Ion Nistor -"Istoria Basarabiei"

 

Michio Kaku -"Viitorul omenirii"

 

O carte foarte interesantă care dezbate ce șanse avem ca să ne mutăm pe alte planete când Pământul nu va mai fi prielnic pentru viață.

"Geneticienii au observat că, în mod curios, oricare doi oameni au ADN-ul aproape identic. În schimb, între doi cimpanzei sunt mai multe diferențe genetice decât am găsi la întreaga populație umană. O explicație matematică a acestui fenomen ar fi supoziția potrivit căreia, în momentul exploziei, cei mai mulți oameni au pierit, rămânând doar câțiva -cam două mii. Într-un mod remarcabil, acești indivizi murdari și jerpeliți aveau să devină Adamii și Evele ancestrale care vor popula în cele din urmă întreaga planetă. Noi, toți, suntem aproape niște clone unii pentru alții, frați și surori coborâți dintr-un grup minuscul de oameni viguroși, care ar fi încăput lejer în sala de dans a unui hotel modern. [...] 

Mi-am amintit de asta în 1992, când am auzit știrea uluitoare potrivit căreia, pentru prima dată, s-a descoperit o planetă aflată pe orbita unei stele îndepărtate. Cu această descoperire, astronomii puteau dovedi că există planete dincolo de sistemul nostru solar. Aceasta a fost o schimbare de paradigmă importantă pentru înțelegerea universului. Dar următorul pasaj din știre m-a întristat: această planetă se afla pe orbita unei stele moarte, un pulsar, care explodase într-o supernova, omorând probabil tot ce ar fi putut să trăiască pe acea planetă. Nicio făptură vie cunoscută de știință nu poate rezista la explozia nimicitoare de energie nucleară a unei stele apropiate. Apoi mi-am imaginat o civilizație pe acea planetă, conștientă că steaua-mamă urma să moară, trudind cu febrilitate să asambleze o armada uriașă de nave spațiale care să transporte populația spre un alt sistem stelar. [...]

Este la fel de inevitabil ca legile fizicii faptul că într-o zi omenirea se va confrunta cu un tip de eveniment capabil să-i provoace extincția. Dar vom avea noi, la fel ca strămoșii noștri, ambiția și hotărârea de a supraviețui și chiar de a prospera? Dacă am trece în revistă toate formele de viață care au existat vreodată pe Pământ, de la bacteriile microscopice la pădurile impunătoare, de la dinozaurii greoi la oamenii întreprinzători, am constata că peste 99,9% dintre ele au dispărut. Aceasta înseamnă că extincția este norma, că șansele ne sunt deja exgtrem de potrivnice. [...] Milioane de specii au apărut înaintea noastră, au avut perioada lor de glorie și apoi, după o perioadă de declin, au dispărut. Asta este povestea vieții. [...] 

Istoria grandioasă a vieții pe Pământ ne arată că, în confruntarea cu un mediu ostil, organismele pot avea una din trei sorți posibile. Pot părăsi mediul, se pot adapta la acesta sau vor muri. Dar, dacă privim suficient de departe în viitor, ne vom confrunta în final cu un dezastru atât de mare, încât adaptarea va fi practic imposibilă. Ori părăsim Pământul, ori pierim. Nu există altă variantă."

"Ideea de a exploata resursele de pe asteroizi nu este chiar atât de absurdă pe cât ar putea să pară. De fapt, cunoaștem o mulțime de lucruri despre compoziția lor deoarece unii dintre ei au lovit Pământul. Ei sunt formați din fier, nichel, carbon și cobalt, dar conțin și cantități semnificative de pământuri rare și metale prețioase cum ar fi platină, paladiu, rodiu, ruteniu, iridiu și osmiu. Aceste elemente se găsesc în stare naturală și pe Pământ, dar sunt rare și foarte scumpe. Pe măsură ce rezervele de pe planeta noastră se vor epuiza în următoarele decenii, va deveni convenabil să le aducem din centura de asteroizi. Iar dacă putem devia un asteroid astfel încât să se înscrie pe orbita lunară, vom putea să-i valorificăm resursele după bunul nostru plac."

"Fizicienii cred că în momentul Big Bangului universul se afla într-o simetrie perfectă și că existau cantități egale de materie și antimaterie. Dacă așa ar fi stat lucrurile, anihilarea dintre cele două ar fi fost perfectă și completă, iar universul trebuia să fie acum alcătuit din radiație pură. Și totuși iată-ne aici, făcuți din materie, care nici n-ar mai trebui să existe. Însăși existența noastră sfidează fizica modernă.

Încă nu am reușit să aflăm de ce există mai multă materie decât antimaterie în univers. Doar zece miliardimi din materia originară a universului timpuriu a supraviețuit acestei explozii, iar noi facem parte din ea. Potrivit teoriei principale, simetria perfectă dintre materie și antimaterie din momentul Big Bangului a fost tulburată de ceva, dar nu știm ce-a fost. Un Premiu Nobel îl așteaptă pe cel care va rezolva această problemă."

Constantin Bacalbaşa -"Bucureştii de altãdatã"

 

Cartea aceasta a venit ca o mare surprizã pentru mine. Nu mã aşteptam sã-mi placã atât de mult. E ca şi cum ai citi contul FB al cuiva de acum 100 de ani. Iar lucrurile pe care le discutã sunt înfricoşãtor de actuale. Acel "altã datã" are o dozã mare de ironie neintenţionatã. Sã-ţi dai seama cã lumea în care trãieşti, structural, nu s-a schimbat de 150 de ani... asta îţi dã serios de gândit. 

Postãrile FB care mi-au atras atenţia din anii 1880:

-partea neseriozitãţilor

1. Am gãsit trei mari bad ass guys. In ordinea preferinţei mele: Mihail Kogãlniceanu (doamne, ştiţi cu câtã eleganţã folosea gagiul ãsta subjonctivul în francezã?! de citit şi luat aminte; public speaking-ul din zilele noastre este o fantomã jigãritã faţã de cum rupea stilul Kogãlniceanu), C. A. Rosetti (avea nenea ãsta nişte idei progresiste... te lingi pe degete; Ion Brãtianu şi regele nu ştiau ce i-a lovit când deschidea Rosetti gura cu vreo propunere liberalã şi democraticã de-a lui; exemple de propuneri: independenţa justiţiei, inamovibilitatea magistraților, salarii triple pentru magistraţi, libertatea totalã a presei -chiar şi regele sã poatã fi criticat), Tache Ionescu (un finuţ promiţãtor). 

2. Soldaţii ruşi au dat buzna la publicaţiile socialiste de pe la noi (traduse la greu din francezã) pentru cã aici aveam libertate de exprimare. Conducerea armatei ruseşti a fost cam nemulţumitã de acest aspect, dar csf ncsf. 

Oricum, ofiţerii ruşi i-au învãţat pe români diverse mânãrii financiare. Si au lãsat mulţi bani în Bucuresti, bani care au fost folosiţi la iniţierea unor proiecte edilitare (cum ar fi amenajarea cursului Dâmbovitei şi a canalizãrii).

Insã rubla a trecut printr-un proces accentuat (şi controlat) de devalorizare, iar mulţi au profitat pe seama neştiutorilor (care erau, evident, cei mai mulţi). Cam cum s-a întãmplat de curând cu creditele în CHF. 

3. Aveam şi ziare care publicau articole mondene de mare succes (de genul emisiunilor "Ai stil"). VIP-ul era un tip Claymoor (fiul poetului Iancu Vãcãrescu!) care analiza si comenta petrecerile, ţoalele, care cu cine s-a mai afişat etc. 

4. Selecţii din meniul restaurantului Hugues (btw, în materie de high life sunt fanã familia Marghiloman). Dupã cum se minuna o prietenã: mãi, oamenii ãştia nici mãcar nu aveau frigidere.

"Turtle-soup, Consomé Royal, Paris-bouchées, Homard à l'américaine, Côtes de moutons pré-salés sauce Béarnaise, Ragoût de perdreaux à la Lucullus, Terrine de foie gras, Truffes au Champagne, Punch glacé, Chapons truffés, Pieds de céleri, Asperges en branches sauce Hollandaise, Gâteau Espagnol, Café, liqueurs, Fine Champagne 1855, Johanisberg Cabinet (cave Metternich), Chateau Lafitte, G. H. Mumm et Roederer frappé"

5. Plimbãrile cu trãsura pe bulevard doar de dragul afişãrii la şosea erau obligatorii. Cam ca plimbãrile cu decapotabila pe Dorobanţi din zilele noastre.

6. Un scandal monden s-a lãsat cu proces. Pentru cã au venit mulţi gurã-cascã în sala de judecatã, procesul a fost mutat de la Tribunal în sala teatrului Orfeu din strada Câmpineanu. 

7. Foloseau verbul "a se reveliona". Adicã: unde ai revelionat anul ãsta? Pãcat cã s-a pierdut verbul acesta. DOOM mãcelãrind limba românã de 100+ de ani. 

8. Gazarea manifestanţilor se practica şi atunci. Doar cã sub altã formã. Erau chemaţi mãturãtorii care sã facã atâta praf încât sã-i împrãştie pe demonstranţi.

