Anthony Doerr -"All the Light We Cannot See"

Aceasta este altã carte din seria: toatã lumea vorbește frumos despre ea, a câștigat premii, hai sã o citim … ca sã fim dezamãgiţi. Mereu trebuie sã-mi aduc aminte de faptul cã nu mai pot avea rãbdare cu genul de cãrţi care nu prezintã nici un fel de întortochere stilisticã sau ideologicã.
"All the Light We Cannot See" este o carte bunã pentru cei foarte tineri sau pentru perioadele de lâncezealã intelectualã (deși mai bine încerci un Murakami în astfel de timpuri vitrege).

In timpul Ocupaţiei (al doilea rãzboi mondial), în Franţa, în minunatul Saint-Malo, o adolescentã oarbã se trezește în posesia unui diamant deosebit de valoros și cu puteri magice, într-un oraș pe care l-a învãţat pe de rost dupã macheta fãcutã de tatãl luat prizonier de nemţi. Paralel, avem povestea unui tânãr neamţ, venit dintr-un orfelinat de copii de mineri, remarcat pentru pasiunea lui pentru radio-telecomunicaţii.

Povestea în sine nu este una care sã te ţinã foarte prins în lecturã, deși vieţile celor doi protagoniști, tânãra franţuzoaicã Marie-Laure și tânãrul neamţ Werner, sunt mai complicate decât rezumatul meu de mai sus, iar între cei doi apar legãturi nebãnuite; multe lucruri se înghesuie spre sfârșitul romanului (ca și cum scriitorul avea o listã de întâmplãri pe care sã le includã în carte și, dupã mai bine de 300 de pagini, și-a dat seama cã s-a întins prea mult, așa cã le-a vãrsat pe toate în ultimele 100 de pagini ca sã nu rateze, totuși, nimic), dar, pe alocuri, sunt frumoase detaliile care dau o sensibilitate aparte lumii fizice, tactile, într-un context, de altfel, foarte violent.
De exemplu, momentul în care Marie-Laure descoperã marea:

"She walks. Now there are cold round pebbles beneath her feet. Now crackling weeds. Now something smoother: wet, unwrinkled sand. She bends and spreads her fingers. It’s like cold silk. Cold, sumptuous silk onto which the sea has laid offerings: pebbles, shells, barnacles. Tiny slips of wrack. Her fingers dig and reach; the drops of rain touch the back of her neck, the backs of her hands. The sand pulls the heat from her fingertips, from the soles of her feet."

Varful Moldoveanu

Intrucât anul acesta suntem nevoiţi sã ne petrecem vacanţele pe meleaguri românești am decis sã ne satisfacem o fiţã și sã ne încercãm puterile cu Vârful Moldoveanu. Rezumat dacã nu aveţi chef sã citiţi tot: cu excepţia ultimelor 15 min (dus), traseul nu este foarte complicat, însã este luuuuung.

Noi am hotãrât sã urcãm din orașul Victoria (asta pentru cã ni s-a pãrut cã Bâlea este prea mainstream; dar e frumos, dacã aveţi douã mașini, sã urcaţi de la Bâlea și sã coborâţi la Victoria).
București-Victoria: 4 ore 30 min sâmbãtã dimineaţa (cu mers lejer; oricum în localitãţi pe ruta aceasta toatã lumea merge cu sub 70 km/h și nici nu aveţi cum sã depãșiţi).
In Victoria este destul de simplu pentru cã marcajul (cruce roșie) apare încã de pe șosea (important este sã nu rataţi indicatorul spre Victoria din DN; apoi drumul merge drept pânã la combinat, unde este indicator spre dreapta înspre cãtunul Sumerna).

Drumul spre cãtun este relativ prost, dar nu dezastruos. In cãtun, vã puteţi lãsa mașina undeva pe marginea drumului (de preferat cât mai aproape de intrarea pe drumul forestier care e lung cât o zi de post). Noi am plecat din cãtunul Sumerna pe traseu la 10:30 dimineaţa. Traseul este trecut la 6 ore -cruce roșie. Noi am fãcut 8, dar suntem niște urcãtori pe munte foarte lenţi.

La început este un drum forestier (lung lung lung), apoi se urcã prin pãdure (dacã a plouat recent, traseul este cumva albia unui pârâu; noi nu am avut bocanci impermeabili, dar am avut șosete de schimb și era oricum foarte clad; dar sã știţi cã nu veţi scãpa uscaţi pentru cã sigur treceţi prin vreun râu mic pe traseu).

