Laszlo Krasznahorkai -"Satantango"

Dacã vreţi o carte foarte sumbrã, deşi pe alocuri de un umor sadic, luaţi de la Laszlo Krasznahorkai. Este şi un film dupã ea fãcut de Bela Tarr. Dacã îl ştiţi deja pe Tarr, gândiţi-vã cã e o carte pe care doar el ar fi putut-o pune pe ecrane şi atunci înţelegeţi cu ce aveţi a face.

Faptul cã sunt capitole concepute ca un singur paragraf este cel mai uşor aspect al cãrţii. Stilul, chiar dacã puternic modernist, este cea mai micã problemã a cititorului în digerarea romanului. Este o carte extraordinar de aglomeratã de idei, imagini întunecate, disperare, un aşteptându-l pe Godot la puterea aşteptându-l pe Godot. E genul de carte care te loveşte de îţi trebuie vreo sãptãmânã sã-ţi revii din senzaţia de greaţã. Si când vezi cã reuşeşte sã fie şi amuzantã în grozãvia ei, apoi chiar te apucã disperarea.

"Dragi prieteni, încã înainte de sosirea mea vouã vã era clar, numai cã n-aţi avut curajul sã rostiţi unii în faţa altora, faptul cã peste colonie –cu mai mult de un an jumãtate în urmã, credeţi-mã –a început sã domneascã... o anumite fatalitate, având astfel toate motivele sã simţiţi cã se împlineşte, încetul cu-ncetul, o sentinţã irevocabilã... Iar voi, dragi pieteni, vã târşiţi picioarele în pustiirea asta, departe de tot ce înseamnã Viaţã... planurile voastre se poticnesc, rând pe rând, eşueazã, toate visurile voastre se destramã în întunecime, credeţi într-o minune, care niciodatã nu se va înfãptui, speraţi în venirea unui mântuitor, care ar trebui sã vã scoatã de aici... deşi ştiţi cã nu mai aveţi în ce sã credeţi, nu mai aveţi în ce sã speraţi, deoarece anii care au trecut, nu-i aşa?, vã apasã cu atâta greutate, doamnelor şi domnilor, încât se pare c-a dispãrut definitiv posibilitatea sã dominaţi aceastã inerţie, iar starea asta vã sufocã pe zi ce trece tot mai tare, în curând n-o sã mai puteţi respira... Ei, dar victimele... cãrei fatalitãţi aţi cãzut voi pradã, dragii mei prieteni nefericiţi? Oare sã fie vorba de ceea ce prietenul nostru Futaki repetã mereu, deja pânã la plictisealã... de tencuielile nãruite... de acoperişurile devastate... de pereţii surpaţi... de cãrãmizile pline de salpetru... de gusturile acre? N-ar trebui, oare, sã vorbim mai degrabã despre imaginaţia nãruitã, perspectivele devastate, genunchi distruşi, despre o totalã... incapacitate de acţiune?"

E povestea unei comunitãti abandonate şi mizere care îşi aşteaptã un Mesia. Care e sau nu e un Mesia. Cumva într-un stil shakespearean al îndoielii. Oricum, lumea din carte este în agonie, speranţa e un lux, totul este într-un grad foarte avansat de degradare (şi oraşul, şi oamenii). Nu existã personaj care sã dea semne de sãnãtate fizicã şi mentalã. Principalele distracţii sunt spionatul reciproc, consumul accentuat de alcool şi adulterul sau prostituţia.

"Tãuni autumnali bâzâiau în jurul abajurului crãpat descriind opturi confuze în lumina slabã, se loveau, iar şi iar, e porţelanul murdar, pentru ca dupã un pocnet surd sã recadã în plasa magneticã a propriului traseu, continuând aceastã mişcare de înaintare fãrã sfârşit, dar pe o traiectorie închisã, pânã când nu se stinge lumina; dar mâna, în care dormita aceastã mişcare milostivã, încã mai sprijinea faţa nebãrbieritã a cârciumarului, care acum, cu sunetele ploii necontenite în urechi, privea somnoros tãunii, în timp ce bolborosea: "Dracu’ sã vã ia!" Halics stãtea în colţul de lângã uşã, pe un scaun şubred, din metal, având pe el mantaua de ploaie încheiatã doar la câţiva nasturi, pe care –dacã voia sã se aşeze, pur şi simplu- trebuia sã o îndoaie la şold, pentru cã, trebuie spus, ploaia şi vântul nu i-au cruţat, pe el l-au desfigurat şi înmuiat, ca în final sã-i şteargã de tot conturul, iar din manta a distrus toatã forţa elasticitãţii, astfel cã asta nu-l mai proteja de limbuţia apelor de pominã, ci, mai degrabã, cum adesea spunea, de "ploile interioare care se prea poate sã devinã fatale...", care, şiroind din inima-i uscatã, îi spãlau necontenit, zi şi noapte, mãruntaiele lipsite de apãrare."

