Ayn Rand –"The Fountainhead" ("Sursa" ?) –O carte pentru psihotici [partea 2]

Dominique decide sa se marite cu Peter Keating in efortul ei de a obtine un sentiment de anestezie fata de nedreptatile lumii exterioare. Propriul idealism ii provoaca suferinta atunci cand trebuie sa asiste la refuzul adevaratelor valori. Dupa Peter, il alege pe Wynand care, potrivit principiilor ei, este o fiinta si mai josnica prin vulgaritatea jurnalistica care l-a promovat pe scara sociala. Toohey faciliteaza si el intalnirea celor doi in speranta ca Dominique ii va capta interesul in asemenea masura incat ziarul sa treaca pe locul secund, lasand astfel spatiu manevrelor lui Toohey de preluare a conducerii celui mai influent ziar pentru opinia publica din cauza mediocritatilor de senzatie promovate in paginile sale. Conform asteptarilor, Wynand se indragosteste de Dominque si aceasta, la randul ei, va descoperi in noul sot un om neasteptat, o persoana capabila sa recunoasca adevaratele talente dar care, din cauza unui trecut plin de umilinte, este plin de repulsie fata de societate astfel incat a ales sa o domine prin insasi metodele ei: promovand non-valori pentru a incuraja prostul gust al multimii. Dominique si Wynand sunt variatii pe aceeasi tema: ambii comit aceeasi greseala –nu cred ca geniile si persoanele integre pot reusi in aceasta lume corupta, asa ca nu iti ramane sa alegi decat un succes murdar sau un esec nobil. Insa, daca Dominique refuza sa adopte valorile societatii retragandu-se din mijlocul ei, Wynand alege sa isi vanda sufletul pentru puterea si banii pe care ii obtine de pe urma ziarului de scandal pe care il conduce, platind cu pretul propriei integritati.

“Puterea, Dominique. Este singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodata. Sa stiu ca nu exista nici un om pe pamant pe care sa nu-l pot forta sa faca ceva, orice. Orice vreau eu. Omul pe care nu il pot influenta ma va distruge. Dar timpul mi-a aratat cat de sigur sunt in aceasta postura. Se spune ca nu am simtul onoarei si ca din aceasta cauza am pierdut mult in viata. Mie nu mi se pare ca am pierdut ceva, nu crezi? Singurul lucru pe care l-am ratat –nu exista.”

Succesul decisiv al lui Roark este adus de satul de vacanta Monadnock Valley care prinde foarte bine la un public rafinat astfel incat rezervarile sunt complete cu un an inainte. Intr-un final se afla ca Roark a fost ales ca arhitect pentru ca detinatorii companiei sperau intr-un faliment sigur pentru a le acoperi diverse masinatiuni afaceristice. Popularitatea de care se bucura noul loc le strica planurile, insa nu intr-un mod tocmai negativ pentru ca incasarile depasesc asteptarile oricui, chiar si dupa ce au incetat sa mai faca reclama satului si in ciuda faptului ca America trece prin celebra perioada de criza.
Alti investitori sunt impresionati de aceasta turnura a lucrurilor, asa ca Roark incepe sa aiba tot mai multe comenzi. Gail Wynand ii stabileste, de asemenea, o inalnire pentru a discuta proiectul unei case in Connecticut, o fortareata in care sa o tina pe Dominique departe de societate, ca sa scape de sentimentul ca o imparte cu ceilalti, nu neaparat cu oamenii, ci cu intraga lume (magazine, strazi, taxiuri etc.). Departe de vietile conventionale ale celor care ii citesc tabloidul, de vulgaritatea lor. Wynand si Roark devin prieteni apropiati, prezenta acestuia in intimitatea noii casnicii tulburand-o pe Dominique. Wynand si Dominique ajung sa impartaseasca aceeasi admiratie pentru Roark:

“De multe ori ma gandesc ca el este singurul dintre noi care a reusit sa devina nemuritor. Nu ma refer la faima dobandita si nici nu vreau sa spun ca nu va muri intr-o zi. Ci ca el traieste nemuritor. Cred ca el intruchipeaza ceea ce acest cuvant inseamna cu adevarat. Stii cum oamenii isi doresc sa ajunga nemuritori, dar mor cu fiecare zi pe care o lasa in urma. Cand te vezi cu ei deja nu mai sunt ceea ce erau ultima data cand i-ai intalnit. Cu fiecare ora o parte din ei moare. Se schimba, se neaga, se contrazic –si ei numesc tot acest proces maturizare. La sfarsit nu mai ramane nimic, nimic netagaduit sau netradat; ca si cum ei nu au fost niciodata o entitate ci doar o succesiune de adjective atribuite sau dezise unei mese informe. Cum sa te astepti la o constanta pe care ei nu au avut-o nici macar o singura clipa? Dar pe Howard –ti-l poti imagina existand neschimbat pentru totdeauna.”