Dupã 6 ore noi am ajuns la cabana Turnuri. Dacã nu vreţi sã mai urcaţi puteţi dormi și aici. Cabanierul este tare simpatic, iar paturile sunt la 35 de lei bucata. Preţurile la mâncare / bãuturã sunt destul de mari, dar având în vedere cã produsele sunt urcate aici și la cabana Podragu cu mãgãrușii, asta e [o bere/o cola este 10 lei, porţia de ciorbã, tot 10, cafea nu au decât instant și în general lucrurile costã 10 lei –mai puţin un ceai care e 3 lei].

 Dacã mai aveţi energie, puteţi urca pânã la cabana Podragu. Acesta este un urcuș mai susţinut decât cel prin pãdure. Sus, sâmbãtã la 6:30 seara noi am mai gãsit doar paturi la 55 de lei, iar cei care au ajuns dupã 8 au dormit în sala de mese (le-au dat izoprene și pãturi cei de la cabanã). Cabana este curatã, chiar dacã paturile nu sunt foarte confortabile. Dar, având în vedere circumstanţele, este mai mult decât ok sã rãmâi acolo peste noapte. 

A doua zi dimineaţa noi am plecat spre vârf pe la 8. Ne-am speriat niţel când ne-am trezit pe la 6 pentru cã era o ceaţã destul de urâtã, dar s-a înseninat acceptabil destul de repede.

Urcușul pânã pe creastã este cam abrupt, dar o datã ce sunteţi sus este mult mai simplu. Singurul lucru care îţi mai face probleme este vântul (care poate fi destul de puternic) și ceaţa care îţi furã priveliștea. Noi am avut norocul sã nu prindem deloc ploaie, ceea ce ar fi complicat lucrurile considerabil. Fãrã ploaie, doar cu vânt și ceaţã, traseul este abordabil. Am întâlnit pe traseu și oameni trecuţi de 65 de ani și copii, deci nu este un urcuș foarte dificil.

Priveliștile (dacã le apuci) sunt deosebit de frumoase. Pe creastã mai este o porţiune cam dificilã, de trecut pe pietre, unde, dacã te întâlnești cu lume din sens opus, se face coadã, apoi urmeazã un urcuș foarte abrupt spre vârful Viștea, unde este indicatorul de 15 min. spre Moldoveanu. Aceasta este porţiunea de traseu cea mai dificilã, dar chiar nu puteai urca atât de simplu pe cel mai înalt vârf din România. Pe vârf noi am avut o ceaţã cruntã, dar ne-am consolat cu faptul cã am ajuns pânã acolo.

La întoarcere am mai rãtãcit pe creastã pentru cã ne-am fi întors la cabanã prea devreme și nu-și avea sensul (traseul a durat cam 6 ore).
 La coborâre pânã în Victoria ne-a luat 6 ore.

Chris Andersen -"Coada lunga. De ce viitorul in afaceri inseamna sa vinzi cate putin din toate"

Formatul de benzi desenate pentru best seller-uri dintr-acestea cu idei economice este cel mai fericit posibil. Ar trebui să fie disponibil pentru toate cărţile de acest gen. Pornind de la exemplul Amazonului sau al Netflixului, Chris Anderson explică evoluţia comerţului către produse de nişă alături de hituri, mai ales dacă produsele sunt în format digital, unde cheltuielile de depozitare şi de livrare sunt mici, ceea ce permite şi punerea la dispoziţia clienţilor a unor produse aşa zis de nişă, care se adresează unui grup restrâns întrucât nu mai contează limitările fizice ale prezentării produsului pe raft şi al transportului până la client acasă. El nu consideră că piaţa de nişă înlocuieşte marile succese la public, ci doar vede o coexistenţă fericită a celor două tipuri de produse. Asta ca să nu mai spună toţi cârcotaşii că internetul a adus numai nenorociri.
Coada lungă înseamnă lista imensă de produse care pot fi oferite on-line, îndeosebi în format digital, rolul distribuitorilor fiind mai ales pentru a-i ajuta pe clienţi să găsească ceea ce-i interesează. Aşa apar rating-urile, promovarea pe facebook, bloggeri etc. Cartea explică mai multe aspecte ale fenomenului: care sunt regulile pe care să le respecte un site care vinde produse de tipul cozii lungi, de ce oamenii oferă online gratuit anumite produse, care este legătura dintre uşor accesibil şi de calitate, de ce coada lungă este un model financiar valid, cum legea 80/20 nu conţine tocmai proporţiile care trebuie, cum rămân clienţii motivaţi să cumpere în faţa unei game extraordinar de largi de produse.
Dacă şi traducerea ar fi fost niţel mai bună, lucrurile chiar ar fi faine cu această cărţulie.
Citatul meu preferat: "Oricine citeşte online şi nu şi-a lărgit orizontul cultural fie a găsit un colţ extrem de sterp al blogosferei, fie are nevoie de un curs de recapitulare a sensului hyperlink-urilor."

