Hans Rosling -"Factfulness"

 

Ida Magntorn -"Style by City"

O carte de design interior care mie mi-a plăcut foarte mult deoarece e  deosebit de practică pentru cei preocupți de alte pasiuni în viață, dar cărora le-ar plăcea să-şi decoreze singuri casa într-un stil interesant.
Ida Magntorn propune soluții concrete cu elemente şi paletă de culori pe care să le foloseşti dacă vrei să dai casei tale un aer dintr-un loc special (parizian, nordic, londonez, californian, newyorkez).
Bineînțeles că s-ar găsi mereu snobi care să strâmbe din nas că ce chestie stereotipă să pui o cadă în mijlocul dormitorului ca să-i dai un aer londonez. Dacă eşti genul de persoană care le ştie mai bine pe toate, atunci cartea aceasta nu este pentru tine. Dacă eşti genul de persoană care caută ponturi concrete de decorat o cameră, atunci aceasta este lectura potrivită pentru tine. Evident, autoarea face unele generalizări, dar aici mi se pare un act de luciditate estetică necesar în selecția elementelor considerate reprezentative pentru un anumit spațiu.
Pe lângă sfaturile practice, cartea conține o sumedenie de fotografii ca să-ți poți face o idee despre cum arată punerea lor în practică. In plus, la fiecare capitol (destinat câte unui oraş) Ida Magntorn adaugă liste relevante cu melodii, cărți şi filme pe care le poți folosi pentru a intra în atmosfera locului.

Ca să vă faceți o idee, acesta este playlist-ul ca să intrați în atmosfera New York-ului:
Rufus Wainwright -"Cigarettes and Chocolate Milk"
Suzanne Vega -"Tom's Dinner"
LCD Sound-system -"New York, I Love You, but You're Bringing Me Down"
Lou Reed -"Walk on the Wild Side"
The Velvet Underground -"Sunday Morning"
Simon and Garfunkel -"The 59th Street Bridge Song"
Frank Sinatra -"New York, New York"
Bob Dylan -"Don't Think Twice, It's All Right"
Lenny Kravitz -"Sitting on Top of the World"
Leonard Cohen -"First We Take Manhattan"

Jonas Jonasson –"Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut"

Mi-am luat audiobook-ul pentru această carte de apărea până de curând în discuţiile tuturor. Dacă ai cam 20 de ani şi scriitorul tău preferat este Haruki Murakami, atunci cartea acesata va fi o lectură potrivită. Altfel, e cam sforăitoare, în ciuda pretenţiilor ei de haioşenie. Deşi cred că fraţii Coen ar face un super film din ea.

Un moş de 100 de ani evadează de la azil şi începe o aventură în care profită de experienţele lui (multe dintre ele cu implicaţii istorice evidente –aici e o latură didactică foarte utilă cititorilor de 14 ani) din ultimul veac. Mai găsiţi şi o serie de morţi accidentale ciudate, dar care nici pe departe nu se compară cu scena tramvaiului din "Maestrul şi Margareta".
Formatul audiobook i se potriveşte de minune.

Torgny Lindgren - Caltaboșul

"Caltaboșul" este o carte bizarã, la fel cum sunt, de altfel, și suedezii în carne și oase. Cel însãrcinat cu relatarea naraţiunii este un bãtrân de 107 de ani, închis într-un azil, marcat de scandalul cu editorul lui care îl acuzase cã articolele scrise timp de vreo 50 de ani pentru un ziar naţional erau rodul propriei imaginaţii. Acum este timpul rãzbunãrii așa cã, dupã ce aflã de moartea editorului, bãtrânul, învigorat, reia în mod sârguincios relatarea știrilor întreruptã în acel mod nefericit de excesul de zel și pasiunea pentru o chestie deplasatã numitã adevãr de un editor nesãrat. Aceastã problemã a realitãţii scrisului este pãstratã de-a lungul întrgului roman.

