Max Velthuijs - "Brotacul"

 O carte drăguță pentru copii mai mici (2-3 ani) despre acceptarea propriilor limite şi a faptului că suntem diferiți. Imaginile sunt mai mult pentru introducerea personajelor (rața, porcul, şoarecele etc.), dar textul este bine făcut pentru a completa cu povestea. 

Mario Vargas Llosa -"The Storyteller"

"I was deeply moved by the thought of that being, those beings, in the unhealthy forests of eastern Cusco and Madre de Dios, making long journeys of days and weeks, bringing stories from one group of Machiguengas to another and taking away others, reminding each member of the tribe that the others were alive, that despite the great distances that separates them, they still formed a community, shared a tradition and beliefs, ancestors, misfortunes and joys: the fleeting, perhaps legendary figures of those habladores who -by occupation, out of necessity, to satisfy a human whim- using the simplest, most time-hallowed of expedients, the telling of stories, were the living sap that circulated and made the Machiguengas into a society, a people of interconnected and interdependent beings."

Michel Houellebecq -"Serotonină"

"[...] trupul meu se purta deocamdată decent, atât doar că eram singur, singur la propriu, şi nu aflam strop de de bucurie în singurătatea mea şi nici în funcționarea neîngrădită a spiritului meu, aveam nevoie de dragoste în general, dar în special aveam nevoie de o p...ă, erau multe p..de în lume, miliarde pe suprafața acestei planete de talie totuşi modestă, e halucinant când te gândeşti câte p...e sunt pe lume, te ia cu amețeală, cred că fiecare bărbat a fost cuprins de vertijul ăsta, pe de altă parte păsăricile astea aveau nevoie de scule bărbăteşti, cel puțin aşa-şi închipuiau (o neînțelegere fericită, pe care se întemeiază fericirea bărbaților"

Maja Lunde-"Istoria albinelor"

Benzi desenate Tom şi Jerry

 

Nu sunt cele mai reuşite benzi desenate. Ilustrațiile nu sunt suficient de dinamice de la o pagină la alta, astfel încât copilul nu poate urmări evoluția poveştii. Textul este greoi şi adesea pe lângă subiect. Prima poveste din carte e acceptabilă, dar a doua se termină mereu în coadă de peşte. Trebuie să supliniți bine de tot textul pentru a face lectura interesantă.

Edward Snowden -"Dosar permanent"

Stil: 3/5
Idei interesante:4/5
Coerență:4/5

"Faptul că un set de comenzi perfect scrise va executa perfect aceleaşi operații de fiecare dată avea să mi se pară -aşa cum s-a întâmplat cu atâția copii ai noului mileniu, inteligenți şi înclinați spre tehnologie- unicul adevăr stabil şi salvator al generației noastre."

"Ca majoritatea colegilor mei, nu-mi plăceau regulile, dar mă temeam să le încalc. Stiam cum funcționa sistemul: trimiteai un bilețel în clasă, erai consemnat după ore; lăsai pe cineva să copieze după tine la examen, chiar dacă n-o făceai în mod deliberat, căpătai două consemnări, iar cel care copia era exmatriculat temporar. Aceasta era originea hackingului: conştientizarea unei legături între input şi output, între cauză şi efect. Hackingul nu se referă exclusiv la computere, ci există oriunde sunt reguli. Pentru hackingul unui sistem este necesar să-i cunoaştem regulile mai bine decât cei care l-au creat sau îl conduc şi să exploatăm deosebirea vulnerabilă dintre modul în care indivizii respectiv au plănuit să funcționeze sistemul şi modul cum funcționează el în realitate sau cum ar putea fi făcut să funcționeze. Prin valorificarea acestor utilizări neintenționate, hackerii nu încalcă regulile, ci le demască."

"Niciodată democrația nu va putea fi impusă sub amenințarea armelor; ea poate fi sădită doar prin răspândirea siliconului şi a fibrei. La începutul anilor 2000, internetul abia dacă ieşise din găoace şi, cel puțin din punctul meu de vedere, chiar şi atunci oferea o întruchipare mai autentică şi mai completă a idealurilor americane decât America însăşi. Un loc unde toți oamenii sunt egali? Bifat. Un loc dedicat vieții, libertății şi căutării fericirii. Bifat, bifat, bifat. Foarte util era şi faptul că în mare parte din statutul internetului se găseau cuvinte folosite în istoria americană: astfel, se deschidea larg o nouă frontieră pentru cine avea curajul de a merge mai departe, iar acel teritoriu avea să fie rapid colonizat de guverne şi de corporații care nu voiau decât să-l folosească pentru propria lor influență, putere şi profit. Marile companii, care percepeau taxe uriaşe -pentru hardware, pentru software, pentru apelurile telefonice interurbane de care era nevoie la vremea respectivă ca să te poți conecta şi pentru toate cunoştințele de acolo, care de fapt reprezentau moştenirea întregii noastre civilizații şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie gratuite -, reprezentau un fel de avataruri contemporane, dar imposibil de supus, ale britanicilor, a căror fiscalitate exagerată a aprins flacăra luptei noastre pentru independență.
Această revoluție nu se desfăşura în manualele de istorie, ci chiar acum, în timpul generației mele, iar fiecare dintre noi putea lua parte  la ea doar prin abilitățile sale. Era senzațional să poți participa la întemeierea unei noi societăți, bazate nu pe locul naşterii sau pe educația primită acasă ori pe popularitatea dobândită la şcoală, ci pe cunoştințele şi abilitățile noastre tehnologice."

"Potențialele abuzuri în monitorizare s-au adunat în mintea mea pentru a produce în mod cumulativ viziunea unui viitor îngrozitor. O lune în care oamenii sunt complet supravegheați ar deveni, în mod logic, o lume în care toate legile sunt aplicate în întregime și în mod automat de computere. [...] Niciun algoritm de poliție nu ar fi vreodată programat [...] pentru a fi tolerant sau iertător.

Mă întrebam dacă asta avea să fie ultima, deși grotescă, îndeplinire a promisiunii americane originare pentru toți cetățenii săi că vor fi egali în fața legii: o oprimare egală prin poliția complet automatizată. [...]

Cea mai mare parte a vieții noastre, chiar dacă nu ne dăm seama, are loc nu în alb și negru, ci într-o zonă cenușie, unde traversăm greșit, punem gunoi la materiale reciclabile și reciclabile la gunoi, mergem cu bicicleta pe banda greșită și împrumutăm WI-Fi de la un străin ca să descărcăm o carte pe care nu am plătit-o. Mai simplu spus, o lume în care fiecare lege este întotdeauna aplicată ar fi o lume în care toți suntem infractori."

"Pur și simplu, este imposibil să ignori intimitatea. Dacă refuzi să ți-o afirmi, intimitatea îți va fi răpită. Mai mult decât atât, pentru că libertățile cetățenilor sunt interdependente, să renunți la intimitatea ta înseamnă de fapt să renunți la a tuturor. Ai putea alege să o cedezi din comoditate sau sub pretextul popular că nu o cer decât cei care au ceva de ascuns. Dar să spui că nu ai nevoie sau nu vrei intimitate pentru că nu ai nimic de ascuns înseamnă să presupui că nimeni nu ar trebui să aibă sau nu ar putea avea ceva de ascuns -inclusiv statutul de imigrant, istoricul șomajului, istoricul financiar și registrele medicale. Presupui că nimeni, inclusiv tu însuți, nu s-ar împotrivi să-i dezvăluie cuiva informații despre credințele sale religioase, opiniile politice și activitățile sexuale, cu nonșalanța cu care unii aleg să dezvăluie care le sunt preferințele în materie de filme, muzică și lecturi."

Dodie Smith -"O sută unu dalmațieni"

 

O carte perfectă pentru copii mai mici (2-3 ani). Ilustrațiile sunt variate pentru a facilita urmărirea poveştii (e uşor pentru copil să sesizeze schimbările de la o pagină la alta), există detalii atrăgătoare, textul este bine prescurtat (mai poate fi prescurtat uşor dacă se plictiseşte copilul). La noi a fost o carte de mare succes.

Jennifer Senior -"All Joy anf No Fun"

Stil: 4/5
Idei interesante 5/5
Coerență: 5/5

Marjane Satrapi -"Persepolis 2"

Ernst H. Gombrich -"O scurtă istorie a lumii"

Stil: 4/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 5/5

Joseph-Emile Muller -"L'art moderne"

Stil: 5/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 5/5

Gabriela Adameşteanu -"Fontana di Trevi"

Stil: 3/5
Complexitatea timpului: 3/5
Personajele: 3/5
Te pune pe gânduri:5/5
Emoție: 3/5
Bonus: una dintre cele mai sumbre cărți la nivel uman

Mihail Sebastian -"De două mii de ani..."

"-Douã mii de ani? D-ta crezi cã e ceva din acesti douã mii de ani în sionism? Crezi cã bãietii ãstia ai lui Jabotinski care poartã cizme, se salutã soldãteste, umblã pe bicicletã sâmbãta si stiu sã zicã în ebraicã "dã-mi o tigarã" sau "hai la un meci de fotbal" -crezi cã bãietii ãstia au ceva comun cu cei douã mii de ani ai nostri de sânge? Douã mii de ani trecuti prin flãcãri, prin scufundãri, prin rãtãciri vin pânã la noi prin istoria ghetoului. E o istorie trãitã la lumina lãmpii. "Noi vrem soare" strigã ãstia. Sã le fie de bine -si sã se facã fotbalisti. O sã aibã soare destul atunci. Dar lampa asta lângã care am citit atâtea sute de ani, lampa asta e iudaismul -nu soarele lor

-Esti bãtrân, domnule Sulitzer. De asta vorbesti asa.

