duminică, 30 decembrie 2012

Chaïm Soutine

Mai descopãr și eu câte un pictor din când în când.
Si pe el îl pot adãuga la obsesia mea privind artiști care au vrut sã-și distrugã opera (alãturi de Kafka).




Mai multe picturi, biografii și studii artistice :
Paintress Gretchen (en)
O mica galerie
Galerie cu imagini de buna calitate + comentarii (en)
O biografie (en)
O biografie (fr)
O analiza interesanta (en)
Alta analiza interesanta (en)

marți, 25 decembrie 2012

Cristina Nemerovschi –Sânge satanic


Am reușit în sfârșit sã-mi achiziţionez „Sânge satanic” care îmi fãcea cu ochiul încã de acum doi ani când am rãsfoit-o în Cãrturești. Este o carte cu pasaje de comic de situaţie absolut fabuloase (șefii imbecili dintr-un mediu tipic corporatist, piţipoancele din Vamã,teribiliștii beţi noaptea prin cimitir etc.) și cu o poveste de iubire atipicã. Personajul este sincer, lucid, narcisist, recunosc cã exorcizeazã foarte bine multe revolte pe care eu le ţin pãstrate în tãcere („...copiii –scuza, justificarea faptului cã trãiesc a expiratelor, în viaţa asta pe care deja au ratat-o, îngrãșându-se prea mult, sau pierzând atenţia unui miliardar care le-ar fi putut oferi o viaţã de vis, pentru cã viaţã de vis este aia în care ai bani pentru a-ţi îngriji pizda, astfel încât sã fie cea mai râvnitã pizdã din univers. Pizda ca recompensã. Ai produs bani, primești pizdã. Ai fost eficient, chibzuit, ţi-ai luat mașinã și casã, e momentul sã primești pizdã. Ai fost înţelegãtor, mi-ai dat voie cu fetele la mall, și apoi în club, primești pizdã. Mi-ai luat salatã și suc natural, primești pizdã... și ce pizdã! Rasã, parfumatã, sclipicioasã... Bagã-ţi-o în cur. Nu vreau pizda ta falsã și pocitã, nu vreau sã fiu sclavul unei gãuri pe care tu o scoţi la licitaţie în fiecare searã în club, pe bulevard, chiar dacã ar fi gratis mi-ar fi scârbã sã o ating. Nu vreau pizdã.”), poate cu unele reflecţii filosofico-ciorãnești puţin prea adolescentine pentru senectutea mea (dar în care m-am recunoscut cu ceva timp în urmã: „Sunt trist și mi se pare cã dintotdeauna am fost așa, nu mã pot gândi la altã stare posibilã. Sunt trist cã mã schimb, sunt trist cã pierd bucãţi din mine, sunt trist cã intru într-o lume din ce în ce mai puţin familiarã și cã tot ce-a fost pânã acum a fost degeaba. Dacã nu putem fi tot, într-un anumit moment, dacã nu putem ști totul,  poate cã nu mai are rost sã fim în nici un fel, mi se rupe de jumãtãţile de mãsurã. Sunt așa de trist încât nu mã pot imagina netrist.”).

“Oamenii au devnit niște specimene atât de penibile încât nici nu mai are rost sã faci mișto de ei. Intr-un timp era fun sã îi sar în faţã unei babe, înarmat cu corpsepaint pe obraji. Acum câţiva ani, baba [...] și-ar fi fãcut cruce de trei ori și ar fi scuipat în sân: Piei satanã! I s-ar fi pãrut cã apariţia mea e blasfemiatorie [...] Acum, însã, baba nu mai are o lume. Nu mai crede în nimic, nici mãcar în prostiile cu ãl de sus. Nu a fost niciodatã un spirit cu adevãrat religios, chestiile metafizice au fost întotdeauna incomprehensibile pentru ea, dar avea mãcar acel ceva care o îndemna, chiar dacã numai în dimineţile de duminicã, sã se gândeascã la ceva de dincolo de lumea materialã [...] Acum e doar o marionetã, care ajunge acasã pentru a se uita la telenovela cu ţigani, își cumpãrã mâncare ca sã supravieţuiascã încã o zi și sã mai prindã o emisiune a lui capatos, plãtește facturile pentru cã nu își poate imagina cum s-ar scurge urmãtorii doi ani, singurii rãmași din viaţa ei, fãrã dan diaconescu. Nu se mai sperie de mine cu corpsepaint pe faţã, pentru cã a vãzut așa ceva la știri, când au dat imagini de la concertul lui marilyn manson. Mã gândesc serios dacã, în condiţiile astea, mai are vreun rost sã spui în glumã cã ești satanist.”