9. Pentru cã era de-acolo, Bacalbaşa vorbeşte pe larg despre protestele şi grevele studenţilor. Viaţa de student era la fel de palpitantã şi atunci. Ba chiar cred cã era mai mişto. Ei au aruncat cu petarde într-un profesor. Mi-aş fi dorit sã se fi pãstrat acest obicei. Mã rog, au aruncat şi-n jandarmi cu ardei pisat...

Manifestanţii studenţi sunt închişi la Vãcãreşti (vreo 5 zile, unde conservatorii le-au trimis, oricum, glovo cu caviar şi şampanie -şi asta nu e o metaforã, ãia chiar primeau şampanie la închisoare) dupã ce l-au înjurat pe Ion Brãtianu pe Calea Victoriei. Dupã ce au ieşit din închisoare paznicul care i-a avut în grijã li s-a alãturat pentru cã i-a plãcut maxim stilul lor de viaţã. 

Evident, studenţii erau sãraci şi pe-atunci. Atât de sãraci încât uneori trebuiau sã se angajeze la stat (:)) Ca sã vã faceţi o idee: studenţii plãteau 40 de lei pe lunã la bodega unei anumite madam Caliopi pentru douã feluri de mâncare la micul dejun şi alte douã la prânz. Salariul unui student angajat la stat era cam de 100 de lei. Dar dacã petreceau noaptea cu madam Caliopi primeau porţii mai generoase la masã... 10 beri erau 5 lei. 

-partea seriozitãţilor

1. atitudinea marilor puteri occidentale faţã de situaţia şi drepturile ţãrilor din Balcani dupã ceea ce pentru noi a fost Rãzboiul de Independenţã reprezintã punctul de plecare pentru primul rãzboi mondial. Si nu e vorba de karma. E vorba de decizii proaste, orgoliu, îngustimea perspectivei asupra lumii şi incapacitatea de a gândi lucrurile pe termen lung. 

2. complexitatea situației evreilor. Oferã o perspectivã interesantã asupra amestecului de sentimente pe care societatea îl avea (şi cred cã încã îl mai are, doar cã ne auto-cenzurãm public pe bazã de political corectness) faţã de minoritatea evreiascã. 

3. Tentativele de reformã a diverselor instituţii de stat eşuau la fel de lamentabil ca în zilele noastre. Prefecţii erau foarte supãraţi de încercãrile insistente de a aduce tineri, mai ales şcoliţi prin strãinãtate, în funcţia de sub-prefecţi.

4. Boierii şi-au cam meritat soarta.

"Boierii conservatori erau luptãtori de sezon. Luptau primãvara şi iarna, însã când venea vara plecau la Paris, în Elvetia, în Italia sau pe la moşii; nu erau mulţi cari şi-ar fi jertfit petrecerile din staţiile balneare sau din capitala Franţei pentru ca sã asude la munca politicã din Bucuresti."

Pargrafele care mi-au dat de gândit. Si asupra cãrora încã mai reflectez:

"Dacã cercetãm lista, constatãm cã aceastã generaţie -din care fac parte şi eu- n-a dat prea mulţi fruntaşi. In afarã de un ministru plenipotenţiar, de doi directori generali ai Serviciului sanitar şi un medic general, toţi ceilalţi au rãmas pe trepte de mijloc. Câţiva parlamentari, câţiva funcţionari superiori, câţiva profesori secundari şi atâta tot. Nu gãsesc înscris numele nici unuia printre oamenii cari, în aceastã ţarã, au stat in fruntea statului. 

[...] Sã fie pentru cã nici unul din studenţii aceştia n-au avut inteligenţa, cultura sau celelalte însuşiri care disting pe fruntaşii unui popor? Desigur, nu. Altei împrejurãri se datoreşte aceastã rãmânere în urmã. 

Rareori un student al unei universitãţi din ţarã poate ajunge în România pe rândurile dintâi. Spre a înainta şi ajunge, se cere lustrul strãinãtãţii. Titlul de doctor sau de licenţiat al unei facultãţi apusene, cât şi aureola frecventãrii unei şcoli superioare din strãinãtatea civilizatã au fost la noi întotdeauna certificatele neapãrate cu care numai s-a putut impune un om nou. 

Dar se vede şi contactul cu moravurile, cu spiritul, cu felul de a se purta şi de a gândi al oamenilor din apusul cult dã omului o înfãţişare şi o autoritate deosebitã, calitãţi care-l pun, de fapt, deasupra acelora cari -deşi de multe ori cu mult mai inteligenţi- numai din faptul cã n-au iesit din ascunzãtoarea ţãrii lor sunt lãsaţi pe planul al doilea. 

Vizitarea lumii din afarã, educarea într-un mediu superior ca orizont moral şi ca înãlţare sufleteascã, complecteazã personalitatea aceluia care este destinat a fi conducãtor. 

A rãmâne în ţarã -a însemnat aici, în România- o cauzã de inferioritate. Atingerea cu mentalitatea şi cu sufletul superior al omenirii mai desãvârşite ca moral, educaţiune şi culturã, dacã nu desãvârşeşte întotdeauna, dar purificã şi înalţã.

Dar mai este un motiv, hotãrâtor motiv acesta: aproape toţi studenţii cari au stat în fruntea mişcãrii de la 1884 au fost naturi independente, pe când, spre a ajunge în România -afarã de excepţii norocoase- se cer spinãri încovoiate."

"Partidul socialist începe sã ia fiinţã în Bucureşti. Suntem un mãnunchi de tineri hotãrâţi sã începem lupta în aceastã îndrumare. Dar socialismul nostru nu este încã bine definit. E un amestec de idei umanitare, generoase şi democratice, doctrina socialistã n-o întelegeam încã, de aceea dintre toţi tinerii studenţi cari au inaugurat mişcarea la 1884, absolut nici unul n-a rãmas în rândurile socialiştilor. 

De altfel, elementul muncitoresc lipsea cu desãvârşire atunci. 

Intr-o searã, doctoranzii Stãuceanu şi Manicea îmi spun cã o întrunire secretã şi cu caracter socialist se va ține la spitalul Filantropia. Mã duc. [...] Fiindcã pentru istorie trebuie sã se ştie cã mişcarea socialistã bucureşteanã, îmbolditã de începuturile socialiste de la Iaşi, n-a început nici din pãtura muncitoare, nici din cauza mizeriei lumii lucrãtoare, ci din spitale. 

[...] Ni se anunţã o mare noutate: un nihilist rus din cei mai de frunte va fi printre noi. [...] erea Costicã Dobrogeanu, devenit mai târziu Gherea în literaturã."

Judith E. Walsh -"A Brief History of India"

 

Robert D. Kaplan -"Butoiul cu pulbere al Asiei"

 

"Nu existã chestiuni filosofice la care sã se poatã cugeta în acest peisaj nou si oarecum steril al secolului XXI. E vorba doar despre putere; despre echilibrul puterii, mai exact. In timp ce limbajul folosit la întâlnirile la nivel înalt din Asia rãmâne unul soft, desfãsurarea de nave de rãzboi în mãrile aflate în disputã rãmâne una hard. Angajãrile militare terestre presupun ocuparea unor zone cu populatie civilã, iar acest lucru conduce adeseori la violãri ale drepturilor omului, drept care politica externã devine o ramurã a studiilor despre Holocaust. Dar utilizarea fortei navale este o problemã strict militarã. Dacã nu se bombardeazã tãrmuri, atunci mortii sunt, de regulã, numai în uniforme militare, drept care nu existã victime per se. In prima parte a secolului XXI, Marea Chinei de Sud va continua sã se afle în miezul geopoliticii, reamintind de Europa Centralã din secolul XX. Dar, spre deosebire de Europa Centralã, ea nu va stârni pasiunile intelectualilor sau ale jurnalistilor. 

Separarea geopoliticii de chestiunile care tin de drepturile omului, îmbinate în Europa secolului XX, plus gradul de abstractizare care înconjoarã domeniul naval în orice situatie vor contribui la a face din Marea Chinei de Sud un tãrâm al analistilor politici si al celor din domeniul apãrãrii, mai degrabã decât al elitelor intelectuale si jurnalistice. Realismul va triumfa, prin urmare, fiindcã el este în mod constient amoral si concentrat pe interese, mai degrabã decât pe valori. Iatã cum va ajunge Marea Chinei de Sud sã simbolizeze o  dilemã umanistã."

"Un oficial de rang înalt al unui stat de coastã la Marea Chinei de Sud mi-a spus de-a dreptul, fãrã menajamente, într-o discutie neoficialã pe care am purtat-o cu el în 2011: "Chinezii nu oferã niciodatã justificãri pentru pretentiile cu care vin. Au o mentalitate ca de Regat de Mijloc si nici nu vor s-audã cã asemenea chestiuni ar putea fi rezolvate la tribunal. China [...] nu ne recunoaste dreptul de a avea propriul nostru platou continental. [...]" Acelasi oficial mai spunea despre China cã se poartã la fel de dur cu o tarã ca Filipinele cum se poartã cu Vietnamul, fiindcã acesta din urmã este angrenat, din punct de vedere istoric si geografic, într-o competitie acerbã cu China, pe când Filipinele nu sunt altceva decât un stat slab, care poate fi intimidat. "[...] China nu face altceva decât sã astepte sã devinã si mai puternicã. Din punct de vedere economic, toate aceste tãri vor ajunge sã fie dominate de China" -sublinia oficialul respectiv-, cu exceptia, bineînteles, a cazului în care însãsi economia chinezã ar da gres." 

