marți, 31 martie 2015

Shin Kyung-Sook -"Te rog, ai grija de mama"

După cum mă ştiţi –eu şi cu lista mea de cărţi de citit din toată lumea- am fost foarte încântată când s-a tradus "Te rog, ai grijă de mama" din coreeană. Am cumpărat imediat cartea, am luat şi exemplare de dat cadou. Sunt foarte fericită că există edituri mici care scot traduceri din cărţi apreciate în alte ţări, dar care nu ajung la noi pentru că puternicii Humanitas sau Polirom aleg de multe ori să meargă pe succese sigure (cum ar fi Murakami, de exemplu) la public în loc să încerce să mai şi ne educe puţin. Ei, recunosc că sunt cam exigentă deoarece standardul cărţilor scoase de marile edituri româneşti este foarte ridicat, dar tot am eu aşa un of împotriva lor (cum ar fi că Julian Barnes sau Herta Müller erau la 5 lei înainte să fie premiaţi –ceea ce nu e rău, că aşa am ajuns eu să am acasă toată colecţia Julian Barnes de la Nemira). Mai menţionez că preţul cărţilor scoase de edituri mici este foarte scăzut (cartea în discuţie e doar 20 de lei), dar cumpărătorii care nu ştiu decât să se plimbe în fiţele de la Cărtureşti (sunt răutăcioasă, şi mie-mi place Cărtureştiul foarte mult) şi nu intră niciodată în librării de "cartier" se plâng interminabil de preţurile cărţilor. In fine, între timp am văzut "Te rog, ai grijă de mama" şi în Cărtureşti, dar când a apărut nu putea fi găsită decât în librăriile mici care mai dau o şansă şi editurilor mai puţin celebre.

Acum că mi-am eliberat nemulţumirile, să trecem la cartea propriu-zisă. Subiectul este mai bine înţeles, cred eu, de cei care trăiesc în societăţi ca a noastră, unde s-a produs o schimbare bruscă separându-i pe cei mai în vârstă obişnuiţi să fie ataşaţi de tradiţii, să îşi construiască o identitate pe lucrurile care "aşa trebuie făcute", care au acoperit o distanţă enormă între munca fizică istovitoare şi posibilitatea unei "cariere intelectuale" oferită copiilor, de noi, copiii, care am putut să ne bucurăm de libertatea de mişcare, de a ne alege unde vrem să locuim şi să muncim, de a câştiga atât de mulţi bani pe cât suntem dispuşi să ne sacrificăm timpul şi energia, de a ne comporta în mod individualist, de a pune totul sub semnul întrebării: valori, tradiţii, legături de familie şi de a ne alege propriile principii: banii, succesul etc.

In romanul lui Shin Kyung-Sook, mama este pierdută de tată în metroul din Seoul atunci când vin să-şi viziteze copiii plecaţi de-acasă pentru nebunia succesului financiar, literar, relaţional din capitală. O dată cu dispariţia mamei, copiii realizează că nu ştiu, practic, nimic despre ea ca persoană –nici măcar nu-şi mai aduc sigur aminte de data ei de naştere ca să-i scrie vârsta pe afişele pe care vor să le pună la metrou (mama îşi sărbătorea ziua de naştere o dată cu cea a tatei pentru a nu-i pune pe copii la cheltuieli şi drumuri suplimentare).
Deşi mama a făcut eforturi foarte mari pentru a-i creşte şi a-i trimite la studii, cu un soţ pentru care căsnicia era o corvoadă, copiii au luat aceste sacrificii ca de la sine înţelese şi nu s-au gândit niciodată să-i dea mamei ceva înapoi pentru ele. Dimpotrivă, erau agasaţi de fiecare dată când mama insista ca ei să se întoarcă acasă de sărbători sau când venea ea să le aducă mâncare tradiţională preparată în casă.
Căutând-o pe mama, copiii ajung să-şi dea seama că au stat lângă o femeie pe care nu s-au obosit niciodată să o cunoască într-adevăr: banii pe care ei îi trimiteau erau folosiţi în cu totul alte scopuri la care nici unul dintre ei nu se aşteptase, iar mama fusese şi ea o femeie care avusese nevoie de dragoste şi sprijin, pe care le-a pus în plan secundar în faţa binelui propriilor copii.