„De ce m-aș excita sã vãd bucile prin care te caci? La o pizdã seacã, epilatã, închisã, care se udã numai de la mirosul afrodiziac al banilor? Nu, fã, nici dacã aș avea bani cãcãlãu nu i-aș bãga în pizda ta, i-aș da pe cãrţi.
Da, fã, CARTI. Nu, fã, nu de joc, nu sunt cartofor.”

duminică, 23 decembrie 2012

Nora Iuga –Sexagenara și tânãrul

Mai presus de tabuul dragostei dintre douã persoane între care e o diferenţã mare de vârstã, este ideea de a scrie, a nara, a povesti ca un act de seducţie.
 „Confesiunile pot fi mai senzuale decât un act sexual. Ele îl trag cu forţa pe cel cãruia i te destãinui în intimitatea ta.”
Dar aici cititorul, ascultãtorul, ia forma unui tânãr (mai curând a unei priviri de tânãr –„Privirea verde se face dulce ca un șerbet de fistic, îmi vine sã o ling”) a cãrui atenţie trebuie reţinutã, relaţia dintre cei doi rezistã atât timp cât naratoarea vorbește. Tãcerea ar echivala cu destrãmarea povestei de dragoste.

Așa cã Nora Iuga, transpusã în ironica, dezamãgita, nostalgica și, în cele din urmã, epuizata Anna, povestește și povestește și povestește. Despre prieteni, soţi și dezamãgiri, despre tinereţe, regimuri politice, lumea literarã ca o curvã.
Apar astfel: referinţe biografice, trimiteri la realitatea contemporanã („Am înnebunit de tot. Trebuie sã mã gândesc la altceva, ca atunci când te doare mãseaua și dezlegi cuvinte încrucișate. Uite, de pildã, la Victor Ciorbea sau la Vasile Lupu, figurile cele mai indicate când vrei sã-ţi piarã pofta de bãrbaţi.”) și mirajul naraţiunii, cu atât mai savuroase cu cât se întrepãtrund („Avea o privire verde, inexpresivã care parcã înota într-un borcan gol. Asta nici nu mã ascultã, nu conteazã, am sã vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica. Anna se gândea la poza lui Nino, bãrbatul ei, murise cu trei ani în urmã și la pisica Dracula cu care își împãrţea parizerul.”)

miercuri, 5 decembrie 2012

Junot Diaz -Scurta și minunata viaţã a lui Oscar Wao


Junot Diaz este un nou dumnezeu al stilului sud-american, un Marquez contemporan, mai puţin nostalgic, mai dinamic, cu o ironie mai curatã, zâmbetele nu sunt pãtate de amãrãciunea pe care o avea "Un veac de singurãtate".

Inceputul romanului este apocaliptic cu descrierea distrugãtorului fukú, un blestem venit în Antile o datã cu invadatorii europeni și dus la desãvârșire de cãtre dictatorul dominican Rafael Leónidas Trujillo Molina la jumãtatea secolului XX. Oricine se împotrivește sau criticã regimul lui Trujillo ajunge urmãrit de blestem, cum este, bineînţeles cazul personajelor din roman (dar, pentru a fi și mai convingãtor, Junot Diaz exemplificã puterea fukú-ului cu destinul tragic al lui John F. Kennedy care a pus CIA-ul pe urmele lui Trujillo).
Aceste note istorice (în principal trecute ca note de subsol, deși poartã toatã greutatea întâmplãrilor cuprinse în carte) nu sunt aride, didactice, ci combinate cu legende, mituri, reflecţii personale de cele mai multe ori sarcastice, de genul: „N-aţi știut cã am fost ocupaţi de douã ori în secolul XX? Nu disperaţi, atunci când veţi avea copii, nici aceștia nu vor ști cã SUA a ocupat Irakul”).