"Exceptie fãcând Rãzboiul Rece, în Marea Chinei de Sud se prevede o formã de conflict cu totul diferitã fatã de cele cu care ne-am obisnuit, de la Primul Rãzboi Mondial pânã la rãzboaiele din Irak si Siria. De la începutul secolului XX, cu totii am fost traumatizati de angajãri terestre masive si conventionale, pe de-o parte, si de rãzboaie mai mici, neregulate, murdare, pe de altã parte. De vreme ce ambele situatii au produs pierderi de vieti omenesti civile colosale, rãzboiul [...] a devenit subiectul de discutie al umanistilor la fel de mult cum era si al generalilor. In viitor însã, este foarte posibil sã vedem o formã de conflict mai purã (în Asia de Est, cel putin), limitatã la domeniul naval, despre care gazetele intelectuale, formulatoare de opinie, vor avea prea putin de rumegat -cum ar fi lupta dintre Statele Unite si Uniunea Sovieticã, dar fãrã perspectiva unui rãzboi terestru. Acesta este un scenadiu pozitiv. Pentru cã starea de conflict nu poate fi eliminatã din conditia umanã. O tezã expusã de Machiavelli [...] este aceea cã strea de conflict, dacã este controlatã corespunzãtor, este mai susceptibilã sã genereze un progres uman, decât o stabilitate rigidã. O mare ticsitã de nave de rãzboi nu e de naturã sã împiedice o epocã de mare progres uman în Asia."

"Hanoiul [...] rãmâne un oras al calculelor politice nervoase; acestea sunt riscurile din ziua de astãzi ale unei puteri potentiale de nivel mediu [...], cu o linie lungã de coastã, la întretãierea cãilor maritime cele mai importante si în apropierea unor depozite energetice aflate în largul mãrii. Vietnamul este "principalul protagonist" al disputei în jurul Mãrii Chinei de Sud si-si afirmã asupra celor douã arhipelaguri, Paracel si Spratly, suveranitatea "bazatã pe o realitate istoricã datând cel putin din secolul XVII" [...] "Dacã reusesc sã înfrângã rezistenta Vietnamului, chinezii au câstigat Marea Chinei de Sud", mi-a spus un oficial american. "Malaezia stã cuminte, Bruneiul si-a rezolvat problema cu China, Indonezia nu are o politicã externã bine definitã în aceastã chestiune, Filipinele au prea putine cãrti de jucat, în ciuda unei turbulente ingenioase si a unor asertiuni incendiare, Singapore e capabil, dar nu-i destul de mare."

Altfel spus, numai de Vietnam depinde."

"David Lamb, care a fost corespondent de rãzboi în deceniul 1960 si a revenit în anii 1990, în calitate de corespondent al ziarului Los Angeles Times la Hanoi, scria: "Vietnamezii îi plãceau, pur si simplu, pe americani [...] Pierduserã trei milioane de cetãteni [unul din zece omorât sau rãnit], fuseserã potopiti cu 15 milioane de tone de munitie -de douã ori mai multã decât tot ce a fost lansat asupra Europei si Asiei în al Doilea Rãzboi Mondial -si avuseserã de suportat un rãzboi care a lãsat în urmã sapte milioane de refugiati în Vietnamul de Sud si a distrus industria si infrastructura Vietnamului de Nord. Si totusi -continua el- iatã cã trecuserã peste rãzboi într-un mod în care multi americani nu reusiserã de treacã. Spitalele lor nu erau pline de veterani cu traume post-combat si la ei nu se gãseau monumente nationale de comemorare [...] Scolarii învãtau despre rãzboi numai ca fiind o paginã scurtã în istoria de 2500 de ani a tãrii lor". 

Mai mult decât atât, cinismul si exasperarea  cu care multi europeni si reprezentanti ai stângii americane privesc dintotdeauna Statele Unite lipsesc în Vietnam cu desãvârsire. Punând în câteva cuvinte atitudinea generalã din tara sa, Nguyen Duc Hung, fost ambasador în Canada, mi-a spus: "La fel cum vietnamezii s-au rãspândit spre sud în decursul secolelor, pentru a se autodefini canatiune, si americanii s-au rãspândit spre vest -si asta nu pentru aurul din California, ci pentru libertate."

Cu toate acestea, în timp ce America s-a dovedit cel mult marginalã în trecutul Vietnamului, China s-a dovedit crucialã.  [...]  "Accentul coplesitor al istoriei oficiale vietnameze cade pe rezistentã, aproape fãrã exceptie împotriva Chinei", scrie Robert Templer [...] Teama lor de China este profundã, tocmai pentru cã Vietnamul nu are cum sã scape de îmbrãtisarea vecinului sãu gargantuesc de la nord, a cãrui populatie numãrã de cincisprezece ori mai multi locuitori. Vietnamezii stiu cã geografia dicteazã termenii relatiei dintre ei si China: pot sã câstige câte o bãtãlie, dar apoi trebuie sã dea mereu fuga la Beijing, sã-si plãteascã tributul. Este o situatie strãinã unei natiuni practic insulare, cum este cea americanã."

"Ceea ce nu înseamnã câtusi de putin cã Vietnamul s-a înstrãinat cu totul de China si s-a refugiat în bratele Statelor Unite. Vietnamul este mult prea dependent de China (si, de asemenea, interconectat cu ea), ca sã procedeze astfel. Expertul australian Carlyle Thayer afirmã cã legãturile militare dintre vietnamezi si chinezi s-au dezvoltat în paralel cu cele dintre vietnamezi si americani. In  vreme ce Statele Unite sunt cea mai mare piatã de export pentru produsele vietnameze, Vietnamul importã din China mai multe bunuri decât din oricare altã tarã -bumbac, masini, îngrãsaminte, pesticide, aparaturã electronicã, piele, o multime de bunuri de consum de tot felul. Economia vietnamezã, pur si simplu, n-ar putea functiona fãrã China, chiar dacã, inundând Vietnamul cu produse ieftine, aceasta împiedicã, propriu-zis, dezvoltarea productiei locale. [...] Proximitatea Chinei si faptul cã Statele Unite se gãsesc de partea cealaltã a planetei obligã Vietnamul sã accepte o umilintã de genul distrugerii mediului înconjurãtor provocate de exploatãrile chinezesti de bauxitã din Podisul Central vietnamez luxuriant [...] "Nu putem sã ne mutãm; statistic vorbind, suntem o privincie de-a Chinei", mi-a spus Nguyan Tam Chien, fost ministru-adjunct de Externe."

"Mass-media occidentalã îsi doreste eroi pe care sã-i poatã aplauda sau ticãlosi pe care sã-i poatã demoniza. Lumea realã e diferitã. Nu existã o unitate a bunãtãtii. Un mare conducãtor poate arãta si defecte sinistre. Aceasta este lectia de învãtat de la Mahathir. El a fost cel care a pus pe hartã Malaezia dominatã de musulmani, conferindu-i acestui stat oarecum artificial conceput o identitate nationalã, mai cu seamã în interiorul lumii musulmane, si una dintre consecinte a fost aceea cã i-a pus o stavilã Occidentului. Dinamismul aparte al Malaeziei aflate sub conducerea lui a constituit o parte a povestii epice din spatele declinului relativ al Occidentului.

Stilul de conducere al lui Mahathir a demonstrat cã, asa cum se exprima savantul australian Harold Crouch, "dihotomia precisã dintre "democratie" si "autoritarism" nu pare sã fie aplicabilã". Iar acest regim în mod evident amestecat sau "ambiguu" a condus la "un grad de coerentã care a furnizat bazele unei ordini politice remarcabil de stabile", în ciuda clivajelor etnice si civilizationale din Malaezia si a tulburãrilor politice recente. Reflectând o categorie proprie numai lui, regimul lui Mahathir a devenit deopotrivã "mai represiv si mai sensibil la nevoile oamenilor, cãrora le rezolva problemele chiar în timp ce bãga pumnul în gura opozitiei. Sistemul electoral favoriza guvernul în mod brutal în dauna opozitiei, în conditiile în care alegerile erau contestate viguros si membri ai regimului aveau de purtat lupte grele, pentru a-si pãstra functiile. Mahathir a redus la jumãtate sãrãcia în timpul mandatelor sale. Dar, din cauza unor "clivaje comunitare întretãiate", care amenintau stabilitatea, evolutia unei clase de mijloc modern structurate, eliberatoare prin sine, nu a condus la o democratie deplinã. Dilema regimului a fost aceea cã noua clasã de mijloc rãmânea ferm divizatã pe criterii etnice. O datã în plus, nu exista o unitate a bunãtãtii."

