani nu are artificii scriitoricești sofisticate, dar știe cum sã pãstreze viu interesul cititorilor pânã la final.

Ioan Lãcustã - "Replace all (Colcãiala)"

Romanul "Replace all (Colcãiala)" a fost una dintre cele mai plãcute surprize de lecturã româneascã de anul trecut. Carte a fost cumpãratã într-o frenezie a achiziţiilor livrești prilejuitã de promoţii masive de pe elefant. Așa cã am luat liste întregi de cãrţi cu autori români contemporani și mi le-am pus în coș. Deși o practicã pãguboasã din punct de vedere financiar, s-a dovedit foarte sãnãtoasã intelectual.

"Replace all" se dorește a fi un "Mestru și Margareta" românesc, și din punctul meu de vedere i-a reușit foarte bine. M-a prins atât cu dimensiunea fantasticã puternic marcatã de un folclor românesc de mahala care ne farmecã pe toţi (sau, în fine, pe cei care vor sã admitã partea acesta a plãcerilor lor vinovate), cât și cu modul în care sunt descrise personajele, foarte diverse între ele. Candelãreasa este, pentru mine, cel mai reușit personaj din literatura românã contemporanã la nivel lingvistic. E adevãrat cã mulţi ar putea fi refractari din cauza termenilor și structurilor de argou, nu cred cã acestea au fost folosite gratuit de cãtre Ioan Lãcustã. Ele vin foarte firesc în construcţia personajelor, nu sunt stridente în contextul cãrţii, nu par niciodatã forţate.

Acest roman satiric ia forma unei colecţii de povestiri, în general centrate pe un anumit personaj care are o întâlnire bruscã, traumatizantã și revelatoare cu personajele fantastice care bântuie întreaga naraţiune. Sunt locuitorii unui oraș prosper de provincie care se alimenteazã (și de cele mai multe ori rãmân parazitaţi) din amintirile, și pe alocuri nostalgiile, perioadei comuniste. Cãpușa atotputernicã care nu a fãcut decât sã se întãreascã la schimbarea regimurilor politice este ofiţerul (și ulterior generalul) de Securitate Goncea. El este prezent în viaţa celorlalte personaje mai ales în trecut, prezentul petrecându-și-l în palatul lui izolat de unde trage în continuare sforile politice, economice, jurnalistice ale orașului ca un pãpușar absolut și ascuns. Ba chiar și-l anexeazã pe un „ilustru” prozator, Burtãncureanu, pentru a scrie saga familiei Goncea.

"Noi, repeta adeseori Goncea, am ajuns la momentul istoric când facem predarea etapei. Dar nu oricum, așa la nimerealã. Trebuie s-o facem cu tot dichisul [...] De-asta am fãcut noi și revoluţia, cum a fost la Judeţeanã. Sã nu se zicã cã nu s-a fãcut predarea cum trebuie. Numai sângele și morţii convinge poporul cã predarea etapei s-a fãcut în bunã rânduialã. Dacã morţii este dintre tineret, atunci e și mai revoluţionar. [...] Altfel, fãrã groazã și morţi, rãmâne poporul cu pãrerea cã a fost complot, anarhie, loviturã de stat, sau ce mai vrea sã spunã, cã a fost cu agenturi strãine, teroriști, lunatici, marţieni și alte astea. Tot ce vrei! De-asta am bãgat și teroriști la reprezentaţie, cã e mai cu convingere când nu știi cine te-a împușcat de-ai murit. Si nici nu asta vrea poporul, sã știe cine l-a împușcat. El vrea sã vadã mortu’. Dacã are poporu mortul lui, cum a fost la noi la organizarea de la Revoluţia de la Judeţeanã, p-ormã se duce de pune o floare, aprinde o lumânare, crucea e acolo, o vede, mai vine și popa și dã cu aghiazmã, plânge la aniversare, bãlãngãne coliva și nu uitã cã s-a fãcut predarea etapei. [...] Idealurile singure, adicã numai ele, din proprie iniţiativã, nu împușcã oameni."

Astfel, noul de fapt nu s-a instalat niciodatã, schimbarea este o aparenţã, lucrurile se întâmplã pe același model dintotdeauna, indiferent de iluzia noastrã de libertate și democraţie.

"Si Emilian acuma se mai și-amestecã și în afacerea cu popa acela din Soptireanca. Cu popii sã faci afaceri, în ziua de azi, dupã ce ai avut idealuri în Piaţa Universitãţii?"