Dacã la primele pagini cartea vi se pare prea complicatã, confuzã, deprimantã, mai bine vã opriţi pentru cã devine insuportabilã mai încolo. Vã prindeţi voi cã este suprinsã perioada comunistã din Ungaria, dar e atât de abstractizatã şi accentuatã cu tuşe întunecate încât mesajul cãrţii trece dincolo de critica unui sistem politic anume şi apare ca o distopie pentru orice tip de societate care şi-a pierdut substanţa, care nu mai gãseşte în ea însãşi sensuri pentru o existenţã umanã.

Art Spiegelman -"Maus"

O carte de benzi desenate despre experienţa Holocaustului aşa cum este povestitã de tatãl autorului la insistenţele perseverente ale acestuia. Tatãl, un bãtrân insuportabil şi emoţional haotic ca urmare a traumelor, îşi spune în mod sincopat povestea, cu multe tãceri care lasã sã se întrevadã unele realitãţi cam dure cãci e lesne de înţeles cã atunci când viaţa îţi este în pericol în cel mai brutal mod posibil instinctul de supravieţuire bate morala, bunul simţ, dreptatea şi tinde sã dezumanizeze atât victimele cât şi agresorii. Aceastã duplicitate ghicitã în spatele poveştii este ceea ce deosebeşte aceastã carte de muuuuultele alte produse artistice despre acest subiect (deşi e drept cã nu mai ştiu alte benzi desenate despre Holocaust, dar, în fine, piaţa este oricum suprasaturatã de cãrţi şi filme din aceastã arie).

Este o modalitate accesibilã de a prezenta subiectul istoric adolescenţilor deoarece autorul manifestã aceeaşi neînţelegere faţã de maniile propriului tatã aşa cum li se întâmplã şi cititorilor tineri cu proprii pãrinţi care au tot felul de tabieturi bizare pentru realitatea de acum dar care sunt justificate prin soluţiile pe care a trebuit sã le gãseascã în unele situaţii dificile pe care copiii lor nu le-au trãit şi pe care le e greu sã le înţeleagã. Este vorba de un mod de adaptare unor situaţii extreme devenit desuet, dar legat atât de puternic de instinctul de supravieţuire încât cel trecut printr-o asemenea experienţã nu mai poate renunţa la el.

Ioana Parvulescu -"Inocentii"

Una dintre cãrţile româneşti recente pe care le recomand; un cadou bun chiar şi pentru adolescenţi. Este perioada de mijloc a comunismului vãzutã mai ales prin ochii unei fete de 4 ani, cu puternice accente autobiografice şi cu genul acela de umor involuntar specific modului în care copii percep lumea şi au tentinţa sã ia lucrurile foarte literal.

"Maia ne-a povestit o întâmplare în care trebuia sã mi-l închipui pe tata copil cam de vârsta mea de-atunci, adicã 11 ani, ceea ce nu era atât greu, cât nefiresc. Pentru mine viaţa lui tata începea odatã cu a mea. Inainte de asta cel care trãise era o rudã a lui, în cel mai bun caz, dacã nu chiar un strãin. Intuiam încã de pe atunci cã fiecare om are mai multe vieţi şi cã naşterea unui copil te aruncã dintr-o viaţã în alta."