Cariera lui Keating este in plin declin. Toohey are interesul de a promova noi arhitecti pe piata. Peter se vede nevoit sa recurga iar la ajutor lui Roark pentru un proiect guvernamental cu un buget mic, in care nici un alt arhitect nu se putea incadra. Cum Roark era mereu interesat de nou si dorea sa foloseasca materiale revolutionare pentru constructii care scadeau foarte mult costurile, accepta sa faca proiectul pentru Keating cu o singura conditie (stipulata intr-un contract scris, dar informal, intre ei doi): cladirea sa nu sufere nici un fel de modificare din partea altui arhitect. Design-ul lui trebuie sa fie respectat intrutotul.

Finalul cartii vine sa consfinteasca succesul geniului chiar si intr-o societate mediocra. Roark ii demonstreaza lui Dominique nu numai ca persoanele valoroase reusesc, ci ca ele sunt singurele care o fac pentru ca isi pastreaza sufletul nealterat cand raman fidele propriilor valori.
La intoarcerea dintr-o croaziera pe iahtul lui Wynand, Roark descopera ca planurile cladirii sale au fost modificate deoarece Keating nu a putut tine piept mecanismului birocratic ale carui rotite au fost unse de Toohey pentru promovarea noilor lui acoliti arhitecti ale caror contributii au fost incluse in proiectul initial. Cu ajutorul lui Dominique, Roark arunca in aer cladirea dupa care se preda si apare la tribunal pentru a-si tine fulminantul discurs despre teoria sa asupra societatii la finalul cartii.
Toohey orchestreaza cu mult talent campania publica impotriva lui Roark. Wynand alege sa il apere, mergand pentru prima data impotriva curentului opiniei publice, crezand ca ziarul sau este indeajuns de puternic pentru a convinge cititorii fideli de o idee opusa celor vehiculate de alte publicatii. Dar intrucat constructia distrusa de catre Roark era un proiect pentru saraci, campania lui Wynand esueaza, mai ales ca Toohey alatura campaniei anti-Roark si una anti-The Banner ceea ce-l costa slujba la acest ziar. Intre timp insa Toohey a avut grija ca intregul sindicat al ziarului sa fie sub influenta sa astfel incat ii convinge pe angajatii lui Wynand sa intre in greva. Wynand si Dominique lupta din greu sa mentina ziarul pe piata, insa editiile se intorc la editura nevandute. Actionarii ii forteaza mana lui Wynand ca sa renunte la campania pro-Roark si sa-l reangajeze pe Toohey. Insa Wynand isi da seama ca Toohey este dependent de acest ziar pentru a-si continua activitatea de promovare a non-valorilor, asa ca alege sa inchida ziarul, aratandu-i lui Toohey ca este vulnerabil prin insasi natura sistemului promovat: atat timp cand depinde de altii, va cadea o data cu ei.
In timpul procesului Roark apara dreptul creatorului asupra propriei creatii. Apararea sa se sprijina pe ideea ca in istorie evolutia civilizatiei a fost facuta de catre indivizii care au iesit din multime si au avut noi propuneri de dezvoltare. Acestia s-au confruntat inevitabil cu dezaprobarea initiala din partea societatii care este reticenta pentru a renunta la propria rutina si la lucrurile deja acceptate. Roark ii numeste pe acesti inovatori persoanele de mana intai care au determinat progresul umanitatii si care au avut de suferit tocmai pentru a impinge inainte evolutia omenirii. In aceeasi ordine de idei, intrucat proiectul adapostului pentru saraci este rezultatul gandirii sale, acesta ramane proprietatea lui intelectuala. Societatea are datoria morala de a-l plati pe creator pentru munca lui, iar plata ceruta de Roark a constat in dorinta ca planurile initiale sa nu fie modificate, conventie care a fost incalcata. Pentru a repara aceasta nedreptate, Roark nu a avut de ales si a trebuit sa-si distruga propria creatie.

”Circulau multe speculatii privind motivul lui. Unii sustineau ca e vorba de invidie profesionala. Altii spuneau ca exista o oarecare asemanare intre designul cladirii Cortland si stilul arhitectural al lui Roark pe care Keating, Prescott si Webb l-au imprumutat putin –“o adapatare indreptatita” –“nu exista drepturi de proprietate asupra ideilor” –“intr-o democratie arta apartine tuturor” – iar Roark a fost manat de dorinta de razbunare a artistului care se crede plagiat.
Nimic nu era foarte clar, dar nimanui nu-i pasa foarte tare de motivatie. Problema era simpla: un om impotriva multimii. Nu avea dreptul sa aiba un motiv.
O casa construita din caritate pentru saraci. Construita pe zece mii de ani in care oamenii au fost invatati ca sacrificiul de sine si caritatea sunt absolute si nu trebuie puse sub semnul intrebarii, pilonii virtutii, idealul ultim.”

