Meir Shalev -"Roman rusesc"

 

Yuval Noah Harari -"Sapiens. Scurta istorie a omenirii"

Mi-am luat şi eu audiobook-ul acestei cãrţi care este la mare cãutare acum. Estimez cam 75 de pagini de conţinut interesant. Restul, sunt o umpluturã ca sã iasã best-seller-ul.
Harari este foarte bun pe tema preistoriei (cu sapiens, australus, neanderthal etc.) şi ceea ce mie mi s-a pãrut ideea super interesantã din carte este modul în care progresul ştiinţific pe care îl cunoaşte omenirea în ultima vreme readuce în discuţie supremaţia speciei sapiens de capul cãreia nu a fost mare lucru dacã stãm sã ne uitãm la nivel macro-biologic. Nu voi intra în detalii pentru cã nu vreau sã vã stric surpriza dacã vã apucaţi sã citiţi cartea. Cam primele 50 de pagini şi ultimele 25 vorbesc despre aceastã idee care mie mi s-a pãrut uimitoare şi m-a cam pus pe gânduri.
In rest, cartea este despre cum au ajuns sapienşii sã fie specia cea mai tare de pe Pãmânt, iar ipoteza lui Harari e cã datoritã capacitãţii lor avansate de a colabora în grupuri extrem de mari şi de a fi foarte flexibili în modul lor de colaborare. Nu neg strãduinţa lui Harari de a-şi îmbrãca ideile, unele dintre ele de bun simţ, lucruri la care eu cred cã orice om cu un interes minim în istorie şi civilizaţia s-a gândit, într-un ambalaj atrãgãtor, inedit. De exemplu, aceastã abilitate a sapienşilor de a forma comunitãţi pe baza comunicãrii de mesaje unii despre alţii, fãrã a fi necesar ca persoana discutatã sã fie prezentã, fãrã necesitatea unei întâlniri faţã în faţã, este pusã sub forma bârfei. Omenirea a evoluat datoritã pasiunii ei pentru a bârfi.

Harari strucureazã istoria umanitãţii pe axele a trei mari revoluţii prin care am trecut: cognitivã, agrarã şi ştiinţificã. Dupã cum am spus deja, interesantã în carte este legãtura dintre revoluţia ştiinţificã şi cea cognitivã. Mai precis, modul în care ştiinţa ar putea anihila câştigul obţinut prin evoluţia noastrã cognitivã. Paradoxal, da, tocmai de aceea şi extrem de interesant. Am decis deja cã nu voi intra în detalii.
Apoi, sunt umplute vreo 400 de pagini cu aceastã idee de cum putem noi colabora şi ce puternici suntem datoritã acestei abilitãţi, idee ilustratã cu o sumedenie de exemple care ne poartã de-a lungul întregii istorii a omenirii: aşa au apãrut religiile, naţiunile, bãncile etc. Puterea noastrã de a abstractiza, de a ne imagina poveşti pe care le investim cu real ne determinã lumea evoluatã în care trãim, dar o lume care se bazeazã, în esenţã, pe convenţii. O trãsãturã care apare exclusiv la specia noastrã, ceea ce ne explicã, de altfel, şi succesul.

Harari susţine, de exemplu, cã fericirea este o chestie pur personalã. Ea nu este datã de bani, faimã, putere etc. ci de cantitatea de hormon al fericirii eliberatã de creier ca reacţie la o anumitã situaţie. Astfel, unii dintre noi sunt fericiţi când au mulţi bani, pe când alţii sunt fericiţi sãraci dar mereu pe drumuri în cãlãtorii diverse. Dacã nu v-aţi gândit la asta pânã acum, cartea lui Harari este pentru voi. Dacã deja nu vã surprinde faptul cã fericirea nu este în legãturã directã cu stimulii externi care o cauzeazã, ci depinde exclusiv de modul în care creierul nostru reacţioneazã la stimuli, atunci probabil vã veţi plictisi ca mine pe parcursul celor 400 de pagini de umpluturã.