"Poţi crede, zise el, cã scrisul este un mod ușor de trecere a timpului, mã vezi stând la pupitru și socotești poate cã în felul acesta nu fac decât sã-mi treacã ziua, nu înţelegi cã de fapt mã strãduiesc pânã la limitã, cã îmi folosesc întreaga putere, pe mãsurã ce forţele mele cresc: pe de o parte, mã mișc în interiorul corpului înapoi, în timp, pe de alta, timpul mã silește sã scriu înainte, și, când ziua s-a sfârșit, nu mai am vlagã decât pentru rugãciune și somn"

Astfel, suntem introduși în povestea a doi nou veniţi într-o comunitate suedezã departe de lume, Avabäck, în anii 50. Unul este profesorul Lars Högström care vine sã îl înlocuiascã pe cel de dinainte, mort de pe urma tuberculozei. De altfel, întreaga regiune se aflã sub blestemul acestei afecţiuni care îi decimeazã pe oameni în mod constant. Dupã descrierea foarte evocatoare dintr-un fragment, femeile se obișnuiserã sã mulgã vacile în ritmul tusei animalelor bolnave. Profesorașul nostru cel viteaz crede însã cã este imun la TBC dupã ce scãpase de aceastã boalã în urma unei șederi îndelungate într-un sanatoriu de specialitate (se gândește careva la Hans Castorp, nu cred... J ). Cealaltã apariţie, Robert Maser, este un om cu un trecut întunecat, de care cautã sã scape cu disperare: criminalul de rãzboi, nazistul Martin Bormann. Maser ajunge în Suedia deghizat în vãnzãtor de materiale textile. Si el are pretenţia de imunitate, din câte am înţeles eu datoritã trecutului sãu „inexistent” (nu aș putea spune cã am prins foarte bine explicaţia aceasta).
Pe cei doi îi unește o pasiune comunã: deliciul caltaboșului. E bine cã în cultura românã avem un echivalent acceptabil a acestei delicatese scandinave. Doar cã originalul suedez este niţel mai scârbos faţã de omologul românesc (deși cred cã la noi se apropie mai curând de tobã, decât de caltaboș, dar acesta din urmã a avut câștig de cauzã în bãtãlia pentru titlu datoritã sonoritãţii mai pregnante și din dorinţa de a evita echivocul). Dupã cum ziceam, varianta suedezã a amestecului fiert de organe de diverse animale alãturi de bucãţi de cãpãţâni dezosate (în cazul de faţã inclusiv de reni) conţine și hering fermentat, rãșini de conifere și alte bazaconii. In concluzie ceva destinat oamenilor cu stomac puternic, dar absolut delicios (mai ales atât timp cât nu știi din ce e fãcut).
Prin urmare, cei doi eroi ai noștri, obsedaţi de aceastã descoperire culinarã, se hotãrãsc sã se îmbarce pe o motocicletã în diverse expediţii suedeze în cãutarea celui mai bun caltaboș, caltaboșul perfect. Si, bineînţeles, îl descoperã în final, dar cu unele consecinţe neprevãzute (voi pãstra acest secret ca sã nu vã stric plãcerea lecturãrii cãrţii de faţã). Oricum, veţi vedea la sfârșit cã imaginea caltaboșului este un fel de metaforã pentru viaţa însãși (și e clar cã Lindgren are mare dreptate aici).

"E vorba de ceva despãrţit care nu se mai lasã unit, putea sã spunã unul dintre ei. Fibre, și pieliţe, și ţesuturi care și-au gãsit forma finalã.
Si care în același timp, spunea celãlalt, sunt lipsite de formã. Care sunt terci, sau mâzgã, indiferent dacã se manifestã în formã solidã sau lichidã. Care niciodatã nu mai pot deveni ceea ce au fost.
Si în unele cazuri, continua primul, sunt așa de gustoase și ademenitoare, cã nu te mai poţi sãtura niciodatã. Ti se pare cã ghicești începutul a ceva nou, pe care nu l-ai mai trãit niciodatã.
Exact, spunea celãlalt. La caltaboș, totul este posibil. Sunt în afara societãţii ordonate și cultivate. Dacã viaţa ţi-a fost goalã și lipsitã de sens și întâlnești caltaboșul, atunci îţi spui în sinea ta: dincolo de toate, existã un temei și un sâmbure sau un punct central în ceea ce este de nemãsurat și fãrã graniţe, omul nu trebuie niciodatã sã se dea bãtut.
 Totodatã, completa cel dintâi, trebuie sã recunoști cã niciodatã nu ajunge într-o stare de neschimbat sau într-o formã fixã. Este incontrolabil și imprevizibil și pare sã arate totdeauna interes pentru ceva cu totul nou."