-Nu sunt bãtrân! Sunt ovrei -asta sunt."

"Mai e totusi ceva. E voluptatea de a fi murdar, orgoliul ascuns de a cãdea, de a renunta azi sã-ti stergi pãlãria, mâine sã-ti schimbi cãmasa, poimâine sã-ti dregi tocurile tocite. Sã intri adânc, afund, irevocabil în mizerie si s-o iubesti pentru nãmolul ei, pentru aroma ei familiarã, pentru colturile de pâine uscatã, pentru cãldura intimã a umilintei. Si sã stii cã ai pierdut definitiv cârma vietii, cã ai lãsat-o din mâini, într-o dimineatã când nu ti-ai schimbat gulerul, pentru cã ti-era totuna. 

Nu ni s-a spus de atâtea ori cã suntem un neam murdar? Poate cã e adevãrat. Poate cã mistica noastrã, asceza noastrã, sfintenia noastrã este asta -murdãria. Un fel de a te îngenunchea, un fel de a te mutila lent, voluptos, tot mai departe de steaua albã a puritãtii."

"[...] Am luptat cu seriozitate, fiindcã îmi place sã fac orice cu seriozitate. Dar am stiut mereu câtã valoare avea treaba asta. Dupã a doua ranã, m-am trezit într-o noapte la un post de ambulantã, trântit pe targã, într-un colt, lângã un caporal neamt, rãnit si el, care nu avea mai mult de 19 ani si care mi-a spus cã asteaptã sã se termine rãzboiul ca sã poatã pleca la Paris, unde voia sã pregãteascã o tezã despre raporturile dintre Goethe si Stendhal. Am vorbit toatã noaptea despre asta si ne-am ajutat amândoi sã reconstituim din memorie harta peregrinãrilor lui Beyle prin Europa de la 1812 la 1840. A doua zi dimineatã, urma sã ne despãrim pe totdeauna, eu spre un spital, el spre altul, amândoi spre moarte poate -dar, deocamdatã, în acea noapte, problema noastrã cea mai urgentã asta era. Din doi ani de rãzboi, întâlnirea aceasta a fost cel mai frumos lucru."

"Am vãzut în rue La Boétie câteva pânze, de Chagall. Ce tumult! Florile sunt albe, de vis, dar sub ele, din umbrã, se desprind capetele ostenite ale amantilor cu fruntile palide, cu mâinile lungi, cu privirea ca un fum. Totul, culorile, pomii, cerul, totul pare trecut prin alte lumini decât ale zilei, prin alte umbre decât ale noptii. De unde vin aceste plante stranii, acesti arbori stingheriti de nemiscare? Soarele e difuz, stins, ca sub povara câtorva oceane suprapuse.

Dinspre ce munti coboarã acest car cu fân, albastru ca în pozele de scos, neverosimil si solemn? E un anotimp obosit, cu lumini amintite, cu câmpii visate, cu ferestre ce se deschid înãuntru. Pe alocuri, iarba e de un verde brutal, cu un exces de culoare si cu un efort de viatã care trãdeazã o disperatã nostalgie dupã soare.

Timiditatea evreului în fata câmpului deschis. Stângãcia lui în fata plantelor verzi, rezerva lui în fata animalelor! Dintre singurãtãti, aceasta este cea mai grea. E atât de dificil sã te apropii cu simplitate de un pom, când n-ai trãit niciodatã lângã el. 

Chagall iubeste iarba, fânul, arborii, dar nu stie cum sã-i iubeascã."

"Adevãrul e cã noi nu suntem statisticieni. Dacã am fi, ar fi simplu ca bunã ziua. Am spune: existã atâtia români si atâtia evrei. Atâtia evrei buni si atâtia evrei primejdiosi. Si am fi deplin edificati. Dar cum nu-i putem nici numãra, nici judeca pe toti, trebuie sã ne multumim cu anumite indicatii, cu anumite intuitii. Eu stiu bunãoarã cã în România existã doi bancheri evrei care dispun de oamenii nostri politici, de fortele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul cã aceste douã exemple exprimã o întreagã mentalitate evreiascã dominatoare si intolerantã. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuitie? Ce suntem noi? Oameni care numãrã sau oameni care gândesc?

-Nici una, nici alta de astã datã. Suntem oameni care simtim. Ai spus-o singur: "am sentimentul cã..." Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecatã. De aceea mi se pare de prisos discutia. Tine minte cã eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizicã. Sunt asa de convins cã acest sentiment al dumitale, aceastã "intuitie" dacã preferi, este inatacabilã, încât stiu dinainte cã toate argumentele, bune sau rele, vor cãdea. As putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douãzeci, douã mii, douã sute de mii de meseriasi evrei nefericiti, mizerabili, zbãtându-se între pâinea zilnicã si foamea zilnicã. Ei si? Ti-ar zdruncina asta intuitiile? Doamne fereste! Nu vezi cã ceea ce dumneata numesti "intuitia" si ceea ce eu numesc "antisemitismul" dumitale îsi alege anume exemplele care îl pot alimenta si le ignoreazã pe cele care îl pot contrazice?"

"Imi pare rãu cã, în aceastã confruntare cu mine însumi, îmi mai pãstrez oarecare simpatie. Imi pare rãu cã mã surprind iubindu-mi destinul. As vrea sã mã pot detesta violent, fãrã nici o scuzã, fãrã nici o întelegere. As vrea sã fiu cinci minute antisemit. Sã simt în mine un dusman care trebuie suprimat."

Nassim Nicholas Taleb -"Skin in the Game"

Stil: 3/5
Idei interesante: 3/5
Coerență 1/5
Bonus: ironia tipică lui Taleb

O mare dezamãgire aceastã carte. Pe cât de savuroasã, dinamicã, neaşteptatã, plinã de chestii pe care sã le aplici în cele mai diverse situaţii este "Antifragile", pe atât de lâncezândã şi plictisitoare e aceastã carte care pare sã fie scrisã ca sã-şi facã Taleb lista de oameni care-i plac şi oameni care-l scot din sãrite. Ah, şi o ocazie ca sã se ia de saudiţi (în fine, partea asta te mai rãcoreşte dacã nici ţie nu-ţi plac saudiţii pentru cã sarcasmul lui Taleb e, neîndoielnic, mişto oricât de proast ar scrie). Mã gândesc cã avea mare nevoie de bani şi de aceea a scos chestia asta dubiaosã şi fãrã nici un dumnezeu (caz în care l-am iertat pentru cã e nasol sã nu ai bani).
Cartea are douã idei mari şi late, una e cea care dã titlul cãrţii şi care nu aduce nimic nou (trebuie luaţi în serios numai oamenii care au ceva de pierdut de pe urma a ceea ce sfãtuiesc sau învaţã pe alţii sã facã) şi alta (conceptul de “ergodicity”) care este introdusã printr-un paragraph (nespectaculos) ca mai apoi sã ni se repete toatã cartea cã încã nu suntem pregãtiţi sã înţelegem conceptul, pentru ca la final (când ar trebui sã fim, totuşi, pregãtiţi pentru spectaculoasa revelaşie) sã ne mai arunce un paragraf într-o doarã (la fel de nespectaculos ca şi primul). Iar restul cãrţii este despre cum îl enerveazã pe Taleb emiţãtorii de idei de genul lui Steven Pinker.

Rezumatul cãrţii din citate:
"[…] skin in the game is about honor as an existential commitment, and risk taking (a certain class of risks) as a separation between man and machine and (some may hate it) a ranking of humans. If you do not take risks for your opinion, you are nothing."
"[…] skin in the game means that you do not pay attention to what people say, only to what they do, and to how much of their necks they are putting on the line."
"Being reviewed or assessed by others matters if and only if one is subjected to the judgement of future -not just present – others.[…] Contemporary peers are valuable collaborators, not final judges."
"The Intelectual Yet Idion (IYI) is a product of modernity […] to reach a local supremum today, to the point that we have experienced a takeover by people without skin in the game. In most countries, the government’s role is between five and ten times what it was a century ago (expressed in percentage of gross domestic product). The IYI seems ubiquitous in our lives but is still a small minority and is rarely seen outside specialized outlets, think tanks, the media, and university social science departments -most people have proper jobs and there are not many openings for the IYI, which explains how they can be so influential in spite of their low numbers. The IYI pathologizes others for doing things he doesn’t understand without ever realizing it is his understanding that may be limited. He thinks people should act according to their best interests and he knows their interests, particularly if they are "rednecks" or from the English non-crisp-vowel class who voted for Brexit. When plebeians do something that makes sense to themselves, but not to him, the IYI uses the term "uneducated.""

Observaţii specific Taleb-iene care au o legãturã vagã cu subiectul cãrţii:

"[…] my heuristic is that the more pagan, the more brilliant one’s mind, and the higher one’s ability to handle nuances and ambiguity. Purely monotheistic religions such as Protestant Christianity, Salafi Islam, or fundamentalist atheism accommodate literalist and mediocre minds that cannot handle ambiguity."
"[…] when you read material by finance professors, finance gurus, or your local bank making investment recommendations based on the long-term returns of the market, beware. Even if their forecasts were true (they aren’t), no individual can get the same returns as the market unless he has infinite pockets […]This is conflating ensemble probability and time probability."
"A bank in New York sends a married employee with his family to a foreign location, say, a tropical county with cheap labor, with perks and privileges such as country club membership, a driver, a nice company villa with a gardener, a yearly trip back home with the family in the first class, and keeps him there for a few years, enough to be addicted. He earns much more than the "locals," in a hierarchy reminiscent of colonial days. He builds a social life with other expats. He progressively wants to stay in the location longer, but he is far from the headquarters and has no idea of his minute-to-minute standing in the firm except through signals. Eventually, like a diplomat, he begs for another location when time comes for a reshuffle. Returning to the home office means loss of perks, having to revert to his base salary – a return to lower-middle-class life in the suburbs of New York City, taking the commuter train, perhaps, or, God forbid, a bus, and eating a sandwich for lunch! The person is terrified when the big boss snubs him. Ninety-five percent of the employee’s mind will be on company politics… which is exactly what the company wants. The big boss in the board room will have a supporter in the event of some intrigue."
Si preferata mea:
"I have a finite shelf life, humanity should have an infinite duration. I am renewable, not humanity or the ecosystem."