“Poti sa iti falsifici virtutile in fata celorlalti. Insa nu poti sa o faci si in proprii tai ochi. Egoul este cel mai sever judecator pentru fiecare. Asa ca ne ferim de el. Ne petrecem viata ascunzandu-ne de ceva. Este mai usor sa donezi cateva mii pentru opere caritabile si sa te crezi generos decat sa-ti fundamentezi stima de sine pe standardele personale pentru implinirile tale. E usor sa cauti substituenti pentru competenta –cum ar fi dragostea, farmecul personal, bunatatea, caritatea. Dar nu exista nimic care sa inlocuiasca aceasta competenta.
Tocmai asta este nocivitatea oamenilor de mana a doua. Pe ei nu ii intereseaza faptele, ideile, munca. Ei sunt interesati de alte persoane. Nu se intreaba: “Este adevarat?” Ci: “Ceilalti cred despre lucrul acesta ca e adevarat?” Nu pentru a analiza, ci pentru a repeta. Nu pentru a face, ci pentru a lasa impresia ca fac ceva. Nu pentru a crea, ci pentru a arata […] Dar ce s-ar intampla cu lumea fara cei care fac, gandesc, muncesc, produc? Aceia sunt egoistii. Nu poti gandi cu mintea altcuiva si nu poti munci cu mainile altuia. Cand renunti la capacitatea de a gandi independent, renunti si la propria constiinta. A nu mai avea constiinta inseamna a fi mort. Oamenii de mana a doua nu au nici un simt al realitatii. Realitatea lor nu este in interior, ci undeva in acel spatiu care separa o fiinta umana de alta. Nu e o entitate, ci o relatie –ancorata in nimic. Asta este vidul pe care nu l-am putut niciodata intelege la oameni. [...] Oamenii de mana a doua iau decizii, dar sursa actiunilor lor este dispersata in toate celelalte persoane. Este peste tot si nicaieri si de aceea nu poti sa ii convingi de ceva. Nu sunt deschisi la rationamente. Nu poti sa vorbesti cu ei caci nu te pot auzi. [...] O masa oarba necontrolabila care te zdrobeste fara vreun motiv.”
”Nimic nu ii este oferit de-a gata omului pe pamant. Tot ceea de care are nevoie trebuie sa fie produs. Si aici omul are de ales intre doua alternative: poate supravietui in doua moduri –fie prin munca independenta rezultat al propriei minti, fie ca un parazit care se hraneste din mintile celorlalti. Creatorul da nastere. Parazitul imprumuta. Creatorul infrunta natura singur. Parazitul o infrunta printr-un intermediar.”
“Creatorul traieste pentru munca lui. Nu are nevoie de ceilalti. Scopul lui fundamental este in interior. Parazitul duce o viata de mana a doua. Are nevoie de ceilalti. Ceilalti devin scopul sau fundamental.
Nevoia de baza a creatorului este independenta. Mintea creatoare nu poate lucra sub nici o forma de constrangere. Nu poate fi curbata, sacrificata sau subordonata oricarei consideratii.”
“Altruismul este doctrina care cere ca un om sa traiasca pentru altii si care ii situeaza pe ceilalti deasupra individului.
Nici un om nu poate trai pentru altul. Nu isi poate imparti sufletul, asa cum nu-si poate imparti trupul. Dar omul de mana a doua a folosit altruismul ca o arma de exploatare si a inversat fundamentele principiilor morale ale umanitatii. Oamenii au fost invatati toate preceptele care distrug creativitatea. Au fost invatati ca dependenta este o virtute.”
“Eu am proiectat Cortlandt. V-am oferit-o si apoi am distrus-o.
Am distrus-o pentru ca am ales sa nu o las a existe. Era un dublu monstru. Prin forma si prin ceea ce insemna. A trebuit sa le arunc in aer pe amandoua. Forma fusese mutilata de doi oameni de mana a doua care si-au arogat dreptul de a imbunatati ceva ce nu au creat si pe care nu il puteau egala. Li s-a dat voie sa o faca prin supozitia generala ca scopul altruist al cladirii trece inaintea tuturor altor drepturi si ca eu nu puteam sa ma opun.”
“Am venit aici pentru a spune ca nu recunosc nimanui dreptul la macar un minut din viata mea. Si la nici o parte din energia mea. Si la nici o realizarea de-a mea. Nu conteaza cine mi-o cere, cat de numerosi sunt ei sau cat de mult au nevoie de asta.”

