Herman Koch -"Cina"

 

Marieke Lucas Rijneveld -"Nelinistea serii"

 

După moartea fiului cel mare într-un accident pe un lac înghețat, doi părinți nu știu cum să facă față pierderii și se lasă copleșiți și dezbinați de sentimentele de vinovăție, în timp ce ceilalți trei copii ai lor încearcă cu resursele lor limitate de înțelegere să repare familia. Narațiunea e spusă de fiica lor mijlocie care descrie la persoana I prezent, dând întregii povestiri o notă foarte agresivă de intimitate, ritualurile obsesiv-compulsive și jocurile de o cruzime neobișnuită cu care copiii familiei încearcă să invoce normalitatea înapoi în viața lor și să integreze realitatea morții. Deși teoriile și soluțiile cu care vin copiii pentru a reface coerența lumii în care trăiesc sunt de multe ori amuzante în naivitatea lor, mai ales datorită acelei tendințe copilărești de a da lucrurilor o semnificație literală, cartea este de o tristețe sfâșietoare. 

"Seara totul e rece aici: ograda, tăcerea dintre tata și mama, inimile noastre, salata de boeuf de pâine."  

"Aici, în sat, toste se întâmplă astfel: oamenii se îndrăgostesc din greșeală, cumpără din greșeală carnea care nu trebuie, își uită din greșeală cartea cu cântece bisericești, sunt taciturni din greșeală."  

"Pupatul e ceva pentru oamenii bătrâni, ăștia o fac când nu-și mai pot găsi cuvintele, atunci își astupă gurile unii altora."  

"Eu n-am probleme decât cu negrul de sub unghii. După părerea Hannei, ți se adună acolo dacă te gândești prea des la moarte."

Cees Nooteboom - Urmãtoarea poveste

Herman Mussert se trezește într-o dimineaţã într-o camerã de hotel din Lisabona, deși adormise în patul lui din Amsterdam. Mussert, care aratã ca Socrate, adicã la fel de urât, este profesor de „limbi moarte”, greaca mai exact, dar în ultimul timp se bucurã de statutul de autor de ghiduri turistice ascuns în spatele unui pseudonim.
Iși dã seama cã trebuie sã retrãiascã un episod de iubire din tinereţe, în urmã cu 20 de ani. De fapt, un episod de douã iubiri: una carnalã, cealaltã idealizatã, dar ambele conectate într-un mod foarte complicat, fãcut posibil prin incapacitatea lui Herman de a relaţiona cu ceilalţi oameni, dimensiunea lui preferatã fiind cea literarã (bineînţeles, într-o limbã care nu mai este de mult folositã pentru comunicare, ca latina sau greaca veche).

"Cu alte cuvinte, apropierea intimã a unui trup de femeie mã transformã într-una din cele mai vulnerabile fãpturi, ceea ce înseamnã cã [...] m-am ţinut departe de acele activitãţi despre care toţi vorbesc fãrã contenire și care [...] se potrivesc mai degrabã regnului animal decât oamenilor, preocupaţi de lucrurile mai puţin palpabile ale existenţei, mai cu seamã cã în asemenea situaţii tocmai activitatea tactilã îmi dãdea cea mai mare bãtaie de cap. Gesturile mele aveau ceva din bâjbâiala înfriguratã a unui orb, cãci, deși știam prea bine cam pe unde trebuiau sã îmi ajungã mâinile, eu tot continuam sã caut, ochii refuzând cu îndãrãtnicire sã colaboreze câtã vreme cei doi sclavi din sticlã rotundã nu se gãseau prin preajmã. Tot ce vedeam [...] era o suprafaţã mai mult sau mai puţin rozã, împãnatã ici și colo –în mod vizibil (!) – cu excrescenţe bizare ori pete mai întunecate. Insã ceea ce mã irita cel mai mult era faptul cã mâinile mele nevinovate, care în asemenea cazuri [...] nu urmãreau altceva decât sã mã ajute, tocmai ele erau acuzate de brutalitate, impertinenţã, grosolãnie, ca și cum ar fi fost niște pângãritori de copii, scãpaţi dintr-un azil."