Rãul, demonicul, pervertirea nu dispar peste noapte, ci ne urmãresc insidioase în prezentul plin de speranţe naive, fãcându-și din când în când simţitã prezenţa sub forma unor apariţii grotești bulversante (acei inși care se îmbracã într-un mod ostentativ prin propria ciudãţenie, cu detalii anatomice delicioase, de genul coarnelor, copitelor și codiţelor), mãcinându-ne pânã la extincţia vechilor metehne, pânã când moștenirea maleficã este complet distrusã.

"Asta vreau de la tine! O poveste ca cum ar fi cu umbra asta care vine și te înghite. Cu mister. Cu tainã. Cu fiorul ãsta de nu mai știi nimica din tot ce-a fost. Asta-i tot ce vor cei care vin dupã noi! Te-ai prins? Cã stau și mai citesc și eu pe internetul ãsta cu care îmi omor timpul. Asta vor de la noi, acuma când este de-am predat etapa istoricã. Le-am predat o lume. Dar ei o vor cu mister, cu moroi, cu strigoi. Nu cu adevãr. Nu cu descriere. Nici un fel de poveste. Nici o justificare. Mister vor, Burtãncurene! Misterul ãsta pe care numai noi îl stãpânim. Da’ pe care nimeni nu vrea sã-l înţeleagã. Cã e mai bine în mister și tainã, decât în adevãr."

Lectura este una dificilã pentru un cititor comod. Este o oscilaţie continuã între prezent și trecut, între real și fantastic, între povești personale și context istoric. Toate personajele sunt într-o mișcare continuã, prinse în hãţișuri ciudate de inter-relaţionãri, conectându-se prin niște fire confuzante, prinse în tot felul de afaceri și legãturi dubioase.

"Zâmbi cu un kilogram de chininã turnatã peste amintiri și cu un alt litru de acid sulfuric sfârâindu-i, picãturã cu picãturã, pe orgoliul de artist. Trotilul, în fișcuri de câte douã kilograme, îi explodã în nostalgii."

Chinua Achebe -"Things Fall Apart"

"Things Fall Apart" este ca un rãspuns literar la "Heart of Darkness" al lui Conrad (bineînţeles cã am citit ideea asta, nu e o concluzie personalã) în care Chinua Achebe a încercat sã construiascã o imagine mai complexã și mai apropiatã de realitate a societãţilor africane, și în special a celei nigeriene. Este povestea metaforicã a unei societãţi prospere, funcţionale, dar care se destabilizeazã la intruziunea violentã a unei civilizaţii cu aere de superioritate.

Personajul principal al cãrţii, Okonkwo, este un membru respectat al tribului Igbo.
"Okonkwo was well known throughout the nine villages and even beyond. His fame rested on solid personal achievements. As a young man of eighteen he had brought honor to his village by throwing Amalinze the Cat. Amalinze was the great wrestler who for seven years was unbeaten…"

Cartea este structuratã în trei pãrţi pentru mãrirea, decãderea și pierzania lui Okonkwo. Okonkwo încearcã sã compenseze pentru moștenirea de rușine transmisã de un tatã cam petrecãreţ și leneș. Este ceea ce s-ar putea numi un self-made man în tribul lui. El este oarecum și o figurã tragicã deoarece depãșește acea limitã între demnitate, hãrnicie și habotnicism, refuzul oricãrei manifestãri de sensibilitate, ceea ce îi va atrage și mânia destinului. Ca urmare a obsesiei sale de a se îndepãrta cât mai mult de modelul degradant al tatãlui, Okonkwo se poartã foarte strict, aspru, uneori chiar volent, cu nevestele și copii sãi, mai ales cu bãieţii, pedepsind la aceștia orice înclinaţie ce poate fi interpretatã ca sensibilitate, efeminare sau slãbiciune.