Juriul ii intelege pledoaria pentru ca fiecare sa fie stapanul rezultatelor propriei minti si il achita. Roger Enright cumpara proiectul de la guvern si il angajeaza pe Roark sa ridice din nou cladirea dupa propriile planuri. Wynand, pentru care “The Banner” era doar o particica din averea imensa pe care si-o construise, isi continua campania pro-Roark angajandu-l sa ridice Cladirea Wynand, cea mai inalta din lume. Casatoria lui Roark cu Dominique reprezinta ultimul succes al acestuia, pe plan romantic de data aceasta.
Conformistii, nonconformistii, avizii de putere nu pot dobandi valori adevarate care sa le garanteze o fericire de durata pentru ca toti au renuntat, intr-o forma sau alta, la controlul asupra propriei ratiuni in favoarea celorlalti. Lumea este deschisa pentru acei ganditori independenti care refuza sa se adapteze cerintelor unei societati pentru care stagnarea constituie o prioritate. Incremenirea intr-un statu quo mentine dependenta unora de ceilalati si perpetueaza non-valorile pe care se construieste stabilitatea multimilor.

Linia de dezvoltare a conflictului romanului este una clasica. Stilul lui Ayn Rand este nespectaculos, auster, dar potrivit ideii de obiectivitate, simplitate si stabilitate a geniului in convingerile si munca lui. Cartea are unitate, exprima opinii puternice, personajele sunt curat conturate (cu exceptia faptului ca nu sunt foarte realiste –oricat am vrea noi sa credem in neclintirea creatorului in viziunea lui asupra lumii, toti suntem supusi evolutiei, care nu este neaparat un lucru negativ asa cum il prezinta Ayn Rand).
Interesant mi s-a parut un alt personaj. Nu Roark care, convins de valoarea sa, persevereaza pana ajunge sa isi impuna perspectiva asupra adevaratei creatii arhitectonice. Ci Steven Mallory. Artistul framantat de intrebari asupra rolului sau in societate, care isi cauta locul, sigur de talentul sau, dar neintelegand cum oamenii sunt atat de slabi incat sa se lase condusi de un Toohey. E capabil sa recunoasca adevaratele valori (devine bun prieten cu Roark si Dominique), dar si raul care putrezeste societatea dar impotriva caruia nu stie cum sa lupte (il impusca pe Toohey insa rana este superficiala). Mallory mi se pare mult mai uman decat Roark. Desi clar talentat, el este mereu incercat de dubii asupra propriei valori. Episodul dramatic al atacului asupra lui Toohey avea un potential narativ foarte mare, dar care a ramas neexploatat de Ayn Rand concentrata excesiv asupra lui Roark. Mie imi place mai mult imaginea artistului cu o viata turmentata de indoieli si cautari, decat cea a supraomului Roark. Mi s-a parut mult mai interesant sa urmaresc scurtele pasaje din care se ghiceste viata framantata a lui Mallory care incearca sa se adapteze singuratatii determinate de neintelegerea valorii sale de catre o societate limitata. Artistul, cu pornirile lui auto-distructive, este reticent in a accepta mana intinsa de Roark intrucat increderea lui in acceptarea de catre ceilalti este minima.

Peter Keating, desi pus in antiteza cu Roark, este si el un om in cautare de sine. Numai ca raspunsul la care se opreste este o existenta dusa pentru a-i multumi pe ceilalti. Si nu isi pune semne de intrebare asupra cursului vietii sale intrucat nimeni nu ii pune piedici si nu il determina sa isi reevalueze alegerile. Decat atunci cand e prea tarziu. Si Roark il ajuta dintr-un sentiment de vinovatie. Facandu-i inca din facultate proiectele de constructie i-a facilitat intrarea in acest domeniu pentru care nu era pregatit, in loc sa il lase sa realizeze singur ca aceasta optiune este nepotrivita pentru el. Cand Peter ii arata noile lui picturi (un talent pe care nu fusese incurajat sa si-l dezvolte) dupa ce esecul lui in lumea arhitectilor devine clar, Roark ii confirma un gand pe care Keating refuza sa-l admita, desi ii recunoaste justetea: este prea tarziu.

Cartea imi place mult mai mult la nivel ideologic decat literar. Nu are variatii si este predictibila. Nu putem spune ca personajele evolueaza (poate Catherine). Traiectoria lor e clara inca de la inceput. Pledoaria finala a lui Roark este neconvingatoare in economia romanului (in care Roark si-a exprimat foarte rar parerile) si, clar, nu este deloc realista intr-o sala de judecata. Inovatiile lui Roark asupra arhitecturii sau modul in care acestea sunt diferite de cele ale colegilor lui sunt abia schitate. Detasarea fata de trecut este facuta intr-un mod prea radical. Nu poti considera ca o slabiciune morala sau intelectuala recunoasterea valorilor celor care au contribuit in trecut la aducerea domeniului la stadiul actual. Referintele la persoanele de valoare din istorie sunt generale, nu raportate la domeniul arhitecturii, pentru a scoate in evidenta (prea artificial pentru gustul meu) valoarea absoluta a lui Roark.
Personajele sunt create liniar, pe o singura idee: Wynand –narcisism; Keating –conformism, ideea ca toti oamenii sunt valorosi indiferent de capacitatile lor; Dominique –nesiguranta privind propriile convingeri; Roark –perfectiunea geniului.
Insa ideea supunerii numai propriei judecatii, aprecierea suprema a talentului, valorizarea extrema a geniului fata de care societatea trebuie sa fie recunoscatoare (nu invers) merge direct la sufletul meu de psihotic. Suprematia intelectului asupra oricarei alte dimensiuni a fiintei umane (mai ales dorinta de caritate –obligatia de a compatimi cu cei defavorizati refuzandu-ti-se dreptul de a avea momente de egoism sub anatema decaderii in iadul bestialitatii) are un efect catharctic asupra intransigentei mele (pe care deseori trebuie sa o tin sub control) fata de prostia umana.