Tatiana Tîbuleac -"Grădina de sticlă"

"Cum e posibil sã-mi amintesc o discutie dupã atâtia ani si sã mã doarã la fel ca prima datã? De ce port în mine o amintire despre un copil pe care nu l-am vãzut niciodatã, dar pentru care am simtit imediat o dragoste de neexplicat? Mã pregãteam pentru Tamara mea? Stia de atunci trupul meu cã va naste un copil bolnav, la fel ca acea fetitã, pe care as fi vrut sã o tin de mânã în mijlocul acelei povesti odioase? Lunile treceau si întelegeam cã, dintr-un internat mic, ajunsesem în unul mai mare. Si tot în grupa de fete. Aceleasi discutii, aceleasi reguli, aceeasi cruzime amestecatã cu teamã si invidie. Fetele deveniserã femei. Le crescuserã sânii, dar nu si inimile.

Si unde erau bãrbatii? [...] Ce se întâmpla cu toti acei bãieti care mergeau la scoalã, se întorceau din armatã, se însurau? unde erau tatii tuturor copiilor care spuneau cã au tati?"

"Cu alte cuvinte, pentru viatã am iesit din scoalã pregãtitã beton. De restul -tac. Nimeni nu m-a pregãtit de viol. Nimeni nu m-a pregãtit de trãdare. Spãlat, mâncat, culcat: asta trebuia sã stie o femeie. N i m e n i nu mi-a spus cã va veni o zi în care bãrbatul meu -unul dintre bãietasii care la aceeasi lectie ciopleau admirabil în lemn- se va cãca în mâncarea si în curãtenia mea si va pleca. Nici mãcar la o altã femeie, nici mãcar cu un scop precis. Pur si simplu, va pleca. Cam asa a fost cu pregãtirea noastrã pentru viatã. Primesti bãtaie -freci un cârnat cu ciocolatã. Nasti un copil bolnav -cosi o batistã în cruciulitã. 

E drept, sunt rea. Injur si beau. Mai fac si altele. Fãrã licurici fermecati în groapa mea întunecoasã. N-am mai fãcut cârnat în ziua aceea si nici în altã zi. Raia îsi spãla în cazan terfele dintre picioare, asa cum erau nevoite sã facã toate femeile o datã pe lunã. Când am aflat ce avea pe plitã si am recunoscut mirosul de sânge stãtut, am iesit si am vãrsat pe scãri tot ce mâncasem."

Amanda Ripley- "Cei mai deştepți copii din lume şi modelele de învățământ care i-au format"

Stilul: 2/5
Idei interesante:3/5
Coerență: 2/5

Amanda Ripley încearcă să înțeleagă rezultatele slabe (mai ales în comparație cu banii alocați învățământului) obținute la celebrul, mai nou, test PISA de către elevii americani. Acest test PISA (care acum se dă şi la noi), deşi nu e infailibil, măsoară cât de bine se pricep elevii să gândească critic, să analizeze o situație (nu să redea comentarii literare). Autoarea ia ca termeni de comparație Finlanda, Coreea de Sud şi Polonia, uitându-se la peisajul educațional din perspectiva unor elevi americani plecați în țările respective ca parte dintr-un program internațional de schimb de elevi.
Cartea e atât de dezlânată (poate nici traducerea nu e una fericită), iar paragrafele şi sub-capitolele se termină mai mereu în aer, încât vă rezum aici punctele principale:
-cei mai importanți sunt profesorii; dacă ai profesori foarte bine pregătiți, cu salarii decente şi angajați după o selecție riguroasă, atunci şi rezultatele elevilor lor vor fi pe măsură; în loc să se bage bani în săli de clasă ultra-digitizate, mai bine se bagă bani în profesori
-contează şi valoarea pe care o comunitate sau societate în general o acordă şcolii; dacă trăieşti într-o țară unde studiile sunt importante, atunci elevii îşi vor da silința să învețe mai mult
-ce poți face ca părinte: să le citeşti copiilor de mici (copiii cărora părinții le citiseră de mici aveau la începutul liceului un avans la partea de citire de un an şi jumătate față de ceilalți) şi să le oferi laude specifice pentru realizări concrete şi cu adevărat merituoase (de exemplu, este inutil să feliciți un copil pentru că a terminat de citit o carte; este mult mai util pentru el să discuți despre cartea pe care a citit-o, să îl întrebi ce i-a plăcut, ce i s-a părut nou, dacă i s-a părut grea/uşoară, ce întrebări l-a făcut să-şi pună etc.)
-şi în general trebuie apreciat rezultatul, nu efortul (acei profesori care dau o notă mai mare pentru că elevul s-a străduit, chiar dacă nu a făcut cum trebuie, îi fac mai mult rău decât bine respectivului copil din punctul de vedere al nivelului său academic).
Iar cartea vine să ia din vinovăția pe care tind să o resimtă unii părinți din zilele noastre dacă acordă prea mare importanță rezultatelor şcolare, în timp ce tot felul de teorii de parenting vin cu bla-bla-uri despre leadership, creativitate, fericirea copilului de a fi lăsat liber etc. Dacă eşti un părinte interesat de rezultatele şcolare ale copilului tău şi îl creşti cu disciplina muncii la şcoală, copilul tău va avea, cel mai probabil, note bune, ceea ce-i va da mai târziu libertatea de a-şi alege orice profesie doreşte pentru că va fi pregătit pentru orice.

Michel Chabon -"Sindicatul polițiştilor idiş"

Stilul:4/5
Complexitate temporală:1/5
Personaje:3/5
Te pune pe gânduri:2/5
Bonus: detalii savuroase

Michel Chabon scrie după o rețetă clară, astfel încât cititorul poate fi sigur că are parte de un material bine construit, cu acțiune ritmată, cu personaje transparente, deşi suficient de complexe; totul este dinamic, dar totul este şi descris şi explicat, iar elementul surpriză vine la fix pentru a opri tensiunea să se acumuleze peste limita suportabilității şi confortabilului.

"Unchiul Hertz a fost întotdeauna omul cel mai competent şi mai sigur de sine pe care l-a cunoscut Landsman -fără asperități, ca un avion origami, rapid ca o agrafă de hârtie îndoită cu precizie, imun la turbulențe. Precis, metodic, imperturbabil. Au existat mereu pete de umbră, momente când n-a mai gândit limpede sau a devenit violent, dar au fost reținute în spatele zidului de aventuri indiene misterioase, ascunse dincolo de Linie, aşa cum procedează un animal care-şi şterge urmele."

Acestea ar trebui să ducă la o carte mediocră, numai că aici intervine umorul unic al lui Chabon care aduce detalii savuroase şi creează unele dintre cele mai neaşteptate imagini din literatură. In principiu, e un roman polițist clasic. In particular, este o satiră extravagantă.

"Rămâne lângă fereastră, privind cerul -un mozaic din cioburile a o mie de oglinzi, puse unul lângă altul, fiecare într-o nuanță diferită de gri. Cerul de iarnă din Alaska de sud-est e un Talmud al cenuşiului, un comentariu inepuizabil la o Tora din nori de ploaie şi lumină muribundă."

Daniel J. Segel şi Tina Payne Bryson -"Creierul copilului tău"

"Banii de buzunar sunt un alt mod grozav de a-i face pe copii sã-si exerseze modul în care pot sã rezolve dileme dificile. Experienta de a decide între a cumpãra un joc pe calculator acum sau de a continua sã economiseascã pentru bicicleta nouã constituie un mod puternic de a exersa creierul superior. Ideea este sã-i lasi pe copii sã se lupte cu decizia si sã-si asume consecintele. Ori de câte ori poti sã faci acest lucru în mod responsabil, evitã sã-i rezolvi dilemele si abtine-te de a-l salva, chiar si atunci când copilul face greseli minore sau alegeri nu-chiar-atât-de-grozave. In definitiv, scopul nu este perfectiunea fiecãrei decizii luate acum, ci un creier superior optim dezvoltat pe termen lung."

"[...] observarea mintii poate fi o descoperire emotionantã pentru pãrinti, mai ales atunci când vãd puterea integrãrii în actiune în viata copilului lor. Este foarte interesant sã întelegem (si sã-i învãtam pe copii) cã ne putem folosi mintea pentru a ne recãpãta controlul asupra vietii. Prin directionarea atentiei, putem trece de la a fi influentat de factori din interiorul si din jurul nostru la a-i influenta noi pe ei. Când devenim constienti de multitudinea de emotii schimbãtoare si de fortele care actioneazã în jurul nostru si în noi, putem sã le recunoastem si chiar sã le acceptãm ca pãrti din noi însine -dar nu trebuie sã le permitem sã ne intimideze sau sã ne defineascã. Ne putem deplasa atentia cãtre alte puncte de pe marginea rotii de constientizare, astfel încât sã nu mai fim victimele fortelor care, aparent, sunt dincolo de controlul nostru si sã participãm activ în procesul de luare a deciziilor si de influentare a modului în care gândim si simtim."