Oliver Sacks -"On the Move. A Life"

Faima neurologului Oliver Sacks a explodat anul trecut, evident, după moartea lui.
Dacă e să ne uităm la învăţământul românesc, e de înţeles că nu l-am găsit menţionat prin facultate, unde pasiunile descriptive, înclinaţia către anecdoticul afecţiunilor neurologice nu sunt considerate demne de o abordare ştiinţifică riguroasă, unde teoriile trebuie să domine totul, această onorabilă tendinţă de a trece dincolo de tabloul simptomatic pentru formularea principiilor universale ghidându-ne drumul spre culmile măreţe ale ştiinţei. Pe lângă aspectele personale, autobiografice din "On the Move", vom descoperi un practician care vede în descrierea şi analiza cazurilor particulare cu afecţiuni neurologice bizare punctul de plecare, esenţial, pentru conturarea unei abordări neurologice terapeutice şi teoretice la fel de valide ca şi cea generată de demersul invers, puternic centrat pe abstractizare, pe conturarea de modele teoretice, de structuri general explicative. Mă gândesc că poate aş fi avut şi eu o şansă în psihologie dacă aş fi întâlnit profesori la fel de curajoşi care să se desprindă de mondenitatea ştiinţifică şi să ia în considerare şi alte metode, să treacă înainte de lecturile de secol 20 în speranţa de a găsi, poate, nişte legături cu scrieri şi observaţii vechi, dar a căror actualitate să-ţi pună un semn de întrebare dacă nu cumva acolo este un aspect care merită aprofundat.

In fine, aceasta este mai mult o idee din carte care a rezonant cu experienţa mea. Dar, lăsând la o parte obsesiile şi ideile mele fixe, autobiografia lui Oliver Sacks ne dezvăluie o persoană surprinzătoare pentru un clinician neurolog, pasionată de moluşte şi de plante atavice, care s-a ambiţionat să bată un record american la ridicarea de greutăţi, mereu în mişcare (bineînţeles) în lungul şi latul mai multor ţări pe motocicletele lui mult iubite, care se simte mai bine în/sub apă decât pe pământ, pentru care scrisul este un act definitoriu, existenţial.

"I spent a few days in New York, and then the open road beckoned me. I covered thousands of miles in my slow, erratic return to California. The roads were wonderfully empty, and going across South Dakota and Wyoming, I would scarcely see another soul for hours. The silence of the bike, the effortlessness of riding, lent a magical, dreamlike quality to my motion.
There is a direct union of oneself with a motorcycle, for it is so geared to one’s proprioception, one’s movements and postures, that it responds almost like part of one’s own body. Bike and rider become a single, indivisible entity; it is very much like riding a horse."

Este o poveste de viaţă fascinantă, cu un om care, deşi nu a excelat într-un domeniu, a adus o contribuţie autentică la dezvoltarea acestuia şi (iar aceasta este una din slăbiciunile mele, după cum am spus şi la Stephen Hawking) la deschiderea lui către publicul larg.

"The act of writing is itself enough; it serves to clarify my thoughts and feelings. The act of writing is an integral part of my mental life; ideas emerge, are shaped, in the act of writing. [...]
I am a storyteller, for better and for worse. I suspect that a feeling for stories, for narrative, is a universal human disposition, going with our powers of language, consciusness of self, and autobiographical memory. The act of writing, when it goes well, gives me pleasure, a joy, unlike any other. It takes me to another pace –irrespective of my subject- where I am totally absorbed and oblivious to distracting thoughts, worries, preoccupations, or indeed the passage of time. In those rare, heavenly states of mind, I may write nonstop until I can no longer see the paper. Only then do I realize that evening has come and that I have been writing all day.
Over a lifetime, I have written millions of words, but the act of writing seems as fresh, and as much fun, as when I started it nearly seventy years ago."

