Roberto Bolaño -"2666"

"2666" este ultimul roman, și cel mai apreciat, al lui Roberto Bolaño. Cartea începe cu figura misterioasã a scriitorului neamţ Benno von Archimboldi descoperit de patru critici pedanţi care fac o obsesie pentru opera acestuia, în timp ce scriitorul rãmâne departe de public, ascuns în spatele unui pseudonim. Prietenia dintre cei patru critici (unul este femeie, ceea ce complicã evident relaţiile) este o combinaţie ciudatã de discuţii, divagaţii și acţiuni fãrã relevanţã, inutile și descoperiri pline de miez. In încercarea lor de a-l întâlni pe Archimboldi, trei critici ajung, pe urma unui zvon, în orașul mexican Santa Teresa din deșertul Sonora unde își dau seama cã au fost puși pe o pistã falsã, dar romanul rãmâne în acest orãșel unde se dezvãluie un adevãrat iad, o combinaţie absurdã de violenţã și monstruozitate cu o serie de sute de crime brutale ale cãror victime sunt exclusiv femei.
Dupã povestea unui profesor de filosofie ţicnit de la universitate, cunoscut de criticii pasionaţi de Archimboldi, a cãrui fiicã este salvatã de destinul de a deveni și ea una dintre victimele demenţei ucigașului sau ucigașilor în serie din oraș de cãtre un jurnalist de culoare american sosit în Santa Teresa pentru a scrie un articol despre un meci de box, urmeazã partea cea mai teribilã din carte, o combinaţie de stil jurnalistic, dar despre o situaţie imaginarã (chiar dacã existã în realitate un oraș mexican unde au fost cazuri asemãnãtoare de zeci de femei violate și ucise de un criminal misterios, detaliile din "2666" sunt complet fictive), volumul 2 conţinând lista completã a rapoartelor criminalistice despre circumstanţele și informaţiile biografice ale numeroaselor femei gãsite abuzate și ucise în împrejurimile orașului Santa Teresa, cu toate detaliile oribile ale fiecãrei crime, pe sute de pagini, unde grozãvia faptelor este atât de mare încât rezistã redundanţei, repetiţiei, scapã puterii obișnuinţei. 
Este partea cea mai zguduitoare din roman, cea mai percutantã. Dacã la profesorul Amalfitano avem tot felul de tentative suprarealiste de a introduce arta în realitate, la nivelul absurdului (la un moment dat agaţã o carte de matematicã de sârma de rufe pentru a fi distrusã de vreme), realitatea din orașul în care trãiește pare sã treacã dincolo de orice tentativã imaginarã de a duce la extrem lipsa de sens din aceastã lume.
In ultimul volum aflãm povestea lui Benno von Archimboldi, pe numele lui adevãrat Hans Reiter, un veteran din al doilea rãzboi mondial, și a modului în care acesta este conectat la ce se întâmplã în Mexic (apare și România în peisaj, de altfel), coincidenţele (deseori sub formã oniricã) alcãtuind adesea firele de legãturã între personaje și întâmplãri.
Deși pare sã nu aibã o poveste cap-coadã propriu-zisã, "2666" este fermecãtor prin digresiuni, mai ales când acestea aduc o notã neașteptatã și ne îndepãrteazã de așteptãrile noastre privind direcţia în care ar trebui sã se îndrepte naraţiunea, și zguduitor prin relatarea visceral de realistã a scenelor crimelor din Santa Teresa. Numãrul din titlu nu se regãsește în nici un detaliu din roman, dar semnificaţia lui poate fi dedusã dintr-o altã povestire de-a lui Bolaño unde anul 2666 definește un timp atât de îndepãrtat încât nici mãcar nu ne putem gândi la el ca la o realitate care sã ne afecteze.

Clarice Lispector -"Aproape de inima vijelioasã a lumii"

In sfârșit am reușit și eu sã termin aceastã cãrticicã a lui Clarice Lispector. Sã nu vã încurajeze dimensiunile reduse ale romanului; este o carte dificilã, cu un stil aspru, intim, deranjant, instens, poetic. Am vãzut cã unii o comparã pe Clarice Lispector cu Virginia Woolf. Mie-mi place Virginia Woolf. Clarice Lispector mi-a plãcut mai puţin.
Avem acel stream of consciousness al unei tinere, Joana, orfanã, crescutã de o mãtușã care nu se poate obișnui cu felul ei ciudat de a fi, o fatã stranie, izolatã în modul ei diferit de a vedea lumea, fãcându-i pe ceilalţi sã se simtã aiurea în jurul ei, se cãsãtorește cu un bãrbat pe care pare sã-l iubeascã în același stil bizar în care Joana face totul, doar cã se plictisește și-l înșealã, apoi îl pãrãsește.
Joana încearcã sã comunice cu ceilalţi, sã fie pe aceeași lungime de undã, sã împãrtãșeascã experienţe și sentimente, doar pentru a eșua de fiecare datã. Eu nu prea am empatizat cu aceste tentative ale ei și personajul mi-a rãmas, la fel ca celor din jurul ei, distant.

"Dumnezeule, rãsari în pieptul meu, nu sunt nimic și nefericirea se abate asupra mea și eu nu știu decât sã folosesc cuvintele și cuvintele sunt mincinoase și eu continui sã sufãr, în sfârșit firul de apã pe peretele întunecat. Dumnezeule, vino la mine, și nu am bucurii și viaţa mea este neagrã ca noaptea fãrã stele, și, Dumnezeule, de ce nu exiști în mine? de ce m-ai fãcut despãrţitã de tine? Dumnezeule, vino la mine, eu nu sunt nimic, sunt mai puţin decât ţãrâna și te aștept în fiecare zi și în fiecare noapte, ajutã-mã, nu am decât o viaţã și aceastã viaţã se scurge printre degetele mele și se îndreaptã cu seninãtate spre moarte și nu pot face nimic și asist la epuizarea mea cu fiecare minut ce trece, sunt singurã pe lume, cine mã iubește nu mã cunoaște, cine mã cunoaște se teme de mine și eu sunt micã și sãracã, n-o sã știu cã am existat peste câţiva ani, îmi rãmâne puţin timp de trãit și ceea ce îmi rãmâne și ce îmi rãmâne de trãit totuși va rãmâne intact și inutil, de ce nu te înduri de mine? cã nu sunt nimic, dã-mi ce îmi trebuie."

Ionuţ Chiva -"Boddah speriat"

Un volum de 13 povestiri, cu sentimente diverse pe care le lasã cititorilor, la limita (niciodatã clarã) între autobiografic și imaginar, despre familie și relaţia pãrinţi-copii, despre cât de complicate și dezamãgitoare pot fi relaţiile amoroase, despre ratarea creativã și, mai ales, despre câini (ei apar mai în fiecare povestire). Stilul este unul onest, deschis, simplu, Ionuţ Chiva vorbește direct cu cititori tineri, care cautã mai mult o experienţã autenticã și mai puţin sofisticarea literarã. Povestirile îţi lasã o impresie de "fãrã stare", o cãutare a ceva, nu știi ce, dar trebuie sã cauţi, sã ai o schimbare, sã încerci sã fii undeva unde ar putea sã ţi se întâmple ceva mișto.

Inceputul povestirii "Doi bãieţi buni":
"Nu se pot spune multe lucruri despre familii –sunt cum sunt ("the infinite separate houses, how they all went on, each with its meals and minutia of daily usages", vorba poetului) și puţini, poate doar cei bolnavi într-un anume sens, sunt cei care pot pretinde cã s-au scuturat de praf și au mers mai departe fluierând atunci când, așa cum se spune, au pãrãsit cuibul. Oamenii inteligenţi sau poate doar cei inteligenţi într-un anume sens sunt foarte atenţi la anumite lucruri atunci când se hotãrãsc sã facã pasul, cum se spune –"We marry families".
Dar se pot spune oare mai multe lucruri despre vineri seara, începutul de weekend? Cultura pop pare sã creadã, ca și cu familiile, cã da –sunt cântece, filme de comedie întregi despre vineri seara, searã în care ne luãm câte o pauzã de la muncã pentru a petrece și pentru a ne reîncãrca bateriile, cum se spune.
 Nu aveau încã sau poate cel mare avea conștiinţa faptului cã, cel puţin acolo și pentru oamenii sãraci ca ei, weekendul era fãcut mai degrabã sã-ţi încarci bateriile decât sã petreci. Oricum, avea sã mai treacã ceva timp pânã ce asta vea sã înceapã sã-l melancolizeze și sã-l scoatã din minţi."

Ayn Rand -"Atlas Shrugged"

Ayn Rand este una din slãbiciunile mele literare. Mã rog, cred cã mai mult ideologice decât literare pentru cã rezonez mai mult cu mesajul cãrţilor sale decât cu talentul sãu scriitoricesc. Deși "The Fountainhead" mi-a mers la suflet cu multe rãutãţi și extremisme paranoice, "Atlas Shrugged" mi s-a pãrut cã duce acel mit al eroului perfect care trece peste toate dificultãţile și iese învingãtor în faţa nemernicilor care vor sã distrugã societatea pentru propiul profit puţin cam prea mult în caricatural.

In centrul romanului se aflã acum o femeie frumoasã și puternicã, Dagny Taggart, moștenitoarea unei companii puternice de transport feroviar care se luptã, alãturi de un grup de bãrbaţi la fel de merituoși care au pentru ea o admiraţie (și pe alocuri dragoste) neţãrmuritã, cu diverse interese personale din congres, din alte firme cãpușoase sau organizaţii filantropice în numele binelui naţional și al dezvoltãrii economice și industriale care nu vor face decât sã contribuie la progresul social și individual pe criterii de merit, valoare personalã și muncã asiduã. Aceastã separare între cei buni, care sunt și cei mai deștepţi, independenţi, capabili, devotaţi comunitãţii, plini de abnegare etc., și cei rãi, care sunt egoiști, limitaţi, leneși, profitori, este mult mai propagandistã în "Atlas Shurgged" în comparaţie cu "The Fountainhead" și pare destul de artificialã, copilãreascã și neverosimilã.

"So you think that money is the root of all evil? Have you ever asked what is the root of money? Money is a tool of exchange, which can't exist unless there are goods produced and men able to produce them. Money is the material shape of the principle that men who wish to deal with one another must deal by trade and give value for value. Money is not the tool of the moochers, who claim your product by tears, or of the looters, who take it from you by force. Money is made possible only by the men who produce. Is this what you consider evil?
When you accept money in payment for your effort, you do so only on the conviction that you will exchange it for the product of the effort of others. It is not the moochers or the looters who give value to money. Not an ocean of tears nor all the guns in the world can transform those pieces of paper in your wallet into the bread you will need to survive tomorrow. Those pieces of paper, which should have been gold, are a token of honor – your claim upon the energy of the men who produce. Your wallet is your statement of hope that somewhere in the world around you there are men who will not default on that moral principle which is the root of money. Is this what you consider evil?"