Marin Mălaicu-Hondrari -"Războiul Mondial al Fumătorilor"

Stilul: 4/5
Complexitate temporală: 4/5
Personaje: 4/5
Te pune pe gânduri: 3/5
Emoție: 4/5
Bonus: exorcizarea unui fumător supărat pe nefumători

Sylvia Plath -"Clopotul de sticlă"

Stil: 4/5
Complexitatea temporală:4/5
Personaje: 4/5
Dramatism:4/5

Cel mai bun început de roman pe care l-am citit de ceva vreme:

"Era o vară stranie, sufocantă, vara în care i-au electrocutat pe soții Rosenberg, şi eu habar n-avwam ce fac în New York. O iau razna când vine vorba de execuții. Când îmi închipui cum e să fii electrocutat, mi se face rău şi atunci numai despre asta scria în ziare -titlurile imense mă priveau cu ochii holbați la fiece colț de stradă şi în dreptul gurilor de metrou igrasioase, mirosind a alune. Treaba asta n-avea nimic de-a face cu mine, dar nu puteam să nu mă întreb cum e să fii ars de viu, fibră cu fibră.
Mi se părea cel mai îngrozitor lucru cu putință.
New York-ul era şi-aşa destul se oribil. Roua înşelătoare care reuşea cumva să se aşeze în timpul nopții se evapora dimineața, până în ora nouă, ca rămăşițele unui vis frumos. In lumina gri, difuză, ca pe fundul unor canioane de granit, străzile fierbinți pâlpâiau în soare, capotele maşinilor sfârâiau şi străluceau, iar praful uscat, ca de cenuşă, îmi înțepa ochii şi-mi irita gâtlejul."

Păcat că paginile următoare se concentrează mai mult pe analiza de personaj şi acțiune (de fapt, mai mult se cufundă în lumea interioară a personajului) astfel încât asemenea ieşiri poetice sunt limitate.

"Stiam că ar fi trebuit să-i fiu recunoscătoare doamnei Guinea, dar eu nu simțeam nimic. Dacă doamna Guinea mi-ar fi dat un bilet spre Europa sau un voiaj pe mare, în jurul pământului, pentru mine n-ar fi fost cu nimic diferit, pentru că, oriunde m-aş fi aflat -pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau în Bangkok-, aş fi stat sub acelaşi clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut."

Michelle Obama -"Povestea mea"

Stilul:2/5
Idei interesante:2/5
Coerență:5/5

Autobiografia unei femei puternice şi ambițioase. Michelle Obama vorbeşte cum a ajuns ea să fie persoana care a impresionat pe mulți ca Primă Doamnă a Americii.

"Puterea unei prime doamne este un lucru straniu -la fel de fină şi de nedefinită ca şi rolul în sine. Si încă mai învățam să o strunesc. Nu aveam autoritate executivă. Nu comandam trupe şi nici nu mă implicam în diplomația oficială. Tradiția îmi cerea să eman un fel de blândețe, să-l flatez pe preşedinte cu devotamentul meu şi să flatez națiunea în primul rând neprovocând-o. Incepeam să descopăr, totuşi, că, dacă era manevrat cu atenție, rolul meu putea fi mai puternic de atât. Aveam influență prin faptul că eram eu însămi o curiozitate -o primă doamnă de culoare, cu o carieră proprie, mamă a unor copii mici. Oamenii păreau foarte interesați de rochiile mele, de pantofi şi de coafură, dar trebuiau să mă vadă şi în context, unde mă aflam şi de ce. Invățam cum să fac legătura între mesajul meu şi imagine, iar astfel puteam direcționa atenția americanilor. Puteam să-mi pun o rochie interesantă, să fac o glumă şi să vorbesc despre conținutul de sodiu din mâncarea copiilor fără să fiu plictisitoare."

Este o persoană solară, cu rezerve impresionante de optimism, flexibilă şi mereu deschisă la provocări. Da, ştiu, şi mie-mi plac țicniții care merg la extreme în viață, dar pot aprecia şi o carte ca cea a lui Michelle Obama. Nu are nici un fel de rafinament al stilului, dar scopul ei este să livreze un mesaj şi o face într-un mod curat, deschis, îndrăzneț pe alocuri, asigurându-se că cititorul poate urmări uşor conținutul (nu e cazul să fiți intimidați de cele 600+ pagini).
Insă, dacă eşti genul de cititor sclifosit şi chițibuşar (ca mine), cartea ți se va părea prea frumoasă ca să fie adevărată. După cum spuneam, e o carte pusă în slujba unui mesaj pe care îl susține în mod strălucit.

Imaginea pe care Michelle o creează despre propria familie este una perfectă. Are numai cuvinte de apreciere pentru proprii părinți, pentru fratele ei, pentru membrii din familia extinsă, pentru profesori, pentru Obama şi familia lui. Despre ea însăşi îşi mai permite unele scăpări, dar bănuiesc că în punctele în care este prea evident că are o problemă, cum ar fi faptul că are o înclinație exagerată de a fi pe placul celorlalți. Si aici apare prima criză din viața ei, când realizează că a muncit pentru succes aşa cum îl definesc ceilalți, pentru a le demonstra lor cât de capabilă este, ignorându-şi pasiunile, lucrurile autentice care îi făceau plăcere şi o făceau să se simtă cu adevărat împlinită (da, a avut un moment existențial revelator dintr-ăsta hipsteresc, dar este o femeie prea cu picioarele pe pământ ca s-o dea în mindfulness &co).

"In primul rând îmi displăcea profund să fiu avocat. Nu eram potrivită pentru aceasă profesie. Mă simțeam goală pe dinăuntru, chiar dacă eram orintre cei mai buni. Era ceva ce îmi era foarte greu să recunosc, având în vedere cât de mult muncisem şi cât mă îndatorasem pentru taxele şcolare. Din dorința mea oarbă de a face performanță, din nevoia mea de a face totul perfect, nu luasem aminte la semne şi o apucasem pe drumul greşit.
In al doilea rând, eram profund şi încântător de îndrăgostită de un bărbat cu o minte şi o ambiție atât de puternice încât amenințau să le umbrească pe ale mele. [...] Nu aveam să mă dau la o parte din calea lui -eram mult prea strâns legată de Barack, prea îndrăgostită-, dar trebuia să mă proptesc rapid şi cât mai bine pe ambele picioare.
Asta însemna să-mi găsesc o altă profesie, iar şocul cel mai puternic a fost produs de faptul că nu aveam nici o idee clară despre ceea ce aş fi vrut să fac. Cumva, în toți anii de şcoală, nu reuşisem să mă gândesc la propriile pasiuni şi la cum puteam să le valorific într-o profesie căreia să-i văd însemnătatea. In tinerețe nu explorasem nimic. [...] El experimentase mai mult, ajunsese să cunoască tot felul de oameni şi, între timp, avusese ocazia să descopere care sunt prioritățile lui. In vremea asta, căutând să mă feresc se eşec, dorindu-mi respect şi un mod sigur de a-mi plăti facturile, am ajuns, fără să mă gândesc prea mult, în avocatură."

Sunt menționate pe scurt unele momente unde se întrezăresc probleme cu adevărat nasoale în paradis (de exemplu când spune, fără a intra în detalii, că au avut nevoie de terapie de cuplu pentru a-şi debloca căsătoria). Nu este deloc o carte a dezvăluirilor spectaculoase din culise. Principalele idei asupra cărora insistă sunt legate de ce înseamnă să fii femeie, negru şi sărac în America şi cum educația este singura opțiune la îndemână ca să ajungi un om împlinit.

"Imi dădeam seama că părțile importante ale poveştii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ceea ce a stat la baza lor -numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. Imi amintesc de toți, de fiecare persoană care m-a împins vreodată înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împotriva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnsc cu siguranță în locurile către care mă îndreptam -toate acele medii construite de la bun început de către şi pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei. [...]
Aceştia erau oameni care, în general, nu se cunoşteau între ei şi nu avuseseră niciodată prilejul să se întâlnească, dintre care cu mulți am pierdut eu însămi legătura. Dar, în ochii mei, formau o constelație plină de însemnătate. Erau cei care m-au încurajat, cei care au crezut în mine, corul meu personal de susținători care mi-au cântat acelaşi refren: "Da, copile, o să reuşeşti!", de-a lungul întregului drum.
Nu am uitat niciodată. Am încercat chiar şi ca tânăr avocat să-i răsplătesc pe alții la rândul meu, încurajând curiozitatea acolo unde o vedeam şi atrăgând tinerii în discuții importante. [...] Mai târziu [...] am văzut care sunt beneficiile unei forme mai organizate de mentorat. Stiam din propria experiență de viață cât de mult contează să arate cineva interes sincer pentru învățarea şi dezvoltarea ta, chiar şi numai 10 minute într-o zi aglomerată. Contează în special pentru femei, pentru minorități, pentru cei pe care societatea îi trece uşor cu vederea."

Fetele reprezintă cel mai valoros lucru din viața ei şi este sincer îngrijorată de situația copiilor defavorizați pentru care a muncit din greu ca să pună pe picioare programe eficiente (în principal educaționale) care să le ofere cât mai multe şanse de a depăşi nivelul mediului din care provin.
Si Michelle e o persoană cu o putere de muncă de-a dreptul impresionantă, dar asta vine la pachet şi cu o dorință puțin cam deranjantă (presupun) de a controla lucrurile şi de a pune ordine în orice.