In lumea copiilor, oraşul (Braşovul), cu clãdirile şi strãzile lui, devine umanizat, un protector, un loc unde nimic rãu nu li se poate întâmpla. Este un loc care trãieşte, se bucurã şi se joacã alãturi de copii. Un oraş la fel de neputincios şi nedumerit ca aceşti copii în faţa schimbãrilor care îl aşteaptã.
"Casa noastrã din Strada Maiakovski, fostã Sfântul Ioan, avea şi memorie, şi conştiinţã. Işi amintea, desigur, de casele de vizavi, care acum nu mai erau decât loc gol. Işi amintea de toţi oamenii care trecuserã prin ea şi de cei care muriserã în ea. De cei care dãdeau Bunã ziua! şi de cei care spuneau Grüss Gott! Si de cei care spuneau Jó napot kívánok! şi de Michel, prietenul nostru belgian, care spunea Bonjour!, şi de domnul Olimpiu Stevanovici Svensk care pronunţa atât de frumos cuvintele englezeşti şi te învãţa sã spui the cu limba între dinţi. Işi amintea de vremea când ea avea pãmânt şi scânduri pe jos, de domnul Marton, care, deşi n-avea un picior şi nici protezã, pusese parchetul şi-l raşcheta la câţiva ani o datã, târându-se pe jos, de zugravi, de musafiri, de rude şi de paşii tuturor celor care îi deschiseserã poarta. La fel ca oamenii mari, vãzuse mai multe decât noi. Pentru ea lucrurile inexplicabile din lume, din case, din oameni, din ea însãşi stãteau comod alãturi de lucrurile pe care fiecare e capabil sã le lãmureascã. In felul ãsta cred cã uneori era în conflict cu mamele noastre, pentru care cauza e cauzã, iar efectul efect, astfel încât nu se lãsau pânã când nu explicau totul, şi cele mai multe lucruri prin chimie. Dar dincolo de chimie era ceva de o frumuseţe inexplicabilã."

Deşi copilul deţine perspectiva principalã, sunt momente în care intervine adultul cu nostalgia şi regretele aduse de distanţa şi înţelegerea care vin odatã cu vârsta.

"O pãrere de rãu pe care o am şi eu, acum, dupã atâta vreme. Pe toţi adulţii de la mesele la care participam aş avea sã-i mai întreb o mulţime de lucruri. Dar se vede cã trecutul trebuie sã rãmânã, în vieţile noastre, la fel de plin de posibilitãţi ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare sã-şi plaseze viaţa şi în ce variantã a trecutului, din o mie, e în stare sã-şi gãseascã urma. Unele lucruri se lãmureau, dupã câţiva ani, dacã aveai bunãvoinţa sã le ţii minte."

Cred cã aceste remarci sunt cele care dau farmecul deosebit al cãrţii. Nu este o simplã poveste a lumii care cade în absurdul comunismului vãzute de un copil. Este şi privirea adultului care îmbogãţeşte conţinutul cu reflecţii asupra modului în care viaţa ne creşte şi ne face mai buni sau mai rãi, în funcţie de cum învãţãm sã acceptãm, înfrumuseţãm, apreciem şi valorificãm acest trecut, aceastã lume minunatã a copilãriei dupã criza pierderii inocenţei şi fanteziei.

"Apoi a adãugat nişte cuvinte care mi s-au pãrut fãrã sens şi pe care mi le-am amintit mult mai târziu. Câtã rãbdare şi cât noroc îţi trebuie la recitire, pânã sã dai de capãt şaradelor trecutului! Cât de greu înţelegi unele lucruri pe care nu le-ai trãit direct şi cât de diferit le înţelegi în timp, chiar şi pe cele la care ai asistat sau ai contribuit. Atunci când a vrut sã moarã, a murit... Intr-o bunã zi, mi-am închipuit cã s-a întins în pat şi, obosit dupã ce trãise într-o singurã viaţã cât alţii în şapte, obosit de trãit ca dupã o zi grea de lucru, închisese ochii şi murise –aşa am crezut cã s-a întâmplat şi m-am bucurat pentru "norocul" lui , cum spusese Tanti."

Svetlana Dorosheva -"Cartea din nufãr"

Este o carte extrem de potrivitã pentru a fi fãcutã cadou. Este o bijuterie graficã. Povestea este şi ea interesantã şi plinã de ironie (blândã): fiinţe supranaturale explicã lumea oamenilor (şi desigur cã suntem simpatici cu tabieturile noastre, cu idiosincraziile, cu lucrurile ilogice pe care le facem din inerţie etc.). Deşi textul este potrivit pentru adulţi, puteţi citi cartea alãturi de copii. Nu vor prinde nuanţele poveştii, dar cu siguranţã vor sta cu ochii pierduţi în minuţioasele detalii ale desenelor fabulos de complexe şi inedite.