Personajul principal (o poziţie ușor relativã) este Oscar de Leon, unul din membrii familiei blestemate, care vede acest fukú din perspectiva plãcerilor lui literare de SF și fantasy folosite ca zafa (un fel de incantaţie, acţiune magicã, care combate blestemul). Oscar este fiul obez (de neconceput pentru un dominican) și tocilar al unei imigrante dominicane într-un ghetou din Statele Unite, pasionat de romane cu vrãjitori, benzi desenate, SF și jocuri pe calculator, cu perpetue frustrãri sentimentale și sexuale, respins de ceilalţi pentru modul lui ciudat de a aborda lumea cu imaginaţia exacerbatã de poveștile fantastice în care își petrece mai tot timpul și care visazã sã devinã Tolkien-ul Republicii Dominicane.
Cartea oscileazã între Statele Unite cu diaspora dominicanã și Republica Dominicanã cu cei care încearcã sã supravieţuiascã regimurilor politice de o violenţã extremã.

Ce mi-a plãcut cel mai mult în „Scurta și minunata viaţã a lui Oscar Wao” sunt unele motive cu implicaţii, semnificaţii foarte percutante:
-paginile albe: apar uneori lipsuri în povestire, goluri descrise ca „pagini albe” care trebuie completate de cititor cu propria interpretare sau care ar cuprinde unele episoade teribile din dictatura lui Trujillo pe care oficialitãţile le-au anulat (inclusiv presupusa carte despre regim scrisã de Abelard, bunicul lui Oscar, posibila sursã a nenorocirilor atrase de blestem).
-mangusta: un animal la care eu nu mã așteptam sã aibã cine știe ce implicaţii supranaturale, dar se pare cã sunt o ignorantã și descrierea apariţiilor sale în roman este de-a dreptul fascinantã
-meta-referinţele literare: Marquez, desigur, cu al sãu Macondo; dar și Conrad cu „Heart of Darkness” (pe care o descoperiţi chiar la finalul romanului ca o reflecţie în oglindã –este o afirmare a frumuseţii, în ciuda tuturor violenţelor și a terorii), alãturi de nenumãratele trimiteri la lumea cãrţilor SF sau fantasy.

Descrierea mamei:
„Furia ei umplea casa cu un fum greu, înãbușitor. Intra peste tot, în pãrul și în mâncarea noastrã, precum cenușa nuclearã despre care ne povesteau la școalã cã se va așterne într-o zi moale ca zãpada."

Diferenţe rasiale:
„Așa sunt albii. Pierd o pisicã și asta se dã la toate buletinele de știri, dar noi, dominicanii, pierdem o fiicã și poate cã nu ne anulãm nici mãcar programarea la salonul de cosmeticã.”

Grandomania lui Trujillo:
„In ceea ce privește graniţa fluidã, din punct de vedere istoric, a ţãrii cu Haiti [...]ratatul Hoţ de Vite a devenit asemeni Doctorului Gull Din Iad; îmbrãţișând crezul Arhitecţilor Dionisieni, el aspira sã devinã un arhitect al istoriei și prin ritualul îngrozitor al tãcerii și al sângelui, al machetei și perejil-ului, al întunericului și negãrii, le-a impus ţãrilor o graniţã adevãratã, o graniţã care existã dincolo de hãrţi, care e gravatã direct în istoriile și imaginaţiile oamenilor.”

Concluzia amarã a Lolei, sora lui Oscar:
„Lola a jurat cã nu se mai întoarce niciodatã în ţara aceea groaznicã. Intr-una din ultimele noastre nopţi ca novios a spus: Zece milioane de Trujillo, asta suntem cu toţii.”

duminică, 2 decembrie 2012

Lucian Dan Teodorovici –Matei Brunul


Deși tema generalã a romanului (istoria micã, personalã, bulversatã de istoria mare) poate sã nu atragã pe mulţi prin de-monetizarea sa cauzatã de supra-analizã în romane și cãrţi de eseisticã foarte bune, LDT individualizeazã minunat subiecul, cu un personaj principal sincer și candid în faţa abuzurilor, care refuzã sã fie o victimã purã, care nu renunţã la întrebãri, care vrea sã-și construiascã un sens, o perspectivã umano-coerentã asupra întâmplãrilor, cu toatã rãutatea gratuitã și haosul lor.