"Munca mea era interesantă şi plină de satisfacții, dar tot trebuia să fiu atentă să nu o las să mă acapareze. Simțeam că le datoram asta fetelor mele. Decizia noastră de a-l lăsa pe Barack să-şi continue cariera aşa cum dorea -de a-i da libertatea să-şi modeleze şi să-şi urmeze visurile- m-a determinat să-mi temperez eforturile în plan profesional. Aproape deliberat, am devenit oarecum imună la ambiție, făcând un pas înapoi în situațiile în care, în mod normal, aş fi mers înainte. Nu sunt sigură dacă cineva ar fi putut spune că nu făceam destul, dar eu eram întotdeauna conştientă de lucrurile cu care aş fi putut să merg mai departe şi nu am făcut-o. Au existat anumite proiecte de mică anvergură în care am ales să nu mă implic. Au existat tineri angajați pe care aş fi putut să-i îndrum mai bine decât am făcut-o. Auzi tot timpul vorbindu-se despre compromisurile pe care le face o mamă cu carieră. Acestea erau compromisurile mele. Dacă fusesem cândva o persoană care se arunca fără să stea pe gânduri în orice era de făcut, acum eram mai precaută, mai atentă şi mai zgârcită cu timpul meu, ştiind că trebuia să-mi păstrez suficientă energie pentru viața de acasă."

Barack este bărbatul ideal, perfect, nu spune nimic negativ despre el, dar uneori mi se pare că îl urcă puțin cam prea mult pe un piedestal (mie-mi place mult de Obama, dar na, tot bărbat rămâne şi îşi cam merită nişte palme la unele faze).

Cartea este foarte mişto scrisă, iar Michelle e o femeie de nota 10+. Insă nu aş spune că avem de-a face cu o capodoperă. Dar admit că e rezultatul unei munci serioase, de o persoană care îi respectă mult pe ceilalți, inclusiv pe cititori. Si aşa e Michelle şi în viață.

"Am crescut cu un tată cu dizabilități într-o casă prea mică, fără prea mulți bani, într-un cartier care se afla la începutul declinului, dar, în acelaşi timp, am crescut înconjurată de iubire şi de muzică, într-un oraş divers, dintr-o țară în care educația te poate duce departe. Nu aveam nimic sau aveam totul. Depinde din ce perspectivă vrei să priveşti lucrurile.
In timp ce ne apropiam de sfârşitul mandatului lui Barack, gândeam la fel despre America. Imi iubeam țara pentru felurile diferite în care putea fi spusă povestea ei. Timp de aproape un deceniu, am avut privilegiul să călătoresc de la un capăt al ei la altul, să trăiesc experiența contradicțiilor înviorătoare şi a conflictelor ei înverşunate, durerile şi idealismul ei persistent, şi -mai presus de toate- să-i descopăr tăria. Viziunea mea era neobişnuită, poate, dar cred că mulți alții au simțit ceea ce am trăit eu în anii aceia -sentimentul de progres, compasiunea care alină, bucuria de a-i vedea pe cei umili şi invizibili cum ies la lumină. O străfulgerare a lumii aşa cum ar putea să fie. Aceasta era contribuția noastră la permanență: o generație în ascensiune care înțelegea ce era posibil -şi că pentru ea era posibil şi mai mult. Indiferent ce avea să vină, aceasta era o poveste pe care o puteam numi a noastră."

Elif Shafak -"Lapte negru"

Stilul:2/5
Complexitate temporală:3/5
Personaje: 2/5
Te pune pe gânduri:3/5
Emoție: 3/5

O carte despre depresia post-natală şi despre cum realitatea de a fi mamă este departe de imaginea romanțată pe care tinde să o creeze societatea. Lucrurile sunt cu atât mai dificile cu cât femeile moderne trăiesc mai mult în oraşe mari, pierdute în anonimatul mulțumilor gălăgioase, sau au vieți foarte dinamice astfel încât nu sunt înconjurate de o comunitate unită unde ar putea găsi uşor ajutor pentru aspectele mai intime ale existenței lor.
Elif Shafak îşi analizează pe toate părțile situația ei de proaspătă mamă şi evidențiază cât de greu îi este ca femeie obişnuită cu libertatea de a călători după chef, cu spontaneitatea necesară exploatării oricărui moment neaşteptat de creativitate, cu ritmul susținut de muncă cerut scrierea şi promovarea de romane. Se uită, de asemenea, la discrepanța dintre bărbați şi femei atunci când vine vorba de domeniul literar, subliniind nedreptatea situației femeilor care sunt văzute ca datoare să-şi sacrifice din timpul lor pentru îngrijirea familiei. Ca argument, ia exemple (într-un amestec ciudat de biografie şi ficțiune) din viața mai multor femei-scriitoare şi analizează ce a (ar fi) însemnat pentru ele să devină mame.

Mie stilul lui Elif Shafak nu-mi place, nu mi se pare că aduce nimic deosebit, ideile (deşi ok în sine) mi se par prost dezvoltate, iar pe alocuri cred că apelează la nişte tertipuri literare cam infantile.

"Să scrie romane -să alcătuiască poveşti, să creeze şi să distrugă personaje- e jocul preferat al celor care refuză să se maturizeze. Chiar dacă jocul se desfăşoară pe hârtie posibilitatea de a-l juca iar şi iar te ajută să uiți că eşti muritor. [...] Un romancier crede cu tărie în adâncul sufletului că este nemuritor.
Credința joacă un rol important în a fi scriitor. Ajungi să crezi cu atâta forță în poveştile pe care le creezi, încât uneori lumea din afară ți se va părea fadă şi neînsemnată. Când te sună prietenii, când apare o problemă importantă, când soțul vrea să luați cina în oraş, când obligațiile sociale îți apasă umerii, vei găsi o scuză ca să scapi de fiecare. Totul va fi "pe locul doi" -vei găsi timp doar pentru scris.
Romanciera este şi trebuie să fie egoistă. Condiția de mamă se bazează pe "dăruire".
Pe când romanciera este o introvertită, cel puțin pe durata scrierii unui roman, mama este -prin definiție- extrovertită. Romanciera îşi construieşte o cămăruță în adâncul minții sale şi încuie uşa, pentru ca nimeni să nu poată intra. Acolo îşi ascunde secretele şi ambițiile de toți ochii iscoditori. Cât despre mamă, ea trebuie să-şi țină toate uşile şi ferestrele larg deschise, fie iarnă, fie vară. Copiii ei pot să intre pe unde au chef şi să colinde peste tot după plac. Nu are nici un ungher tainic.
Când copilul tău cade şi-şi juleşte genunchii sau vine acasă cu amigdalele umflate sau zace în pat chinuit de febră sau îl interpretează pe SpongeBob SquarePants în piesa de la şcoală, nu ai cum să spui: "Bine, păi în momentul ăsta scriu la un nou capitol. Poți, te rog, să mai vii să vorbim luna viitoare?""

Maya Angelou -"I Know Why The Caged Bird Sings"

Stilul:2/5
Complexitate temporală:1/5
Personaje:3/5
Te pune pe gânduri :3/5
Emoție:4/5

Alfie Kohn -"Unconditional Parenting"

Stilul:3/5
Idei interesante:3/5
Coerență:4/5

Max Blecher -"Intâmplări din irealitatea imediată"

"Vedeam bine oamenii din jurul meu, vedeam bine inutilitatea şi plictiseala cu care îşi consumau viața, fetele tinere în grădină râzând stupid; negustorii cu privirile şirete şi pline de importanță, necesitatea actoricească a tatălui meu de a-şi juca rolul de tată; oboseala cruntă a cerşetorilor adormiți în unghere murdare; toate acestea se confundau într-un aspect general şi banal, ca şi cum lumea, aşa cum era, aştepta de mult în mine, construită în forma ei definitivă, şi eu, în fiecare zi, nu făceam alta decât să-i verific conținutul învechit în mine."

"Carnea proaspătă strălucea catifelată ca petalele unor trandafiri monstruoşi, hipertrofiați. Zorile se făcură albastre ca oțelul; dimineața rece cânta cu un sunet profund de orgă. Caii de la căruțe priveau oamenii prin ochii lor veşnic înlăcrimați; o iapă dete drumul pe caldarâm unui şuvoi fierbinte de urină. În balta, pe alocuri înspumată, pe alocuri clară, cerul se oglindea adânc şi negru."

Eleanor Catton - "The Luminaries"

"The twelve men congregated in the smoking room of the Crown Hotel gave the impression of a party accidentally met. From the variety of their comportment and dress -frock coats, tailcoats, Norfolk jackets with buttons of horn, yellow moleskin, cambric, and twill- they might have been twelve strangers on a railway car, each bound for a separate quarter of a city that possessed fog and tides enough to divide them; indeed, the studied isolation of each man as he pored over his paper, or leaned forward to tap his ashes into the grate, or place the splay of his hand upon the baize to take his shot at billiards, conspired to form the very type of bodily silence that occurs, late in the evening, on a public railway - deadened here not by the slur and clunk of the coaches, but by the fat clatter of the rain."

Michael Pollan -"The Omnivore's Dilemma"

Stilul: 3/5
Idei interesante:4/5
Coerență:4/5

Scott Berkun -"Confessions of a Public Speaker"

Stilul: 5/5
Idei interesante: 5/5
Coerență 5/5

Vreţi sã aflaţi cum reuşeşte sã aibã succes o persoanã care vorbeşte în public? Atunci v-ar folosi cartea lui Scott Berkun (mai multe despre el pe propriul lui site). Dacã vreţi varianta prescurtatã: totul ţine de exerciţiu, de a repeat cee ace vrei sã le spui altora, de a fi sincer cu tine însuţi şi de a fi deschis la a primi feed-back negative de la apropiaţii cãrora le expui materialul pentru evaluare şi de a avea bunul simţ de a lucra intens la un material care sã-ţi placã ţie în primul rând, chiar dacã ţi l-ai repetat de sute de ori. Probabil cã nu e un secret pentru nimeni, dar nici o evidenţã suficient de des repetatã astfel încât sã fim scutiţi de a asculta vorbitori foarte proşti (profesorii de facultate sunt incluşi în aceastã discuţie).