"Da, existã un fel de contract social între aceste popoare si regimurile care le conduc: în schimbul ritmurilor de crestere economicã impresionante, oamenii se declarã de acord sã renunte la dorinta lor fireascã de a-si înlocui conducãtorii. Dar, dacã ritmurile de crestere se mentin la niveluri înalte -ca sã nu mai vorbim de situatia în care se prãbusesc sau mai coboarã putin, cum se întâmplã în ultima vreme-, asemenea contracte sociale nu au cum sã nu devinã caduce. Pentru cã, pe mãsurã ce oamenii ajung la nivelul de trai al clasei de mijloc, ei capãtã acces la cultura si tendintele globale, ceea ce le trezeste dorinta ca libertãtile lor politice sã meargã mânã-n mânã cu cele personale. Iatã de ce capitalismul autoritar poate fi doar o fazã, si nu o solutie viabilã alternativã la democratia occidentalã. De vreme ce Singapore este o ciudãtenie, va trebui sã asteptãm ca rata de crestere a PIB-ului Chinei sã scadã timp de mai multi ani consecutiv sau, dacã nu, sã se mentinã la nivelul la care se aflã în prezent, pânã când suficient de multi chinezi vor cãpãta acces la cultura globalã: numai atunci vom putea formula rãspunsuri la întrebarea dacã democratia reprezintã sau nu supremul triumf  al ratiunii în politicã."

Mircea Eliade -"Istoria credințelor şi ideilor religioase vol 1"

 

"[...] maorii din Noua Zeelandă au ajuns să execute adevărate minunății din lemn sculptat [...] Evident, dificultatea unei lucrări nu face din ea o operă de artă. Astfel, cei care fac modele de corăbii în sticle ar trebui să fie trecuți în rândul celor mai mari artiști. Dar abilitatea tehnică a indigenilor ar trebui să ne ferească de concluzia că lucrările lor par bizare pentru că nu știu să le facă mai bine. Nu nivelul tehnicii lor diferă de al nostru, ci ideile lor. E un lucru pe care e bine să-l conștientizăm încă de la început, pentru că ansamblul istoriei artei nu este relatarea unui marș triumfal spre progresul tehnic, ci istoria unei înlănțuiri de variații în idei și exigențe. Dispunem de dovezi din ce în ce mai clare că, în unele condiții, artiștii indigeni pot să reproducă natura cu tot atâta fidelitate ca și cel mai priceput artist format la o academie. În urmă cu câteva decenii, în Nigeria au fost descoperite câteva capete de bronz, care sunt niște portrete cum nu ne-am putea imagina altele mai convingătoare."

Robert D. Kaplan -"In umbra Europei"

 

"Biblioteca mea este acum o povară. Cuprinde însemnările pe care mi-e teamă să nu le pierd înainte de a le folosi. Astfel, trebuie să aștern pe hârtie cele ce urmează. Apoi pot să mă debarasez de bibliotecă și să continui să mă despart de toate posesiunile lumești -cea mai mare umilință a bătrâneții.

O carte înseamnă libertate; prea multe cărți sunt un obstacol în calea cunoaștetii lumii. Nu mai poți vedea limpede când ai în minte un citat pentru orice priveliște care ți se dezvăluie ochilor.

Cărțile cu coperte cartonate sunt pentru firile sedentare. Am destul de puține, și încă și mai puține ediții princeps. Nimic care să impresioneze un bibliofil. Biblioteca mea constă în principal în ediții broșate roase, pline de însemnări făcute de-a lungul anilor. Dar pentru mine fiecare carte este prețioasă. Un buget mic te face să apreciezi cartea și să cumpănești cu mare grijă ce cumperi. N-am avut o slujbă full-time până la vârsta de cincizeci și trei de ani, apoi am avut mai multe la rând, uneori concomitent. Astfel că, la maturitate, am început să adun tot mai multe cărți, însă fiecare în parte însemna tot mai puțin pentru mine. Cu adevărat importante sunt volumele pe care le-am cumpărat cu decenii în urmă. Nu poți să le uiți așa cum nu poți să uiți niște prieteni vechi cu care ai pierdut legătura, cu toate defectele lor."

Ernst H. Gombrich -"O scurtă istorie a lumii"

Stil: 4/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 5/5

Neagu Djuvara -"Ce au fost boierii mari? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)"

Neagu Djuvara porneşte de la arborele genealogic al propriei familii (al Grădiştenilor) pentru a arăta cam cum au evoluat familiile boiereşti de-a lungul istoriei românilor şi care au fost relațiile dintre acestea.

"Trei factori ar explica, se pare, persistența multi-seculară a nucleului de mari boieri, inclusiv sub domnii de origine străină: mai întâi latifundiile, faptul că cea mai mare parte a pământului arabil din ambele principate era în mâna marii boierimi. In al doilea rând, solidaritatea de clasă a acestei micro-societăți practicând, în ciuda neîncetatelor certuri şi duşmănii, un strâns sistem de endogamie. In sfârşit, precaritatea domniilor, a căror putere, neputându-se sprijini, ca în Occident, pe o burghezie mai înfloritoare în oraşe şi târguri, era silită să se bizuie pe boierime. In aceste împrejurări, domnul fanariot, chiar de ar fi voit să îngenuncheze marea boierime, se afla ca şi înaintaşii săi în neputința de a se lipsi de ea. Pe de o parte, se temea de ea, căci intrigile unei facțiuni de boieri ostili puteau la tot momentul să provoace mazilirea lui la Poartă; pe de alta, nici nu s-ar fi putut lipsi de boierii locului pentru a guverna: cu toate rudele şi clienții săi din Fanar, nu se putea în țară împărți dreptatea, administra județele şi, mai cu seamă, strânge birul fără boierii locului.
A mai fost şi altceva: cu toate că micul grup de familii influente din Fanar practica şi el, pe scară întinsă, endogamia [...], chiar neamurile cele mai cu ifos ale locului căutau alianțe cu familiile boiereşti din țările noastre, din mai multe motive. Mai întâi, aici se respira totuşi un oarecare aer de libertate; la Constantinopol, dacă erai mai aproape de putere, erai şi mai aproape de ştreang sau de securea călăului. Apoi, dacă mai toate familiile fanariote îşi începuseră averea în marele negoț, ele râvneau totuşi, ca orice aristocrație, să-şi afle un temei şi în posesiuni de pământ."

Prima parte a cărții are un puternic caracter teoretic. De aici mi-au atras atenția 3 idei: rolul marilor boieri în istoria noastră (subiectul apare şi în alte cărți de-ale lui Djuvara), descendența pe linie feminină care asigură continuitatea multor familii şi preluarea de către unii boieri a numelui de la moşia cea mai importantă pe care o cumpărau sau o primeau (în general, credeam că se întâmplă invers, boierul dă numele moşiei, dar se pare că mai sunt şi surprize).

"Descendența prin femei [...] joacă un rol însemnat în perenitatea acestei oligarhii. In Tările Române, după expresia franceză, le ventre anoblit (pântecele înnobilează). Constatăm într-adevăr că, mai cu seamă în Tara Românească, mai multe neamuri mari au dăinuit peste veacuri de mai multe ori, prin intermediul femeilor -fără ca să fie nevoie, pare-se, de vreo formalitate juridică sau de încuviințarea voievodului."

Partea a doua urmăreşte destinul propriei familii şi aici găsim mai multe momente simpatice, Neagu Djuvara având adesea plăcerea autoironiei. Cel mai amuzant lucru mi s-a părut cum spune el că ramura Grădiştenilor care a rezistat cel mai mult (din care face, evident, şi el parte) este cea care a irosit banii şi proprietățile facute cu iscusință de celelalte ramuri familiale.

O carte destul de plictisitoare pentru un cititor care nu este neapărat interesat de domeniu, dar care captivează prin stilul specific al lui Djuvara.

"[...] aceşti primi boieri înregistrați de istoria țării, departe de a fi o creație a voievodului, cum unii istorici continuă să vrea să-i prezinte, sunt, dimpotrivă, o putere pe care domnul a găsit-o în fața lui şi de care trebuie să țină socoteală. Sunt stăpânii unor mari domenii cu şerbi şi, la nevoie, cete de ostaşi ori călări ori arcaşi, pregătiți pentru vreme de război. Unii dintre aceşti boieri sunt, foarte probabil, coborâtori din cnezi sau din voievozi regionali pe care unificarea țării, prin alegerea unui mare-voievod, i-a lipsit de o parte din putere şi atribuții şi cărora vodă se vede nevoit să le dea barem un loc de cinste în sfatul țării.
Se cuvine să-i evoc aici şi pe vlastelini, un fel de super-boieri care apar în sfatul domnesc în veacul al XVII-lea."