Lola Lafon -"La petite communiste qui ne souriait jamais"

O perspectivã interesantã a cuiva din Vest asupra regimului comunist reconstituitã pe baza unei documentãri temeinice. Pentru un cititor român se simte relatare la a 3-a mânã, dar pentru un occidental presupun cã e o lecturã interesantã. Poate și pentru cineva nãscut în România în anii '90.
Lola Lafon își imagineazã viaţa, ambiţiile, dilemele tinerei gimnaste care a uimit întreaga lume cu performanţa ei de la Montreal din 1976. Si aceasta este partea cea mai interesantã din carte, dimensiunea aceasta personalã, puternic femininã, a supravieţuirii într-un sistem brutal și în faţa unor evaluãri profund misoginiste. Lola Lafon suprinde evoluţia aceasta a Nadiei de la un copil, corp situat în afara noţiunii de sexualitate, pentru care gimnastica este singura soluţie de a ieși dintr-un cotidian dur la o femeie simpaticã, dar banalã, care își pierde puterea hipnoticã asupra întregii lumi prin însãși schimbarea aceasta fiziologicã și psihologicã implacabilã, pe care nu o poate influenţa oricâtã putere de muncã, efort și perseverenţã ar pune la bãtaie, care o condamnã la anonimat, la difuziunea într-o mulţime care nu mai impresioneazã pe nimeni. Statutul Nadiei este unul oscilant; este prea puternicã și manipulatoare pentru a fi o victimã, dar și prea fragilã pentru a-și influenţa pe deplin situaţia.
Cartea nu mizeazã pe acurateţea istoricã și biograficã, ci pe o sondare ipoteticã a intimitãţii unui copil fenomen dar cu o strãlucire de scurtã duratã și care este nevoit sã facã faţã acestei decãderi pe care nu este pregãtitã sã o accepte, deși efemeritatea succesului într-un domeniu atât de competitiv ca gimnastica este previzibilã pentru toatã lumea.

Inceputul:
"Quel âge a-t-elle, demane la juge principale, incrédule, à l’entraîneur. Ce chiffre, quatorze, lui donne un frisson. Ce que la petite a effectué à l’instant dézingue le déroulement des chiffres, des mots et des images. Il ne s’agit plus de ce que l’on comprend. On ne saurait noter ce qui vient d’advenir. Elle jette la pesanteur par-dessus son épaule, son corps frêle se fait de la place dans l’atmosphère pour s’y lover."

Dora Pavel -"Do Not Cross"

O altã carte româneascã despre homosexualitate scrisã de o femeie de data aceasta. Aici homosexualitatea se leagã de analiza de sine, este un fel de roman psihologic, care nu-și propune sã fie neapãrat provocator pe acest subiect destul de sensibil în spaţiul românesc, scris într-un ritm subiectiv destul de solicitant pentru cititor.
Cezar Braia este un homosexual rãpit de un tip instabil psihic, cu un complex Stockholm în plinã desfãșurare care îmbracã o rememorare a propriei copilãrii și tinereţi, cu reflecţii asupra societãţii, moralitãţii, singurãtãţii, identitãţii. Este un roman complicat, unde sexualitatea este abordatã într-un mod delicat, departe de orice vulgaritate, dar plinã de senzualitate, cu plonjãri interioare care întrerup și disrup acţiunea.

Inceputul romanului:
"E limpede cã mã urãsc. Sursa urii lor nu e rebeliunea mea. Celebritatea mea subitã e cea care i-a luat prin surprindere. Luptaserã pentru ea, fiecare pe rând și împreunã, prin tot ce fãceau, pe toate cãile, numai la felul în care am dobândit-o eu nu s-au gândit. Am devenit subit eroul zilei, unul de necontestat. Superioritatea și aroganţa semenilor mei s-ar fi putut manifesta în orice altceva, nu și în ceea ce îmi reușește mie acum. Si mie chiar îmi reușește. Stiu, cel puţin pe o razã de câteva sute de kilometri, n-am adversar pe mãsurã. Ostatecii, ca și rãpitorii, sunt rari."

Doina Ruști -"Fantoma din moarã"

O carte despre cum fantomele trecutului se materializeazã pentru a ne bântui și determina prezentul.
Adela este urmãritã de misterul fantomei din moarã din copilãrie când lucruri nedrepte și chiar de-a dreptul criminale se întâmplã în viaţa satului Comoșteni care se adapteazã unui regim politic și social odios. Romanul este construit din trei pãrţi, cu perspective diferite asupra întâmplãrilor ce se învârt în jurul morii, iar ultima parte chiar vine sã clarifice și sã dea profunzime evenimentelor din puzzle-urile celorlalte douã pãrţi. Personajele sunt diverse și bine construite, atmosfera comunitãţii este surprinsã în mod dinamic și amuzant, deși este o carte apãsãtoare, de la firul neliniștitor de la început când Adela își descoperã viaţa povestitã pe un blog pânã la revelaţiile finale ale bunicului. Ceea ce începe ca o promisiune de roman fantastic se terminã cu o dezvãluire amarã și durã a ce a însemnat perioada comunistã pentru cei care au trãit-o și care nu au putut rãmâne nepãtaţi, neimplicaţi, neposedaţi.

Paragraful de început:
"Anul trecut, prin noiembrie, am vãzut romanul în vitrina Librãriei Sadoveanu. Era o carte vizibilã, cu titlu mare, sris în Arial: Viaţa secretã a Adelei Nicolescu povestitã de Florian Pavel. Mi-a-ncreţit fugitiv creierul și-am rãmas lemn, cu ochii legaţi de geamul vitrinei. Pe coperta bleumarin era numele meu, pe care-l vedeam pentru prima oarã scris și pus la vedere. Putea sã fie o coincidenţã. Am citit din nou titlul de pe copertã și-am intrat în librãrie. Tejgheaua era plinã de cãrţi, dar eu n-am vãzut decât numele meu. Am deschis cartea și am avut impresia cã toatã lumea se uitã la mine. Mã simţeam ca și când în cãpãţâna mea s-ar fi deschis brusc ușa unui cuptor încins. In cartea asta era vorba despre mine."

Tan Twan Eng -"The Garden of Evening Mists"

O carte care a luat Man Booker-ul internaţional despre împãcarea cu istoria la nivel personal. Fosta judecãtoare Yun Ling se întoarce în munţii din Malaezia pentru a se întâlni cu fostul grãdinar al împãratului japonez de la care vrea sã înveţe sã construiascã grãdina care fusese visul surorii sale pe care îl folosise pentru a le ajuta pe amândouã sã supravieţuiascã lagãrului de muncã forţatã în care fuseserã închise de invadatorii japonezi.
Cele douã fete, membre ale unei familii de vazã de chinezi în teritoriul viitoarei Malaezii, ajung în lagãr în timpul conflictelor din al doilea rãzboi mondial, iar Yun Lin este singura care supravieţuiește pentru a deveni apoi judecãtoare specializatã în procesele intentate criminalilor de rãzboi. Suferind de o boalã degenerativã a creierului în stadii incipiente, Yun Ling se retrage din activitatea care se pare cã nu a ajutat-o sã scape de furia și încrâncenarea faţã de trecut și alege sã îndeplineascã visul pe care sora ei i-l oferise ca salvare din realitatea brutalã a lagãrului. Mai mult decât ideea grãdinii, apropierea de grãdinarul japonez Aritomo vine sã-i nuanţeze dimensiunea umanã, vulnerabilitãţile, cruzimea alegerilor la care toţi au fost forţaţi de cãtre evenimentele istorice asupra cãrora nu aveau nici un control.

"On a mountain above the clouds once lived a man who had been the gardener of the Emperor of Japan. Not many people would have known of him before the war, but I did. He had left his home on the rim of the sunrise to come to the central highlands of Malaya. I was seventeen years old when my sister first told me about him. A decade would pass before I travelled up to the mountains to see him.
He did not apologise for what his countrymen had done to my sister and me. Not on that rain-scratched morning when we first met, nor at any other time. What words could have healed my pain, returned my sister to me? None. And he understood that. Not many people did."

Cartea aduce o lecţie de istorie interesantã despre situaţia din Asia de Est din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, despre dinamica forţelor politice din regiune. De asemenea, este o introducere atrãgãtoare în modul în care japonezii înţeleg arta grãdinilor, mai ales pentru un cititor român care rareori vede o abordare ne-utilitaristã a spaţiului unei grãdini, grãdina ca reflecţie a unei stãri interioare. Cred cã punctul forte al romanului este complexitatea sa culturalã și istoricã, mai curând decât valoarea lui literarã, deși descrierile de locuri sunt foarte bine fãcute, cu un delicat simţ al ornamentului și al detaliilor specific artei asiatice.

"Are all of us the same, I wonder, navigating our lives by interpreting the silences between words spoken, analysing the returning echoes of our memory in order to chart the terrain, in order to make sense of the world around us?"

Mircea Cãrtãrescu -"Solenoid"

Am tras de "Solenoid" tot anul 2016 ca sã îmi ajungã cât mai mult pentru cã cine știe când va mai scrie Cãrtãrescu altceva asemãnãtor. El chiar spune cã aceastã carte l-a epuizat, a scos tot din el, nu a mai rãmas nimic care sã fie scris. Eu sper sã nu fie chiar așa.
"Orbitor" cred cã a fost cartea româneascã a adolescenţei și tinereţii mele, am așteptat cu nerãbdare toate volumele. M-am bucurat foarte tare când Cãrtãrescu a vorbit despre "Solenoid" la FILIT, un roman extrem de personal, care sã-i scormoneascã în cele mai ascunse cotloane viscerale și neuronale.

"Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteazã singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodatã: cel de-a te-nţelege pe tine însuţi pânã la capãt, pânã-n singura camerã din labirintul minţii în care n-ai voie sã pãtrunzi. Singurele texte care-ar trebui citite vreodatã sunt cele neartistice și neliterare, cele aspre și imposibil de-nţeles, cele pe care autorii lor au fost nebuni sã le scrie, dar care-au izvorât din demenţa, tristeţea și disperarea lor ca niște izvoare de apã vie. [...] sutele de voci fãrã chip care-au scris pe fiecare paginã singurul cuvânt care conteazã: eu. [...] Eu, secţiunea prin timp a imposibilei persoane a patra."

Inevitabil, lectura a fost o comparaţie continuã cu "Orbitor". Mie mi-a plãcut mai mult "Orbitor" pentru cã e mai personalã, se cufundã mai mult în percepţiile naratorului, îi sondeazã descendenţa fantasticã, cea care îl și predispune la o trãire alternativã a realitãţii. In "Solenoid" avem aceeași adaptare a lumii la propria persoanã. Bucureștiul apare ca același oraș magic, cu deschideri spre alte dimensiuni, care pare sã fi fost învechit și decrepit dintotdeauna.

"Bucureștiul nu e un oraș, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigãt patetic și inutil. E asemenea bãtrânilor ce sunt doar rãni umblãtoare, nostalgii închegate [...]
Ca un bonus la urbea de palate-n ruinã. Cu un centru nostalgic în jurul cãruia se rotește armata blocurilor muncitorești, a fabricilor de cãrãmidã, a depourilor de locomotive și-a castelelor de apã, arhitectul avusese ideea de-a îngropa în fundaţii, din loc în loc, printre pivniţe prãbușite, schelete imemoriale, cabluri și ţevi de canalizare, câte-un solenoid ce crea frumoase efecte de levitaţie în cele mai neașteptate zone ale orașului."

Dar Cãrtãrescu trece de copilãrie, insistã destul de mult asupra experienţei lui de profesor într-un sistem educaţional odios unde se simte la fel de alienat ca elevii sãi și se oprește la viaţa amoroasã, de cuplu, de la ratare la regãsire.