"All good public speaking is based on good private thinking. JFK, for all his brilliance, had speechwriters, who likely penned his famous quote, "Ask not what your country can do for you, ask what you can do for your country." Same is true for Ronald Reagan, Barack Obama, most CEOs, and many of the most famous public speakers throughout history. Much of what these speechwriters do is transform a rough set of ideas into clear points. This means the difference between you and JFK or Martin Luther King has less to do with your ability to speak -a skill all of us use hundreds of times every day- than it does the ability to think and refine rough ideas into clear ones. Making a point, teaching a lesson, or conveying a feeling to others first requires thinking, lots and lots of thinking, before speaking ever happens. But we don’t see the thinking; after all, it’s not very interesting to watch. We only see the speaking, which makes it seem as though the thinking magically happened all by itself. "

Dacã trebuie sã vorbeşti despre un subiect în faţa unui public sfatul lui Scott Berkun e sã repeţi foarte mult înainte pânã când eşti mulţumit de prezentare (el aici o pune foarte plastic: dacã faci o prezentare de o orã în faţa a 100 de persoane, asta înseamnã cã le consume per total 100 de ore; aceasta ar trebui sã fie suficient pentru a justifica 20 de ore pe care sã le munceşti înainte pe material) şi sã fii onest cu audienţa (întotdeauna publicul vrea ca tu sã faci o figurã bunã şi te va sprijini în direcţia asta, mai ales dacã va simţi cã eşti de bunã credinţã). Evident cã în orice apariţie publicã pot interveni incidente, dar dacã ai deja pregãtit totul îţi va fi mult mai uşor sã abordezi neprevãzutul cu naturaleţe şi (recomandat) cu umor.

"[…] it’s often the case that the things speakers obsess about are the opposite of what the audience cares about. They want to be entertained. They want to learn. And most of all, they want you to do well. Many mistakes you can make while performing do not prevent those things from happening. It’s the mistakes you make before you even say a word that matter more. These include the mistakes of not having an interesting opinion, of not thinking clearly about your points, and of not planning ways to make those points relevant to your audience. Those are the ones that make the difference. If you can figure out how to get those right, not much else will matter."

Idei reţinute din carte (pe care meritã sã o citiţi pentru tona de sfaturi practice pe care o conţine):

-tuturor ne e fricã sã vorbim în public; este un rãspuns automat al creierului care se simte ameninţat atunci când se aflã în spaţiu deschis în faţa unei mulţimi pe care o priveşte în faţã; aceastã reacţie visceralã trebuie recunoscutã şi acceptatã ca atare (nu cã ai putea sã faci ceva contra instinctelor…), dar, mai ales (şi aici e cheia), sã transformi aceastã excitaţie într-o energie pozitivã pe care sã o transmiţi publicului;

-tipul câştigã 5000 de dolari pe orã; oricum onorariul nu este dat de cât de bun orator eşti (dacã vreţi sã-i vedeţi pe iluştrii necunoscuţi care au câştigat concursuri mondiale de oratorie faceţi o cãutare cu toastmasters şi world championship), ci de cât de celebru eşti (Scott Berkun dã mai multe exemple de onorarii pe care le cer vedetele pentru a vorbi la o conferinţã, mult peste cei 5000 ai lui);

-importanţa poveştilor; sã avem mereu pregãtite poveşti; suntem animale care adorã poveştile (recomandãrile lui: www.thisamericanlife.org; themoth.org; storycorps.org);

-nu uitaţi sã tãceţi; fiţi atenţi la momentele pe care le umpleţi cu "hmmm", "mda" sau alte asemenea şi lãsaţi momentele acelea goale; cei din public au nevoie de pauze, mai ales dupã o porţiune de conţinut mai dificilã, nu-i mitraliaţi cu idei;

-are pe la sfârşit câteva comentarii foarte interesante despre cum sã predai studenţilor; una dintre ideile care m-a atras a fost aceea cã profesorul tinde sã se concentreze pe planul lui de lecţie şi astfel profesorul devine centrul procesului de învãţare, când de fapt studentul este cel care ar trebui sã ocupe aceastã poziţie; evident cã plasarea studentului în centrul procesului de învãţare necesitã mai mult timp şi efort suplimentar, dar acesta este un act didactic authentic; învãţarea este adaptatã la student; de aceea şi formula de predare unei clase întregi de elevi/studenţi este una nereuşitã; cel mai eficient proces de învãţare este de unu la unu;

-modelul de conferinţã care sã ţinã o orã nu este dat de natura actului de a face o prezentare în public; un mesaj trebuie transmis în 10 minute pentru a-şi atinge cu adevãrat scopul; dar ai pleca de-acasã pentru a asculta pe cineva pentru doar 10 minute?; de aceea trebuie gãsite formule în care sã se ţinã cont de faptul cã o prezentare scurtã este mai eficientã, dar sã şi merite cumva efortul pentru audienţã de a pleca de-acasã pentru a veni la conferinţã.

Andrei Lasc -"07:07 -Cu sufletul în est"

Stil: 1/5
Idei interesante:2/5
Coerență: 2/5

O carte de cãlãtorii cu care poţi rezona doar la nivel personal cu unele comentarii sau panseuri, aşa cum dai like pe fb. Tipul nu prea ştie ce sã facã cu viaţa lui, este într-o relaţie care pare sã meargã, dar mai de la distanţã, se duce prin Indonezia, India, Nepal etc. cu bani puţini (o mai sunã pe maicã-sa sã-i trimitã vreo 100 de euro), trãieşte doar în capul lui, fãrã deschidere la lumea nouã pe care o întâlneşte, da, e sãrãcie în jur, dar nici el nu prea are mulţi bani şi, desi localnicii trãiesc în condiţii jalnice, tot junele nostru e mândru când reuşeşte sã mãnânce bine cu 1 leu 50. 

Este un jurnal de cãlãtorie a cuiva care pare doar cã fuge, fãrã sã înţeleagã de ce şi cãtre ce. Sunt lucruri mişto de discutat la o bere, dar sã faci din toatã încâlceala asta o carte dezlânatã este foarte plictisitor.

Radu Negoita -"Disconfort Residence"

Stilul:3/5
Idei interesante:4/5
Coerență:4/5

Scrisã de un architect chiţibuşar, cartea oferã destule idei bune care sã tea jute sã evaluezi la un nivel minim confortul pe care ţi l-ar oferi un apartament pe care vrei sã-l cumperi. Cu umor, Radu Negoiţã analizeazã multe planuri reale de apartamente propuse de dezvoltatorii de complexe rezidenţiale şi evidenţiazã unde apar probleme. Este adevãrat cã la unele lucruri este excesiv de tipicar, dar pânã la urmã e important sã iei o decizie în cunoştinţã de cauzã şi sã recunoşti care sunt compromisurile atunci când le faci.
O carte utilã dacã eşti în cãutarea unui apartament de cumpãrat.

Marius Chivu -"Trei săptămâni în Anzi"

Stilul:3/5
Idei interesante:4/5
Coerență: 5/5

Un jurnal de cãlãtorie care mie mi-a plãcut foarte mult. Fãrã texte de cãutare a sinelui, pur şi simplu un om care s-a dus sã cunoascã alţi oameni, cu o agendã de locuri de vãzut, dar cu suficientã flexibilitate cât sã renunţe la obiective dacã apar lucruri mai interesante de fãcut sau dacã pur şi simplu se instaleazã oboseala.

"Poate unii dintre cititorii acestei cărți vor fi dezamăgiți [...], dar simt nevoia să mărturusesc că nu m-a interesat niciodată dimensiunea spirituală a acestei călătorii prin Peru. Nu am venit în Anzi să mă conectez cu Sinele, să simt Energia, să caut Iluminarea, să-mi găsesc Calea. Nu cred în cuvintele cu majusculă. Dacă mă voi întoarce mai înțelept şi mai împăcat cu mine, asta va fi urmarea unei călătorii în care am absorbit cât mai mult din această lume perfect necunoscută mie până acum. Consider că lumea de aici, realitatea aceasta şi viața de acum sunt suficient de vaste, de intense şi de misterioase."

Filosofia de cãlãtor a lui Marius Chivu mi s-a pãrut una sãnãtoasã, nepretenţioasã, de om care cautã sã descopere lumea, nu sã se proiecteze pe sine pe unde trece şi sã bifeze tot felul de competiţii de anduranţã fizicã, de fotografii uluitoare sau mai ştiu eu ce. Deşi fotografiile din carte sunt foarte mişto.