Andreea Răsuceanu -"Bucurestiul lui Mircea Eliade"

Andreea Răsuceanu realizează o lucrare foarte bine documentată (dacă vreţi bibliografie în domeniu, aceasta este cartea pe care o căutaţi) pentru a analiza modul în care realitatea geografică a Bucureştiului este reflectată şi transformată în opera lui Mircea Eliade şi evidenţiază modul în care elementele geografico-urbane capătă sens în contextul unul roman, al unei nuvele etc.
Dar să nu vă aşteptaţi la o lectură aridă şi pretenţioasă. Stilul cărţii evită toate preţiozităţile de vocabular care minează mesajul multor cărţi asemănătoare scrise de români (la noi, din păcate, mulţi consideră că dacă foloseşti nişte termeni de trebuie să fi citit cel puţin jumătate din lista de filosofi ca să-i înţelegi asta înseamnă că ai produs ceva profund), dar vine cu unele perspective foarte interesante şi cu miez despre combinaţia dintre spaţiu real şi imaginar în limitele creaţiei literare. Pe lângă inserarea analizei specifice aplicate la opera lui Mircea Eliade în contextul teoretic general al relaţiei dintre spaţiu/geografie şi literatură, Andreea Răsuceanu realizează şi paralele literare între abordarea lui Mircea Eliade şi cea a altor scriitori non-români.

In analiza strictă a elementelor spaţiale sunt trecute în revistă spaţiul de graniţă, intersecţiile, diferenţa de atmosferă între bulevard şi stradă ("dacă bulevardul impune o atitudine determinată, conferind conduitei umane un anumit grad de teatralitate, de emfază [...], strada este spaţiul unde uniformizarea, ordinea impusă în mod artificial de bulevard dispare, iar omul îşi recâştigă libertatea"), spaţiul interior cu detalii ca ferestrele, oglinzile, tablourile, uşile, toate amplificând semnificaţia scenelor şi a personajelor.
 Sunt interesante şi observaţiile privind motivul călătoriei cu trenul, cu maşina sau cu tramvaiul:
"Dacă în romanele "urbane" ale lui Eliade,funcţia tramvaiului e de a marca graniţe sociale, de a opera distincţii în perimetrul oraşului, dezvăluind în ce măsură geografia acestuia, aşa cum este ea recreată în interiorul romanului, e relevantă pentru dinamica narativă, în proza fantastică rolul său e unul simbolic, prezenţa acestuia fiind un indiciu al trecerii de la o stare a conştiinţei la alta. Mijloacele de locomoţie (automobile, tramvaie, trăsuri) pot juca, în romanele "urbane" ale lui Mircea Eliade sau în proza fantastică, roluri diferite: acestea pot fi un însemn al modernităţii, care să vorbească despre emanciparea oraşului şi a locuitorilor lui, dar şi simboluri psihopompe."

Sunt cercetate motive literare pe care le ştim cu toţii din scrierea lui Eliade, cum ar fi labirintul cu căutarea semnelor pentru "elaborarea unor tehnici de orientare şi, implicit, de construire a spaţiului sacru" (cum avem şi la Cărtărescu), sau sirena din timpul grevelor de la uzinele Griviţa, sau podul caselor cu secretele lui sumbre. "[…]bună parte din opera literară a lui Eliade are drept cadru un Bucureşti labirintic, ce propune personajelor trasee iniţiatice marcate de semne misterioase, care conduc spre spaţii privilegiate ce camuflează de fapt porţi către o altă dimensiune a lumii, instituind astfel o geografie simbolică şi propunând, drept matrice a labirintului textual, un alte, topografic."

Dar eu am găsit şi lucruri (poate şi din perspectivă personală) necunoscute înainte, cum ar fi ideea urcării cu liftul la etaje imposibile (e un vis pe care eu îl am destul de frecvent) pentru clădirea în care te afli (clădirea are 10 etaje, iar liftul îţi arată că urcă pe la etajele 12, 14, 17...).
De asemenea, apare spaţiul tranzitoriu al hotelului, ca în cărţile lui Murakami.
Am ajuns să descopăr şi un rol cu care mă identific: mystagogul -"existenţa este, pentru cei blestemaţi să încheie istoria unei stirpe, o tragedie, iar rolul ultimului vlăstar este cel al Corului antic, martor impasibil al întâmplărilor, atotştiutor dar aflat sub interdicţia oricărei participări."

Pentru cititorii îndrăgostiţi de Mircea Eliade, carte cuprinde, poate, şi unele idei deja cunoscute privind specificul atât al fantasticului, cât şi al realismului romanelor din diverse lui perioade de creaţie literară, deşi chiar şi aici aduce o privire structurată utilă, dar apar multe perspective noi şi mai ales mi-a plăcut rigurozitatea abordării, amploarea documentării şi efortul de a păstra cartea plăcută pentru un public nu foarte specializat.