Ayn Rand –"The Fountainhead" ("Sursa" ?) –O carte pentru psihotici [partea 1]

Ayn Rand e o scriitoare cu o evolutie personala relativ ciudata, dar cu sens. Fugind dintr-o Rusie dominata de comunism, insuportabila pentru o tanara provenind dintr-o familie burgheza, initiala Alisa Rosenbaum, nascuta in 1905 in minunatul Saint Petersburg, ajunge intr-o America vazuta ca o tara a oamenilor liberi. O fi fost pe vremea aceea (si prin forta comparatiei), nimic de spus. Incearca sa-si gaseasca locul in lumea Hollywood-ului, cu pretentii de scenarist, nu de diva, insa isi da seama ca scrierile ei romanesti sunt mult mai valoroase. Asa ca se concentreaza asupra acestora (dupa ce se casatoreste cu un actor) si isi defineste filosofia care justifica existenta literara a personajelor sale: obiectivismul.

Inca urmarita de amintirile pornirilor totalitariste incipiente in Uniunea Sovietica si din credinta ei pasionala in libertatea individului, Ayn Rand scrie "The Fountainhead", un tribut inchinat creatorilor liber cugetatori. Protagonistul romanului, Howard Roark, este un arhitect pentru care inovatia constituie baza oricarei constructii. Insa creatiile lui sunt prea inovatoare pentru a fi acceptate cu usurinta de o societate in care gustul comun este dictat de reverenta pentru arhitectura clasica. Intreaga carte este despre lupta lui Roark pentru ca masele reticente la schimbare sa accepte valoarea noului stil arhitectonic. Romanul se construieste in esenta pe contradictia individualism/colectivism, nu neaparat din punct de vedere politic, ci mai ales uman. Este un conflict general intre cei care isi conduc viata dupa propriile convingeri si cei care se adapteaza la cerintele celorlalti pentru a-si castiga faima prin conformism.
Insasi povestea publicarii cartii este o exemplificare a subiectului romanului. Ayn Rand a trebuit sa infrunte refuzul a 12 edituri care au considerat cartea ca fiind prea intelectualizanta, la momentul respectiv neexistand o piata pentru asemenea publicatii (lucrurile nu cred ca au inregitrat o evolutie semnificativa in acest sens).
Personajul principal este un om ideal. El serveste (poate putin cam prea mult) ilustrarii filosofiei care sta la baza intregii carti. Howard Roark pare mai mult schitat, intrucat scriitoarea a insistat asupra acelor trasaturi care transmit cel mai bine idea principala a romanului. Individualitatea lui Roark este conturata prin tuse groase, trasate cu o mana sigura, in detrimentul detaliilor care i-ar da mai multa umanitate si mai putin idealism. Roark apare ca omul independent prin excelenta, care nu face nici o abatere de la gandirea lui rationala. El se impune prin integritate in fata celorlalte personaje. Ayn Rand sacralizeaza creativitatea, punand-o chiar in centrul fiintei umane valoroase. Roark este prezentat ca fiind, in mare parte, auto-suficient. Cititorul nu trebuie decat sa-l admire, fara sa empatizeze, intr-o ariditate umana maxima. Este spectacolul maretiei umane in absolut.

Cartea incepe sincer, stabilind inca de la inceput paralela ce va sublinia linia filosofica dihotomica pana la sfarsit. Roark este studentul la arhitectura exmatriculat din facultate din cauza dezinteresului fata de cursurile esteticizante, care ii impuneau un design traditionalist, concentrandu-se in schimb asupra cursurilor concrete, de matematica, inginerie, etc., in timp ce Peter Keating absolva aceeasi facultate ca sef de promotie, remarcandu-se insa prin abilitatile sale de a copia stilul marilor arhitecti din trecut pentru a obtine aprecierea unor profesori pentru care inovatia nu constituie o valoare. La acest moment, viata lui Keating este dominata de 2 factori: mediul academic, la ale carui cerinte raspunde intr-un mod nediscriminativ, fara a aduce nici o contributie personala, si propria mama care ii aminteste in mod constant de cum se reflecta alegerile, succesele si esecurile lui in ochii micii comunitati din care fac parte.
Roark este preocupat de o imbunatatire continua a propriului stil, de a-i aduce elemente inovatoare, de a se desprinde de tot ceea ce s-a facut inainte pentru a crea ceva care sa poarte propria amprenta. Discutia pe care o are cu decanul inainte de a parasi facultatea stabileste liniile de gandire pe care Roark le va urma pana la final: constructia unei cladiri trebuie sa fie ghidata numai de cerintele existentei in sine a acesteia si efortul de a intelege motivatiile care influenteaza modul de a gandi al celorlalti.