Romanul e construit, la rândul lui, tot pe modelul caltaboșului. Ce naiba nu gãsești în aceastã carte?! Teorii despre muzicã, despre scris, relatãri de fapte diverse încadrate în chenar separat de textul principal, oameni simpli cu vorba lor frustrã și tot felul de povești din folclor și mai câte altele. Deja, ce mai conteazã dacã e realitate sau ficţiune, povestire sau jurnalism, atât timp cât întregul este deosebit de gustos?
Per total, cartea este una amuzantã, chiar dacã nu te face sã râzi foarte mult (poate vreun hohot pe ici pe colo, dar nimic semnificativ). Presupun cã e un umor tipic suedez. Asta nu înseamnã cã este o carte ușoarã. Mi-am bãtut puţin capul cu tot felul de referinţe tipic suedeze (în afarã de Selma Lagerlöf, reperele mele culturale din zonã sunt mai curând fragile), dar m-am scos onorabil zic eu. Insã, în substraturile romanului sunt ascunse unele cugetãri metafizice, unele tentacule fantastice care te fac sã te simţi ca și cum ai citi un basm pentru adulţi. Ca și poveștile pentru copii, romanul acesta îţi dezvãluie unele aspecte dramatice ale lumii cu care trebuie sã te confrunţi, dar cumva transfigurate, atenuate pentru a nu te traumatiza, ci pentru a-ţi insinua unele cunoștinţe și a-ţi transmite unele adevãruri dure într-un mod subliminal, subconștient.

"Cãrţile nu trebuie neapãrat sã se tipãreascã, zise Lars Högström. Lucrul principal e sã fie scrise"

Stieg Larsson -"Barbati care urasc femeile" -nu ne-a placut!

"Barbati care urasc femeile" este un roman "politst" aparut dintr-un hobby al jurnalistului de investigatii suedez Stieg Larsson. Viata si activitatea lui Larsson sunt mult mai interesante decat creatiile lui de fictiune. In anii 1980 s-a implicat intr-un proiect suedez de combaterea atitudinilor rasiste. In 1995 a contribuit la formarea unei fundatii care sa denunte si sa se opuna dezvoltarii miscarilor de extrema dreapta ce promoveaza ideea superioritatii culturii albe in scoli si in general in randul tinerilor.
In 2004, Larsson a murit in urma unui atac de cord la varsta de 50 de ani. Tocmai terminase de scris trilogia Millenium , cativa ani mai devreme.