Elena Ferrante -"Povestea noului nume"

La bibliotecã sunt doar primele douã volume din tetralogia Elenei Ferrante, aşa cã nu pot sã le compar decat pe acestea, dar volumul doi mi s-a pãrut foarte foarte bun. Chiar dacã misterul de la început cu Elena care aruncã în apã caietele lãsate de prietena ei Lila probabil va fi clarificat în cãrţile urmãtoare, ele sunt utile pentru a clarifica multe din reacţiile şi deciziile aparent inexplicabile ale Lilei.

Descoperim atacurile de panicã ale Lilei care simte cã-i scapã haosul lumii în care încearcã din greu sã punã o ordine, soluţia ei de a gãsi o creativitate şocantã pentru lumea mahaleli napoletane, dar incitantã pentru lumea "din oraş", inovaţiile Lilei luând naştere din pasiunea ei de a distruge orice cutumã, moştenire, normã de bun simţ perpetuatã de mahalaua pe care o detestã atât de mult şi din care a fost nevoitã sã scape printr-un mariaj de convenienţã forţat de propria familie.
Cele douã prietene sunt despãrţite prin traseul lor diferit în viaţã, Lenu continuându-şi studiile, pe când Lila trebuie sã se resemneze cu un soţ dintr-o familie bogatã din mahala, dar un soţ care îi recunoaşte valoarea şi este dispus sã o lase sã-şi punã în aplicare ideile pentru cã miroase aici promisiunea unui venit frumos, diferit de tot ce a fost înainte în mahala. Dar, inevitabil, se ciocnesc una de cealaltã în cele mai neaşteptate moduri, de la dragostea pentru acelaşi bãrbat pânã la pasiunea pentru scris.
Relaţia dintre cele douã fete este ceea ce dã substanţã cãrţii. Alegerile lor de viaţã sau problemele cu care se confruntã nu reprezintã vreo noutate. Dar jocul de putere-supunere, dragoste-urã, duplicitatea, ambivalenţa prieteniei lor sunt surprinse într-un mod unic de Elena Ferrante.

Elena Ferrante - " Prietena mea geniala"

In anul 2017 toatã lumea a vorbit despre misterioasa scriitoare Elena Ferrante. De data aceasta nu a mai fost povestea cu pomul lãudat. Este o scriere femininã care pe mine m-a prins foarte tare. Mi se pare superb descrisã aceastã prietenie între douã femei care penduleazã între admiraţie şi dispreţ, între armonie şi urã, cu conştientizarea faptului cã influenţele reciproce rãmân întipãrite pentru totdeauna în personalitatea fiecãreia. Farmecul şi complexitatea genului acesta de relaţie care oscileazã între extreme şi pe care o întâlneşti în viaţa realã între douã femei mi se pare cã nu au fost exploatate literar pânã acum la nivelul la care a fãcut-o Elena Ferrante într-o naraţiune deosebit de personalã.

Deşi volumul al doilea mi-a plãcut mai mult, sunt lucruri interesante şi în aceastã primã carte din tetralogie.
O descoperim pe mica Elena care îşi doreşte eliberarea dintr-o mahala imundã din Napoli prin scris, aventurã în care vrea sã se arunce împreunã cu impulsiva şi de multe ori neînţelesa prietenã Lila. Aceste visuri nu pot apãrea decât tot mai dureroase pe fundalul unei lumi marcate de violenţã şi sãrãcie, unde fetele trebuie sã rezolve singure probleme serioase privind viitorul unei femei care poate lucra pentru a se întreţine, lucru ce presupune o şcolarizare îndelungatã cu eforturi financiare din partea întregii familii, eforturi care depãşesc cu mult posibilitãţile mai tuturor familiilor din mahala, sau care este nevoitã sã aleagã o cãsnicie din interes, sperând la un soţ mai înstãrit din al cãrui venit sã trãiascã întreaga familie, soţ care, de cele mai multe ori, se va comporta ca stãpân absolut, femeia şi copiii sãi fiind puşi în rândul celorlalte bunuri de care poate dispune cum crede de cuviinţã, alegeri în care nu sunt susţinute nici mãcar de propriile mame care, eşuând deja, nu ar şti ce soluţie de ieşire sã le ofere.

