In romanul ei de debut "O formă de viață necunoscută" descoperim pe cineva care gândeşte scriitura, care munceşte pentru alegerea cuvântului potrivit, care simte potriveala frazelor şi a paragrafelor. Este adevărat şi că se simte implicarea personală în pasajele povestite la persoana întâi care te lovesc destul de puternic cu unele dileme privind moartea situate în timpul actual al narațiunii, pe când pasajele din trecut sunt mai distanțate ca mod de abordare, mai detaşate, cu un dram mai mult de obiectivitate. Dar acest ritm inegal (inegal mi s-a părut şi din punctul de vedere al calității textului, pasajele la persoana întâi fiind mult mai percutante) nu e supărător, ba chiar parcă te ajută puțin în plasarea temporală a capitolelor, în luarea de distanță de respiro, mai ales la început când nu te-ai obişnuit cu numele personajelor şi problematica lor.
In ce priveşte tema cărții, aş spune că nu e pentru oricine. Eu l-am perceput ca pe un roman de atmosferă, de sentimente, de dor, de doliu, de regrete, de speranță şi refacere, dar esențial de a tânji după lucruri pe care viața ni le ia, un roman al nostalgiei care impregnează fiecare por al acestui oraş paradoxal care este Bucureştiul şi pe care Andreea Răsuceanu îl cunoaşte atât de bine şi prin experiența personală şi respirat de alți scriitori.
"Tot cartierul era aşa, parcă o peliculă de sticlă transparentă îl izola de tot ce se întâmpla în jur, de lumea şi timpul în care trăiau. Pe străzile din jur nu ajungea tumultul bulevardelor, era o linişte de oraş provincial, cu case îngropate în verdeață, în forme şi culori ciudate, case vechi de cel puțin cincizeci de ani, lătărețe, negustoreşti, cu odăile înşirate la stradă, cu ferestre largi, joase, altele care păreau asamblate anapoda, din părți diferite care nu se potriveau deloc, cu măşti de Pani cu zâmbet batjocoritor, efebi inexpresivi, complicate medalioane înflorate care încadrau geamlâcuri minuscule. Elena le ştia pe toate, pe unele în detaliu, în ordinea subiectivă a memoriei, care îşi avea topografiile ei diferite de cele din planul oraşului. Avea câteva case preferate, pe care le căuta uneori, curioasă de câte ori intervenea o schimbare în înfățişarea lor, le vizita ca pe nişte rude îndepărtate, cercetând amănunțit aranjamentele din grădini, nuanțele şi calitatea perdelelor care fluturau la ferestre, uneori marca automobilului care aştepta în fața casei. Oare aici se năştea liniştea, pe strada asta mică ce unea două bulevarde, liniştea care pe urmă se împrăştia în tot oraşul, lingându-i bordurile şi învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi oraşul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Un loc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în Bucureşti, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deşi atât de diferite şi amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, şi uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până la ieşirea în Calea Călăraşilor."
Titlul romanului pare să trimită la lucrul acela subtil care leagă între ele destine din mai multe generații, legătura aceea care îți dă un sentiment ciudat de regăsire în viața altor oameni care au trăit cu o sută de ani mai devreme. Senzația aceasta este redată sub metafora unei bănci răpciugoase, dar mustind de amintiri.
"Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoşi care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun şi stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca nişte coji de nucă plate, zgrunțuroasă şi netedă în acelaşi timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier. Era şchioapă şi legată cu sârmă ruginită, dar Ioana mare prefera să pună pe ea ligheanul metalic, în care spăla rufele copiilor chiar şi târziu, când ei crescuseră şi preluaseră bună parte din muncile gospodăriei."
Este viața noastră care impregnează locul în care trăim. Si aşa ajung să ne fascineze oraşele unde oamenii au trăit vieți dintre cele mai zbuciumate şi întortocheate. Oraşe cum e şi Bucureştiul.
"Bucureştiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri şi întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote şi uneori nume pe care nimeni nu mai ştia să le asocieze unor fețe."
Dar pentru că este o carte care nu se construieşte riguros în jurul unui mesaj pre-conceput, ea e destul de deschisă sensibilității cititorilor, dându-le acestora o mare libertate de a proiecta propriile interpretări asupra textului.