"Ce era lumea asta? In ce nebunie încremenitã și stranie îmi era dat sã trãiesc? Aveam sã supravieţuiesc destul ca sã-i gãsesc rãspunsul? Ca sã aflu ieșirea? Aveam sã-nţeleg vreodatã, din miezul singurãtãţii mele, aparatu-ãsta din alte lumi care era viaţa mea? Si deodatã, acolo, în cancelaria goalã, concretã, cu masa ei mare acoperitã cu pânzã roșie, cu dulapul ei pentru cataloage, cu tablourile ei pãtate de muște, m-a cuprins o groazã pe care nici mãcar cele mai terifiante vise-ale mele n-au simţit-o vreodatã; nu de moarte, nici de suferinţã, nici de boli îngrozitoare, nici de stingerea sorilor; groaza la gândul cã n-am sã-nţeleg, cã viaţa mea n-a fost destul de lungã și mintea mea destul de bunã ca sã-nţeleg. Cã mi s-au dat toate semnele și n-am știut sã le citesc. Cã voi putrezi și eu degeaba, în pãcatele și prostia și neștiinţa mea, pe când învoalata, intricata, copleșitoarea ghicitoare a lumii va trece mai departe, limpede ca-n palmã, fireascã, asemenea respiraţiei, simplã ca iubirea, și se va vãrsa în neant, virginã și nedezlegatã."

"Orbitor" rezidã mai mult în fantastic, "Solenoid" este mai mult oniric, cu o explorare gratuitã a posibilitãţilor diferitelor realitãţi, privilegiu absolut al celui care (se) scrie. "Orbitor" conţine mai multã magie, predominã viziunile suprarealiste asupra lumii, dimensiunea fantasticã a vieţii acoperã totul. In "Solenoid" avem un contrast accentuat între existenţa gri, plinã de frici, imundã, durã, urâtã și experienţa miracolelor care ne trec pe neașteptate în cealaltã lume, luminoasã, plinã de posibilitãţi, populatã de fiinţe bizare de la care nu te poţi aștepta decât de la lucruri minunate, chiar dacã uneori înspãimântãtoare, ameninţãtoare. Aceastã rupturã de ritm definește "Solenoidul" şi din ea apare soluţia de salvare de la sfârşit, eliberarea de lumea cenuşie. In "Orbitor" existã mai multã continuitate, este o carte mai fluidã, nescindatã. "Solenoid" pare sã aibã un scop, sã se îndrepte spre descoperirea acelei extra-dimensiuni unde se aflã rãspunsurile la misterele vieţii, unde gãsim lumina justã în care sã ne citim viaţa.

"Arta n-are sens dacã nu-i evadare. Dacã nu se naște din disperarea de-a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzicã și picturã ce-ţi fac șederea-n celulã mai supotabilã. Nu vreau sã pictez pe peretele coșcovit grãdinile Tuileries și nici nu vreau sã vopsesc hârdãul din colţ în vreo nuanţã de roz. Vreau sã vãd cãlãreaţa de circ așa cum e: tuberculoasã și plinã de pãduchi, și culcându-se cu toţi pentru un pahar de absint. Vreau sã pot vedea bine gratiile de la gemuleţul de foarte sus, prin care nu coboarã vreo razã ca sã distrugã vedenia asta. Vreau sã-mi înţeleg cu luciditate și cinism situaţia. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea, care-i prizonierã în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnitãţii mele, e nevoia mea de cãutare-a lumii fãgãduite de propria minte, cum parfumul e fãgãduinţa întrolocatului trandafir. Vreau sã scriu nu ca un scriitor, fie el și de geniu, ci vum cânta Efimov, cu un orgoliu nemãsurat și-o imperfecţiune sublimã. El gãsise calea, care nu se gãsește prin tradiţie, ci prin har, cãci arta este credinţã și dacã nu e credinţã nu e nimic. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ala artei mele –cum sigur le știe celãlalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei-, dar în obscuritatea mea mã simt liber și vãd de-o mie de ori mai acut adevãrul. Inţeleg mai bine ca oricine de ce și-a lãsar Efimov vioara sã putrezeascã, de ce Vergiliu și Kafka au vrut sã-și transforme capodoperele în cenușã. Fiindcã tãcerea și cenușa sunt cãi drepte, pe când muzica și cãrţile aruncate-n lume sunt rãtãciri. Cenușa e soarta finalã, oricum, a oricãrei scrieri, de aceea nu voi suferi când și manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte, și cu atât mai puţin un roman: e un plan de evadare. Iar dupã evadare destinul lui firesc e cenușa."

Am vãzut cititori care se plâng de vocabularul din "Solenoid" considerat ca inutil de pretenţios, ca ales astfel încât cititorul sã aibã nevoie în permanenţã de dicţionar. Mie mi s-a pãrut cã "Solenoid" are chiar un limbaj abordabil faţã de "Orbitor". Specificul fantasticului lui Cãrtãrescu constã în construcţii realizate prin acumularea ameţitoare de detalii inedite, ca descriere și juxtapunere, dar și ca expresie a unor lucruri rare pentru care este nevoie de construcţii lexicale și lingvistice pe mãsurã, la fel de neobișnuite. O lume unicã necesitã un stil diferit de exprimare, iar Cãrtãrescu face o treabã excelentã în a reda aceste universuri interioare în imagini deosebit de bogate și precise, chiar dacã aceasta înseamnã a recurge la cuvinte neuzuale, dar cu o forţã de expresie care vine sã potenţeze impactul imaginilor create.

David Szalay -"All That Man Is"

O altã carte care a fost în cursa pentru Man Booker-ul de anul acesta, "All That Man Is" este o colecţie de povestiri de un realism crud despre bãrbaţi de diverse vârste, de la un adolescent de 17 ani care descoperã Europa (și se descoperã pe sine în aceste cãlãtorii) pânã la un pensionar înstãrit de 70+ ani care trebuie sã se obișnuiascã cu decãderea specificã bãtrâneţii. Deși toate personajele sunt într-un fel sau altul legate de UK, ele se aflã cel mai adesea în alt spaţiu geografic, departe de tradiţionalul "acasã" într-un loc mai puţin familiar unde trebuie sã treacã anumite probe existenţiale care sã ne dezvãluie nouã, cititorilor, anumite aspecte din "a fi bãrbat". Iar analiza psihologicã percutantã a lui Szalay este destul de deprimantã, singurãtatea și neînţelegerea caracterizându-i puternic personajele prinse în principal în preocupãri care ţin de bani sau de relaţii amoroase. Iar aceste personaje ne devin apropiate tocmai prin fragilitatea pe care ne-o dezvãluie.

Inceputul:
"Berlin-Hauptbahnhof.
It is where the trains from Poland get in and the two young Englishmen are newly arrived from Krakow. They look terrible, these two teenagers, exhausted by the ordeal of the train, and thin and filthy from ten days of Inter Railing. One of them, Simon, stares listlessly at nothing. He is a handsome boy, high-cheekboned, with a solemn, inexpressive, nervous face. The station pub is noisy and smoky at seven in the morning, and he is listening, with disapproval, to the men at the next table -one of them American, it seems, the other German and older, who says smiling 'You only lost four hundred thousand soldiers. We lost six million.' "

Paul Beatty -"The Sellout"

Câștigãtorul Man Booker-ului de anul acesta poate nu a scris cea mai complexã și profundã carte de la acest premiu, dar cu siguranţã e printre primii la satirã. Romanul pleacã de la o idee care vexeazã multe dintre sensibilitãţile (în mare parte ipocrite) privind rasismul: Me ajunge sã fie judecat la Curtea Supremã pentru cã a readus sclavia și segregarea rasialã în orãșelul californian Dickens șters de pe hartã într-o combinaţie imobiliarã suspectã. Paul Beatty trateazã subiectul inegalitãţilor rasiale din America și al modului în care istoria ne marcheazã prezentul într-un mod foarte direct, sincer, cu o tonã de sarcasm, cu un gen de umor inteligent, dar inconfortabil, care nu-și propune sã fie înţeles de oricine.

"I stayed up nights trying to convince Funshine Bear, whose fur over the years had mottled and turned from sun-ray yellow to toe-jam brown, that the reintroduction of segregation would be a good thing. That like Paris has the Eiffel Tower, St. Louis the Arch, and New York an insanely huge income disparity, Dickens would have segregated schools. If nothing else, the Chamber of Commerce brochure would look attractive. Welcome to the Glorious City of Dickens: The Urban Paradise on the Banks of the Los Angeles River. Home to Roving Bands of Youth Groups, a Retired Movie Stare, and Segregated Schools!"

Bonbon (poreclã dobânditã dupã câștigarea unui concurs de "spelling" –oricum numele lui adevãrat e Me, așa cã oricum e o definire ciudatã) ar prefera sã se ocupe de ferma lui unde are o pasiune pentru a obţine cele mai savuroase fructe și o iarbã de calitate, dar se vede nevoit sã rezolve tot felul de probleme cu care se confruntã suburbia în care locuiește: moștenirea tatãlui sãu (și aici gãsiţi unul din exemplele cele mai dereglate de educaţie) care era mereu chemat de poliţie sã-i linișteascã pe negrii care ameninţau cu diverse acte violente faţã de propria persoanã sau faţã de alţii, bãtrânul Hominy Jenkins se voluntariazã sã devinã sclavul lui (și nu prea ai cum sã refuzi un voluntariat) pentru cã astfel crede el cã devine "vizibil", cã va ajunge sã conteze ca persoanã, orãșelul Dickens este șters de pe harta Los Angeles-ului, iar locuitorii par sã se complacã tot mai mult în decãderea vieţii într-un loc complet ignorat.

"Top-secret minority bastions like the Dons and the Avenues that’ve never had or needed Thomas Guide listings, official boundaries, or cheesy billoards announcing, "You are not entering..." or "You are now leaving..." because when the voice inside your head (the one you swear up and down isn’t prejudice or racism) tells you to roll up the windows and lock the doors, you know you’ve entered the Jungle or Fruittown and that when you start breathing again, you’ve exited. I dug up a blue marker, drew a crooked outline of my hometown as best as I could remember it, and scribbled DICKENS in big Dodge-blue letters across pages 704-5, and a little pictogram of the exit sign I’d just put up. [...] So if you find yourself hurtling southbound on the 110 freeway, speeding past two yellow-and-black blurs that read WATCH OUT FOR FALLING HOME PRICES and CAUTION-BLACK ON BLACK CRIME AHEAD, you’ll know whom to thank for the roadside warnings."

Stilul foarte dinamic în care sunt expuse ideile în prima parte a cãrţii îi dã un aer de stand-up comedy în scris (o chestie pe care eu nu am mai întâlnit-o pânã acum), dar mai apoi mi s-a pãrut cã romanul devine cam convenţional în modul în care-și rezolvã conflictele (iar în a doua parte chiar apare motivul unui bar în care se ţin seri de stand-up comedy). In loc de o condamnare adesea de suprafaţã a rasismului din societatea actualã, Paul Beatty duce lucrurile la extrem în direcţia opusã, arãtând cum toate se îmbunãtãţesc atunci când rasismul este mai mult decât acceptat, este chiar încurajat. Aceastã exagerare ne elibereazã cumva sã ne gândim cinstit la problema segregãrii rasiale, prezentã într-un mod insidios în mentalitatea actualã (sã ne uitãm la ultimele alegeri din State, de altfel), o ascundere sub preș a adevãratelor probleme care cauzeazã mai mult rãu decât iniţiazã o autenticã schimbare pozitivã.

Andreea Rãsuceanu –"Bucureștiul literar. Sase lecturi posibile ale orașului."