Dacã prima parte insistã asupra prosperitãţii și faimei dobândite, partea a doua îl aratã pe Okonkwo în timpul exilului în satul matern (decãdere care îl macinã cu atât mai mult cu cât este asociatã cu un element feminin) ca urmare a uciderii accidentale a unui alt membru al tribului. Dupã ispãșirea pedepsei de 7 ani, Okonkwo are dreptul sã se întoarcã în sat (partea a treia) pe care îl gãsește schimbat, corupt, decãzut.  „Omul alb”, în speţã misionar creștin, a ajuns la trib pentru a le explica erezia de a avea mai mulţi zei, sub privirile nedumerite ale sãtenilor care nu pricep cum poate Sfânta Treime sã fie un singur dumnezeu, dar zeii lor care-i unesc cu natura, viaţa, moartea, nu. Bineînţeles cã, pe lângã bisericã, albii au construit și o închisoare unde se aplicã, evident, legile albilor. Totul se prãbușește pentru Okonkwo din momentul în care ucide un reprezentant al autoritãţii colonialiste și își dã seama cã nu mai poate spera în nici un sprijin de la ceilalţi membrii ai tribului în atitudinea sa sfidãtoare faţã de dominaţia incipientã a albilor.
Sfârșitul romanului este unul foarte ironic la adresa albilor. Guvernatorul scrie o carte despre pacificarea triburilor africane, deși el nu a fãcut decât sã tulbure o ordine a lucrurilor care nu avea nimic greșit în afarã de faptul cã era pur și simplu diferitã.

Chinua Achebe are meritul de a descrie societatea tribalã africanã într-un mod complex, atât cu pãrţile ei pozitive, cât și cu cele negative. Ca rãspuns probabil la unilateralitatea prezentãrilor din operele "occidentale". Chiar și lucrãrile în care populaţiile africane sunt puse într-o luminã romanticã, evidenţiindu-se inocenţa acestora, aproprierea de naturã, simplitatea lor umanã în comparaţie cu societatea vesticã, mercantilã și coruptã, pânã la urmã sunt tot un rezultat al stereotipiilor. Societatea tribalã nu este una idilicã, inocentã, naivã, ci are și ea methnele ei de violenţã și nedreptate. Dar este o lume cu o individualitate proprie, maturã în interiorul unui sistem organizat, unde oamenii dau dovadã de o complexitate a dorinţelor, aspiraţiilor, plãcerilor, pãcatelor, greșelilor și meritelor, la fel ca orice altã comunitate.

De ce citesc?

Pentru cã toatã lumea pune în mod agasant întrebarea de ce citești, iar pe mine nu mã intereseazã rãspunsul cu încãpãţânare, m-am gândit într-un final serios la subiectul ãsta aplicat propriei persoane ca sã scap de stresul bâzâitor. Si uite-așa am ajuns eu la un minunat subiect de dizertaţie pe care l-am ratat, din nefericire. Ideea mi-a venit prea târziu ca sã o exploatez în scopuri academico-personale.
Cum eu sunt o personalitate psihoticã, iar modalitatea mea de integrare funcţionalã în lumea exterioarã se face printr-o formã de delir, și cum eu nu sunt patologicã (încã și sã sperãm pentru cât mai mult timp), soluţia gãsitã este sã citesc cãrţi. O carte = un delir. Taman bine. De aceea nu-mi plac cãrţile ușurele, de consum, și nici cãrţile care nu sunt beletristicã. Si nici poeziile (cã sunt prea scurte –verificat cu "Howl", care-mi place, și cu Brumaru care oricum e șui ca și mine, deci tot din ligã).
Mie-mi trebuie niște cãrţi riguroase care pot constitui cu succes un delir frumos. De aceea citesc eu.

Ludmila Uliţkaia -"Cei dintâi și cei de pe urmã"

Este o colecţie de povestiri pe subiecte diverse, dar cu anumite teme comune. Personajele sunt în principal femei, rusoaice simpatice, dotate cu bovarismul rusesc caracteristic, care se sacrificã de multe ori pentru ceilalţi, pentru fericirea comunã.

Ludmila Uliţkaia îmbinã delicateţea femininã, cu acea tentã de iraţionalitate, de neglijare de sine, cu un dramatism rusesc care reușește cumva sã nu devinã tragedie. Femeile ei se dãruiesc, dar uneori numai pânã la un anumit punct (și acesta este punctul de declic în povestiri, acel moment de epifanie atât pentru personaje, cât și pentru cititor), bunãstãrii celorlalţi: Tania se eclipseazã academic în favoarea iubitului ei Andrei (pânã "evadeazã" cumva negativ în sudul Rusiei), Nina este terorizatã de motanul care îi invadeazã casa și i-o murdãrește în cel mai abject mod posibil, Anna Fiodorovna satisface toate capriciile mamei sale, fostã frumuseţe naţionalã care și-a pãstrat aerele de divã deși este la galaxii distanţã de nebuniile tinereţii, Nikolai Romanovici (personaj bãrbat, dar care nu intrã totuși complet și fãrã contestaţie în sfera bãrbaţilor) suferã ca un Humbert Humbert homosexual, Lidia îl șocheazã pe elveţianul comod venit în vizitã cu rafinamentul domestic cu care îl rãsfaţã pentru a scãpa din spaţiul rusesc provincial în comparaţie cu ţãrile europene evoluate.