Dar ca sã nu spuneţi cã sunt eu cârcotaşã, chiar apreciez strãduinţa lui Harari de a dinamiza cele 400 de pagini de plictisealã, fie prin prezentarea evenimentelor dintr-o perspectivã mai ineditã (de exemplu, ca urmare a revoluţiei agrare ni s-au scurtat intestinele şi ni s-au mãrit creierele), fie prin presãrarea de anecdote. Vã las aici douã dintre aceste anecdote, cã poate vã conving cã meritã sã treci totuşi prin cele 400 de pagini, de dragul ideii de la începutul şi sfârşitul cãrţii:
-când europenii au ajuns la azteci au observat cã aceştia ardeau beţişoare aromate în prezenţa lor, aşa cã au concluzionat cã aztecii îi privesc ca pe nişte zei, iar arderea parfumurilor este un semn al reverenţei faţã de ei; de fapt, pentru nasurile aztece europenii puţeau întrucât se ştie cã noi nu am fost tocmai cei mai riguroşi cu igiena personalã pânã mai de curând; de aceea ardeau aztecii beţişoare parfumate, pentru cã nu ne suportau duhoarea.
-când cosmonauţii americani se antrenau pentru mersul pe Lunã prin zonele aride locuite de indieni s-au întâlnit cu un bãtrân indian; acesta i-a întrebat ce satanã tot fac pe-acolo; cosmonauţii i-au explicat mândri cum se pregãtesc ei sã de ducã pe Lunã; atunci indianul i-a rugat sã memoreze un mesaj pe care sã-l transmitã zeitãţilor indiene care locuiesc pe Lunã (aşa era credinţa indigenilor indieni); se asigurã bãtrânul cã ãştia au memorat tot cum trebuie şi pleacã mulţumit; întorşi la bazã, cosmonauţii cautã pe cineva sã le traducã ce i-a pus indianul sã memoreze; care credeţi cã era mesajul indianului pentru zeitãţile de pe Lunã? –Sã nu aveţi încredere în oamenii aceştia. Sunt aici ca sã vã fure pãmânturile.

David Grossman - "Un cal intrã într-un bar"

Carte care a luat International Man Booker Prize (şi ca sã mã laud: am început sã o citesc înainte sã ia premiul). Este exorcizarea poveştii personale a unui actor într-un act de stand-up. Mie formatul acesta de stand-up în care este încadratã confesiunea lui Dovalã nu mi s-a pãrut potrivit ales. De aceea am şi luptat niţel cu primele pagini ale cãrţii care nu este ofertantã de la început. In ciuda aşteptãrilor de la un act de stand-up (şi a titlului care face trimitere la un banc), nu e nimic comic în roman unde aflãm povestea unei familii şi a morţii mamei celui de pe scenã, cu un şuvoi de amintiri dintr-o copilãrie marcatã de bullying, marginalizare, neînţelegere, alienare.

Actul lui Dovalã de pe scenã este alternat (de multe ori pânã la indistincţie, cele douã puncte de vedere suprapunându-se fãrã nici un semn distinctiv în afarã de diferenţa de discurs) cu perspectiva judecãtorului Avishai, fost prieten din copilãrie, invitat special sã asiste la spectacol. Presupun cã aici David Grossman vrea sã insiste asupra ideii de spectator (Avishai e surprins de mai multe ori şi se întreabã cum reuşeşte Dovalã sã obţinã o anumitã reacţie de la public). Dar nu am înţeles în ce direcţie se îndreaptã aceastã chestionare a poziţiei de receptor al unei creaţii artistice. Cum de altfel nu am înţeles ideea întregii cãrţi. Am priceput confesiunea despre o familie cu multe lucruri nefuncţionale ascunse, ca o imagine poate a unei societãţii tarate. Si doar atât? Bine cã mãcar e o carte scurtã.

Inceputul:
"-Bunã seara, bunã seara, bunã sea-a-ara, Cesare-ea!!!
Scena e încã goalã. Strigãtul rãzbate din culise. Spectatorii înceteazã încetul cu încetul sã vorbeascã, surâd şi aşteaptã. Un bãrbat slãbãnog, scund şi cu ochelari zboarã în scenã printr-o uşã lateralã ca şi cum cineva l-ar fi azvârlit acolo sau i s-ar fi dat un picior în fund. Mai face câţiva paşi împleticiţi pe scenã, aproape cade, se frâneazã proptindu-şi amândouã mâinile în podeaua de lemn, şi atunci, cu o zvâcniturã bruscã, îşi saltã şezutul în sus. Ici-colo, printre spectatori, se aud râsete şi aplauze."