O carte minunatã cu o perspectivã interesantã de criticã literarã care analizeazã relaţiile dintre geografia ficţionalã și cea realã la 6 scriitori care au ales sã-și plaseze romanele în București. Cartea trece de la Mircea Cãrtãrescu, unde spaţiul urban este modelat dupã propria percepţie, inundat de trãirile personale, fãrã referinţe rigide la o realitate georgraficã exterioarã la Stelian Tãnase care recunoaște cã este iremediabil marcat de copilãria sa în Obor și de povestea rebelã de dragoste din Mântuleasa, experienţe ale cãror farmec încearcã sã-l eternizeze în cãrţile lui pentru a pãstra vii amintirile unui trecut care l-a vrãjit, la Gabriela Adameșteanu unde lumea Bucureștiului stã sub semnul sumbru al Clãdirii, la Simona Sora unde dimensiunea temporalã este cel mai bine încorporatã în clãdirea-mutant a Hotelului Universal care ascunde secretele și dramele unui trecut misterios, la Filip Florian care aduce în "Zilele Regelui" o perspectivã strãinã, exterioarã Bucureștiului secolului al XIX-lea pentru a surprinde mai bine dezacordurile acestui spaţiu, cu o privire panoramicã unicã asupra orașului din trecut, la Ioana Pârvulescu unde orașul graviteazã în jurul punctului central al Teatrului Naţional, tot de acum mai bine de un secol, iar unde personajele descoperã ineditul orașului printr-o cãlãtorie temporalã, nu printr-una geograficã, așa cum se întâmplã la Filip Florian.
Orașul, pe lângã îmbinarea de geografic-temporal-ficţional, este redat prin toate simţurile, inclusiv cel olfactiv unde experienţa exteriorului este deosebit de intimã. Andreea Rãsuceanu dezvãluie diversitatea resurselor imaginare și creative pe care le poate avea alegerea aceluiași punct geografic, mai ales atunci când este vorba de acest oraș intrigant care este Bucureștiul.
Sunt interesante și interviurile cu fiecare scriitor analizat de la sfârșitul fiecãrui capitol. Ele dezvãluie cât de variate pot fi abordãrile realului adoptate de scriitori, cât de flexibilã poate fi doza de real asimilatã într-o creaţie literarã.
 Bineînţeles, Bucureștiul fantastic al lui Mircea Cãrtãrescu este preferatul meu. Gãsesc fascinant potenţialul imaginar gãsit în clãdiri vechi, decãzute, unde semnele trecutului nu sunt șterse, "reparate", care lasã impresia de a face parte din altã dimensiune a realului (spre deosebire de toate aceste clãdiri noi care au înghiţit orașul) și care par sã ascundã un secret salvator.

Aravind Adiga -"Tigrul alb"

Confesiunea (și sfaturile) lui Balram Halwai, un indian care a urcat cu dificultate pe scara socialã, numindu-se acum "antreprenor", cãtre prim-ministrul Chinei care se pregãtește sã viziteze India. Este o poveste despre diviziunea clarã dintre lumea celor sãraci și cea a bogaţilor, o prãpastie despre care muncitorul și ambiţiosul Barlam aflã pe pielea lui cã nu poate fi trecutã decât prin infracţionalitate, corupţie, imposturã. Deși aventurile au unele tușe îngroșate, grotești sau de un sarcasm foarte dur, realitãţile pe care le descoperã te revoltã, te întristeazã, te înfurie contra unui sistem economic, social, cultural unde evoluţia cãtre mai bine a întregii comunitãţi este posibilã, dar pe care oamenii preferã sã-l pãstreze neschimbat. Este mai simplu sã profiţi de privilegiile acordate de nașterea într-o familie înstãritã decât sã dobândești același statut prin propriile eforturi și dezvoltarea unor aptitudini valoroase.
Pentru o carte care a câștigat Man Booker-ul, nu este tocmai o lecturã spectaculoasã. Dar prin privirea criticã pe care o aruncã asupra societãţii indiene, de la corupţia faimoasã a poliţiei dispuse sã închidã ochii chiar și în faţa crimelor pentru suma potrivitã de bani pânã la aspecte mai delicate, cum ar fi presiunea familialã de a primi susţinere financiarã de la membrii ei care muncesc și de a fi prins în cercul vicios al cãsãtoriilor aranjate de unde este imposibil sã scapi o datã cu apariţia inevitabilã a copiilor. Te afli astfel într-o dependenţã moralã și eticã totalã faţã de relaţiile de rudenie pe care nu ţi le-ai ales și care, mai ales dacã ești sãrac, au grijã sã nu ai nici o iniţiativã individualã de a scãpa din mediul familial fãrã a-i târî dupã tine pe toţi, chiar dacã ei nu contribuie decât cu perpetuarea unor datorii culturale pe care le-ai contractat din oficiu la naștere.
Cartea este scrisã într-un ritm alert, nepretenţios, cu o potrivitã dozã de umor, cu suficientã profunzime pentru a da naștere la discuţii serioase despre inechitatea economicã și socialã ca factor negativ în dezvoltarea unei comunitãţi, cu elemente de culoare localã foarte bine alese pentru a-l face pe cititor sã recunoascã o experienţã autenticã.

Adrian Schiop -"Soldaţii. O poveste din Ferentari"

O carte scrisã într-un mod sincer, cu o vulnerabilitate relaţionalã pe care rareori și-o aratã deschis oamenii, cu acea combinaţie de "știu cã nu ar trebui sã fac asta" și "o fac pentru cã e mai important pentru ceilalţi decât pentru mine" prin care trecem cu toţii, lucizi, dar neputincioși sentimental, cu detașarea pe care ţi-o dã libertatea de a ieși oricând dintr-o situaţie limitã, lux pe care cei din jurul tãu nu și-l permit.

Este o aventurã amoroasã între un homosexual, ziarist, doctorand cu o lucrare despre manele, și un tânãr din Ferentari, fost pușcãriaș juvenil, labil emoţional, care nu poate supravieţui financiar decât dependent de cineva.

"Am luat douã șaorme și am rãmas sã plãtesc. El a luat-o în faţã și, cum mergea așa, greoi, cu botul înfundat în șaorma și pântecul scos înainte, cu braţele alea disproporţionat de lungi, am avut senzaţia cã înainte de a fi om era un fel de animal greoi cum sunt urșii, o bucatã de carne oarbã care nu înţelege ce se întâmplã nici dedesubtul, nici deasupra ei, în lumea vastã în care trãiește –și tot ce-i rãmâne de fãcut e sã-și caute un stãpân sã-i dea sã mãnânce. Cã fix chestia asta mã atrage, animalitatea aia oarbã, el sã mã f[...] și eu sã-l hrãnesc."

In fundal este lumea Ferentariului, cu prãpastia ei între cei foarte bogaţi și cei foarte sãraci, unde toţi sperã sã mai ciuguleascã ceva din câte-o șmecherie. Personajul-narator alege sã stea aici, înţelege cum se leagã relaţiile în acest univers, își însușește cu luciditate și auto-ironie poziţia de intrus pe care fiecare sperã sã-l fraiereascã de un pet de bere și se bucurã de aceastã lume pestriţã, dar de un umanism crud specific, dificil de gãsit în altã parte.

Spre deosebire de "Cimitirul" lui Teleșpan, nu mi s-a pãrut o carte despre homosexualitate, ci despre cum ne lãsãm atrași în situaţii și relaţii despre care știm de la început cã sunt destructive, despre cum ne poate face plãcere alãturarea cu oameni cu care știm cã nu ne potrivim, despre care știm cã ne pot face rãu, în ochii cãrora știm cã nu valorãm mai mult decât profitul pe care îl pot trage de pe urma noastrã, dar oameni în care gãsim lucruri care ne ating și pe care nu le-am putea afla în altã parte.
Deși existã umor în carte, nu este unul care sã te facã sã râzi cu lacrimi ca la Teleșpan. Este o ironie care subliniazã luciditatea naratorului și care contrasteazã într-un mod percutant cu dispoziţia lui de a se lãsa pãcãlit de ceilalţi, de a le confirma cu bunã știinţã pãrerile greșite pe care le au despre el și despre naivitatea lui, lãsându-i sã se simtã superiori, chiar dacã ei sunt adevãratele victime ale unei lumi dure care îi ţine prizonieri fãrã speranţã.

Thomas Pynchon - "V."

Când a luat Bob Dylan Nobelul de anul acesta, mulţi au început sã deplângã amarnic viitorul sumbru al literaturii, luându-l, printre alţii, ca exemplu și pe Pynchon care ar fi meritat premiul mai mult decât repudiatul bard. Eu cred cã Nobelul este mai puţin un premiu de valoare literarã, cât unul de valoare umanã, iar scriitorii laureaţi trebuie sã fie accesibili publicului larg pentru ca mesajul lor sã ajungã la cât mai mulţi oameni. Or, Pynchon este la galaxii distanţã de un a fi un scriitor accesibil. Eu nu-i vãd pe oameni înghesuindu-se sã citeascã pânã la capãt o carte de-a lui.

"V." nu are o poveste, un subiect în înţelesul tradiţional. Am putea sã-l luãm ca punct central pe Herbert Stencil, îngropat în dovezi istorice și texte academice, care se aflã în cãutarea lui V., mai mult un concept nedefinit decât un loc sau o persoanã anume (chiar dacã în roman apare și Vheissu, Valetta, Venus, Veronica, Vera, chiar și femeia numitã direct V.). Dar asta este doar o aparenţã.
In paralel se desfac o multitudine de alte linii narative. Avem o înșiruire de evenimente istorice legate cumva de cãutarea lui Stencil. Apoi este Benny Profane (un personaj mult mai prezent decât Stencil), un veteran de Marinã, care trece prin tot felul de peripeţii profesionale (la un moment dat vâneazã crocodili prin canalizarea din New York), sexuale, infracţionale.
Dacã Stencil e preocupat sã dea sens vieţii, sã caute tot felul de înţelesuri pentru ce i se întâmplã, Profane nu-și pune întrebãri despre propria existenţã, se aruncã cu capul înainte în tot felul de trãsnãi, se împrãștie în experienţe diverse care nu pot alcãtui un tot oricât te-ai strãdui.

Probabil cã romanul lui Pynchon trebuie luat ca atare, fãrã sã-ţi baţi capul sã analizezi excesiv unele aspecte. Conceptul de V. pare sã aibã potenţialitãţi asociative cu atâtea elemente din carte încât își pierde orice specificitate. Chiar te întrebi pânã la urmã ce cautã Stencil? Cu cât înaintezi în carte, cu atât V. devine tot mai multe lucruri, este legat(ã) de tot felul de evenimente ciudate, scapã tot mai mult unei descoperiri pentru cã se pierde în nenumãrate posibilitãţi. E mai ușor sã mergi cu valul decât sã încerci sã înţelegi cum de-a ajuns povestea în Egipt sau cine sunt toate numele alea noi care apar brusc, într-o negare totalã a continuitãţiii spaţiale, temporale, narative.

"As spread thighs are to the libertine, flights of migratory birds to the ornithologist, the working part of his tool bit to the production machinist, so was the letter V to young Stencil. He would dream perhaps once a week that it had all been a dream, and that now he’d awakened to discover the pursuit of V. was merely a scholarly quest after all, an adventure of the mind, in the tradition of The Golden Bough or The White Goddess.
But soon enough he’d wake up the second, real time, to make again the tiresome discovery that it hadn’t really ever stopped being the same simple-minded, literal pursuit; V. ambiguously a beast of venery, chased like the hart, hind or hare, chased like an obsolete, or bizarre, or forbidden form of sexual delight. And clownish Stencil capering along her, bells ajingle, waving a wooden, toy oxgoad. For no one’s amusement but his own."