Yuval Noah Harari -"Sapiens. Scurta istorie a omenirii"

Mi-am luat şi eu audiobook-ul acestei cãrţi care este la mare cãutare acum. Estimez cam 75 de pagini de conţinut interesant. Restul, sunt o umpluturã ca sã iasã best-seller-ul.
Harari este foarte bun pe tema preistoriei (cu sapiens, australus, neanderthal etc.) şi ceea ce mie mi s-a pãrut ideea super interesantã din carte este modul în care progresul ştiinţific pe care îl cunoaşte omenirea în ultima vreme readuce în discuţie supremaţia speciei sapiens de capul cãreia nu a fost mare lucru dacã stãm sã ne uitãm la nivel macro-biologic. Nu voi intra în detalii pentru cã nu vreau sã vã stric surpriza dacã vã apucaţi sã citiţi cartea. Cam primele 50 de pagini şi ultimele 25 vorbesc despre aceastã idee care mie mi s-a pãrut uimitoare şi m-a cam pus pe gânduri.
In rest, cartea este despre cum au ajuns sapienşii sã fie specia cea mai tare de pe Pãmânt, iar ipoteza lui Harari e cã datoritã capacitãţii lor avansate de a colabora în grupuri extrem de mari şi de a fi foarte flexibili în modul lor de colaborare. Nu neg strãduinţa lui Harari de a-şi îmbrãca ideile, unele dintre ele de bun simţ, lucruri la care eu cred cã orice om cu un interes minim în istorie şi civilizaţia s-a gândit, într-un ambalaj atrãgãtor, inedit. De exemplu, aceastã abilitate a sapienşilor de a forma comunitãţi pe baza comunicãrii de mesaje unii despre alţii, fãrã a fi necesar ca persoana discutatã sã fie prezentã, fãrã necesitatea unei întâlniri faţã în faţã, este pusã sub forma bârfei. Omenirea a evoluat datoritã pasiunii ei pentru a bârfi.

Harari strucureazã istoria umanitãţii pe axele a trei mari revoluţii prin care am trecut: cognitivã, agrarã şi ştiinţificã. Dupã cum am spus deja, interesantã în carte este legãtura dintre revoluţia ştiinţificã şi cea cognitivã. Mai precis, modul în care ştiinţa ar putea anihila câştigul obţinut prin evoluţia noastrã cognitivã. Paradoxal, da, tocmai de aceea şi extrem de interesant. Am decis deja cã nu voi intra în detalii.
Apoi, sunt umplute vreo 400 de pagini cu aceastã idee de cum putem noi colabora şi ce puternici suntem datoritã acestei abilitãţi, idee ilustratã cu o sumedenie de exemple care ne poartã de-a lungul întregii istorii a omenirii: aşa au apãrut religiile, naţiunile, bãncile etc. Puterea noastrã de a abstractiza, de a ne imagina poveşti pe care le investim cu real ne determinã lumea evoluatã în care trãim, dar o lume care se bazeazã, în esenţã, pe convenţii. O trãsãturã care apare exclusiv la specia noastrã, ceea ce ne explicã, de altfel, şi succesul.

Harari susţine, de exemplu, cã fericirea este o chestie pur personalã. Ea nu este datã de bani, faimã, putere etc. ci de cantitatea de hormon al fericirii eliberatã de creier ca reacţie la o anumitã situaţie. Astfel, unii dintre noi sunt fericiţi când au mulţi bani, pe când alţii sunt fericiţi sãraci dar mereu pe drumuri în cãlãtorii diverse. Dacã nu v-aţi gândit la asta pânã acum, cartea lui Harari este pentru voi. Dacã deja nu vã surprinde faptul cã fericirea nu este în legãturã directã cu stimulii externi care o cauzeazã, ci depinde exclusiv de modul în care creierul nostru reacţioneazã la stimuli, atunci probabil vã veţi plictisi ca mine pe parcursul celor 400 de pagini de umpluturã.

Dar ca sã nu spuneţi cã sunt eu cârcotaşã, chiar apreciez strãduinţa lui Harari de a dinamiza cele 400 de pagini de plictisealã, fie prin prezentarea evenimentelor dintr-o perspectivã mai ineditã (de exemplu, ca urmare a revoluţiei agrare ni s-au scurtat intestinele şi ni s-au mãrit creierele), fie prin presãrarea de anecdote. Vã las aici douã dintre aceste anecdote, cã poate vã conving cã meritã sã treci totuşi prin cele 400 de pagini, de dragul ideii de la începutul şi sfârşitul cãrţii:
-când europenii au ajuns la azteci au observat cã aceştia ardeau beţişoare aromate în prezenţa lor, aşa cã au concluzionat cã aztecii îi privesc ca pe nişte zei, iar arderea parfumurilor este un semn al reverenţei faţã de ei; de fapt, pentru nasurile aztece europenii puţeau întrucât se ştie cã noi nu am fost tocmai cei mai riguroşi cu igiena personalã pânã mai de curând; de aceea ardeau aztecii beţişoare parfumate, pentru cã nu ne suportau duhoarea.
-când cosmonauţii americani se antrenau pentru mersul pe Lunã prin zonele aride locuite de indieni s-au întâlnit cu un bãtrân indian; acesta i-a întrebat ce satanã tot fac pe-acolo; cosmonauţii i-au explicat mândri cum se pregãtesc ei sã de ducã pe Lunã; atunci indianul i-a rugat sã memoreze un mesaj pe care sã-l transmitã zeitãţilor indiene care locuiesc pe Lunã (aşa era credinţa indigenilor indieni); se asigurã bãtrânul cã ãştia au memorat tot cum trebuie şi pleacã mulţumit; întorşi la bazã, cosmonauţii cautã pe cineva sã le traducã ce i-a pus indianul sã memoreze; care credeţi cã era mesajul indianului pentru zeitãţile de pe Lunã? –Sã nu aveţi încredere în oamenii aceştia. Sunt aici ca sã vã fure pãmânturile.

Steven Pinker –"The Better Angels of Our Nature"

O carte foarte convingãtoare (și bine documentatã) care demonteazã opiniile cã trãim în una din cele mai violente perioade din istorie. Pe lângã faptul cã se uitã la statisticile care aratã clar cã avem o scãdere apreciabilã a evenimentelor violente, Steven Pinker încearcã sã identifice factorii care justificã aceastã diminuare a manifestãrilor violente pentru a evita o posibilã inversare a acestei tendinţe.
Pornind de la studii și experimente recente din psihologie, economie, sociologie, Pinker ne trece prin toatã istoria omenirii evidenţiind punctele de cotiturã care au marcat schimbãri în modul nostru de a gândi și de a ne raporta la lume, din perioada preistoricã, când apariţia formaţiunilor statale s-a asociat cu o primã scãdere importantã a manifestãrilor violente, pânã la conflictele anilor 2000. Principala idee a cãrţii constã în a arãta cã noi trãim acum într-o lume unde avem cel mai mic risc de a muri într-un incident violent, fie o agresiune personalã, fie prin implicarea într-un conflict armat naţional sau internaţional. Pentru cei pasionaţi de subiect, aceastã carte cuprinde mai toate aspectele care ar putea fi discutate în domeniu.

"After half a millennium of wars of dynasties, wars of religion, wars of sovereignty, wars of nationalism, and wars of ideology, of the many small wars in the spine of the distribution and a few horrendous ones in the tail, the data suggest that perhaps, at last, we’re learning."

Deși studiile statistice sunt prezentate (de obicei prea) detaliat, concluziile selectate aduc elemente interesante ideii centrale. De exemplu, aflãm cum actele de violenţã fãcute de bãrbaţi asupra altor bãrbaţi au fluctuaţii mai mari de-a lungul istoriei decât cele care îi implicã pe copii, neveste, pãrinţi. Sau preia un tabel cu o clasificare a celor mai sângeroase episoade istorice (iar primele locuri sunt destul de neașteptate).

Prezentându-și propria perspectivã asupra evoluţiei violenţei în istoria și gândirea omenirii, Pinker ţine sã critice o serie de mituri în care credem fãrã a avea date concrete pentru a le susţine. Cum ar fi legãtura dintre violenţã și patologie sau lipsa de moralitate.

"These observations overturn many dogmas about violence. One is that violence is caused by a deficit of morality and justice. On the contrary, violence is often caused by a surfeit of morality and justice, at least as they are conceived in the minds of the perpetrators. Another dogma, cherished among psychologists and public health researchers, is that violence is a kind of disease. But this public health theory of violence flouts the basic definition of a disease, namely a malfunction that causes suffering to the individual. Most violent people insist there is nothing wrong with them; it’s the victim and bystanders who think there’s a problem."

Oricum, eforturile de dezarmare sau de interzicere a armelor nu se asociazã în mod dramatic cu o scãdere a violenţei pe scalã largã. "Human behavior is goal-directed, not stimulus-driven, and what matters most to the incidence of violence is whether one person wants another one dead."

Pentru mulţi la baza conflictelor stã competiţia pentru resurse limitate sau valoroase. Pinker susţine cã alţi factori care ţin de natura umanã joacã un rol mult mai important în declanșarea acestor acte violente.
"While contests over resources are a vital dynamic in history, they offer little insight into grand trends in violence. The most destructive eruptions of the past half millennium were fueled not by resources but by ideologies, such as religion, revolution, nationalism, fascism, and communism."

Pe lângã punctele evidente din istorie (cum ar fi perioada Iluminismului cãreia îi acordã o importanţã aparte), Pinker se oprește și asupra unor aspecte mai puţin discutate. De exemplu, influenţa regulatorie a statului asupra pornirilor violente ale membrilor sãi este limitatã în SUA întrucât aici renunţarea la conflictele armate nu a precedat formarea ideii de naţiune, de ţarã, cetãţenii pãstrându-și dreptul de a deţine arme pentru a aplica justiţia la nivel personal.
"In America, the people took over the state before it had forced them to lay down their arms –which, as the Second Amendment famously affirms, they reserve the right to keep and bear. In other words Americans, and especially Americans in the South and West, never fully signed on to a social contract that would vest the government with a monopoly on the legitimate use of force."