Primul volum al trilogiei, "Barbati care urasc femeile", este construit pe doua linii de intriga: eforturile jurnalistului Mikael Blomkvist pentru a desconspira coruptia industriasului Wennerstroem si rezolvarea cazului de disparitie a nepoatei unui alt industrias influent, Henrik Vanger. Dupa ce Mikael pierde procesul intentat de Wennerstroem pentru afirmatii defaimatoare mincinoase in ziarul "Millenium", acestuia i se face o oferta pe care, avand in vedere dificultatile sale financiare si, mai ales, reputatia ziarului ce trebuie restabilita (retragerea lui Mikael din consiliul de redactie al acestuia fiind un prim pas pentru ca numele lui si povestea procesului sa nu mai fie asociate ziarului "Millenium"), jurnalistul nu o poate refuza. Henrik Vanger, un om de afaceri de 80 de ani cu o buna reputatie, ii propune lui Mikael un angajament pe un an de zile in care acesta sa reia investigatia asupra disparitiei nepoatei sale, Harriet Vanger, in urma cu 40 de ani (folosind ca pretext scrierea istoriei familiei Vanger).
In acest punct, cazul ce trebuie rezolvat este incadrat in tipul de crima "inchisa" ("locked room" -tipul de roman politist in care toti suspectii s-au aflat la locul crimei, orice interventie exterioara fiind imposibila). Harriet disparuse intr-o zi in care adunarea tuturor membrilor familiei Vanger coincidea cu un accident de camion care a intrerupt caile de comunicare dintre insula Hedeby, resedinta principala a membrilor influentei familii Vanger, si continent. Blomqvist se muta pe aceasta insula pentru a relua investigatiile asupra disparitiei lui Harriet.
Al doilea personaj bine conturat in roman, este Lisbeth Salander, o tanara de 24 de ani, care se remarca prin abilitati deosebite de memorie vizuala, dar care are dificultati in a se adapta si a avea incredere intr-o societate care nu ii poate oferi protectie impotriva violentei (indeosebi a violentei sexuale masculine).
Dupa ce Mikael afla intamplator ca Vanger ceruse o investigatie asupra trecutului sau de la firma unde lucreaza Lisbeth si apreciaza calitatea informatiilor prezentate de Lisbeth, o contacteaza pentru a-l ajuta la cercetarile asupra disparitiei lui Harriet care ajunsesera intr-un punct mort. Experienta lui Mikael ca jurnalist de investigatii trebuie sa fie completata de cunostintele lui Lisbeth de a folosi tehnica moderna (inclusiv abilitatile ei de hacker si cercul de prieteni experti in furtul de date personale si interceptari telefonice) pentru ca misterul disparitiei lui Harriet sa fie solutionat. Miezul cartii in care cei doi lucreaza pentru rezolvarea cazului este partea cel mai bine realizata, intrucat ritmul alert reuseste sa capteze atentia citorului pentru circa 100 de pagini. Pacat ca acest pasaj nu este sustinut de ce urmeaza si nici nu este anuntat de debutul romanului care lancezeste in detalii inutile despre viata celor doi, Larsson nereusind nici sa contureze foarte bine dilemele celor doi protagonisti, nici ca creeze o intriga complexa cu o atmosfera familiala plina de tare emotionale si psihologice. Membrii ciudati ai familiei Vanger sunt mai mult trecuti in revista decat inclusi intr-o perspectiva coerenta, cu un mesaj inchegat asupra excentrismului lor. Insirarea diversilor Vanger oboseste mai mult cititorul cu listarea simplista a genealogiei si a locurilor unde fiecare s-a mutat decat sa il provoace la a face speculatii pe baza diferitelor ipoteze care mai de care mai interesante privind evenimentele de acum 40 de ani. Intrigile secundare nu sunt indeajuns de abil create pentru a o evidentia mai tarziu pe cea care va duce la rezolvarea misterului. Diversiunile par mai curand inutile decat derutante.
Datele culese de Blomkvist si Lisbeth duc la un criminal in serie care face parte din familia Vanger (criminal care, bineinteles, nu iubeste femeile). Insa personalitatea acestuia nu aduce nimic nou fata de alte tipologii de criminali. Este creat din mai multe stereotipii (pura placere de a ucide, sentimentul de putere pe care ti-o da actul de a ucide pe cineva in mod gratuit, traumele din copilarie care dau nastere unei patologii criminale etc.). Descoperirea asasinului dezamageste cititorul dupa paginile cu adrenalina in care cei doi protagonisti pun cap la cap piesele puzzle-ului.
Pentru a justifica titlul, Larsson si-a transformat majoritatea personajelor masculine in misogini violenti.
Personajele nu se bucura de o caracterizare care sa le puna in lumina partile complexe, contrastante, dilematice. Mikael Blomkvist, un jurnalist care crede in integritatea presei si in rolul acesteia de a se ridica deasupra manipularilor oamenilor de afaceri si de a denunta coruptia acestora, are o viata personala contradictorie, cu un trecut de divort, cu un prezent de relatie complicata cu o femeie casatorita. Modul in care el se situeaza in acest hatis emotional ne este necunoscut, desi relatiile lui sentimentale (mai ales dupa ce intre el si Lisbeth apare o atractie neasteptata si interesanta) au un potential mare ce poate fi exploatat intr-o problematica psihologica demna de un roman de calitate. In general, personajele din roman sunt mai curand schitate decat realiste.
Finalul este de-a dreptul dezamagitor. Dupa rezolvarea misterului disparitiei lui Harriet, Larsson isi transforma povestea "detectiva" intr-o relatare plictisitoare a razbunarii mediatice pe care Mikael i-o pregateste lui Wennerstroem. Incercarea de a imprima acestui pasaj un stil jurnalistic esueaza lamentabil. Larsson nu are nici pe departe talentul lui Capote. De exemplu, sirul de e-mail-uri dintre Mikael si Erika nu constribuie la redarea autenticitatii povestirii ci la insiruirea simpla a unui schimb de e-mail din care cititorul nu trebuie sa ghiceasca nimic. Totul este scris in text, nu ramane nimic de descoperit. Entuziasmul citirii unui schimb de mesaje private intre doua persoane consta in supozitiile pe care le faci despre ce se intampla in realitate intre cele doua. Aceasta placere nu ne este acordata de e-mail-urile pur informative care circula intre Mikael si Erika.
Sfarsitul este si el neinteresant. E ca si cum Larsson insusi s-a plictisit de cele aproape 500 de pagini scrise si nu poate sustine complexitatea potentiala a relatiei dintre personajele sale. Asa ca alege sa termine totul in doua paragrafe, fara dea importanta (si de aceasta data) veridicitatii umane pe care ar merita-o plasmuirile scriiturii sale.