"In aceste aproape trei săptămâni am făcut tot ce ne-a stat în putință să merităm călătoria, să ne ridicăm la nivelul oamenilor locului şi, mai ales, să nu lăsăm urme ale trecerii noastre. I-am întrebat pe localnici mai mult decât am citit ghidurile de călătorie; am mâncat ce-am găsit în piețe, n-am ales din meniurile restaurantelor; am băut ceaiuri făcute în stradă, nu carbogazoase din marketuri; am dormit mai mult în paturile şi sub păturile lor decât în sacii noştri de dormit... N-am căutat confortul, am căutat să ne conformăm; am vrut cunoaştere nemijlocită, nu informație procesată; reproducerilor fidele le-am preferat imperfecțiunea făcută de mână. Am vrut lucrurile naturale şi autentice, chiar dacă murdare; trăitul, nu muzeificatul; ruina, nu finisatul. Imi imaginez că starea ideală a călătorului este ceva apropiat invizibilului. Un călător adevărat nu perverteşte, nu schimbă, nu intervine, nu lasă urme, nici semne. I'm not here, but I was there! este mantra călătorului adevărat. Trecerea trebuie să fie discretă, să nu perturbe ordinea, liniştea, obiceiurile locului. Un călător observă şi conservă. Vrea să se asemene diferenței, nu să semene variația. El merge ca şi cum s-ar ascunde: vrea să vadă, nu să fie văzut. Potecaşul, trecătorul, drumețul, călătorul sunt salamandre care devin una cu mediul, se diminuează pe sine. Călătoria e deghizare şi uitare de sine. Călătorim şi pentru că vrem să fim altcineva. Curiozitatea a ceea ce ai putea fi, a ceea ce eşti altundeva. Explorarea potențialității de sine. Călătoreşti pentru a arunca din lest, pentru a/ți fi o povară mai uşoară."

Din cãlãtorie, avem de toate: picanterii locale (cum ar fi mâncatul de porcuşori de Guinea), detalii de diferenţe culturale şi sociale, întâmplãri neaşteptate care te lasã gurã cascã (cum ar fi discuţia cu bãtrânul care l-a cunoscut pe Hemingway când ãsta dãdea pe-acolo cu sãptãmânile la pescuit în ocean).

"E al doilea travestit, după librarul Richard cel Roşu, pe care îl vedem integrat firesc într-o societate care nu pare să facă mare caz de această diferență. In aeroport am răsfoit o revistă glossy peruană pe a cărei copertă figura un cuplu gay şi mi-am dat seama că aşa ceva încă nu e posibil în România. I-am compătimit atâta pentru sărăcia lor, dar oamenii aceştia au o concepție asupra lumii mai complexă, iar toleranța lor impune respect."

Peter Wohlleben -"Viata secreta a copacilor"

Stil: 3/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 4/5

Stiţi acele cãrţi unde se simte pasiunea pentru subiect a celui care le scrie? Ei, asta e un astfel de exemplu minunat. Nu conteazã cã nu vã atrage subiectul copacilor. Cartea aceasta vã va merge la suflet. Lãsând la o parte faptul cã nenea acesta vorbeşte cu patos, cartea cuprinde multe observaţii spectaculoase despre viaţa copacilor, unele care chiar vin contra aşteptãrilor şi presupunerilor noastre.

Ca sã vã faceţi o idee:

"Cãderea frunzelor este un process activ. Aşadar, copacul nu poate sã tragã un pui de somn în tot acest timp. Dupã ce substanţele nutritive au fost redepozitate în trunchi, el formeazã o peliculã separatoare, care întrerupe legãtura cu crengile. E de ajuns o adiere de vânt, şi frunzele plutesc spre pãmânt. Abia apoi copacul se poate odihni. Si are nevoie de asta, pentru a se elibera de stresul sezonului care a trecut. Lipsa de somn la copaci are aceleaşi consecinţe ca la oameni: constituie un pericol de moarte. Acesta este şi motivul pentru care stejarii şi fagii plantaţi în ghivece, în sufragerie, nu supravieţuiesc. Nu le permitem sã se deconecteze şi de aceea mor, de cele mai multe ori chiar în primul an."

"Copacii cresc mai repede odatã cu înaintarea în vârstã. Copaci cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de douã ori mai multã biomasã decât arborii cu trunchiuri de douã ori mai mici. In cazul copacilor, sã fii bãtrân nu înseamnã, aşadar, sã fii neputincios, încovoiat şi sensibil, ci, dimpotrivã, plin de vigoare şi în putere. Seniorii pãdurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri şi, în contextul schimbãrilor climatice, aliaţi de nãdejde ai oamenilor. Sloganul sã întinerim pãdurile ca sã le regenerãm este cel puţin înşelãtor […] Singura scãdere a valorii, dupã o anumitã vârstã, este în sensul utilitãţii lemnului. […] Dacã ne dorim sã ne folosim de pãduri în lupta noastrã împotriva schimbãrilor climatice, atunci trebuie sã le lãsãm sã îmbãtrâneascã, aşa cum cer toate marile organizaţii de protecţie a mediului."

Evgheni Zamiatin -"Noi"

Stil: 3/5
Complexitate temporală: 4/5
Personaje: 3/5
Idei interesante: 3/5
Dramatism: 4/5
Bonus: puteți face o paralelă cu "1984" sau "Brave New World"

Marie Kondo -"Bucuria ordinii"

Stilul:2/5
Idei interesante:3/5
Coerență: 5/5
Bonus: umorul involuntar

Trevor Noah -"Born a Crime"

Stil: 4/5
Idei interesante: 4/5
Coerență: 4/5
Bonus: relația mamă-fiu

Anna Burns -"Milkman"

Stil: 5/5
Complexitate temporală: 5/5
Personaje: 4/5
Dramatism: 5/5
Bonus: nu ați mai citit nimic la fel

O altã carte cu un stil aparte (evident, doar a luat Man Booker Prize-ul). Pe mine m-a cam scos din sãrite la început, dar odatã intrata în ritm mi-a fost mai uşor de citit. Desi nu mi s-a potrivit, am apreciat stilul Annei Burns, se cunoaşte cã este foarte lucrat şi cã propune un mod specific de a te raporta la lume. E o analizã foarte minuţioasã a oamenilor, evenimentelor şi a propriilor gânduri şi reacţii, cumva un flow of counsciousness pentru obsesiv-compulsivi. Este o disecare a firului în 1000. Fiecare detaliu este întors pe absolut toate pãrţile, inclusive cele potenţiale, imaginare şi imposibile. Iar paradoxul constã în faptul cã personajul principal (personajele nu au nume în carte, dar sunt excesiv de individualizate, chiar şi aşa), în ciuda acestei hiper-analize, este forţat sã realizeze cã nu înţelege lumea în care trãieşte. Este adevãrat şi cã face parte dintr-o comunitate implicatã profund într-un conflict absurd (îţi ia vreo 100 de pagini ca sã-ţi dai seama despre ce este vorba -religie, politicã, sexualitate etc.), imposibil de rezolvat, pe care oamenii îl iau ca atare, fãrã sã-l conteste, unde moartea apare ca un alt fapt divers, un nou motiv de bârfã, o modalitate de a-ţi descrie familia alãturi de gradele de rudenie (la un moment dat îţi dai seama cã totul seamãnã foarte bine cu Irlanda de Nord).

"As for the gossips, and their response to my response, I knew I was confounding them as I had intended to confound them, even if I hadn’t intended confounding myself as well. It transpired though, that they didn’t care for confoundment and complained that my demeanour was improper, that it was resistant to ordinary treatment, that it was against the common weal, that I was almost-inordinately blank, almost-lifeless, almost-sterile, almost-counter-intuitive which was not and couldn’t ever be, they said, normal for a person on this earth ceaselessly to be. As for their use of "almost" –almost-inordinately blank, almost-lifeless and so on- that of course, on my part had been meant. Although I’d said it was imperative to present myself as blank and empty, what I meant was almost-blank and almost-empty. This was because preciseness and clean-cut methods might work perfectly and give a certain bromidic satisfaction on paper, but they wouldn’t do at all, or fool anybody for a second, in real life. Such meticulousness of planning smacked of aforethought, and obvious aforethought in this community -especially if you were trying to dupe it- was not a good thing. Unless you were dealing with the immensely stupid which I wasn’t, it was best to muss things up, to crease things, to leave tea-stains, to place a small but partial muddy footprint not exactly in the middle of the issue but slightly to the side of, and hopefully suggestive of, an incidental to the issue. So that part worked. But they said I was ungenerous in my facial expression, stressing “expression” as in singular, as in, I only seemed to have one. Near-expressionless too, was what they said it was. It was near-arid, near-solitary, near-deprogrammed and again I took hope from their not saying it was inscrutable. Inscrutability here, as with obvious aforethought, as with topsoil thinking, didn’t work. At first they said they weren’t sure if I was displaying an unamiable Marie Antoinetteness by being stuck-up, by thinking I was above them. Then they decided that no, probably this was some eccentricity in keeping with my character, most likely stemming from all that reading of ancient books I did while walking about. They said that overall, my not being one thing or the other was proving a drain on their resources, which didn’t stop them though, from inferring me all the same. A bit eerie, a bit creepy, they decided, adding that they hadn’t noticed before but it was that I resembled in my open-but-closed perspective the ten-minute area. It was as if there was nothing there when there was something there, while at the same time, as if there was something there when there was nothing there. I was a condition athwart, they said, transverse, not social, though they did mitigate this with, "But perhaps that’s only one side of her." However, as they didn’t believe there was any other side, that just brought them back to the beginning, to me having only the one."

Tânãra care este personajul principal (prin ochii cãreia şi avem acces la lumea din carte) este vãzutã de societate ca fiind o ciudatã pentru cã are “prostul” obicei de a citi pe stradã. O evadare din realitate atât de ostentativã încât produce repulsie şi blamare în comunitatea unde orice pas greşit duce la moarte. Iar cititul, alãturi de falsa hiper-luciditate, se dovedeşte o metodã ineficientã de auto-apãrare. Doar pentru cã îţi creezi propriul univers unde sã modelezi viaţa pânã la obsesie nu îţi dã controlul la care speri. Ba dimpotrivã. Te lasã dezarmat atunci când realitatea va da buzna, imposibil de a fi opritã de bariera psihicã care nu aduce decât o alienare la nivel subiectiv, complet neputincioasã în faţa exteriorului intruziv. Dar avem un fel de happy-end (pentru cã existã, evident, un dumnezeu al cititorilor).