Deși mulţi dintre noi nu mai regãsesc în marile scrieri filosofice o relevanţã pentru fenomenele actuale, Pinker recurge în mod repetat la filosofii secolelor 18-19 pentru substratul explicativ la evoluţia evidenţiatã în manifestãrile violente.
"The researchers concluded that Kant got it right three out of three times: democracy favors peace, trade favors peace, and membership in intergovernmental organizations favors peace. A pair of countries there are in the top tenth of the scale on all three variables are 83 percent less likely than an average pair of countries to have a militarized dispute in a given year, which means the likelihood is very close to zero."

Mi-a plãcut cum a ales sã descrie societatea actualã unde comuniunea și comunicarea dintre oameni nu mai cunosc limite culturale sau geografice.
"The communications guru Marshall McLuhan called the postwar world ‘a global village.’ In a village, the natural fortunes of other people are immediately felt. If the village is the natural size of our circle of sympathy, then perhaps when the village goes global, the villagers will experience greater concern for their fellow humans than when it embraced just the clan or tribe. A world in which a person can open the morning paper and meet the eyes of a naked, terrified little girl running toward him from a napalm attack nine thousand miles away is not a world in which a writer can opine that war is ‘the foundation of all the high virtues and faculties of man’ or that ‘it enlarges the mind of a people and raises their character.’ "

M-am regãsit în câteva dintre fixaţiile care îl deranjeazã și pe Pinker: nostalgia pentru un trecut mult mai bun decât prezentul și obsesia actualã cu empatia.

"[…] nostalgia for a peaceable past is the biggest delusion of all. We now know that native peoples, whose lives are so romanticized in today’s children’s books, had rates of death from warfare that were greater than those of our world wars. The romantic visions of medieval Europe omit the exquisitely crafted instruments of torture and are innocent of the thirtyfold greater risk of murder in those times. The centuries for which people are nostalgic were times in which the wife of an adulterer could have her nose cute off, children as young as eight could be hanged for property crimes, a prisoner’s family could be charged for easement of irons, a witch could be sawn in half, and a sailor could be flogger to a pulp."

"Now, I have nothing against empathy. I think empathy is –in general though not always- a good thing, and I have appealed to it a number of times in this book. An expansion of empathy may help explain why people today abjure cruel punishments and think more about the human costs of war. But empathy today is becoming what love was in the 1960s –a sentimental ideal, extolled in catchphrases […] but overrated as a reducer of violence. […] The decline of violence may owe something to an expansion of empathy, but it also owes much to harder-boiled faculties like prudence, reason, fairness, self-control, norms and taboos, and conceptions of human rights."

Paralel cu analiza (și nuanţarea, punerea în context a) motivelor pentru care pesimiștii evalueazã timpurile contemporane ca fiind de o violenţã ieșitã din comun, Pinker subliniazã toate lucrurile care au dus la diminuarea evidentã, probatã statistic, a violenţei la nivel personal, comunitar și internaţional: formarea statelor, tiparul care a facilitat rãspândirea cãrţilor, comerţul, democraţiile, implicarea crescutã a femeilor pe scena publicã, apelul la raţiune, auto-controlul etc.

"I am sometimes asked, ‘How do you know there won’t be a war tomorrow (or a genocide, or an act of terrorism) that will refute your whole thesis?’ The question misses the point of this book. The point is not that we have entered an Age of Aquarius in which every last earthling has been pacified forever. It is that substantial reductions in violence have taken place, and it is important to understand them. Declines in violence are caused by political, economic, and ideological conditions that take hold in particular cultures at particular times. If the conditions reverse, violence could go right back up."

Neagu Djuvara -"O scurtă istorie ilustrată a românilor"

Chiar dacă ai terminat şcoala de ceva timp, nu strică niciodată să reiei unele informaţii, mai ales când sunt prezentate cu sinceritatea şi prospeţimea stilului lui Neagu Djuvara. Cartea se concentrează asupra evenimentelor esenţiale din istoria românilor, evitând încărcarea exagerată cu date (inutilitate care, probabil, ne-a exasperat pe toţi la orele de istorie din şcoală) şi aducând o perspectivă sau o interpretare personală (dar mereu documentată) a unor fapte istorice.

De la început, Djuvara ne propune să vedem istoria ca pe ceva relativ, în continuă construcţie şi re-interpretare, nu ca adevăr suprem, fix şi de necontestat, cum se mai înverşunează unii profesori să le bage în cap elevilor.
"[…] să nu-şi închipuie nici un autor că istoria pe care o scrie e definitivă, e cea adevărată, pe care o vor admite şi generaţiile viitoare. Fiecare generaţie are o nouă viziune asupra trecutului şi poate chiar descoperi în acel trecut lucruri nebănuite, susceptibile de a modifica iarăşi acea viziune. Conştient aşadar de şubrezimea şi precaritatea scrisului istoric, las acum aceste observaţii preliminare, ca să încep să vă povestesc istoria ţării noastre aşa cum o văd eu în acest sfârşit de veac şi de mileniu. Bucureşti, octombrie 1999"

Neagu Djuvara încearcă, de asemenea, să contureze unele idei generale asupra receptării datelor istorice:
-evaluarea lor trebuie să ţină cont de contextul evenimentelor (de ex. nu ar trebui să înţelegem ca pe ceva ruşinos faptul că am avut nevoie de ajutor extern pentru a evolua în anumite condiţii; Franţa, în anul revoluţionar 1848, avea 60.000 de muncitori şi ingineri englezi ca să-i ajute cu dezvoltarea industrială; "nu e o înjosire ca, pe măsură ce adopţi metode şi tehnici noi, să fii pentru un timp ucenicul unui străin");
-istoria nu trebuie folosită pentru a menţine sau iniţia conflicte actuale; de aceea, probleme ca persistenţa populaţiei vorbitoare de latină pe teritoriul aproximativ al fostei Dacii romane au un scop pur ştiinţific.
"Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică, chiar dacă ar putea istoricii maghiari –printr-o minune- să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă azi decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice."

Sunt surprinse toate etapele importante ale istoriei române, dar capitolele despre începuturi au fost preferatele mele:
-noi toţi de prin Europa suntem indo-europeni; avem câteva excepţii ulterioare (finlandezii, estonienii, ungurii, turcii), dar şi câteva, mult mai puţine, anterioare (bascii, posibil şi printre sicilieni); la noi există dovezi ale unor comunităţi indo-europene cu 2-3 milenii î.e.n.: daci (în Transilvania de azi) şi geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia); la sud se găsesc tracii (se pare că dacii şi geţii nu sunt o ramură a acestora, ci sunt doar rude apropiate –trebuie să citiţi, bineînţeles, cartea pentru detalii);
-colonizarea masivă a Daciei de către romani ar putea avea o explicaţie simplă: noi aveam mult aur (aşa că am fost cam ca un Eldorado sau o Californie a romanilor);
-un alt aspect interesant al colonizării a fost că, pe măsură ce Imperiul Roman înregistra tot mai multe victorii, creştea numărul sclavilor aduşi pe teritoriul de azi al Italiei, ori aceştia erau o forţă de muncă foarte ieftină pentru proprietarii de pământ care nu mai apelau la ţăranii locali, situaţia acestora înrăutăţindu-se astfel şi opţiunea de a se înscrie în rândul colonizatorilor altor teritorii devenind una foarte atrăgătoare;
-faimoasa teorie a cumanilor (mongolii care nu s-au retras din Europa, ci au format Hoarda de Aur în sud-estul Rusiei şi care se contopeşte în regiunile de pe malul Mării Negre şi din Crimeea cu foştii cumani albi, pe a căror limbă o vor adopta, devenind apoi cunoscuţi sub numele de tătari); Basarab I (Negru Vodă) care, la 1300, coboară din Tara Făgăraşului se trăgea dintr-o spiţă de şefi cumani; care sunt dovezile pentru a susţine această origine a lui Basarab I (de exemplu, cele lingvistice: atât numele lui Basarab, cât şi al tatălui său sunt de origine cumană; ctitoriile Basarbilor, Cozia şi Horezu, au nume cumane) şi cum este contrazisă ideea că el nu ar fi putut gândi să unească pământurile româneşti decât dacă era şi el român, toate acestea se găsesc pe larg în carte.