In spatele sarcasmului, a pesimismului, a negativismului, descoperim totuși un personaj interesant, tandru și candid.

"...devenisem un maestru al așa-numitului „dat afarã”, așa încât anturajul meu se limitã în cele din urmã la acele fiinţe umane de sex feminin care îmi împãrtãșeau întrutotul opiniile. Ceai, simpatie, necesitate, iar apoi foșnetul foilor întoarse. Femei roșcate, în stare sã imite un mârâit îmbufnat, atotștiutoare în privinţa gândacilor necrofori și a cavitãţilor în care se depun ouãle, nu fãceau parte din aceastã categorie, mai ales atunci când se rostogoleau cu pisica mea în braţe pe tot divanul într-o succesiune unduitoare de pântece, sâni, braţe întinse, ochi verzi surâzãtori, mã trãgeau înspre ele, îmi luau ochelarii, se dezbrãcau –dupã cum reieșea din schimbarea culorilor în ceaţa câmpului meu vizual- și spuneau tot felul de vorbe pe care nu le puteam pricepe. Poate chiar și eu am spus în acea searã lucruri pe care oamenii le spun în asemenea împrejurãri; nu mai știu decât cã totul se schimba neîncetat și cã, prin urmare, ceea ce se întâmpla trebuie sã fi fost ceva asemãnãtor fericirii. La sfârșit, mã simţeam ca și cum aș fi traversat înot Canalul Mânecii. Mi-am recãpãtat ochelarii și am vãzut cum pleacã, fãcându-mi cu mâna. Liliac se uita la mine de parcã ar fi stat sã-mi vorbeascã, iar eu am golit o jumãtate de sticlã de Calvados și am cântat la pian Ritorno d’Ulisse in patria pânã când vecinii de jos au început sã izbeascã în tavan. Amintirea voluptãţii este lucrul cel mai vag cu putinţã; de îndatã ce plãcerea nu mai existã decât în gând, ea se transformã în contrariul ei, adicã absenţa voluptãţii, devenind astfel de neînchipuit. Stiu cã în seara aceea mi-a apãrut dintr-o datã propria-mi imagine, un bãrbat singur într-un cuib, înconjurat de alţii, invizibili, în cuiburile din jur, și zeci de mii de pagini în care erau descrise aceleași și totuși altfel de sentimente ale unor fiinţe reale ori fictive. M-a cuprins emoţia. Niciodatã n-aveam sã scriu nici mãcar una dintre acele pagini, dar senzaţia avutã în orele trecute nu putea sã mi-o mai ia nimeni [...] „Vãzusem” nu-i cuvântul potrivit. „Auzisem”. Ea scosese un sunet strãin acestei lumi, un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodatã. Era scâncetul unui copil și totodatã un ţipãt de durere –un sunet pe care nici un cuvânt nu-l poate descrie. In locul de unde venea acesta, viaţa nu era cu putinţã."

Este un vis, o halucinaţie sau o întoarcere în timp dinaintea morţii? In esenţã, rãspunsul este irelevant. Miezul poveștii conţine reflecţii asupra amintirilor noastre, a îmbinãrii iubirii cu moartea, a dezamãgirilor existenţiale.

"Viaţa este o gãleatã de rahat, din ce în ce mai plinã, pe care trebuie sã o cãrãm cu noi pânã la capãt. Se pare cã fraza aparţine Sfântului Augustin [...] Ar fi trebuit sã uit aceastã femeie de mult, cãci întâmplarea este veche. Tristeţea se cuvine a se întipãri pe chip, nu în memorie. Si apoi, memoria este ceva depãșit. Abia dacã mai auzi ceva despre ea. Si mai este și mic-burghezã. De douãzeci de ani nu am mai simţit întristare."