Susan Cain -"Quiet. The Power of Introverts in a World that Can't Stop Talking"

In ultimul timp sunt tot mai încântatã de promovarea ideii cã introvertiţii trebuie acceptaţi cu modul lor de a fi, fãrã a fi obligaţi la o socializare intensã și superficialã și fãrã a fi evaluaţi în funcţie de ușurinţa cu care își fac "relaţii" la locul de muncã.
Pe lângã faptul cã te unge la suflet sã afli cã sunt și alţii ca tine, introvertiţii care reușesc sã lucreze la dorinţa și modul lor de comunicare transmit și celor care nu au trãsãturi introvertite accentuate felul diferit în care un introvertit percepe lumea, cu ideea cã aceastã diferenţã este normalã, chiar dacã poate de neînţeles pentru persoanele care se simt bine sã interacţioneze cu mulţi oameni, chiar si necunoscuţi.

"We are […] inclined to empower dynamic speakers. One highly successful venture capitalist who is regularly pitched by young entrepreneurs told me how frustrated he is by his colleagues’ failure to distinguish between good presentation skills and true leadership ability. "I worry that there are people who are put in positions of authority because they’re good talkers, but they don’t have good ideas," he said. "It’s so easy to confuse schmoozing ability with talent. Someone seems like a good presenter, easy to get along with, and those traits are rewarded. Well, why is that? They’re valuable traits, but we put too much of a premium on presenting and not enough on substance and critical thinking."

Susan Cain nu vine sã-i preamãreascã pe introvertiţi și calitãţile lor excepţionale. Dar într-o lume care favorizeazã în mod clar socializarea și lucrul în echipã, este bine sã existe nuanţe care sã arate cã avem nevoie și de oameni cu un stil de muncã unde se cere detașare, liniște, reflecţie, tihnã. Diferenţa dintre introvertiţi și extrovertiţi nu este una de calitate (nici unii nu sunt mai inteligenţi, mai creativi, mai productivi, mai eficienţi decat ceilalţi), ci una de stil.

"[…] if solitude is an important key to creativity – then we might all want to develop a taste for it. We’d want to teach our kids to work independently. We’d want to give employees plenty of privacy and autonomy. Yet increasingly we do just the opposite.
We like to believe that we live in a grand age of creative individualism. […] Unlike the starched-shirted conformists of the 1950s, we hang posters of Einstein on our walls, his tongue stuck out iconoclastically. We consume indie music and films, and generate our own content. We "think different" […]
But the way we organize many of our most important institutions –our schools and our workplaces- tells a very different story. It’s the story of a contemporary phenomenon that I call the New Groupthink –a phenomenon that has the potential to stifle productivity at work and to deprive schoolchildren of the skills they’ll need to achieve excellence in an increasingly competitive world.
The New Groupthink elevates teamwork above all else. It insists that creativity and intellectual achievement come from a gregarious place."

"Introverts are not smarter than extroverts. According to IQ scores, the two types are equally intelligent. And on many kinds of tasks, particularly those performed under time or social pressure or involving multitasking, extroverts do better. […] Extroverts appear to allocate most of their cognitive capacity to the goal at hand, while introverts use up capacity by monitoring how the task is going.
But introverts seem to think more carefully than extroverts […] Extroverts are more likely to take a quick-and-dirty approach to problem-solving, trading accuracy for speed, making increasing numbers of mistakes as they go, and abandoning ship altogether when the problem seems too difficult or frustrating. Introverts think before they act, digest information thoroughly, stay on task longer, give up less easily, and work more accurately. Introverts and extroverts also direct their attention differently: if you leave them on their own devices, the introverts tend to sit around wondering about things, imagining things, recalling events from their past, and making plans for the future. The extroverts are more likely to focus on what’s happening around them. It’s as if extroverts are seeing "what is" while their introverted peers are asking "what if"."

Pentru a-și susţine ideile, Susan Cain alege și exemplele din viaţa realã, interesante și amuzante.

"Before he created the Apple PC, Woz designed calculators at Hewlett-Packard, a job he loved in part because HP made it so easy to chat with others. Every day at 10:00 am and 2:00 pm management wheeled in donuts and coffee, and people would socialize and swap ideas. What set these interactions apart was how low-key and relaxed they were. In iWoz, he recalls HP as a meritocracy where it didn’t matter what you looked like, where there was no premium on playing social games, and where no one pushed him from his beloved engineering work into management. That was what collaboration meant for Woz: the ability to share a donut and a brainwave with his laid-back, nonjudgmental, poorly dressed colleagues –who minded not a whit when he disappeared into his cubicle to get the real work done."

Soluţia propusã de Susan Cain este o înţelegere a specificului fiecãrui stil de muncã și de a forma echipe în care individul nu este obligat sã se conformeze la niște standarde și așteptãri gata stabilite, ci unde sunt puse în valoare calitãţile fiecãruia pentru a lucra împreunã în atingerea unui scop comun, pentru a obţine rezultatele necesare. Eu sunt o adeptã înfocatã a principiului cã, în loc sã ne chinuim cu toţii sã fim mediocri într-un domeniu (de ex. sã învãţãm sã fim lideri, deși nu avem nici o înclinaţie înspre a coordona și influenţa oamenii, doar pentru cã leadership-ul a devenit o valoare obligatorie în ziua de azi), mai bine investim în aptitudinile pe care le avem pentru a deveni excelenţi. O bunã repartizare a responsabilitãţilor în comunitate, societate, organizaţie, instituţie face ca aceste aptitudini sã vinã sã se completeze și sã formeze un tot armonios unde fiecare își aduce propria contribuţie, în deplin respect pentru individualitatea membrilor.

"We tend to forget that there’s nothing sacrosanct about learning in large group classrooms, and that we organize students this way not because it’s the best way to learn but because it’s cost-efficient, and what else would we do with our children while the grown-ups are at work? If your child prefers to work autonomously and socialize one-on-one, there’s nothing wrong with her; she just happens not to fit the prevailing model. The purpose of school should be to prepare kids for the rest of their lives, but too often what kids need to be prepared for is surviving the school day itself."

"The way forward, I’m suggesting, is not to stop collaborating face-to-face, but to refine the way we do it. For one thing, we should actively seek out symbiotic introvert-extrovert relationships, in which leadership and other tasks are divided according to people’s natural strengths and temperaments. The most effective teams are composed of a healthy mix of introverts and extroverts, studies show, and so are many leadership structures."

Sunt și unele gãselniţe generale interesante în carte, cum ar fi preferata mea. Management guru Peter Drucker observã: "The one and only personality trait the effective ones I have encountered did have in common was something they did not have: they had little or no ‘charisma’ and little use either for the term or what it signifies."

Iar pentru cei care se ceartã mereu cu colegii pe aerul condiţionat când lucreazã într-un birou de tip "open space" ceva care sã le meargã la suflet:
"Open-plan offices have been found to reduce productivity and impair memory. They’re associated with high staff turnover. They make people sick, hostile, unmotivated, and insecure. Open-plan workers are more likely to suffer from high blood pressure and elevated stress levels and to get the flu; they argue more with their colleagues; they worry about coworkers eavesdropping on their phone calls and spying on their computer screens. They have fewer personal and confidential conversations with colleagues. They’re often subject to loud and uncontrollable noise, which raises heart rates; releases cortisol, the body’s fight-or-flight "stress" hormone; and makes people socially distant, quick to anger, aggressive, and slow to help others."

Pentru introvertiţi, principala idee cu care ar trebui sã rãmânã dupã aceastã carte este:

"If you’re an introvert, find your flow by using your gifts. You have the power of persistence, the tenacity to solve complex problems, and the clear-sightedness to avoid pitfalls that trip others up. You enjoy relative freedom from the temptations of superficial prizes like money and status. […] So stay true to your own nature. If you like to do things in a slow and steady way, don’t let others make you feel as if you have to race. If you enjoy depth, don’t force yourself to seek breadth. If you prefer single-tasking to multitasking, stick to your guns. Being relatively unmoved by rewards gives you the incalculable power to go your own way. It’s up to you to use that independence to good effect."

Pentru cei care nu-i înţeleg pe introvertiţi, un apel la a trece dincolo de aparenţe și de a accepta faptul cã alţii pot fi foarte diferiţi.

"Whoever you are, bear in mind that appearance is not reality. Some people act like extroverts, but the effort costs them in energy, authenticity, and even physical health. Others seem aloof or self-contained, but their inner landscapes are rich and full of drama. So the next time you see a person with a composed face and a soft voice, remember that inside her mind she might be solving an equation, composing a sonnet, designing a hat. She might, that is, be deploying the powers of quiet."

Steven Pinker –"The Better Angels of Our Nature"

O carte foarte convingãtoare (și bine documentatã) care demonteazã opiniile cã trãim în una din cele mai violente perioade din istorie. Pe lângã faptul cã se uitã la statisticile care aratã clar cã avem o scãdere apreciabilã a evenimentelor violente, Steven Pinker încearcã sã identifice factorii care justificã aceastã diminuare a manifestãrilor violente pentru a evita o posibilã inversare a acestei tendinţe.
Pornind de la studii și experimente recente din psihologie, economie, sociologie, Pinker ne trece prin toatã istoria omenirii evidenţiind punctele de cotiturã care au marcat schimbãri în modul nostru de a gândi și de a ne raporta la lume, din perioada preistoricã, când apariţia formaţiunilor statale s-a asociat cu o primã scãdere importantã a manifestãrilor violente, pânã la conflictele anilor 2000. Principala idee a cãrţii constã în a arãta cã noi trãim acum într-o lume unde avem cel mai mic risc de a muri într-un incident violent, fie o agresiune personalã, fie prin implicarea într-un conflict armat naţional sau internaţional. Pentru cei pasionaţi de subiect, aceastã carte cuprinde mai toate aspectele care ar putea fi discutate în domeniu.

"After half a millennium of wars of dynasties, wars of religion, wars of sovereignty, wars of nationalism, and wars of ideology, of the many small wars in the spine of the distribution and a few horrendous ones in the tail, the data suggest that perhaps, at last, we’re learning."

Deși studiile statistice sunt prezentate (de obicei prea) detaliat, concluziile selectate aduc elemente interesante ideii centrale. De exemplu, aflãm cum actele de violenţã fãcute de bãrbaţi asupra altor bãrbaţi au fluctuaţii mai mari de-a lungul istoriei decât cele care îi implicã pe copii, neveste, pãrinţi. Sau preia un tabel cu o clasificare a celor mai sângeroase episoade istorice (iar primele locuri sunt destul de neașteptate).

Prezentându-și propria perspectivã asupra evoluţiei violenţei în istoria și gândirea omenirii, Pinker ţine sã critice o serie de mituri în care credem fãrã a avea date concrete pentru a le susţine. Cum ar fi legãtura dintre violenţã și patologie sau lipsa de moralitate.

"These observations overturn many dogmas about violence. One is that violence is caused by a deficit of morality and justice. On the contrary, violence is often caused by a surfeit of morality and justice, at least as they are conceived in the minds of the perpetrators. Another dogma, cherished among psychologists and public health researchers, is that violence is a kind of disease. But this public health theory of violence flouts the basic definition of a disease, namely a malfunction that causes suffering to the individual. Most violent people insist there is nothing wrong with them; it’s the victim and bystanders who think there’s a problem."

Oricum, eforturile de dezarmare sau de interzicere a armelor nu se asociazã în mod dramatic cu o scãdere a violenţei pe scalã largã. "Human behavior is goal-directed, not stimulus-driven, and what matters most to the incidence of violence is whether one person wants another one dead."