Probabil ca acest roman s-a vrut o diatriba impotriva violentei asupra femeilor. Scopul in sine este laudabil, dar stereotipizarea personajelor si a situatiilor limita in care acestea sunt implicate nu ajuta cu nimic la crearea unui mesaj percutant. Incercarea de obiectivizare a intamplarilor relatate prin imprimarea unui stil jurnalistic nu izbuteste. De exemplu, statisticile incluse in titlurile subcapitolelor nu sunt consistente: 18% dintre femeile din Suedia au fost amenintate cel putin o data de catre un barbat; iar mai apoi : 46% dintre femeile din Suedia au fost victime ale violentelor masculine (de unde noi intelegem ca 28% dintre femeile agresate nu au fost amenintate? Asta numai daca toate femeile amenintate au ajuns sa fie si agresate... Daca asa stau lucrurile, asta e un subiect interesant de dezbatut...).
Un deserviciu mai mare decat aceste detalii il aduce mesajului atasat titlului tipul de abuzatori descris in roman. Abuzatorii din carte apartin in mod clar patologicului, ori problema violentei masculine priveste in principal oameni normali, soti, prieteni care nu au un trecut de violenta extrema si nici nu isi manifesta violenta in afara familiei, necunoscuti care nu lasa cu nimic de banuit pornirile agresive pe care si le manifesta cand sunt siguri ca nu pot fi descoperiti. Violenta masculina este o problema cu care ne confruntam in viata de zi cu zi, nu numai in situatii exceptionale, si care nu este dusa la extreme de obicei (nu consta in acte atat de oribile ca violul la care este supusa Lisbeth de catre avocatul sub tutela caruia intra dupa imbolnavirea tutorelui precedent), dar care lasa traume psihologice importante.
Lasand la o parte mesajul principal al cartii, stilul lui Larsson nu este foarte “lucrat”. Nu are incredere in finetea cititorului de a mirosi atunci cand urmeaza o intorsatura palpitanta de situatie si introduce aluzii mult prea directe, de genul premonitiei mamei lui Lisbeth ca un dezastru se va intampla in curand (mama lui Lisbeth este internata cu o dementa avansata –are probleme pana si sa isi deosebeasca cele doua fiice-, nefiind in stare nici macar sa inteleaga genul de activitate pe care o face Lisbeth, ca sa nu mai vorbim de tot felul de presimtiri pe care ar putea sa le aiba in legatura cu o realitate pe care si asa o percepe foarte distorsionat…).
In efortul de a da veridicitate povestii, Larsson se pierde prea mult in detalii inutile (ce mananca personajele, in ce oras locuieste fiecare membru al familiei Vanger, diverse incidente fara prea mare importanta in economia cartii, cum ar fi masina care trece peste geanta lui Lisbeth si ii distruge laptopul; iar remarca potrivit careia nimeni nu divorteaza vreodata in familia Vanger, pe mine, cel putin, ma depaseste… si ce daca nu divorteaza nimeni? De ce nu divorteaza nimeni? De ce a fost acest detaliu introdus?). Da prea putina atentie redarii atmosferei generale a unui loc, a unei camere, a impresiei pe care o lasa un personaj asupra altora.
La acestea se adauga violenta de multe ori greu de justificat. Avocatul care o violenteaza pe Lisbeth si in al carui trecut nu poate fi gasit nimic in acest sens, este unul dintre personajele, desigur oribile, dar care nu impresioneaza, caci nu este realist. Iar pe de alta parte, eu nu cred ca o persoana ca Lisbeth poate sa cada prada unui asemenea om lipsit de scrupule, mai ales dupa indiciile in acest sens lasate de prima intalnire cu el. Iar scena razbunarii lui Lisbeth, desi foarte cathartica, este profund nerealista.
Referintele biblice, cu trimiteri la documente apocrife, cu care sunt asociate crimele in serie (de altfel fara a constitui un indiciu pentru identificarea criminalului sau fara a imbogati intelesul acestora cu vreo dimensiune religioasa ori de alta natura –un alt element relativ gratuit in desconspirarea asasinului) nu mai prezinta nici o surpriza in peisajul scriitoricesc contemporan. Si, in plus, aceste trimiteri biblice nu sunt completate de vreo dimensiune filozofica, de vreun sir de idei care sa justifice intr-un mod inedit si patologic violentele savarsite (cum se intampla, de exemplu, in "Numele trandafirului").

In general, "Barbati care urasc femeile" este un bun roman "politist" de mana a doua. Convingerile si intentia scriitorului nu isi ating scopul din cauza calitatii povestirii, nu a subiectului in sine si nici a potentialitatilor personajelor.