"Lila ştia sã vorbeascã prin intermediul scrierii; spre deosebire de mine când scriam [...] ea se exprima cu fraze atât de îngrijite, atât de lipsite de greşeli chiar dacã nu-şi continuase studiile, dar –în plus- nu lãsa nici o urmã de nefiresc, nu se simţea artificiul cuvântului scris. Citeam şi în timpul acesta o vedeam, o auzeam pe ea. Vocea armonizatã cu scrisul m-a copleşit, m-a vrãjit şi mai mult decât atunci când discutam faţã-n faţã: era cu totul purificatã de zgura vorbitului, de confuzia oralitãţii; avea o vigoare vitalã care, îmi imaginam, pesemne cã-i revenea discursului în cazul în care fuseseşi atât de norocos încât sã te naşti din capul lui Zeus şi nu din familia Greco sau din familia Cerullo. Mi-a fost ruşine de paginile infantile pe care i le scrisesem, de tonurile excesive, de frivolitãţi, de bucuria falsã, de durerea falsã. [...]Am simţit dispreţ şi ranchiunã faţã de profesorul Gerace, care mã amãgise punându-mi nouã la italianã. Scrisoarea aceea a avut ca prim efect sã mã facã sã mã simt la cincisprezece ani, de ziua mea, o escroacã. Scoala comisese o greşealã în legãturã cu mine şi dovada era acolo, în scrisoarea Lilei."

Prima carte care este mai accentuat un roman de "coming of age" surprinde momentul de rupturã când destinul celor douã fete se desparte dramatic, Elena reuşind sã aibã susţinerea (mai mult forţatã de învãţãtoarea de la şcoala din mahala) financiarã a familiei pentru a-şi continua studiile, deşi chinuitã de un sentiment de vinovãţie pentru cã simte cã prietena ei ar fi mai îndreptãţitã la un asemenea privilegiu datoritã inteligenţei şi abilitãţilor sale academice percepute ca superioare, iar Lila trebuind sã joace cât mai bine cartea unei cãsãtorii de succes care sã îi permitã accesul la un statut social şi financiar unde felul sãu deosebit de a fi şi a gândi sã-şi gãseascã o modalitate de manifestare. Acest parcurs iniţiatic este punctat de multe revelaţii dure pe care viaţa le furnizeazã celor douã fetiţe visãtoare. Iar fiecare dintre ele scapã cum poate din aceste lovituri ale realitãţii, uneori apropiindu-se una de cealaltã, alteori îndepãrtându-se brutal cu un bagaj apãsãtor de resentimente şi dispreţ.
Elena încearcã sã-şi construiascã o identitate desprinzându-se de lumea din mahala, pe când Lila se vede nevoitã sã-şi construiascã o identitate înfruntând lumea din mahala şi obligând-o sã se schimbe.

"[...] mi-am dat seama de felul în care continua sã se modifice bogãţia visatã când eram mici. Cuferele pline cu monede de aur pe care o procesiune de servitori în livrea le-ar fi depozitat în castelul nostru când am fi publicat o carte ca „Micuţele doamne” –bogãţie şi faimã- pãliserã definitiv. Persista, poate, ideea de bani ca element de a ne consolida existenţa şi a-i împiedica tãierea marginilor odatã cu persoanele care ne erau dragi. Dar trãsãtura fundamentalã care domina acum era concreteţea, gestul cotidian, negocierea. Aceastã bogãţie a adolescenţei încolţea, da, dintr-o iluminare fantasticã încã infantilã –desenele de pantofi originali-, dar se materializase în nemulţumirea agresivã a lui Rino, care voia sã cheltuiascã precum un mare domn, în televizorul, în prãjiturile şi în inelul lui Marcello al cãrui scop era sã cumpere un sentiment, şi, în fine, încetul cu încetul, în acel tânãr amabil, Stefano, care vindea mezeluri, avea o maşinã roşie decapotabilã, cheltuia patruzeci şi cinci de mii de lire ca popa, înrãma desene, voia sã facã negoţ şi cu pantofi, nu doar cu brânzeturi, investea în pielãrie şi forţã de muncã, pãrea convins cã ştie cã inaugureazã o nouã epocã de pace şi bunãstare în cartier: era, în fine, o bogãţie care stãtea în faptele cotidiene şi, de aceea, fãrã splendoare şi fãrã glorie."

Din primul volum cel mai mult mi-a plãcut cum e surprinsã aceastã comunitate napoletanã sufocatã de mizerie, unde mersul la mare (şi aici vorbim de Napoli, deci marea ar trebui sã fie un lucru obişnuit), o bibliotecã publicã improvizatã de unde sã împrumuţi cãrţi sau o zi întreagã petrecutã în oraş alãturi de tatã reprezintã cele mai mari bucurii ale vieţii.