După această carte, i-am dat telefon mamei să o întreb când mai vine în vizită...

duminică, 29 martie 2015

J. K. Rowling -"Harry Potter and the Philisopher's Stone"

Bineînţeles că mi-am continuat saga de audiobook-uri cu "Harry Potter". Cum eu sunt mai conservatoare şi sclifosită atunci când vine vorba de cărţi, am zis să-i dau o şansă acestei fantezii omniprezente în discuţiile adolescentine din ultimul timp în format audiobook. Dacă la film nu am rezistat mai mult de 10 minute de plictiseală, la ascultatul cărţii lucrurile au stat altfel. Primul volum din "Harry Potter" (nu cred că le voi asculta şi pe restul) m-a surprins prin vocabularul folosit, prin faptul că nu este o poveste dintr-aia nouă cu tot felul de bazaconii moderniste, ci foloseşte elemente "consacrate" din construcţia unei poveşti, cu personaje simpatice, cu foarte mult bun simţ şi la nivel relaţional, şi cu întâmplările prin care trece grupul de vrăjitori ucenici. M-aş simţi foarte bine atunci când copilul meu va citi "Harry Potter". Este o carte de copii minunată.

sâmbătă, 28 martie 2015

F. Scott Fitzgerald -"The Great Gatsby"

Stiu că mi-a luat inacceptabil de mult timp ca să apuc să citesc cartea aceasta, dar asta e, mi-am început de anul acesta saga de citit cărţi ratate la momentul oportun.
Povestea este arhi-cunoscută: Nick se mută în New York în anii `20 pentru că vrea să înveţe cum stau treburile la bursă şi se împrieteneşte cu vecinul său, enigmaticul Jay Gatsby care dă petreceri nebuneşti de opulente în fiecare sâmbătă. In fine, Gatsby, de fapt, se foloseşte de Nick pentru a ajunge din nou la iubita lui din tinereţe (înainte de a ajunge omul neruşinat de bogat care e acum), Daisy, căsătorită momentan, dar pe care speră să o aducă înapoi.

"There must have been moments even that afternoon when Daisy tumbled short of his dreams –not through her own fault, but because of the colossal vitality of his illusion. It had gone beyond her, beyond everything. He had thrown himself into it with a creative passion, adding it to it all the time, decking it out with every bright feather that drifted his way. No amount of fire or freshness can challenge what a man will store up in his ghostly heart. "

Societatea anilor `20 este foarte frumos descrisă, cu decăderea valorilor morale, cu cinismul financiar şi îmbogăţirile ilegale, cu extravaganţa şi vâltoarea cheltuilelilor luxoase. Ti-ai fi dorit să trăieşti pe atunci, nimic de spus.
Există şi un mesaj semi-moralizator al cărţii: distrugerea visului american, care acum este corupt şi lipsit de orice scop nobil. Atât America la nivel general, cât şi Gatsby la nivel personal, trebuie să accepte faptul că trecutul idealizat nu mai are nici un corespondent actual.

"Americans, while occasionally willing to be serfs, have always been obstinate about being peasantry."

Stilul lui Fitzgerald e bine construit pe alocuri (paginile de la început sunt cele mai bune), mai ales când descrie New York-ul, atmosfera din oraş sau de la petreceri. Personajele par cumva incomplete, e dificil să relaţionezi cu ele ca şi cititor, dar pe de altă parte pentru mine a fost reconfortant să citesc o carte unde personajele nu contează atât de mult. Impresia de superficialitate a cărţii pentru că nu aprofundează personajele, sentimentele lor, nu le dă acea consistenţă de analiză şi justificări găsite în alte romane, mi-a plăcut şi mi se pare că aceastră tehnică se potriveşte bine la atmosfera găunoasă, dar atrăgătoare prin strălucirea aceasta de suprafaţă, a perioadei descrise.