Pentru mulţi la baza conflictelor stã competiţia pentru resurse limitate sau valoroase. Pinker susţine cã alţi factori care ţin de natura umanã joacã un rol mult mai important în declanșarea acestor acte violente.
"While contests over resources are a vital dynamic in history, they offer little insight into grand trends in violence. The most destructive eruptions of the past half millennium were fueled not by resources but by ideologies, such as religion, revolution, nationalism, fascism, and communism."

Pe lângã punctele evidente din istorie (cum ar fi perioada Iluminismului cãreia îi acordã o importanţã aparte), Pinker se oprește și asupra unor aspecte mai puţin discutate. De exemplu, influenţa regulatorie a statului asupra pornirilor violente ale membrilor sãi este limitatã în SUA întrucât aici renunţarea la conflictele armate nu a precedat formarea ideii de naţiune, de ţarã, cetãţenii pãstrându-și dreptul de a deţine arme pentru a aplica justiţia la nivel personal.
"In America, the people took over the state before it had forced them to lay down their arms –which, as the Second Amendment famously affirms, they reserve the right to keep and bear. In other words Americans, and especially Americans in the South and West, never fully signed on to a social contract that would vest the government with a monopoly on the legitimate use of force."

Deși mulţi dintre noi nu mai regãsesc în marile scrieri filosofice o relevanţã pentru fenomenele actuale, Pinker recurge în mod repetat la filosofii secolelor 18-19 pentru substratul explicativ la evoluţia evidenţiatã în manifestãrile violente.
"The researchers concluded that Kant got it right three out of three times: democracy favors peace, trade favors peace, and membership in intergovernmental organizations favors peace. A pair of countries there are in the top tenth of the scale on all three variables are 83 percent less likely than an average pair of countries to have a militarized dispute in a given year, which means the likelihood is very close to zero."

Mi-a plãcut cum a ales sã descrie societatea actualã unde comuniunea și comunicarea dintre oameni nu mai cunosc limite culturale sau geografice.
"The communications guru Marshall McLuhan called the postwar world ‘a global village.’ In a village, the natural fortunes of other people are immediately felt. If the village is the natural size of our circle of sympathy, then perhaps when the village goes global, the villagers will experience greater concern for their fellow humans than when it embraced just the clan or tribe. A world in which a person can open the morning paper and meet the eyes of a naked, terrified little girl running toward him from a napalm attack nine thousand miles away is not a world in which a writer can opine that war is ‘the foundation of all the high virtues and faculties of man’ or that ‘it enlarges the mind of a people and raises their character.’ "

M-am regãsit în câteva dintre fixaţiile care îl deranjeazã și pe Pinker: nostalgia pentru un trecut mult mai bun decât prezentul și obsesia actualã cu empatia.

"[…] nostalgia for a peaceable past is the biggest delusion of all. We now know that native peoples, whose lives are so romanticized in today’s children’s books, had rates of death from warfare that were greater than those of our world wars. The romantic visions of medieval Europe omit the exquisitely crafted instruments of torture and are innocent of the thirtyfold greater risk of murder in those times. The centuries for which people are nostalgic were times in which the wife of an adulterer could have her nose cute off, children as young as eight could be hanged for property crimes, a prisoner’s family could be charged for easement of irons, a witch could be sawn in half, and a sailor could be flogger to a pulp."

"Now, I have nothing against empathy. I think empathy is –in general though not always- a good thing, and I have appealed to it a number of times in this book. An expansion of empathy may help explain why people today abjure cruel punishments and think more about the human costs of war. But empathy today is becoming what love was in the 1960s –a sentimental ideal, extolled in catchphrases […] but overrated as a reducer of violence. […] The decline of violence may owe something to an expansion of empathy, but it also owes much to harder-boiled faculties like prudence, reason, fairness, self-control, norms and taboos, and conceptions of human rights."

Paralel cu analiza (și nuanţarea, punerea în context a) motivelor pentru care pesimiștii evalueazã timpurile contemporane ca fiind de o violenţã ieșitã din comun, Pinker subliniazã toate lucrurile care au dus la diminuarea evidentã, probatã statistic, a violenţei la nivel personal, comunitar și internaţional: formarea statelor, tiparul care a facilitat rãspândirea cãrţilor, comerţul, democraţiile, implicarea crescutã a femeilor pe scena publicã, apelul la raţiune, auto-controlul etc.

"I am sometimes asked, ‘How do you know there won’t be a war tomorrow (or a genocide, or an act of terrorism) that will refute your whole thesis?’ The question misses the point of this book. The point is not that we have entered an Age of Aquarius in which every last earthling has been pacified forever. It is that substantial reductions in violence have taken place, and it is important to understand them. Declines in violence are caused by political, economic, and ideological conditions that take hold in particular cultures at particular times. If the conditions reverse, violence could go right back up."

Esther Perel –"Mating in captivity. Sex, lies and domestic bliss."

O carte care pune câteva puncte pe i despre viaţa în cuplu, cum ar fi nevoia fiecãruia de a rãmâne o identitate și de a nu-l sufoca pe celãlalt și a se anula pe sine printr-o simbiozã de cuplu exclusivã, potolirea activitãţii sexuale o datã cu trecerea timpului și apariţia copiilor, ideile greșite pe care le avem despre perversiunile sexuale ca fiind nepotrivite, denigratoare, umilitoare.
Esther Perel vine și cu exemple din experienţa ei de terapeut de cuplu care îi ilustreazã concluziile (mã rog, partea asta e mai puţin interesantã decât te-ai aștepta de la niște povești intime). E o carte binevenitã pentru cei care-și pun probleme despre diverse aspecte ale vieţii de cuplu și care ar prefera sã nu discute subiectul cu alţii. Te lasã cu o senzaţie de normalitate despre propriile plãceri, fantezii, frustrãri din viaţa personalã pe care te ferești sã le împãrtãșești cu prietenii de frica de a nu pãrea deviant. Sunt subiecte considerate de mulţi tabu, dar care reprezintã firescul pentru mulţi, și pe bunã dreptate.

"While love promises us relief from aloneness, it also heightens our dependence on one person. It is inherently vulnerable. We tend to assuage our anxieties through control. We feel safer if we can contract the distance between us, maximize the certainty, minimize the threats, and contain the unknown. Yet some of us defend against the uncertainties of love with such zeal that we cut ourselves off from its richness.
There’s a powerful tendency in long-term relationships to favor the predictable over the unpredictable. Yet eroticism thrives on the unpredictable. Desire butts heads with habit and repetition. It is unruly, and it defies our attempts at control. So where does that leave us?"

"Many of the men and women I see in my practice find it particularly difficult to introduce this kind of emotional space into their loving relationships. You would think that the safety of an established base would make it easier to take these kinds of risks, but no. A secure relationship does indeed give us the courage to act on our professional ambitions, to confront family secrets, and to take the skydiving course we never dared consider before. Yet we balk at the idea of establishing distance within the relationship itself –the very place that grants us the delicious togetherness in the first place. We can tolerate space anywhere but there.
Sexual desire does not obey the laws that maintain peace and contentment between partners. Reason, understanding, compassion and camaraderie are the handmaidens of a close, harmonious relationship. But sex often evokes unreasoning obsession rather that thoughtful judgement, and selfish desire rather that altruistic consideration. Aggression, objectification, and power all exist in the shadow of desire, components of passion that do not necessarily nurture intimacy. Desire operates along its own trajectory."

"The caring, protective elements that nurture home life can go against the rebellious spirit of carnal love. We often choose a partner who makes us feel cherished; but after the initial romance we find […] that we can’t sexualize him or her. We long to create closeness in our relationships, to bridge the space between our partner and ourselves, but, ironically, it is this very space between self and others that is the erotic synapse. In order to bring lust home, we need to re-create the distance that we worked so hard to bridge. Erotic intelligence is about creating distance, then bringing that space to life."  

"Instead of always striving for closeness, I argue that couples may be better off cultivating their separate selves. If cultivating separateness sounds harsh, let’s think of it instead as nurturing a sense of selfhood. […] Personal intimacy demarcates a private zone, one that requires tolerance and respect. It is a space –physical, emotional, and intellectual- that belongs only to me. Not everything needs to be revealed. Everyone should cultivate a secret garden."  

"In our era of communication, intimacy has been redefined. No longer is it the deep knowledge and familiarity that develop over time and can be cultivated in silence. Instead, we think of intimacy primarily as a discursive process, one that involves self-disclosure, the trustful sharing of our most personal and private material –our feelings."  

"The poetics of sex, however, are often politically incorrect, thriving on power plays, role reversals, unfair advantages, imperious demands, seductive manipulations, and subtle cruelties. American men and women, shaped by the feminist movement and its egalitarian ideals, often find themselves challenged by these contradictions. We fear that playing with power imbalances in the sexual arena, even in a consensual relationship between mature adults, risks overthrowing the respect that is essential to human relationships."
By no means am I calling for a reversal of history or an antifeminist agenda. Any discussion of modern-day couples and sexuality would be perversely wrongheaded if it did not recognize the enormous and vastly salutary influence of feminism on the shape of American family life. […] Without denigrating those historically significant achievements, I do believe that the emphasis on egalitarian and respectful sex –purged of any expressions of power, aggression, and transgression- is antithetical to erotic desire for men and women alike."

Marlon James -"A Brief History of Seven Killings"

Am mers din nou pe mâna Man Booker Prize-ului și nu mi-a pãrut rãu.
"A Brief History of Seven Killings" este de fapt o scurtã istorie a însoritei, dar sumbrei insule Jamaica, cu mașinaţiunile politice complicate susţinute de serviciile secrete americane și de reţelele mafiote interne (cu puţin ajutor internaţional și aici –mai ales pentru rafinarea înzestrãrii cu arme și a tipurilor de violenţe) care profitã de situaţia jalnicã din ghetouri (printre care faimosul Kingstone) unde oamenii nu au altã opţiune decât de a susţine clanurile asasine care conduc fiecare mahala.

"Is not like we never have good times and now have something to look forward to. We did have things going good and then it go to shit. Now is shit for so long that people grow up in shit thinking shit is all they is. But people need to know that. Maybe that too big for you. Maybe that too big for one book, and you should keep things close and narrow. Focused."

Nucleul cãrţii este încercarea de asasinare a lui Bob Marley (numit în carte "the singer", mai mult o prezenţã catalizatoare, de raportare a celorlalte personaje, decât un personaj de sine stãtãtor –nu vorbește niciodatã în carte, nu avem perspectiva lui, este conturat de modul în care le impacteazã pe restul personajelor și de felul în care acesta îl percep) care iniţiase o pace între clanurile mafiote, o pace beneficã și doritã de locuitorii ghetourilor, dar inconfortabilã pentru interesele politice și cele ale unui gangster minor aflat în plinã ascensiune.
Firul unitar al cãrţii este dat de fapt de vocea naratorului, de povestirea în sine (cumva în stil faulknerian, dupã cum afirmã chiar Marlon James în postfaţã). Fiecare capitol alterneazã vocile personajelor prinse în tot acest ghem de intrigi mafiote, politice, amoroase, din Jamaica anilor '60-'70 pânã la infiltrarea reţelelor jamaicane de distribuitori de droguri în New York-ul anilor '90.