"Important e cã Lidia era fericitã ca niciodatã, dar își dãdea seama cã ultimele clipe de fericire se duc, cã n-o sã-l mai întâlneascã niciodatã pe Martin ãsta, omul ãsta atât de neobișnuit. In general, asemenea bãrbaţi nu existã, lui nici mãcar transpiraţia nu-i miroase, exact ca la îngeri."

Alexandru Vlad –„Curcubeul dublu”

"Curcubeul dublu" este o colecţie de povestioare care surprind lumea actualã a satului românesc din prisma unui intelectual care cautã refugiul de pervertirea citadinã în mult-cântatul bucolism inocent rural. Dupã cum tot mai mulţi nostalgici de la oraș viseazã la momentul paradisiac al întoarcerii în sânul ocrotitor și liniștitor al pântecului rural, la fel și Alexandru Vlad sperã sã regãseascã acea tihnã și simplitate împãciutoare pe care le avem cu toţii în imaginea noastrã despre satul românesc.

Doar cã realitatea se dovedește a fi puţin diferitã, oamenii de la sat s-au schimbat, o datã cu cei de la oraș, repetând decepţiile acestora. In afarã de natura, rãmasã (relativ) neschimbatã, viaţa la ţarã suferã și ea de poluarea umanã, de vecini hoţi, beţivi, petrecãreţi, care se mai bucurã printr-o puternicã erecţie matinalã de binefacerile vârtoaselor bãuturi spirtoase.

Cartea are același ritm ca existenţa unui orãșean întors la ţarã, pe alocuri târâindu-se de la o paginã la alta (albinele care terorizeazã, mãiestria de a fierbe un ou), pe alocuri fãcând observaţii amuzante (întreruperea oricãrei activitãţi atunci când nu mai sunt ţigãri la magazin din cauza unei aprovizionãri defectuoase, biserica îmbogãţitã cu o cruce de luminiţe, la fel cum discoteca, înfiinţatã în incinta unui vechi CAP, are și ea un stroboscop la intrare, câinele care îl convinge cã are nevoie de o prezenţã caninã în gospodãrie, internetul ca dușman al plãcerilor simple ale vieţii materializate în mult iubitele manele, vecinii care te furã pe faţã și care se declarã lezaţi în ce au ei mai sfânt de acuzaţiile tale, sãtenii care regretã resemnaţi cã nu vin și la ei olandezi care sã le strângã muntele de pet-uri din râu așa cum au fãcut în alte pãrţi), pe alocuri înecându-se într-o tristeţe dezrãdãcinatã (rezolvatã prin fumatul pipei), dar per total oferind o perspectivã amuzantã, deziluzionatã și împãcatã a unui univers imaginar redus cu brutalitate la o realitate cu care pânã la urmã faci compromisul de a te mulţumi.

"Si apoi mi-a trecut prin cap, cum mi se întâmplã mai nou, o idee de afacere: greieri pentru cei bogaţi, ca sã doarmã și ei bine. Desfacere la domiciliu. Fiecare sã aibã greierul lui, în lumea asta postmodernã. Natura livratã în vilele lor mari și tãcute, într-o cutiuţã de lemn. Greierul casei."

"Pe bancheta din faţa mea ședea o fatã concentratã în lectura unei cãrţi. Decretase cã, pentru ea, noi, ceilalţi, nu existam. Era frumoasã, bine îmbrãcatã, cu genunchii lipiţi ca niște fructe gemene. [...] Ea ridicã volumul în așa fel încât sã fie un scut care s-o apere de privirile mele, pe care probabil le simţea. [...] Am încremenit. Parcã mi-ar fi dat cu tifla: eu eram autorul, ea era cititorul. Se ferea de privirile mele în timp ce se hrãnea cu gândurile mele, ridica sprâncenele subţiri și-i apãrea o cutã, semnul concentrãrii: o frazã din cele lucrate de mine îi punea mintea la încercare."