"They were careless people, Tom and Daisy – they smashed up things and creatures and then retreated back into their money or their vast carelessness, or whatever it was that kept them together, and let other people clean up the mess they had made..."

joi, 26 martie 2015

Cezar Petrescu -"Calea Victoriei"

Din saga personală de recuperat cărţi pe care nu le-am citit la momentul potrivit, azi i-a venit rândul romanului "Calea Victoriei" de Cezar Petrescu. Este o carte surprinzător de actuală, cu tot sistemul politic şi judiciar corupt, cu şmecheria tipic bucureşteană şi (lucru care m-a uimit) consumul monden de droguri. E neliniştitor să vezi cât de puţin se schimbă într-un secol o societate la nivel de mentalitate şi metehne.

marți, 24 martie 2015

Javier Marias -"Maine in batalie sa te gandesti la mine"

Javier Marias e acel gen de scriitor căruia îi place să scrie (şi să scrie foarte bine), să extindă personajul, mai ales prin monologuri nesfârşite, mult peste povestea propriu-zisă, să facă din analiza ezitărilor, regretelor, impulsurilor (de-a dreptul iraţionale pe alocuri) ale acestuia punctul central al cărţii mult peste limitele subiectului.
Detaliile din viaţă (unele dintre ele de o trivialitate rar întâlnită prin romane) curg în digresiuni extinse (şi, paradoxal, fascinante) care îl conturează pe Victor în logica lui alambicată care se pune în mişcare pentru a-l întâlni pe soţul fostei lui (aproape-)amante ca să-i mărturisească faptul că el este cel care i-a fost alături Martei (aproape-amanta) în noaptea în care aceasta a murit.

Ca să vă faceţi o idee cam cum se întâmplă lucrurile astea în capul lui Victor:
"Si ea trebuie să fi crezut, când îmi spusese „Ia-mă”, că se născuse ca să moară mai degrabă tânără şi căsătorită şi mamă, poate a văzut toţi paşii anteriori şi zilele ei de început ca pe un itinerar, în sfârşit lesne de înţeles, care conducea la noaptea cu mine, infidelă, dar fără împlinire. Iar eu, la rândul meu, trebuie să o fi văzut ca pe cineva apărut în zilele mele numai pentru a muri lângă mine şi a-mi provoca această vrajă, ce stranie misiune sau îndatorire este aceasta, să apară şi să dispară ca eu să fac alţi paşi, pe care nu i-aş fi făcut – firul continuităţii neîntrerupt, firul meu de mătase încă intact, dar fără ghid -, să-mi fac griji pentru un copil şi să caut un anunţ mortuar şi să asist disimulând la o înmormântare în faţa unui mormânt din 1914 şi să ascult, o dată şi încă o dată, o casetă („sigur că nu spune prea multe despre cheful tău de a fi cu mine, dacă vrei mai pot să trec pentru o clipă, tipul nu pare rău deloc, dar fie, nu este om de litere, nu-ţi face iluzii, povero me, aici lucrurile nu stau aşa de bine ca el să fie de negăsit, aşa că facem cum spui tu, putem să ne întâlnim luni sau marţi, bună, eu sunt, lăsaţi-mi un pic de şuncă, te rog, te rog”; şi plâns), ca să mă amestec fără nici o intenţie şi pe ascuns în vieţile altor persoane, pe care nici măcar nu le cunosc, de parcă aş fi un spion care ignoră ceea ce trebuie să afle –dacă trebuie să afle ceva- şi care, în schimb, îşi pune în pericol propriul secret tocmai în faţa celor care ar trebui să o facă cel mai puţin, chiar dacă nici ei nu ştiu că are un secret care îi priveşte; ca să-l păstrez între timp şi să scriu acum cuvintele pe care ..." ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Această încercare de a completa piesa necunoscută dintr-un puzzle pentru Eduardo, soţul Martei, se combină în mod ciudat cu tot felul de scăpări de memorie, Victor însuşi, ca narator chiar, fiind un observator în care nu poţi avea încredere, căruia îi scapă lucruri, fie din neatenţie, fie pentru că e cu mintea complet aiurea. Ca la final, completarea adusă de Eduardo puzzle-ului unde Victor se presupunea că este piesa lipsă să dea o cu totul altă dimensiune întregii situaţii [nu voi adăuga aici nimic pentru că ar fi un spoiler de neiertat, dar să vă puneţi centura de siguranţă lecturistică atunci când ajungeţi la scena discuţiei dintre cei doi].