Romanul este structurat ca un puzzle de reconstituire a unor 20 de ani pe care Bruno Matei, zis Brunul, i-a perdut într-o amnezie cu o cauzã încã nedeterminatã. Astfel, alternativ, naraţiunea vine din trecutul anilor de închisoare comunistã cu ororile sale pe care Bruno nu și le mai amintește și înaintând în prezentul fãrã fundament cãruia Bruno, la cei 37 de ani ai sãi, încearcã sã îi dea sens, se cautã pe sine, atât în trecut, cât și în prezentul ghidat de tovarãșul securist Bojin.
Pentru mediul carceral, Bruno are personalitatea cea mai puţin înclinatã spre contrarevoluţionarism, aspect minimalizat de sistemul comunist care are nevoie de victime pentru a-și justifica statutul absolut pozitiv de justiţionar social.

Ceea ce ţine romanul laolaltã este motivul marionetei. Vasilache, marioneta pe care neurologul i-o aduce Brunului sperând într-un fir al Ariadnei care sã îl conducã în labirintul celor 20 de ani pierduţi în întunecimile amneziei lui bizare, este, paradoxal, unul dintre cele mai umane și pline de compasiune elemente din roman. Ca sã nu mai vorbim cã este intens vânat de miliţie, care și reușește sã-l confiște o datã, noroc cu intervenţiile generosului tovarãș Bojin. Anularea individualitãţii, ca metodã de supravieţuire, este tocmai afirmarea unei sensibilitãţi aparte (m-a impresionat în mod deosebit tehnica Brunului care, în închisoare, ajunge sã vadã speranţele ca pe niște premoniţii sumbre, aducãtoare de tristeţe, dezamãgiri și nenorociri mai mari; așa cã renunţã la ele). Marioneta, poveștile care înconjoarã pãpușile, își asumã un rol catharctic, o sublimare a dorinţei de rãzvrãtire prin metafore, prin visuri (în închisoare Brunul își distreazã colegii de suferinţã prin poveștile sale mitologice, cum sunt cele din Ramayana).
Chiar și romanul este foarte vizual, lasã o puternicã impresie de teatralitate, este alcãtuit mai mult din scene și nu din capitole sau episoade.

Cam ce-am înţeles eu din final: România comunistã nu e tocmai locul unde sã îţi dorești sã trãiești, dar sunt oameni pentru care plecarea nu este pur și simplu o soluţie; e un loc unde nu ești înţeles, unde e greu sã regãsești ceva autentic, unde supravieţuirea înseamnã sã accepţi minciuna, falsitatea, disocierea între versiunea oficialã și cea personalã (cele douã adevãruri ale tovarãșului Bojin: "Pur și simplu, începuse a crede cã, pe lângã minciunã, exista nu un singur adevãr, ci douã adevãruri mari și late. Un adevãr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine sã rãmânã acolo. Iar celãlalt adevãr, tot mai important în viaţa lui, era adevãrul rostit, oficial. Nu era nici o ipocrizie la mijloc. Pentru tovarãșul Bojin, adevãrul oficial era la fel de important ca și cel neoficial, cel din minte. Credea cu exact aceeași fermitate în amândouã; și faptul cã, de cele mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuși de puţin, de vreme ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţinut acolo, într-un colţ al minţii pãzit cu strãșnicie de experienţa pe care […] o cãpãtase de-a lungul vieţii."), dar totuși aici este locul tãu, unde tu vrei sã fii, fãrã false patriotisme, fãrã nici o dorinţã de afiliere la ideologii de loialitate ostentativã faţã de patrie, pur și simplu aici te simţi tu bine, aici e comod pentru tine și aici vrei sã rãmâi, sã fii tu.

Despre carte si aici.
LDT despre carte aici.