Prin Apuseni

Pentru că a fost o lună de aprilie leneşă (şi la citit, şi la recuperat postări vechi), să vă povestesc despre plimbările miniere prin Apuseni.
Am mers la ciudatul sat Geamăna, îngropat sub lacul de steril, un fel de zonă crepusculară unde nu există nimic, nici măcar moarte, doar dispariţia a orice. Pentru a ajunge la Geamăna, noi am venit dinspre Alba Iulia, prin Câmpeni, apoi stânga spre Baia de Arieş, apoi dreapta în Lupşa, prin Hădărău (întrebaţi pe cineva cum ajungeţi la Geamăna –e mai sigur; teoretic: mergeţi pe drumul de asfalt până când acesta face o curbă serioasă la dreapta; voi o luaţi înainte, pe unde nu e asfalt; drumul nu e dezastruos, dar nici foarte bun). Când ajungeţi la Geamăna, în capul lacului, trebuie să-l înconjuraţi (de preferat tot cu maşina pentru că e o distanţă destul de mare –doar că drumul este relativ prost) pentru a ajunge la partea lui interesantă. Ca de obicei, este recomandat să aveţi la voi ţigări pentru că veţi întâlni oameni (unii ciobani) care vă mai povestesc lucruri despre ce se mai întâmplă prin zonă.

Iar aceasta este mina de cupru de la Roşia Poieni de unde se deversează sterilul în lacul de la Geamăna.

Am mai spus şi în alte postări, dar repet şi aici fenomenul interesant pe care îl veţi întâlni la ardeleni: nu vă bazaţi pe plăcuţe scrise; întrebaţi! Dacă ajungeţi la o terasă şi vreţi bere la halbă, întrebaţi ce bere e (că s-ar putea să scrie Ursus şi să fie Timişoreana); dacă la supermarket vedeţi un preţ la usturoi care e pentru pachetul de 250g, dar usturoiul din ladă pare să fie la kilogram, uitaţi-vă după o plăcuţă mai adecvată (s-ar putea să fie pe la ceapă) sau întrebaţi pe cineva care e tasta pentru usturoiul vărsat, că sigur nu e plăcuţa aia.

Noi am stat în Câmpeni, aşa că am vizitat mai mult zona oraşului. De la Câmpeni-centru, mergeţi tot înainte, treceţi de Sohodol, continuaţi înainte şi ajungeţi la barajul Vidra unde faceţi stânga. Acolo veţi găsi: biserica Sf. Trei Ierarhi din Vidra-Goieşti de la 1712, Dealul cu Melci (cu urme de moluşte de acum 65 de milioane de ani), stânga peste pod de deal este Cascada Pişoaia.

Donald A. Norman -"The Design of Everyday Things"

O carte de teorie de bază pentru cei interesaţi de design sau care au legături profesionale cu acest domeniu. Donald A. Norman tot publică ediţii revizuite ale acestei cărţi de vreo 25 de ani, păstrând-o actuală, schimbând exemplele pentru a le păstra relevanţa şi aducând la zi principiile pentru a reflecta evoluţia gusturilor şi a tehnologiei.
Cartea are în centrul perspectiva că design-ul trebuie să ia în considerare utilizatorii ("Human Centered Design"), chiar dacă suntem cu toţii conştienţi de multiplele presiuni care însoţesc scoaterea pe piaţă a unui produs (marketing-ul interesat de vânzări, management-ul interesat de deadline-uri etc.), fără a fi vorba de produse excepţionale, ci exemple ca obiecte de uz casnic, ceasuri, sisteme informatice etc.
Donald Normal ne invită pe toţi să dăm puţină atenţie obiectelor din jurul nostru şi să facem scandal atunci când un design este defectuos, pentru că de multe ori suntem obligaţi să folosim lucruri dificil de utilizat doar pentru că sunt mai ieftine.
Cartea nu este una de popularizare, conţine destul de multă teorie de folosit în realizarea designului de produs, dar aduce în discuţie şi unele subiecte de interes general, cum ar fi (preferatul meu, desigur) acea explicaţie de "eroare umană" care este des folosită pentru a explica erorile de manevrare a unui sistem sau accidentele de tot felul (de ex. cele aviatice). Donald Norman recomandă prudenţă în a accepta "eroarea umană" ca ultimă explicaţie pentru erorile de sistem. Anchetele şi analizele trebuie să pună sub semnul întrebării împrejurările în care apar aceste erori umane pentru a vedea dacă ele nu pot fi evitate prin schimbarea de design a sistemului folosit. E adevărat că sistemele, mecanismele sunt logice, perfecte în funcţionarea lor, numai că ele sunt utilizate de oameni, imperfecţi, obosiţi, uneori distraşi, iar acest factor merită luat în considerare pentru a realiza nu doar un produs bun în sine însuşi, ci un produs care facilitează şi interacţiunea cu operatorul şi vine în preîntâmpinarea unor greşeli umane care apar în mod natural.
In loc să-i învinovăţim pe oameni, mai bine le înţelegem comportamentul şi construim produse şi sisteme care să ia în considerare acest comportament şi să-i compenseze lipsurile şi scăpările. Designul trebuie să fie rezultatul unei îmbinări de tehnologie şi psihologie, nu inginerie pură unde problema e că "You are designing for people the way you would like them to be, not for the way they really are."
De exemplu, dacă oamenii care intră într-o bancă forţează să deschidă uşa de sticlă în interior pe când ea se deschide în afară, atunci nu este vina oamenilor, ci vina celui care a făcut designul pentru uşă şi care nu a semnalizat prin nimic direcţia în care se deschide uşa.
Sau câţi dintre noi au trebuit să guste la restaurant din cele două sticluţe de pe masă pentru a vedea unde este uleiul şi unde, oţetul, când o etichetă sau o măslină în sticla de ulei ar fi rezolvat dilema.