Una dintre plăcerile citirii acestei cărţi constă în presărarea textului cu diverse detalii de genul "ştiaţi că...", atrăgătoare pentru un public larg, care nu vrea să primească o analiză minuţioasă şi greoaie a istoriei, ci istoria sub forma unei poveşti unde senzaţionalul (în notă minoră) nu face decât să susţină în mod dinamic atenţia. Astfel, puteţi afla despre: controlul demografic la saşi, populaţie care nu a crescut de când au venit pe teritoriul României de azi; influenţa puterii boierilor moldoveni asupra conducerii încă de la formarea acestui voevodat; explicarea funcţiilor dregătoreşti (spătarul –comandantul oastei, logofătul –păstrătorul legilor, vornicul –un fel de ministru de interne, stolnicul –responsabil de masa domnească, postelnicul –responsabil de legăturile cu străinii, pârcălabul –comandant de cetate de graniţă etc.), ironii de genul [pe atunci] "nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri îşi alegea domnul dregătorii"; ce altă Românie a dat ţiganilor denumirea de rromi; noţiunea de feudalism care nu poate fi aplicată situaţiei boierilor de la noi întrucât funcţiile nu se transmiteau în mod ereditar; unul dintre rarele momente din istorie când un principe român (Mircea) se implică în afaceri politice internaţionale (succesiunea lui Baiazid); importanţa anului 1484 asupra dezvoltării ţărilor române (pierderea din cauza trădării negustorilor genovezi a Chiliei şi a Cetăţii Albe, porturi importante la Marea Neagră); Mihai Viteazul ales domn ca urmare a intervenţiilor la marele vizir din partea mamei sale, o bogată Cantacuzină care se ocupa cu negoţul în Tara Românească, şi a rudelor ei; "marea migraţie" care a golit Kosovo-ul şi Serbia medievală, fenomen aflat la originea unor conflicte actuale; baronul Brukenthal era guvernatorul Transilvaniei în timpul răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan care au primit pedeapsa groaznică pe care o ştim cu toţii; originea grecească a numelui oraşului Istanbul.

Djuvara nu cade într-o pasiune înfocată de a glorifica istoria românilor. El evidenţiază atât lucrurile greşite pe care le-am făcut (cum ar fi faptul că le-am dat cetăţenie romănă evreilor, aşa cum au făcut ungurii; chiar dacă ei au adoptat această măsură din cu totul alt interes, şi anume că maghiarii de la jumătatea secolului al XIX-lea nu ar fi fost majoritari în propria lor ţară decât dacă ar fi acordat cetăţenie tuturor evreilor din teritoriu) , dar şi ne laudă iniţiativele extrem de inspirate (în 1919 armata română intră în Ungaria, în ciuda dezacordului exprimat de francezi şi englezi, şi ocupă timp de trei luni Budapesta, ceea ce împiedică instalarea unui regim comunist în Ungaria –o realizare memorabilă a guvernului lui Ionel Brătianu). Imi place această pledoarie pentru o abordare mai raţională a istoriei, cu înţelegerea exactă a lucrurilor de care merităm să fim mândri.

Jared Diamond -"Viruşi, arme şi oţel"

In efortul meu de a citi cărţi de non-ficţiune, încă bâjbâi după criterii care să mă ajute să identific cărţile care să-mi placă. Folosind criteriul "a primit premiul Pulitzer", am dat peste "Viruşi, arme şi oţel" a lui Jared Diamond, care, însă, nu mi s-a părut aşa spectaculoasă, ba chiar nici măcar cine ştie ce revelatoare.
Dacă ai avut în liceu un profesor ca lumea de istorie (ca în cazul meu), cartea e destul de plictisitoare. Si chiar fără o experienţă pozitivă cu domeniul istoric, e cam aiurea ca într-o carte comentariile şi poveştile subiective, personale, să pară că umplu paginile degeaba în loc să învioreze niţel discursul. Dar şi ideile sunt repetate uneori cam insistent, iar exemplele pentru a le ilustra au pe alocuri inutil de multe detalii.

Trecând peste aceste lucruri mai neplăcute pentru mine, cartea aduce în discuţie câteva puncte juste şi foarte utile ca potenţiale explicaţii la întrebarea "De ce a cunoscut dezvoltarea umană ritmuri atât de diferite pe continente diferite?".

"Diferenţele izbitoare dintre istoriile pe termen lung ale populaţiilor de pe diferite continente nu sunt rezultate ale unor diferenţe din natura populaţiilor, ci ale unor diferenţe dintre mediile lor. [...]
Desigur, continentele se deosebesc prin nenumărate trăsături fizice care afectează traiectoriile societăţilor umane. [...] Doar patru seturi de diferenţe mi se pare a fi cele mai importante. Primul set constă din diferenţele continentale dintre speciile sălbatice de plante şi animale disponibile ca material de pornire pentru domesticire. Aceasta deoarece producerea hranei a fost esenţială pentru acumularea de surplusuri care puteau hrăni specialişti neproducători de hrană şi pentru constituirea unor populaţii numeroase care să se bucure de un avantaj militar pur şi simplu prin număr, chiar şi înainte de a dezvolta vreun avantaj tehnologic sau politic. Din aceste motive, toate transformările presupuse de dezvoltarea societăţilor complexe din punct de vedere economic, stratificate social şi centralizate politic dincolo de nivelul de mici uniuni de triburi în curs de formare s-a bazat pe producerea hranei.
Dar majoritatea speciilor sălbatice de plante şi de animale s-au vădit a fi nepotrivite pentru domesticire: producţia hranei s-a bazat pe relativ puţine specii de animale domestice şi de culturi. Reiese că numărul de specii sălbatice candidate la domesticire a variat foarte mult de la un continent la altul, din cauza diferenţelor dintre suprafeţele continentale şi, de asemenea (în cazul mamiferelor mari), a diferenţelor dintre numărul speciilor dispărute la sfârşitul Pleistocenului.
Domesticirea plantelor şi a animalelor a fost concentrată pe fiecare continent în câteva patrii deosebit de favorabile, care nu au reprezentat decât o mică parte a suprafeţei totale continentale. In cazul inovaţiilor tehnice şi în cel al instituţiilor politice majoritatea societăţilor preiau mult mai multe de la alte societăţi decât inventează ele însele. Astfel, difuzia şi migraţia din interiorul unui continent contribuie într-o măsură importantă la dezvoltarea societăţilor sale, care, pe termen lung, tind să îşi împărtăşească între ele progresele (în măsura în care o permit mediile naturale) [...]
Rezultă un al doilea set de factori, format din importantele rate de difuzie şi de migrare, care au diferit foarte mult de la un continent la altul. Ele au fost mai rapide în Eurasia, datorită axei sale majore orientate est-vest şi a barierelor sale geografice şi ecologice relativ modeste. [...]
In relaţie cu aceşti factori care afectează difuzia în interiorul continentelor există un al treilea set de factori, care influenţează difuzia între continente [...] Uşurinţa cu care s-a realizat difuzia intercontinentală a variat, deoarece unele continente sunt mai izolate decât altele. [...]
Cel de-al patrulea şi ultim set de factori constă din diferenţele continentale de suprafaţă totală sau de mărime totală a populaţiei. O suprafaţă sau o populaţie mai mare înseamnă mai mulţi inventatori potenţiali, mai multe societăţi concurente, mai multe inovaţii disponibile pentru adoptare şi o presiune mai mare de a adopta şi de a reţine inovaţiile, deoarece societăţile care nu fac asta tind să fie eliminate de societăţile cu care se află în competiţie."
Si cartea conţine 400+ de pagini de exemple care să susţină această logică.

Se găsesc şi unele informaţii factuale cu care ţi-ai putea condimenta o dezbatere cu prietenii la o bere sau care sunt atât de simple şi de bun simţ încât nu te-ai gândit niciodată pe larg la ele (sau, în fine, eu nu m-am gândit):
-iniţial, mazărea, pentru a elibera boabele din păstaie, exploda, iar specia cultivată de noi are o mutaţie genetică unde acest comportament lipseşte (ceea ce a şi facilitat adoptarea ei printre plantele cultivate de om);
-întrucât creşterea unui animal ierbivor, cum ar fi o vacă de 500kg, presupune cam 5000kg de porumb, iar creşterea unui carnivor necesită 5000kg de ierbivor crescut cu 50000kg de porumb, nici un mamifer carnivor nu a fost vreodată domesticit pentru hrană (da, sună logic, dar eu nu mi-am pus niciodată până acum această problemă elementară);
-unul dintre criteriile de selecţionare a animalelor pentru domesticire constă în uşurinţa cu care acestea intră în panică; de aceea animale ca antilopele nu au fost domesticite; e mult mai simplu să ai grijă de animale "mai lente, mai puţin nervoase [care] caută protecţie în turmă, îşi apără poziţia când sunt ameninţate şi nu fug decât atunci când este necesar";
-răspândirea achiziţiilor tehnice sau a speciilor cultivate/domesticite s-a efectuat mai uşor in Eurasia întrucât axa de dispersie este una orizontală, spre deosebire de Americi şi Africa unde difuziunea lor a trebuit să se întâmple pe verticală;
-teritoriul a ceea ce a fost cândva "Semiluna fertilă" este în zilele noastre în mare parte deşert sau stepă, terenuri necorespunzătoare pentru agricultură; este cel mai vechi exemplu de distrugere ecologică cauzată de activităţile umane ("Din cauza ploilor rare şi, prin urmare, a productivităţii primare reduse [...], regenerarea vegetaţiei nu a putut ţine pasul cu distrugerea ei [...]Odată acoperământul de copaci şi iarbă îndepărtat, eroziunea a avansat şi văile s-au colmatat cu mâl, iar agricultura de irigaţie în mediul sărac în ploi a condus la acumularea sării. Aceste procese începute în Neolitic au continuat până în timpurile moderne. De pildă, ultimele păduri din apropiere de vechea capitală nabateană Petra, din Iordania modernă, au fost tăiate de turcii otomani în timpul construcţiei liniei ferate Hejaz, chiar înainte de Primul Război Mondial.").