Amos Oz –Cutia neagrã

 Un roman epistolar în care schimbul de scrisori, care penduleazã între extreme sentimentale și ideologice,  dintre Ilana, fostul ei soţ Alec și actualul soţ, Michael, contureazã un ciudat triunghi amoros unde dragostea și dispreţul nu sunt foarte bine delimitate. Ilana încã mai este iremediabil atrasã de Alec de care o leagã și un copil pe care l-au avut împreunã, Boaz, adolescentul renegat de tatãl natural care vrea sã se detașeze de violenţa vieţii israeliene cu o agresivitate neînţeleasã de cei din jur, dar folositã în propriul folos financiar și sentimental de tatãl vitreg, Michael .

Personajele par sã reprezinte fiecare câte un aspect al acestei ţãri paradoxale care este Israelul, cu toate conflictele și confruntãrile ce decurg de aici.

"Evreii şi-au construit o ţarã. Nu pe cea care ar fi trebuit, dar au construit-o! Pe dos –dar au construit-o. Fãrã Dumnezeu –dar au construit-o! Acum sã aşteptãm şi sã vedem ce va spune Dumnezeu."

Alec este profesorul erudit care pretinde luciditate și obiectivitate în analizele sale, dupã o implicare directã, teribil de violentã și întunecatã, în începuturile existenţei istorice a Israelului.

Michael este imaginea imigrantului evereu intransigent care trebuie sã treacã prin multe umilinţe pentru a avea o existenţã decentã și care nu ezitã sã îi foloseascã pe ceilalţi pentru a-și pune în aplicare ideile extremiste.
Legãtura dintre cei doi se realizeazã indirect prin intermediul Ilanei, o femeie puternicã, pasionalã, contradictorie și nemiloasã. In acest triunghi apare timid Boaz, adolescentul cu visurile lui hipiote de pace.

"Ce, n-ai ochi? Nu vezi ce se întâmplã aici? Rãzboaiele astea şi toate prostiile? Ne certãm şi ne omorâm toatã ziua în loc sã ne trãim viaţa? Ne mâncãm sufletele şi tragem şi punem bombe. Nu sunt de acord cu toate astea. Eu sunt, de fapt, destul de sionist, dacã vrei sã ştii.
-Ce eşti?
-Sionist. Vreau sã fie bine. Si fiecare sã facã ceva pentru binele ţãrii, oricât de neînsemnat, jumãtate de orã pe zi, sã se simtã bine şi sã ştie cã e util."

Cutia neagrã face referire la obiectul folosit de avioane pentru a înregistra toate comenzile executate de piloţi. La fel și cartea dezvãluie jocul de forţe dintre cei trei prin înregistrarea fidelã a corespondenţei dintre personaje.
Singurul lucru care nu mi-a plãcut a fost artificialitatea din unele scrisori care au cuprins prea mult material narativ care sã lege episoadele intre ele. Cititorul nu este lãsat sã subînţeleagã realitatea din schimbul epistolar, ci primește explicaţii într-un mod mult prea direct și transparent ca sã nu distrugã farmecul unui astfel de roman.

Mi-a plãcut modul în care Amos Oz își definește stilul literar într-un interviu cu Antoaneta Ralian: "[…] eu, când mã gândesc la literatura mea, o numesc o literaturã a gospodãriei, pentru cã majoritatea intrigilor din romanele mele au loc în sânul familiei. Dacã aş concentra toate cuvintele romanelor mele într-un singur cuvânt, acela ar fi “familism”. Dacã îmi dai douã cuvinte, aş spune “familism fericit”, dacã vrei mai multe cuvinte, atunci citeşte toatã cartea. Eu gãsesc cã familia, orice familie, este instituţia cea mai misterioasã din lume, cea mai paradoxalã, cea mai tragicã, cea mai amuzantã şi cea mai absurd, aşa încât tot ce scriu eu graviteazã în jurul misterului familiei."