Cititorul trebuie să fie atent la detalii. Chiar dacă titlul cărţii nu are un sens evident, paginile sunt presărate cu referinţe la situaţii conflictuale, de la obsedanta imagine a avioanelor-jucărie atârnate de tavan în camera copilului Martei până la "Richard al III-lea" care e dat la televizor după dubioasa întâlnire cu Celia (fosta nevastă a lui Victor) sau cu o prostituată care seamănă izbitor de mult cu aceasta şi care făcuse mişto de el când îi spusese că-l cheamă Javier (!).

Un exemplu pentru a vă da seama cât de atent trebuie să vânaţi detaliile în carte:
"Am lucrat alături de Tellez restul săptămânii iar duminică m-am dus cu Ruiberriz de Torres la curse, gândindu-mă că acum puteam deja să-l răsplătesc pentru intervenţiile lui, să-mi plătesc datoria faţă de el şi să-i povestesc ce mi se întâmplase cu o necunoscută cu mai bine de o lună înainte, povestea îl va distra, pur şi simplu, într-un anumit sens o va invidia: de-ar fi fost a lui istorisirea, ar fi răspândit-o de la început în cele patru vânturi şi ar fi fost o naraţiune între macabru şi burlesc, deopotrivă comic şi tenebros, moartea oribilă şi moartea ridicolă, un lucru care atunci când se întâmplă nu este nici grosolan, nici elevat, nici amuzant, nici trist, poate deveni orice când este povestit, lumea depinde de povestitorii ei şi, de asemenea, de cei care aud povestea şi o condiţionează uneori, eu însumi nu îndrăznisem să i-o povestesc pe a mea lui Ruiberriz altfel decât o făcusem, în timp ce se desfăşurau cele două prime curse neînsemnate, adică în acelaşi ton tenebros şi burlesc, întrerupându-ne fără probleme pentru a urmări liniile drepte cu binoclurile noastre, mergând de la gradenuri la padoc şi de la padoc la bar şi de acolo la pariuri şi din nou la gradenuri, nimic nu se potriveşte de două ori în acelaşi fel, nici cu aceleaşi cuvinte, nici măcar povestitorul nu este unic pentru fiecare situaţie, chiar dacă rămâne acelaşi."

sâmbătă, 21 martie 2015

Ed Teja -"Imitand arta"

Atunci când începi să citeşti o povestire atât de subţire ca număr de pagini nu ai aşteptări foarte mari. Comfortul de cititor este păstrat şi de aerul de vacanţă al subiectului unde un scriitor se refugiază într-un sat thailandez uitat pe o insulă ocolită de turişti pentru a-şi regăsi liniştea şi ruperea de lume necesare inspiraţiei unei cărţi care să dea pe spate un editor pretenţios.
Până când o multitudine de posibilităţi ficţionale şi existenţiale se deschide brusc de la simple conversaţii într-un bar cu "fete". Poate o poveste să pună în mişcare realitatea, să declanşeze un semnal de alarmă în cineva care se regăseşte în ea sau este o simplă coincidenţă? Scriitorul îşi încearcă talentul ghicind povestea celuilalt într-un exerciţiu de desconspirare sau este vorba de noroc? Pot oamenii întâlniţi întâmplător să ştie mai bine ce înseamnă o carte atrăgătoare pentru public decât un scriitor "profesionist". Este ficţiunea suficientă sau trebuie să urmezi drumurile haotice ale existenţei pentru a descoperi povestea perfectă? Este o poveste suficientă pentru a dovedi pe cineva vinovat? Poate ficţiunea să ofere soluţia pentru a ieşi din dilema cauzată de ficţiunea însăşi?
O povestire scurtă, dar compactă, dând naştere la o vânzoleală ameţitoare de posibilităţi în care te poate arunca imaginaţia, căutarea unui subiect de carte.