Amin MAALOUF -Cruciadele asa cum au fost vazute de arabi (The Crusades Through Arab Eyes)

Intrucat am tresariri justitiare in geo-politica actuala, mai pun mana pe cate-o carte de istorie. Desi ariditatea scrierilor pur istorice nu este tocmai pe gustul unei exuberante imaginative ca mine, ma mai prefac si eu ca ma intereseaza istoria. Cartea lui Amin Maalouf (mi-a placut mai mult "Orientalismul" –cu cartea aceea chiar am discutat, am avut dispute si la sfarsit ne-am impacat) mi s-a parut prea incarcata de detalii istorice, cu o aglomerare prea mare de evenimente istorice si cu prea putine iesiri eseistice, dar totusi cu o perspectiva interesanta si noua (cel putin pentru mine) asupra cruciadelor si a rolului jucat de ele in formarea imaginii de catre "Orient" asupra noastra, a "occidentalilor".

Pentru cei care citesc cartea inainte de a sti cate ceva din bibliografia lui Maalouf nu e nici o surpriza sa afle ulterior ca acesta are o formatie de jurnalist (cu cateva incercari literare, de asemenea, dar si acelea prea istoricizante pentru gustul meu). "Cruciadele asa cum au fost vazute de arabi" contin multe citate din istorici ai vremii, persoane care au consemnat evenimentele contemporane, ceea ce ofera materialul necesar sustinerii perspectivei din care sunt relatate intamplarile. Oricum, cred ca sunt prea sclifosita atunci cand ma plang de prea multele date istorice si de insiruirea rapida de conducatori islamici si europeni pentru ca, pana la urma, sunt totusi 200 de ani cuprinsi in 270 de pagini petrecute in vremuri foarte agitate. Insa mi-ar fi placut ca Maalouf sa renunte putin la perspectiva lui jurnalistica si sa intre mai mult in polemici, sa isi exprime mai mult punctul de vedere. Dar, in fine, asa presupun ca trebuie sa arate o carte de istorie, cu pretentii de obiectivitate.
Trebuie insa sa admit ca prezentarea evenimentelor din acea perioada este complexa, nelimitandu-se la conflictele armate propriu-zise, ci cuprinzand si informatii despre politica dusa de conducatorii locali, luptele interne. Maalouf suprinde atomizarea ideologica a timpului care, alaturi de dorinta de putere, a facut imposibila continuitatea politica in Orient.

"Cruciadele asa cum au fost vazute de arabi" incepe cu prima cruciada din 1096 (cand cea mai mare parte a teritoriilor islamice era stapanita de turcii selgiucizi) si se termina in 1291 cand "the Fraj", europenii, parasesc definitiv regiunea. In aceste doua secole au loc o multitudine de schimbari care se vor intipari pentru totdeauna in psihicul colectiv al popoarelor din regiune.

1096 este primul an in care arabii aud despre "the Franj". Nu stiu exact cum sa reactioneze la actiunile acestora si nici ce parere sa isi formeze despre intentiile lor. Kilij Arslan, sultanul Niceei, din cauza situarii geografice, este primul care incepe sa-si puna intrebari despre motivele debarcarii lor in Asia Mica. Pregatindu-se pentru ce este mai rau in fata necunoscutului, Kilij Arslan obtine o victorie militara usoara in fata Franj-ilor. Dar, in anul urmator, Franj-ii sunt mult mai pregatiti si reusesc cu usurinta sa cucereasca Edessa si Antiohia (orase din nordul Siriei). Acum incep sa apara zvonurile ca obiectivul principal a expeditiilor europene este cucerirea Ierusalimului. Francezii au ajuns la Ierusalim in 1099 si l-au si cucerit. Caderea Ierusalimului a tras adevaratul semnal de alarma in lumea araba, iar in 1104 musulmanii au obtinut o victorie pretioasa cand au rezistat asaltului francez asupra cetatii Harrah. Insa pe francezi aceasta infrangere nu i-a demoralizat. Intre 1109 si 1110 au reusit sa cucereasca Tripoli, Beirutul si Saida. Apoi, iar, orasul Tyre (sudul Libanului) a rezistat atacurilor franceze, aprinzand din nou speranta in sufletul arabilor. Lucrurile se inrautatesc in 1115 cand musulmanii si francezii incheie o alianta impotriva sultanului Siriei. Franj-ii ocupa acum toata coasta Mediteranei, cu exceptia orasului Ascalon. Frica se raspandeste si mai mult in randul musulmanilor atunci cand afla de asasinarea qadi-ului orasului Aleppo care organizase mai multe atacuri de hartuire a armatei franceze. Totusi, in 1128 francezii inregistreaza o alta infrangere caci nu reusesc sa ocupe Damascul. Zangi devine noul conducator al orasului Aleppo si isi propune unificarea Siriei. In 1144 cucereste orasul Edessa, ceea ce da speranta intregii lumi arabe ca francezii vor fi in curand indepartati de pe teritoriile lor. Insa doi ani mai tarziu Zangi este ucis de catre un soldat beat din propria armata ca urmare a unui incident fara nici o importanta. Este inlocuit de Nur al-Din. Urmatoarea expeditie franceza din 1148 este condusa de catre Luis al VII-lea si de Conrad, regele german. Insa aceasta nu a avut rezultate notabile. Influenta lui Nur al-Din creste in randul musulmanilor. Cucereste Damascul, ceea ce face ca partea musulmana din Siria sa ii revina in intregime. In Egipt Saladin devine vizir, punand capat califatului Fatimid si devenind, astfel, rival al lui Nur al-Din. Conflictul dintre cei doi se rezolva de la sine cu moartea lui Nur al-Din in 1174. Pana in 1183 Saladin cucereste Damascul si Aleppo. Asa el ajunge sa controleze Egiptul si Siria. In 1187 cucereste Ierusalimul si cea mai mare parte din teritoriile detinute de francezi. Franj-ii raman numai cu Antiohia, Tripoli si Tyre. In 1190, Richard Inima de Leu ii ajuta pe francezi sa recucereasca multe dintre orasele musulmane. Totusi, Ierusalimul ramane sub stapanirea lui Saladin. In 1193 Saladin moare la varsta de 55 de ani. Imperiul este reunit sub conducerea fratelui sau, al-Adil. Zece ani mai tarziu francezii trec prin foc si sabie Constantinopolul, indreptandu-se spre Egipt unde iau fortareata Damietta, dar in drum spre Cairo sunt opriti de armata nepotului lui Saladin. In 1217 lucrurile se complica prin intrarea pe scena ostiliatilor a mongolilor, la inceput cu celebrul Ghinghis Han. In 1229 al-Kamil preda Ierusalimul lui Frederick II de Hohenstaufen, spre consternarea lumii arabe. In 1244, musulmanii reusesc sa recucereasca Ierusalimul pentru ultima data. In 1291 cucerirea orasului Acre pune capat prezentei franceze in teritoriile arabe.

Maalouf dezvolta putin personalitatea sau viziunea politica a fiecarui conducator (francez, arab, turc, armean, kurd, etc.), insa insista asupra figurilor importante (Zangi, Nur al-Din, Saladin). Mi-ar fi placut sa surprinda sau sa faca ipoteze mai mult asupra conflictelor interioare ale personajelor, asupra opiniilor si prespectivelor acestora despre evenimente.

Uneori, mi se pare ca Maalouf paraseste acea obiectivitate jurnalistica pentru a incuviinta unele stereotipuri (de exemplu povestea canibalilor francezi din Ma’arra care, Maalouf tine sa sublinieze, nu se justifica numai prin lipsa hranei). Insa imaginea generala pe care o prezinta despre cruciati nu este in intregime diabolica. Recunoaste si apreciaza onoarea multora dintre cavalerii cruciati si nuanteaza uneori comentariile extreme ale cronicarilor vremii.

Mi-a placut in mod deosebit epilogul pentru ca acolo Maalouf a tras concluziile in care cititorul ii poate citi opiniile.
Sub conducerea turcilor selciugizi Orientul musulman nu era decat o adunare precara de state. Insa conditiile de trai si cultura erau net superioare celor dintr-o Europa care se refacea dupa o perioada intelectuala intunecata.
Mi-a placut mai putin ultima fraza, prea melodramatica, dupa parerea mea, fata de tonul intregii carti -"Nu exista nici o indoiala ca ruptura dintre cele doua lumi dateaza inca din timpul cruciadelor, perioada resimtita acut de arabi, chiar si in zilele noastre, ca un viol". As fi preferat ca fie intreaga carte sa fie scrisa pe tonul asta, fie finalul sa pastreze impresia de distantare critica in care a fost conceputa intreaga carte.

Maalouf da de gandit cititorului asupra cauzelor care au inlesnit cruciadele (dezbinarea lumii arabe; intreruperea mostenirii culturale autentic arabe; standardele juridice mai stabile care fundamenteaza civilizatia europeana) si a consecintelor acestora (inchiderea lumii arabe in fata oricarei influente europene, chiar si a celor pozitive).
De asemenea, Maalouf evidentiaza mai mult partea politica a conflictelor intre crestini si musulmani, trecand in plan secundar aspectul religios. Maalouf prezinta o perspectiva mult mai complexa decat alte carti pe aceasta tema pe care care le-am citit pana acum si una mai diferita prin faptul ca se bazeaza in primul rand pe inregistrarile istorice arabe.