"These past months, ever since the beginning of Milkman, I was getting an education on just how much I was impacting people without any awareness I’d been visible to people. "It’s creepy, perverse, obstinately determined," went on longest friend. "It’s not as if, friend," she said, "this were a case of a person glancing at some newspaper as they’re walking along to get the latest headlines or something. It’s the way you do it -reading books, whole books, taking notes, checking footnotes, underlining passages as if you’re at some desk or something, in a little private study or something, the curtains closed, your lamp on, a cut of tea beside you, essays being penned -your discourses, your lucubrations. It’s disturbing. It’s deviant. It’s optical illusional. Not public-spirited. Not self-preservation. Calls attention to itself and why -with enemies at the door, with the community under siege, with us all having to pull together -would anyone want to call attention to themselves here?" "Hold on a minute," I said. "Are you saying it’s okay for him to go around with Semtex but not ok for me to read Jane Eyre in public?" "I didn’t say not in public. Just don’t do it while you’re walking about. They don’t like it," she added, meaning the community then, resuming that looking-ahead of hers, she said she was not prepared to get into amphibologies, into equivocations, into the auld "over the water" double-talk, but if I cared to look at it in its proper surroundings, then Semtex taking precedence as something normal over reading-while-walking –"which nobody but you thinks is normal" -could certainly be construed as the comprehensible interpretation here. "Semtex isn’t unusual," she said. "It’s not not to be expected. It’s not incapable of being mentally grasped, of being understood, even if most people here don’t carry it, have never seen it, don’t know what it looks like and don’t want anything to do with it. It fits in -more than your dangerous reading-while-walking fits in. This is about awareness and your behaviour doesn’t display awareness. So, looked at in those terms, terms of contextual environment, then yeah," she concluded, "it is okay for him and it’s not okay for you." "

Dan Kindlon şi Michael Thompson -"Crescându-l pe Cain"

Stil: 2/5
Idei interesante: 4/5
Coerență: 4/5

O carte scrisă de 2 psihologi cu experiență în lucrul cu copii şi care vin să tragă un semnal de alarmă asupra greşelilor pe care le facem în educația băieților şi care, în opinia lor, pot duce la evenimente tragice, de genul mass shooting-urilor din liceele americane.
Cartea mi s-a părut cam dezlânată, mă gândesc că editorul ar fi trebuit să ceară mai multe modificări de organizare a conținutului. Sunt multe exemple cu pacienți date pentru a ilustra unele idei simple, care nu necesită exemplificare, şi care nu sunt întregite prin vreo concluzie, aşa că par lăsate puțin în aer.

Idea principală este că părinții tind să neglijeze educația emoțională atunci când vine vorba de băieți, iar această ignorare a laturii emoționale combinată cu promvoarea de către societate a unor stereotipuri masculine nocive formează un cocktail exploziv care îi aruncă pe părinți la disperare iar pe copii, la însingurare, în perioada adolescenței mai ales. Recomandarea principală ar fi deci ca părinții să practice o alfabetizare emoțională şi cu băieții, mai ales pentru a-i face să înțeleagă şi să accepte ca normal masculine emoții de obicei blamate social, cum ar fi tristețea sau frica.
Cei doi autori au observat că părinții acordă mai multă atenție şi ofer mai multe informații fetelor privind reacțiile emoționale ale celorlalti, în comparație cu băieții care primesc doar un comentariu expeditiv atunci când pun întrebări privind stările celorlalți (de exemplu, dacă un băiat întreabă de ce plânge un alt copil, părintele ar trebui să se oprească şi să-i explice că e trist pentru că a pierdut o jucarie, pentru că mama lui l-a dat jos din leagăn prea devreme, că el ar mai fi vrut să stea acolo etc.).

"Băieții au temeri, au nevoi, sunt vulnerabili şi au capacitatea de a avea sentimente interioare puternice. Dacă recunoaşteți şi acceptați teama unui băiat nu-l veți face să pară slab; îl veți elibera de ruşine şi îl veți face mai puternic. Băieții sunt prizonierii acelor sentimente atât timp cât trebuie să le nege existența şi să se forțeze să le controleze complet. Când băieții şi bărbații îşi neagă în mod rigid temerile, ei sunt mai puțin umani; în plus, efortul de a-şi nega fricile e epuizant. Trebuie să le recunoaştem şi să empatizăm cu acele frici, care sunt universale, şi trebuie să ne învățăm băieții să îşi onoreze propriile frici şi să le respecte pe cele ale altora.[…]
Nu credem că au nevoie de antrenament special, dar au nevoie de ocazii în care să-şi arate empatia. In majoritatea timpului, băieții au nevoie doar să fie încurajați să îşi arate capacitatea de a empatiza. Priviți orice băiat cu pisica sau câinele lui; într-o clasă în care există hamster, broaşte sau şerpi ca animalul clasei, priviți-i pe băieți cum pândesc ocazia de a îngriji ei acel animal."

In special pentru mame, mie mi-au atras atenția două remarci:
 -să nu țipăm la băieți; deşi par impasibili, băieții (şi bărbații!) sunt foarte afectați dacă se țipă la ei
 -băieții îşi exprimă legăturile emoționale prin realizarea de activități fizice împreună unii cu alții (de exemplu, atunci când tatăl pescuieşte alături de fiul lui sau montează împreună un dulap); şi în general băietii au nevoie de mai multă exprimare fizică a trăirilor lor emoționale şi ar trebui lăsați mai liberi din acest punct de vedere; pentru ei mişcarea e mai mult decât simpla activitate fizică.

"Provocarea noastră ca părinți şi cadre didactice este de a-i învăța lecțiile alfabetismului emoțional, care îi dă unui băiat posibilitatea de a se îndoi sub chinurile emoționale fără să izbucnească în răzbunare violentă:
-Viața nu e mereu corectă. Invață să faci față.
-Nu poți să te duci să răneşti oamenii de fiecare dată când te înfurii.
-Trebuie să te gândeşti la felul în care acțiunile tale îi vor afecta pe ceilalți.
-Nu vedea amenințări acolo unde nu sunt.
-Trebuie să ştii că dacă-ți controlezi mânia nu devii un fătălău."

"Următoarele şapte indicații au potențialul de a trasforma felul în care îngrijiți şi protejați viața emotională a băieților din viața voastră. Aceste indicații nu sunt nişte porunci din trei cuvinte care să ignore complexitatea vieților reale. […] Fiecare băiat are o viață interioară şi o călătorie unică, dar în aceste şapte moduri nevoile tuturor băieților sunt exact la fel. Acestea sunt fundamentele parentajului, educației şi ale creării unor comunități care să respecte şi să cultive viața interioară a băieților.
1. Oferiți-le băieților permisiunea să aibă o viață interioară, aprobarea să simtă o gamă completă de emoții umane şi ajutorul să-şi dezvolte un vocabular emoțional pentru a reuşi să se înțeleagă mai bine pe ei înşişi şi pentru a comunica mai eficient cu ceilalți.
Ca părinte, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poți face este să vorbeşti cu băieții despre viața ta interioară. Dacă le dezvălui frământările şi gândurile tale interioare, e posibil să nu răspundă pe loc cu înțelegere, dar vor absorbi experiența şi vor fi modelați de ea. [...]
2. Recunoaşteți şi acceptați nivelul ridicat de activitate al băieților şi oferiți-le locuri sigure în care să şi-l exprime. [...]
3. Vorbiți-le băieților pe limba lor -într-un mod care să le onoreze mândria şi bărbăția. Fiți direcți cu ei; folosiți-i pentru sfaturi şi rezolvarea problemelor. [...]
4. Invățați-i pe băieți că şi curajul emoțional e curaj, iar curajul şi empatia sunt sursele adevăratei puteri în viață. [...]
5. Folosiți disciplina ca să formați caracterul şi conştiința, nu duşmani.
Mai devreme sau mai târziu, fiecare băiat intră in bucluc, fie ca urmare a impulsivității sale, a nivelului de activitate sau pur şi simplu pentru că e uman: e o parte normală din maturizare. Ceea ce se întâmplă băieților ca şi consecință disciplinară îi va forma baza morală a comportamentului său ulterior. Noi credem că băieții au nevoie de o disciplinare clară şi consistentă, nu aspră. Cea mai bună disciplină e construită pe dragostea copilului față de adulți şi pe dorința lui de a face pe plac. Dacă acel impuls este respectat şi cultivat, atunci copiii vor continua să fie accesibili din punct de vedere psihologic prin dragostea şi respectul lor. Dacă sunt umiliți în mod nejustificat, pedepsiți cu asprime sau se confruntă cu furia excesivă a adulților, ei vor începe să reacționeze la autoritate cu furie în loc de dorința de a se descurca mai bine. [...]
6. Oferiți-le un model de maturitate masculină în care e prezent ataşamentul emoțional. [...]
7. Invățați-i pe băieți că sunt mai multe feluri de a fi bărbat. Trebuie să îi învățăm pe băieți că există multe moduri de a deveni bărbat; că există multe moduri de a fi curajos, un tată bun, de a fi iubitor, puternic şi de succes. Trebuie să le acceptăm băieților creativitatea lor naturală şi capacitatea de a-şi asuma riscuri, energia şi îndrăzneala. Trebuie să lăudăm artistul, animatorul, misionarul, atletul, soldatul, infirmierul, proprietarul de magazin şi marinarul care navighează în jurul lumii, profesorul şi directorul executiv. Există multe moduri în care un băiat îşi poate aduce contribuția în viață."