luni, 16 martie 2015

In Braşov





Am petrecut o săptămână la Braşov. Stiu, este un loc prea aglomerat, scump şi mainstream şi pentru gusturile mele, dar a fost plăcut.


Observaţii de Braşov:
-lumea îţi zâmbeşte şi vorbeşte cu tine pe stradă
-este oraşul unde am văzut cele mai multe cupluri cu diferenţă mare de vârstă între cei doi
-toţi copiii de acolo sunt zănateci (în bunul sens al cuvântului, bineînţeles)





-unei doamne în vârstă i-a sunat mobilul: Edith Piaf „La vie en rose”
-am mâncat la un restaurant cu specific mexican-unguresc (!); mâncare foarte bună, de altfel
-biserica ortodoxă din Piaţa Sfatului are o curte interioară superbă (asemănătoare cu cea de la Stavropeoleos din Bucureşti) unde mirosea ademenitor a şniţele.

Braşovul e foarte plăcut în timpul săptămânii.

luni, 9 martie 2015

Lisa Rogak -"Angry Optimist. The Life and Times of Jon Stewart"

Cum tocmai realizatorul meu preferat de emisiuni-pamflet, Jon Stewart, a anunţat că, din toamnă, nu-şi va prelungi contractul pentru emisiunea "The Daily Show", m-am gândit să-mi fac timp pentru audiobook-ul cu biografia lui.
Nu este o biografie excepţională, dar e intersantă, mai ales dacă îţi place Jon Stewart. Afli tot felul de situaţii dubioase şi amuzante din tinereţea lui, povestea relaţiilor cu diferiţi colaboratori (cum ar fi prietenia lui cu Colbert), faux-pas-urile pe care, inevitabil, le-a făcut în carieră şi te simţi mai bine când ştii că şi un introvertit ("social hermit" cum spune în carte) poate face o emisiune de divertisment (de calitate chiar). Asta ca să fim în temă cu toate semnalele de alarmă trase că, vai, ce discriminaţi sunt introvertiţii în societatea radical extrovertită din zilele noastre.

sâmbătă, 7 martie 2015

Mihail Sişkin -"Scrisorar"

"Scrisorar" este (după cum probabil nu surprinde pe nimeni după ce citeşte titlul) un roman epistolar între Volodia, soldat rus plecat pe front, şi Saşa, iubita rămasă acasă. Trebuie să rezistaţi cu stoicism primele zeci de pagini în care scrisorile celor doi sunt pline de detalii fizice (ce se doresc inedite, fără însă a şi reuşi) ale dragostei lor. Aduce cu filmul "To The Wonder" al lui Malick. Cu mâna iubitei contre-jour care mângâie spicele dintr-un lan şi altele asemnea.
După ce treceţi de partea aceasta de reclamă la ciocolată în formă de inimioare, romanul devine interesant, încep să se contureze unele idei noi, avem şocul realizării că cei doi iubiţi nici măcar nu sunt în acelaşi plan temporal (el a fost trimis într-un război de la începutul secolului 20, în timp ce ea trăieşte clar în timpuri mai actuale).
Aceasta este una dintre ideile mele preferate din carte. Stiţi situaţiile acelea în care dragostea dintre doi oameni nu este posibilă pentru că între er i s-a întâmplat să fie o incompatibilitate de dată de naştere? Mă rog, în zilele noastre, diferenţa de vârstă la un cuplu este mai flexibilă, dar orişicât...