“Uitati regulile mele: o cladire ce poate fi ridicata dintr-un anumit material nu trebuie construita din alt material. Nici un material nu poate fi substituit cu altul. Nici un loc de constructie nu este identic cu altul. Nici o cladire nu va servi aceluiasi scop ca alta. Scopul, locul si materialul determina forma. Nimic nu poate fi rational sau frumos decat daca este construit in jurul unei idei centrale, iar aceasta idee determina fiecare detaliu. O cladire este vie, ca o fiinta umana. Integritatea ei rezida in redarea fidela a propriei naturi, teme si scop. Un om nu poate imprumuta altuia parti din propriul corp. La fel si o cladire, nu isi imprumuta parti din suflet. Creatorul ii da suflet si fiecare perete, fereastra si scara sunt acolo ca sa il exprime.”
”Mai am, sa spunem, cam 60 de ani de trait. Cea mai mare parte din acest timp mi-o voi petrece muncind. Mi-am ales meseria pe care vreau s-o practic. Daca nu sunt fericit atunci cand o fac, atunci ma condamn singur la 60 de ani de chin. Iar eu sunt fericit numai daca imi fac munca cel mai bine posibil. Este o chestiune de standarde –si eu sunt cel care imi stabilesc standardele. Nu mostenesc nimic. Nu sunt rezultatul nici unei traditii. S-ar putea, insa, sa fiu inceputul uneia.”
“Intalnise multi oameni ca decanul; nu reusise niciodata sa ii inteleaga. Stia numai ca era o diferenta importanta intre actiunile lui si ale lor. Incetase sa il mai intereseze cu mult timp in urma. Dar, asa cum cautase intotdeauna o idee centrala in cladiri, la fel facuse si in cazul motivatiei centrale pentru oameni. Isi cunostea sursele propriilor actiuni, dar nu reusea sa le descopere pe cele ale celorlalti. Nu ii pasa. Nu invatase niciodata procesul de a gandi despre alti oameni. Insa, uneori, isi punea intrebari despre ce ii facea sa fie asa cum erau. Acum isi punea iar aceste intrebari, gandindu-se la decan. Era un secret important ascuns in spatele acestor intrebari, credea el. Exista un principiu pe care trebuia sa-l descopere.”

Roark si Keating se muta la New York. Keating incepe sa lucreze pentru Guy Francon, un arhitect renumit nu pentru talentul tau, ci pentru abilitatile sale sociale care il ajuta sa-si promoveze firma in randul clientilor care nu au cunostinte de arhitectura si care isi doresc case in stilul clasic apreciat de toata lumea. Este un mediu in care Keating nu poate decat sa aiba succes intrucat este dispus sa-si sacrifice propriile convingeri pentru a se bucura de prestigiul social al lui Francon. In New York, Keating o regaseste pe Catherine, o prietena de ani multi, dar aceasta relatie nu poate fi facuta publica deoarece, asa cum doaman Keating ii explica fiului ei, Catherine nu are suficienta prestanta pentru a aparea in societate alaturi de Peter.
In timp ce Keating urca pe scara sociala si profesionala, Roark lucreaza pentru Henry Cameron, un arhitect talentat, constructorul primului zgaraie-nori din New York, dar al carui stil modern nu se potriveste cu gusturile clasice ale clientelei intretinute de ceilalti arhitecti care nu s-ar putea niciodata ridica la standardele impuse de promovarea pe piata a unor arhitecti inovatori. Afacerea lui Cameron nu merge foarte bine, comenzile sunt limitate, iar el isi gaseste refugiul in alcool. Roark invata de la Cameron un lucru esential: cum sa construiasca.
Keating devine un expert la manipularea evenimentelor si a oamenilor astfel incat el sa ajunga la o pozitie tot mai inalta in firma de arhitectura a lui Francon. Pana ajunge chiar la o crima “indirecta”: provoaca infarctul asociatului lui Francon, care, neavand familie, ii si lasase cea mai mare parte din avere ca mostenire. Conform standardelor conventionale, Keating este acum un om de mare succes. Insa acum devine tot mai greu pentru el sa isi pastreze pozitia deoarece trebuie sa isi sprijine firma prin proiecte de valoare care sa ii castige clienti importanti, singurul lucru pe care Keating nu stie sa-l faca. Astfel ajunge sa apeleze la ajutorul lui Roark care ii face planul cladirilor.
Situatia lui Roark se inrautateste atunci cand Cameron trebuie sa-si inchida afacerea din cauza unor probleme medicale. Incapatanarea lui il uimeste pe vechiul arhitect atunci cand Roark refuza sa ii urmeze sfatul:

“Nu are nici un sens sa iti irosesti talentul pentru a urma un ideal pe care nu il vei atinge, pe care ei nu te vor lasa niciodata sa-l atingi. Nu are nici un sens sa transformi acest lucru minunat pe care il posezi intr-o tortura pentru tine. Vinde-l, Roark. Vinde-l acum. Nu va fi la fel, dar ai destule resurse in tine. Ai ceva pentru care ei sunt dispusi sa plateasca, chiar foarte mult, daca il folosesti asa cum ti se cere. Acepta, Roark. Fa compromisuri. Fa compromisuri acum, pentru ca oricum nu vei avea incotro mai tarziu, numai ca atunci vei fi trecut prin lucruri pe care nu ti le-ai fi dorit. Tu nu stii. Insa eu da. Salveaza-te. Pleaca de la mine. Du-te la altcineva.”

Roark intelesese de la inceput acelasi lucru pe care Cameron il declarase intr-un interviu:

“Arhitectura nu e o afacere, nu e o cariera, ci o cruciada si un sacrificiu pentru o fericire care justifica insasi existenta pamanatului.”

Dupa o scurta perioada la firma lui Keating, de unde este concediat de Francon incapabil sa inteleaga geniul proiectelor sale, Roark se angajeaza la un alt arhitect, Snyte, cu o conceptie speciala asupra planurilor de constructie. Din echipa lui face parte cate un arhitect care imita un anumit stil (un “renascentist”, un “gotic”, etc.). Ce ii lipseste este un “modernist”, pozitie pe care o va ocupa Roark. Activitatea lui la firma lui Snyte se termina atunci cand incheie un contract cu primul lui client care ii recunoaste valoarea planurilor de constructie si il angajeaza. Insa numarul clientilor nu va creste semnificativ dupa acest prim angajament. Roark se vede nevoit sa paraseasca New York-ul si incepe sa lucreze la o cariera de granit.
Astfel ajunge sa o cunoasca, din intamplare, pe Dominique Francon, venita sa petreaca o scurta vacanta departe de agitatia New York-ului in locul retras unde tatal ei detinea cariera de granit. Intre cei doi se infiripa o pasiune devastatoare. Relatia lor este zbuciumata, marcata de un joc de forte initiat si mentinut in special de Dominique. Roark si Dominique sunt in acelasi timp si iubiti si dusmani. Dupa nopti de dragoste neconventionala, Dominique incearca sa il distruga pe Roark ca arhitect.

Roark revine in New York pentru un nou proiect: Hotelul Aquitania. Atacurile jurnalistice ale lui Dominique la adresa constructiilor lui lasa sa se intrevada admiratia ei pentru geniul lui Roark nemeritat de mediocritatea societatii in care traieste. Dominique crede ca oamenii integri nu au nici o sansa de reusita in societatea actuala care ii promoveaza numai pe corupti. Dominique nu suporta gandul ca maretia creatiei poate fi distrusa de invidia unei multimi mediocre Intrucat nu simte ca are puterea de a-l salva pe Roark, singura ei alegere este sa-l distruga pentru a se scuti pe sine de privelistea prabusirii lui sub forta inexorabila a conformismului. Asta este motivul aliantei ei cu Toohey.
Roark o iubeste pe Dominique nu numai pentru frumusetea si eleganta ei, ci pentru ceva mult mai valoros, pentru mintea ei sclipitoare. Cei doi sunt uniti de devotamentul idealist fata ne nobletea fiintei umane. Este sufletul pereche pe care il regaseste prima data, mai tarziu alaturandu-i-se Mike, Mallory si Waynand. Roark este constient ca, pentru inceput, numai oameni deosebiti, care ies din multime, ii vor aprecia cladirile.

“Stia, pe masura ce vorbea, ca era in zadar caci cuvintele sale sunau ca si cum s-ar fi pierdut in gol. Nu exista nici o persoana care sa se numeasca doamna Wayne Wilmot; era numai o carcasa care continea parerile prietenilor ei, imaginile din cartile postale pe care le vazuse, romanele cu cavaleri pe care le citise; cu toate acestea vorbea el, cu aceasta lipsa de materialitate care nu-l putea auzi si nici nu-i putea raspunde, surda si impresonala ca un cocolos de bumbac.”