Marlon James se pricepe foarte bine sã construiascã personaje. Este o diversitate de caractere uimitoare la el în carte: morţi (asasinaţi, evident) care își urmãresc ucigașii în așteptarea momentului când vor fi rãzbunaţi, femei care se agaţã de orice relaţie amoroasã ca de un posibil bilet de ieșire din Jamaica, spioni cu rivalitãţile lor și cu familii nefericite cã sunt nevoite sã trãiascã în mediul neprimitor jamaican, cele mai variate tipologii de mafioţi, de asasini plãtiţi, jurnaliști în cãutare de senzaţional, familiile din ghetou care trãiesc sub ameninţarea permanentã a celor mai îngrozitoare violenţe, familiile mai înstãrite, din afara ghetourilor, dar care nu sunt mai puţin scutite de violenţa care se scurge dinspre ghetouri etc.
Rareori mi s-a întâmplat sã gãsesc un scriitor bãrbat care sã creeze personaje feminine atât de realiste ca Marlon James. Sunt niște femei pragmatice, ancorate în realitate, sarcastice, lipsite de sentimentalisme inutile, sensibile, dar conștiente de violenţa din jurul lor de care își doresc sã scape prin orice mijloace le sunt accesibile.

O mostrã de gândire femininã a unui personaj enervat cã mereu este întrebatã: miss or missis ...? "You know, most of this feminism business was nothing more than white American women telling non-white women what to do and how to do it, with this patronizing if-you-become-just-like-me-you’ll-be-free bullshit, but if there’s one thing I agree with is damn, I hate when a man feels I’m obligated to disclose my marital status to somebody I don’t even know. Even this bullshit about status itself as if married and spinster are the only two choices for defining myself. Or because I’m a woman I’m supposed to have a status at all. Hey big boy, here’s my status. Hi, before I tell you my name here’s my status."

Marlon James nu este un scriitor care sã-și menajeze cititorul. Iţi ia câteva zeci de pagini pentru a te familiariza cu jargonul englez jamaican (dar ce rãsplatã când ajungi sã-i înţelegi umorul!), violenţele sunt descrise într-un mod naturalist care ar putea leza unele inimi mai slabe (o chestie ipocritã într-o societate ca a noastrã bombardatã în mod continuu de agresivitate), trebuie sã depui puţin efort pentru a lega între ele personajele (ceea ce, de altfel, merge în paralel și cu eforturile personajelor de a face fix același lucru), iar stilul, efervescent prin detaliile adunate și ineditul imaginilor create, cere o concentrare mare pentru a-i prinde farmecul.

Cam cum este descris haosul de la urgenţã unde este adus fiul unui gangster temut pe care medicii nu vor sã-l declare mort în faţa mulţimii de mafioţi adunaţi în spital: "By the time Benjy Wales got to the hospital the boy was pretty much a goner, all that was left was to call it. But Benjy’s body came with around three thousand party crashers, all spilling in and out of the ER. All that was left was for the doctor to call time of death, but because three thousand people are outside, expecting you to pull a Jesus because that’s what doctors do for a don, you go through the most ridiculous theater not named kabuki. Doctor Lopez was telling me all this."

Am vãzut cã romanul a fost recent tradus și la noi (încã nu am citit traducerea, dar sunt foarte curioasã sã vãd pasajele de jargon –mi se pare o muncã de traducere foarte complicatã). Acum sunt curioasã sã-i citesc și cealaltã carte, "The Book of Night Women", declarat unul dintre cele mai bune romane jamaicane a tuturor timpurilor.

Anthony Bourdain -"Kitchen Confidential"

Anthony Bourdain este singurul bãrbat celebru în viaţã și sub 60 de ani (mã rog, la limitã) care-mi place. Pe lângã noua frenezie cu gãtitul, când fiecare dintre noi se viseazã un master chef, gagiul ãsta chiar are o personalitate mișto, arogant, beţiv, fãrã fiţe de mâncare sãnãtoasã și deschis la tot felul de experienţe noi.

"[...] corpul vostru nu este un templu, e un parc de distracţii. Savuraţi caruselul. Bineînţeles cã e o aventurã de felul "te joci și plãtești", dar pe asta o știaţi deja înainte de a comanda un taco sau un hot dog din apã clocitã. Dacã sunteţi dispuși sã vã asumaţi riscul unei ușoare indigestii de dragul unui cârnat italian dulce, cumpãrat pe stradã la o sãrbãtoare popularã, sau al unei felii de pizza despre care știţi cã a stat o orã sau douã pe tejghea, de ce sã nu vã încumetaţi și la chestii bune? Toţi marii descoperitori din domeniul culinar, primii tipi care au mâncat sweetbreads și brânzã nepasteurizatã Stilton, care au descoperit cã melcii sunt gustoși când au suficient unt cu usturoi, au fost niște temerari, inovatori și desperados."

Cartea este o autobiografie, de la descoperirea mâncãrurilor speciale, cum ar fi stridiile crude mâncate direct de pe fundul oceanului ca sã-și epateze pãrinţii care-și lãsaserã progeniturile exclusiv mâncãtoare de hamburgeri 2 ore în mașinã în Viena ca ei sã se poatã bucura în liniște de un restaurant rafinat, la deschiderea primului restaurant unde preţul mâncãrii era stabilit în funcţie de preţul cocainei și pânã la munca epuizantã de chef de restaurant celebru, unde munca devine o obsesie continuã.

"Ce nu înţeleg cei mai mulţi oameni este cã gãtitul profesionist nu înseamnã cea mai bunã reţetã, cea mai inovatoare prezentare, cel mai creativ amestec de ingrediente, arome și texturi; toate acestea au fost probabil rezolvate cu mult înainte sã vã așezaţi voi la masã. Gãtitul, în linia de bucãtãrie a unui local – adicã prepararea realã a felurilor pe care le mâncaţi voi – înseamnã consecvenţã și repetarea la nesfârșit a mereu acelorași sarcini, fãrã sã-ţi pui vreo întrebare sau sã aduci vreo modificare."

Bourdain este sincer și recunoaște avantajul pe care l-a avut pentru cã a provenit dintr-o familie înstãritã, ceea ce i-a permis sã-și asume mai multe riscuri. Este ca într-un articol pe care l-am citit eu mai demult unde se arãta cã antreprenorii de succes vin din familii cu bani, aceastã situaţie financiarã bunã scutindu-i de griji când luau decizii de afaceri riscante.
Atunci când povestește despre întâlnirea lui cu Scott Bryan, un bucãtar aflat la extrema lui, care nu a trebuit sã accepte posturi de chef în restaurante eșuate doar pentru a avea un salariu care sã-i permitã menţinerea unui nivel de trai cu care era obișnuit de mic, Bourdain recunoaște cã acesta are succes și este un bucãtar excepţional, deși încalcã mai toate regulile organizãrii unei bune bucãtãrii pe care el le promoveazã.

Pe lângã aventurile ţicnite prin care trece Bourdain în viaţa lui de bucãtar (cum ar fi începerea serii de gãtit în bucãtãrie pe soundtrack-ul de la "Apocalypse Now"), el dezvãluie și unele ponturi personale despre mâncatul în restaurante. De exemplu, mãnâncã în oraș miercurea și joia când e mai liber și bucãtarul poate acorda preparatelor toatã atenţia; se uitã cât de curat e la baie pentru cã o bucãtãrie e mult mai greu de curãţat ca o toaletã.
Si mai împãrtãșește tot feluri de detalii amuzante, cum ar fi sã nu te angajezi niciodatã ca bucãtar la un restaurant care conţine numele patronului.

Kurt Vonnegut -"Cat's Cradle"

O altã carte scrisã de Vonnegut despre cât de nemernici suntem noi ca specie. Dar într-un mod foarte amuzant, desigur. "Cat’s Craddle" atacã multe dintre credinţele noastre religioase, politice, știinţifice și ne aratã cât de [amuzant de] absurde sunt.

Ceea ce la început pare încercarea naratorului, John, de a aduna amintirilor copiilor lui Felix Hoenikker, inventatorul bombei atomice, într-o carte intitulatã "The Day the World Ended", se dovedește a fi mai apoi o incursine într-o nouã religie, Bokononism, fondatã în mod deschis pe minciuni, și descoperirea compusului chimic ice-9, cu urmãri apocaliptice în haotica insulã San Lorenzo.
Deși prostia umanã dã naștere la multe episoade hilare în roman, substratul rãmâne unul destul de serios, Vonnegut sugerându-ne cã ar fi bine sã pãstrãm o atitudine criticã faţã de unele aspecte religioase, sociale, politice propuse ca valori de necontestat.
Dacã cineva este nevinovat și ingenuu la nivel personal, aceasta nu îl absolvã de vina neimplicãrii pentru a împiedica dezastre politice sau știinţifice sã se producã în jurul lui. Trãim într-o perioadã istoricã în care suntem nevoiţi sã cãutãm sã înţelegem consecinţele actelor la care suntem spectatori și sã intervenim atunci când ele devin nocive.

Metafora leagãnului pisicii (acel joc în care o aţã este încurcatã sub diverse forme între degetele de la cele douã mâini) sumarizeazã lipsa de sens a multor idei preluate de-a gata din moralã, religie, politicã:

"No wonder kids grow up crazy. A cat's cradle is nothing but a bunch of X's between somebody's hands, and little kids look and look and look at all those X's . . .
No damn cat, no damn cradle."

Aceste iluzii și minciuni conteazã atât timp cât nu ne dezumanizeazã, cât nu ne duc la comiterea de atrocitãţi, cât ne fac mai buni, mai cooperanţi, mai toleranţi. Altfel, ar fi bine sã le ocolim și sã le relevãm ca dãunãtoare atunci când le observãm la alţii.

Alexandru Maruseac -"285 de zile in cautarea verii"

O carte de cãlãtorie scrisã de oameni obișnuiţi care au decis sã-și facã un cadou din cãlãtoria din Alaska pânã în Argentina cu motocicleta. Cu preocupãri normale (cum ar fi chibzuirea banilor, gãsirea unui loc de dormit ieftin, sigur și confortabil) și cu uimirea fireascã în faţa minunilor umane și geografice întâlnite pe drum. Cartea este plinã (așa cum se și cuvine) de poze, iar cei doi pe o motocicletã au un entuziasm și o curiozitate molipsitoare, ei gustând din plin cãlãtoria, fãrã a viza doar bifarea traversãrii continentului american de la nord la sud.

Câteva detalii din carte ca sã vã deschid apetitul de a împãrtãși experienţele lor:
-Alaska Highway a fost fãcutã de americani în cel de-al doilea rãzboi mondial [2.500 km] în doar 8 luni și a fost intenţionat proiectatã cu multe curbe pentru a fi greu de bombardat;
-tot pe Alaska Highway au întâlnit un accident mai ciudat: un motociclist a lovit un urs;
-și, cum Alaska este o regiune care-mi place mie foarte mult, vã mai spun cã, dacã sunteţi încolţiţi de unul din incendiile de pãdure care se deplaseazã cu 70-80 km/h, singura voastrã salvare este sã vã bãgaţi într-un lac unde va trebui sã suportaţi vecinãtatea celorlalte animale din pãdure care știu sã înoate –elani, urși etc.
-veţi descoperi cum s-au dat cu placa pe cenușa unui vulcan din Nicaragua;
-cei doi au vãzut ecluzele Canalului Panama;
-și-au petrecut Crãciunul la un restaurant românesc, cu colinde, sarmale și tot tacâmul în Ecuador;
-aflaţi cã numele Quechua este, de fapt, adecvat pentru incași; Inca este numele dat doar familiei regale.