"Difficulties arise when we do not think of people and machines as collaborative systems, but assign whatever tasks can be automated to the machines and leave the rest to people. This ends up requiring people to behave in machine like fashion, in ways that differ from human capabilities. We expect people to monitor machines, which means keeping alert for long periods, something we are bad at. We require people to do repeated operations with the extreme precision and accuracy required by machines, again something we are not good at. When we divide up the machine and human component of a task in this way, we fail to take advantage of human strengths and capabilities but instead rely upon areas where we are genetically, biologically unsuited. Yet, when people fail, they are blamed. [...]
Given the mismatch between human competencies and technological requirements, errors are inevitable. Therefore, the best designs take the fact as given and seek to minimize the opportunities for errors while also mitigating the consequences. Assume that every possible mishap will happen, so protect against them. Make actions reversible; make errors less costly."

In carte descoperiţi, de asemenea, unele concepte drăguţe şi interesante (din seria de folosit în discuţii la bere):
-skeuomorphic –"incorporating old, familiar ideas into new technologies, even though they no longer play a functional role" (de exemplu, atunci când a fost introdus pe piaţă, plasticul avea aspect de lemn);
-o nouă boală numită "featuritis" –o dată ce a fost lansat, un produs trebuie să includă noi componente sau atribute care să-l facă să rămână atractiv pentru clienţi (gândiţi-vă la modurile în care se tot schimbă detergenţii –detergenţi manuali, detergenţi pentru maşina de spălat, detergenţi cu balsam, detergenţi pentru pete, detergenţi pentru rufe albe, detergenţi pentru rufe negre, detergenţi pentru rufe colorate, detergenţi pudră, detergenţi lichizi, detergenţi capsule etc. etc.);
-legea lui Stigler –"Products are thought to be the invention of the company that most successfully capitalized upon the idea, not the company that originated it."

Mai daţi şi peste comentarii de bun simţ care vă confirmă opiniile:
"[...]The competition is ignored, the traditional marketing requirements are ignored. The focus is on simple, customer-driven questions: what do the customers want; how can their needs best be satisfied; what can be done better to enhance customer service and customer value? Focus on the customer [...] and the rest takes care of itself. [...]Usually it is only possible where the head of the company, the CEO, is also the founder. Once the company passes control to others, especially those who follow the traditional MBA dictum of putting profit above customer concerns, the story goes downhill. Profits may indeed increase in the short term, but eventually the product quality deteriorates to the point where customers desert. Quality only comes about by continual focus on, and attention to, the people who matter: customers."

Iar dacă vă întrebaţi cam care domenii vor cunoaşte inovaţii radicale în următoarea perioadă, Donald Norman propune educaţia, transportul, medicina şi locuinţele.

Si pentru cei care tot au viziuni apocaliptice cu umanitatea distrusă de maşini:
"Technology does not make us smarter. People do not make technology smart. It is the combination of the two, the person plus the artifact, that is smart. Together, with our tools, we are a powerful combination."