Ellsworth Toohey este personajul prin excelenta negativ. El adopta o perspectiva socialista in care individul nu are valoare in sine ci exista numai pentru a-si servi semenii. Predica o doctrina a serviciului complet altruist in slujba societatii. Pentru el, grupul este mai important decat individul ceea ce-l face sa intre in conflict cu Roark. Dupa cum afirma Toohey insusi: “Oamenii deosebiti nu pot fi controlati. De aceea nu avem nevoie de ei.” Toohey isi formeaza un grup de sustinatori care au renuntat la orice forma de independenta si care actionaza numai dupa sfaturile lui, renuntand la orice judecata personala a evenimentelor. Controlul asupra celorlalti se manifesta intr-o forma foarte nociva: Toohey incearca sa-i convinga sa renunte la idealurile si valorile proprii, la lucrurile pentru care sunt talentati. Oamenii aleg sa nu isi foloseasca propria ratiune in favoarea supunerii fata de o figura autoritara.
Pe de alta parte, Toohey incurajeaza non-valorile care sa formeze non-conformistii. Pentru el, nonconformismul nu este o antiteza a conformismului deoarece presupune o revolta impotriva convingerilor societatii. Problema ramane aici aceeasi: nonconformistul depinde de societate, numai ca se plaseaza in opozitie fata de aceasta. Insa el ramane totusi dependent de valorile acesteia.
In aceasta privinta nu pot sa fiu de acord cu Ayn Rand. Si Roark este un nonconformist, si el se plaseaza la capatul opus fata de ceea ce societatea apreciaza. Numai ca el nu-si formuleaza standardele raportandu-se la aceasta ci la propriile convingeri. Dar, in esenta, si el denunta prostul gust si incremenirea in trecut a unei societati careia ii este frica de esec, asa ca refuza schimbarea intrucat ii lipsesc normele de evaluare a adevaratelor valori. Insa chiar si opozitia clara fata de standardele societatii este esentiala in determinarea unei schimbari. Punerea sub semnul intrebarii a credintelor si normelor este o conditie esentiala pentru evolutie.
Lois Cook este unul dintre personajele pe care Ayn Rand il creeaza pentru a-si ilustra aceasta idee asupra non-conformismului care nu presupune un sistem de gandire diferit de al conformistilor prin faptul ca se raporteaza la aceleasi opinii ale societatii, negandu-le valoarea insa. Lois este un romancier modern care scrie intr-un stil dificil de inteles de catre ceilalti (si lipsit de talent genuin in descrierea lui Ayn Rand), dar care este apreciata in mod fals in cercurile elevate datorita promovarii sale de catre influentul Toohey. Procedeele literare atribuite lui Lois Cook amintesc de cele ale unui Joyce, de exemplu, in care toate conventiile sunt destructurate (subiect, timp, limbaj etc.) Si cum e clara influenta decisiva a operei lui Joyce si a altor experimentalisti asemenea lui asupra evolutiei romanului modern, critica lui Rand asupra noilor tendinte literare este complet neconvingatoare.

Succesul lui Roark reprezinta o amenintare pentru Toohey. Independenta lui spirituala il face intangibil fata de dorinta de control a lui Toohey. Pentru inceput, acesta refuza sa mentioneze numele lui Roark in articolele sale. O convinge si pe Dominique sa adopte aceasta tehnica, refuzand sa ii faca publicitate gratuita. Impreuna duc o campanie de convingere a potentialilor clienti sa refuze proiectele lui Roark in favoarea lui Keating. Atunci cand Toohey isi da seama ca aceste metode nu au dat rezultat, pune la cale capcana templului Stoddard. Il convinge pe Hopton Stoddard sa il angajeze pe Roark pentru a construi un templu, stiind foarte bine ca vizionarismul arhitectural al cladirii finale nu se va incadra deloc in gusturile sale mediocre. Il convinge pe Stoddard sa semneze contractul fara a vedea planurile, garantand pentru succesul templului. Cand constructia este gata, Toohey isi marturiseste vina in fata unui Stoddard consternat care intenteaza un proces contra lui Roark cerandu-i acestuia despagubiri pentru refacerea constructiei intr-un stil acceptabil. In plus, i se construieste o imagine de dusman al religiei menita sa ii distruga pentru totdeauna orice speranta de prestigiu public.
In ciuda acestui succes, Toohey nu este convins de infrangerea lui Roark. Are nevoie de a primi o confirmare personala a puterii sale. Il asteapta pe Roark sa vina sa isi vada creatia (se astepta ca Roark sa fie iremediabil atras de cladirile sale, chiar si de cele aflate in proces de pierdere a identitatii cum e templul Soddard) ca sa il abordeze. Insa aceasta intalnire nu ii va da satisfactia asteptata. Roark ii marturiseste simplu ca pentru el Toohey nu exista, nu ocupa nici macar o secunda din gandurile sale. In acest moment devine clar pentru Toohey ca nu are nici o putere asupra independentei spirituale a lui Roark.

Am stat la coada pentru buda din Hilton. Sunt, oficial, cool.