"Despre ce tot vorbesc? Despre faptul că nu avem timp.
Ei, sigur, există ore şi minute, dar timpul suntem noi. Oare timpul există în afara noastră? Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Si vectorii. Deci timpul este un fel de boală a cosmosului. Apoi cosmosul o să se răfuiască cu noi, noi o să dispărem şi o să urmeze insănătoşirea. Timpul o să treacă precum amigdalita.
Dar moartea este lupta cosmosului cu timpul, cu noi. Si ce înseamnă cosmos? In greacă înseamnă ordine, frumuseţe, armonie. Moartea este apărarea frumuseţii şi armoniei generale faţă de noi, de haosul nostru.
Dar noi ne opunem.
Timpul este o boală pentru cosmos, iar pentru noi arborele vieţii."

Sişkin ne propune un schimb de scrisori între două persoane care, temporal vorbind, nu prea aveau cum să se întâlnească –dar de ce ar fi asta o piedică în dragostea lor?! Doar pentru că sufletul-pereche cum ar veni e mort atunci când te-ai născut tu, asta ar însemna că între voi nu poate exista nici o legătura? Cel puţin în literatură poate exista. Si cred că asta face Sişkin în "Scrisorar", unde timpul se măsoară nu în zile, luni, ani, ci în frecvenţa scrisorilor.
Dar, pe de altă parte, aici intervine ceea nu mi-a plăcut la roman: cei doi nu par să comunice; în ciuda faptului că ei îşi vorbesc (în scris) în afara timpului, există totuşi o ruptură, o încapsulare în propria singurătate a fiecăruia, o imposibilitate de a fi împreună, deşi timpul este într-o oarecare măsură anulat.
Poate sunt eu prea siropoasă (deşi cartea lui Sişkin este mai puternică tocmai la acest nivel sentimental), dar nu prea am gustat inconsistenţa între dorinţa de a arăta că timpul devine irelevant pentru afinităţile dintre oameni şi nepotrivirile de dialog care, per total, par să dezvolte două poveşti paralele, nu convergente. Temele sunt frumoase, complexe –războiul este ceva urât, viaţa e cea care contează etc.- dar nu este suficient pentru a crea un roman convingător.

"Uneori, toate acestea îmi dau impresia unui bal mascat bizar –toate aceste uniforme, podoabe, caschete, turbane. Pe vremuri, oamenii se costumau la carnaval pentru a păcăli moartea. Nu asta facem şi noi aici?"

"Hrisostomi din toate vremurile şi ai tuturor popoarelor ne-au asigurat că scrisul nu cunoaşte moartea, că e singura modalitate de comunicare a morţilor, a viilor şi a celor nenăscuţi –şi eu i-am crezut. Eram convins că numai cuvintele mele vor rămâne după mine, efemerul, clipa vor fi aruncate în groapa puturoasă din cimitirul bunicii, şi de aceea cele scrise de mine erau partea cea mai importantă, primordială a mea."  

"Saşenka, acolo unde e moartea, unde te trimit să omori, mereu e multă minciună. Stii ce cred acum despre toate astea? De fapt, nu este important să fii învingător sau învins, singura victorie în război este să rămâi în viaţă."

duminică, 1 martie 2015

P. Bertetto -"Introduzione alla storia del cinema. Autori, film, correnti"

Incă nu am găsit formula potrivită în care să vorbesc despre cărţi de non-belestristică, aşa că nu voi spune multe lucruri despre această carte. Este o istorie a cinema-ului bine scrisă, riguroasă, obligatorie pentru cineva pasionat de subiectul filmelor, alcătuită din capitole scrise de diverşi specialişti în domeniu, acoperind mai ales cinema-ul (nord) american şi european (cu bonus Rusia şi Japonia, tangenţial atinsă India), cu un interesant capitol la sfârşit despre documentar (slăbuţ însă la capitolul animaţie unde este menţionat în special Disney). Analiza filmelor şi a tendinţelor este mai detaliată până la sfârşitul anilor `70.