Ovidiu Ivancu -Vremea musonului: patru ani in India

Este un jurnal de cãlãtorie care mie mi-a plãcut foarte mult. Amintirile de cãlãtorie mi se par oricum sub-reprezentate în literatura românã. E adevãrat şi cã în ultimul timp au apãrut multe bloguri interesante pe care posteazã tineri români care cãlãtoresc în locuri dintre cele mai diverse. Insã "Vremea musonului" este mai mult decât o simplã povestire a experienţei de 4 ani de profesor universitar în India. Bineînţeles, gãsiţi aici detalii despre o Indie murdarã, aglomeratã, ipocritã, paradoxalã etc. condimentatã cu experienţele de la universitate:

"[...] indiferent cât de mult mã încânta ideea cã, în masa celor peste un miliard de indieni, existã suficienţi cetãţeni educaţi, faptul cã nici unul nu se numãrã printre studenţii pe care îi cunosc mã bulverseazã inevitabil."

Dar cartea conţine reflecţii interesante asupra faptului însuşi de a scrie, de a transforma experienţa în text, de a concretiza în cuvinte trãiri, întâmplãri, concluzii, impresii.

"Asta este, cred eu, cea mai mare frustrare a celui care scrie. Uneori, ideile se înfãţişeazã limpezi, cu o claritate care pare evidentã, dar, mai apoi, transformarea lor în text presupune o muncã sisificã de selectare a cuvintelor potrivite, a exemplelor potrivite, a contextelor potrivite. Dacã ideile s-ar putea exprima în forma brutã în care sunt gândite, cu limpezimea cu care ele apar în mintea celui care le emite, atunci toate conferinţele de genul acesta ar deveni cu mult mai interesante decât sunt."

Mi-a plãcut şi raportarea constantã la spaţiul românesc. De obicei cei care scriu despre cãlãtoriile lor o fac ca o imersiune completã în cealaltã culturã, ca o afundare eliberatoare şi amnezicã într-o experienţã energizantã, revelatoare. E ca o lepãdare terapeuticã temporarã de pielea din locul tãu pentru a împrumuta pentru scurt timp sclipirea unei piei noi care totuşi îşi pune amprenta asupra ta şi dupã ce te întorci la vechea piele. In "Vremea musonului" sunt mai multe raportãri ale noii experienţe la obişnuitul românesc, lucruri care sunt diferite, care se aseamãnã, care nasc doruri, care dau de gândit.
Cum ar fi, de exemplu, faptul cã românii nici mãcar nu-şi pun problema de a fi reprezentaţi în alte culturi. Un aspect care pe mine m-a intrigat dintotdeauna. Limitarea noastrã la spaţiul european sau cel mult nord-american. Atât ca direcţie de promovare, cât şi ca direcţie de receptare. Lucrurile s-au mai schimbat, din fericire, în ultimul timp, dar aceastã închistare într-un perimetru pe care noi în percepem valoros (în mod fals, aş spune) şi evitarea contactului cu dimensiuni culturale pe care (în necunoştinţã de cauzã, dupã pãrerea mea) le desconsiderãm din punct de vedere cultural, literar, social etc. continuã sã ne caracterizeze.

"In România, marile îngrijorãri ale culturii europene, identitãţile hibride, emigranţii, postcolonialismul sunt abia ecouri ale unor frãmântãri care, pentru noi, nu reprezintã nimic sau reprezintã prea puţin. In patru ani, nici mãcar un singur scriitor român nu a fost prezent la Jaipur, deşi, în cadrul festivalului, am vãzut atâtea naţiuni reprezentate. Pe piaţa de carte din India, literatura românã nu existã, iar Mircea Eliade, de care suntem cu toţii atât de mândri, nu se gãseşte în librãrii, numele lui fiind familiar doar unei elite restrânse. [...] nu existãm nu pentru cã ar fi imposibil, ci pentru cã nu vrem. Ne exportãm scriitorii exclusiv cãtre Europa, ne creãm imaginea (odios cuvânt!) exclusiv în Europa, adicã acolo unde nu e nevoie de nici o imagine."

Este o carte pe care o gãsiţi cam greu în librãrii, dar recomand manifestãrile on-line ale autorului (ultima datã când l-am verificat era profesor în Vilnius).