Optimismul și încrederea în oameni care te ajutã chiar dacã ai apãrut la ei în ţarã de la zeci de mii de kilometri distanţã și nu le vorbești limba foarte bine respirã din întreaga carte. Necunoscuţi care te iau la ei în mansardã pentru cã nu gãsești un hotel ca lumea, strãini care se abat din drumul lor pentru a te însoţi în excursii mai dificile, acest ajutor pe care oamenii sunt dispuși sã ţi-l dea, necondiţionat și gratuit, este una din lecţiile cele mai frumoase pe care ţi le poate arãta o astfel de cãlãtorie de 17.000 + km.

Nassim Nicholas Taleb –"Antifragile. Things that Gain from Disorder"

In sfârșit o carte (nici nu știu dacã sã o numesc filosoficã pentru cã aceastã categorie pare sã presupunã un sistem de gândire atât de abstract și de alambicat încât pragmatismul textului în discuţie îl situeazã la galaxii ideologice distanţã) cu o privire teoreticã și criticã asupra lumii contemporane cu care sã rezonez.
Taleb (btw are și paginã de fb; ca Amy Tan și Rabih Alameddine, de altfel; poftim, unul dintre multele avantaje ale reţelelor de socializare de prezentat tuturor cârcotașilor care deplâng îndepãrtarea virtualã de experienţe autentice și viaţa trãitã plenar) ia la puricat diverse aspecte ale existenţei noastre actuale din perspectiva lui potrivit cãreia soluţia universalã la relele socio-economico-culturalo-educaţionalo-istorico-medicalo-financiare ale omenirii constã în dobândirea acestei antifragilitãţi.
Si, cum el e o persoanã certãreaţã, impulsivã și acidã, cartea este o plãcere absolutã (chiar dacã uneori nu am fost de acord cu luãrile lui de poziţie –prea retrograde și tradiţionaliste pe alocuri- iar unele propuneri sau analize mi s-au pãrut de-a dreptul imbecile).

Sã vã introduc niţel în modul în care înţelege antifragilitatea prietenul nostru Taleb și în beneficiile acestei stãri de invincibilitate.
El pornește de la exemplul naturii și de la faptul cã aceasta nu trebuie sã demonstreze nimãnui cã are dreptate pentru cã este antifragilã și nu are nevoie nevoie de nici o confirmare pentru cã aceastã antifragilitate o face mai puternicã decât majoritatea celorlalte lucruri, inclusiv civilizaţia. In linii mari, cu cât un organism sau sistem trebuie sã se confrunte cu condiţii adverse de intensitate moderatã (altfel, dacã ar fi prea scãzutã nu ar avea nici o influenţã, iar dacã ar fi prea puternicã ar duce la anihilare, distrugere), cu atât el devine mai flexibil, mai adaptabil, mai experimentat, mai puternic, adicã mai antifragil.

"Crucially, if antifragility is the property of all those natural (and complex) systems that have survived, depriving these systems of volatility, randomness, and stressors will harm them. They will weaken, die, or blow up. We have been fragilizing the ecoonomy, our health, political life, education, almost everything... by suppressing randomness and volatility. Just as spending a month in bed (preferably with an unabridged version of War and Peace and access to The Sopranos’ entire eighty-six episodes) leads to muscle atrophy, complex systems are weakened, even killed, when deprived of stressors. Much of our modern, structured, world has been harming us with top-down policies and contraptions (dubbed "Soviet-Harvard delusions" in the book) which do precisely this: an insult to the antifragility of systems."

Cartea preia o idee mai veche a lui Taleb: apariţia Black Swan-urilor (lebede negre –are și o carte pe tema aceasta). Aceste lebede sunt dezastre (de exemplu, accidentul nuclear de la Fukushima) care ne dezechilibreazã și care nu sunt luate în calcul în mod adecvat întrucât specialiștii care analizeazã riscurile iau ca punct de reper ultimul mare dezastru, uitând cã acesta, la rândul lui, a cauzat un nivel foarte ridicat de pagube tocmai pentru cã specialiștii luaserã în calcul cel mai mare dezastru produs înaintea lui și care s-a dovedit a nu fi cel mai mare dezastru posibil (de exemplu, cel mai puternic tsunami care ar putea afecta o centralã nuclearã dintr-o insulã japonezã).

"Black Swans (capitalized) are large-scale unpredictable and irregular events of massive consequence –unpredicted by a certain observer, and such unpredictor is generally called the "turkey" when he is both surprised and harmed by these events. I have made the claim that most of history comes from Black Swans events, while we worry about fine-tuning our understanding of the ordinary, and hence develop models, theories, or representations that cannot possibly track them or measure the possibility of these shocks.
Black Swans hijack our brains, making us feel "sort of" or "almost" predicted them, because they are retrospectively explainable. We don’t realize the role of these Swans in life because of this illusion of predictability. Life is more, a lot more, labyrinthine than shown in our memory –our minds are in the business of turning history into something smooth and linear, which makes us underestimate randomness."

Taleb face o pledoarie împotriva aroganţei noastre de a dori deţinerea controlului absolut și de a raţionaliza totul. Deși, personal, consider cã acest proces de a înţelege ce se întâmplã în jurul nostru și în noi înșine este în general constructiv și pozitiv, trebuie sã admit cã Taleb are un punct bun atunci când vine vorba de a exagera aceastã dorinţã de a ne bãga nasul peste tot și a schimba lucrurile în numele unei idei de mai bine care rãmâne, în ultimã instanţã, relativã.

"[...] simplicity has been difficult to implement in modern life because it is against the spirit of a certain brand of people who seek sophistication so they can justify their profession.
Less is more and usually more effective. Thus I will produce a small number of tricks, directives, and interdicts –how to live in a world we don’t understand, or, rather, how to not be afraid to work with things we patently don’t understand, and, more principally, in what manner we should work with these. Or, even better, how to dare to look our ignorance in the face and not be ashamed of being human –be aggressively and proudly human. But that may require some structural changes.
What I propose is a road map to modify our man-made systems to let the simple –and natural- take their course."

Unul dintre marile rele ale societãţii actuale pe care îi place lui Taleb sã-l atace este faptul cã avem mulţi dãtãtori cu pãrerea (aka formatori de opinie, analiști economico-financiari etc.) care nu sunt deloc impactaţi de sfaturile pe care le dau. Ceea ce-i scapã de responsabilitatea personalã, dar societatea nici nu-i trage la rãspundere în caz cã au debitat prostii sub formã de îndrumãri, consiliere care au adus prejudicii celor de bunã credinţã care le-au urmat.

"At no point in history have so many non-risk-takers, that is, those with no personal exposure, exerted so much control.
The chief ethical rule is the following: Thou shalt not have antifragility at the expense of the fragility of others."

Toate profesiile "artificiale" create de nivelul tot mai sofisticat al mediului academic, știinţific, economic, financiar etc. în care trãim sunt cele mai fragile, cele mai impactate de orice variaţie serioasã a factorilor din domeniul în care activeazã și au cel mai scãzut grad de autonomie intelectualã.

"[...] someone earning close to minimum wage, say, a construction worker or taxi driver, does not overly depend on his reputation and is free to have his own opinions. He would be merely robust compared to the artist, who is antifragile. A mid-level bank employee with a mortgage would be fragile to the extreme. In face he would be completely a prisoner of the value system that invites him to be corrupt to the core – because of his dependence on the annual vacation in Barbados. [...] Take this easy-to-use heuristic [...] to detect the independence and robustness of someone’s reputation. With few exceptions, those who dress outrageously are robust or even antifragile in reputation; those clean-shaven types who dress in suits and ties are fragile to information about them."

Recomandarea de bazã a lui Taleb (cu care eu nu sunt întrutotul de acord; ca de exemplu în domeniul medical unde el susţine cã riscurile unei intervenţii nu sunt justificate decât atunci când afecţiunea aduce un real pericol pentru supravieţuirea bolnavului –este suficient de severã pentru a justifica aplicarea unui tratament deoarece altfel pacientul ar muri, altfel organismul ar trebui lãsat sã se vindece prin mijloace proprii) constã în a recunoaște și respecta antifragilitatea sistemului pentru a nu interveni în dereglarea lui decât în condiţiile în care este clar cã, în lipsa unui sprijin exogen, acesta ar dispãrea sub impactul factorilor adverși, de stres.

"[...] all I am saying is that we need to avoid being blind to the natural antifragility of systems, their ability to take care of themselves, and fight our tendency to harm and fragilize them by not giving them a chance to do so."

Idei care mi-au plãcut:
-critica adusã tendinţei noastre exacerbate de a face descoperiri și de a înţelege un domeniu pe baze teoretice

"[...] I feel corrupt and unethical if I have to look up a subject in a library as part of the writing itself. This acts as a filter –it is the only filter. If the subject is not interesting enough for me to look it up independently, for my own curiosity or purposes, and I have not done so before, then I should not be writing about it at all, period. It does not mean that libraries (physical and virtual) are not acceptable; it means that they should not be the source of any idea. Students pay to write essays on topics for which they have to derive knowledge from a library as a self-enhancement exercise; a professional who is compensated to write and is taken seriously by others should use a more potent filter. Only distilled ideas, ones that sit in us for a long time, are acceptable –and those that come from reality.
It is time to revive the not well-known philosophical notion of doxastic commitment, a class of beliefs that go beyond talk, and to which we are committed enough to take personal tasks."

-curiozitatea ca un comportament antifragil care trebuie încurajat

"Curiosity is antifragile, like an addiction, and is magnified by attempts to satisfy it –books have a secret mission and ability to multiply, as everyone who has wall-to-wall bookshelves knows well."

-oamenii care se pricep la o meserie, într-un domeniu nu sunt buni oratori, nu știu sã se facã plãcuţi de public

"Clearly, it is unrigorous to equate skills at doing with skills at talking. My experience of good practitioners is that they can be totally incomprehensible –they do not have to put much energy into turning their insight and internal coherence into elegant style and narratives. Entrepreneurs are selected to be just doers, not thinkers, and doers do, they don’t talk, and it would be unfair, wrong, and downright insulting to measure them in the talk department."

-sistemul școlar nu te educã, nu te formeazã ca un bun specialist, nu te face om cult; ceea ce faci tu în afara lui te definește cu adevãrat

"[...] This made me focus on what an intelligent antistudent needed to be: an autodidact –or a person of knowledge compared to the students called "swallowers" in Lebanese dialect, those who „swallow school material” and whose knowledge is only derived from the curriculum. The edge, I realized, isn’t in the package of what was on the official program of the baccalaureate, which everyone knew with small variations multiplying into large discrepancies in grades, but exactly what lay outside it."

Ce mi-a plãcut cel mai mult la Taleb este cã a aplicat bunul simţ la multe dintre valorile pe care noi le înghiţim fãrã sã le digerãm, fãrã sã le punem mai întâi sub semnul întrebãrii pentru a le valida veridicitatea, cã vorbește despre nocivitatea modelelor umane promovate în principal de sistemul economic și șmecheriile financiare de care au profitat ca marcã a unui statut superior.

"I am even more distraught for the future of the human race when I see a nerd behind a computer in a D.C. suburb, walking distance from a Starbucks coffeehouse, or a shopping mall, capable of blowing up an entire battalion in a remote place, say Pakistan, and afterward going to the gym for a "workout" (compare his culture to that of knights or samurai). Cowardice enhanced by technology is all connected: society is fragilized by spineless politicians, draft dodgers afraid of polls, and journalists building narratives, who create explosive deficits and compound agency problems because they want to look good in the short term. [...] These people will not get a statue from future generations."