Jane Harper -"Bărbatul rătăcit"

 

Mohamed Mbougar Sarr -"La plus secrète mémoire des hommes"

 

Sașa Zare -„Dezrădăcinare”

 

Oana David -"Intre doua fronturi"

 

Felicia Mihali -"Dina"

 

Alina Nelega -"ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat"

 

Herman Koch -"Cina"

 

Andrei Crăciun -"Prietenul visătorilor și al învinșilor"

 

"A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar nu s-ar mai povesti, așa cum știau oamenii dintotdeauna și de pretutindeni, un copil născut din femeie și bărbat, un an mai târziu femeia rămâne singură cu copilul ei, și e mai bine să se știe că bărbatul a fost ucis de poteră, așa e mai bine, și mai erau și doi unchi care știu povești fantastice, cu haiduci, și unchii aceia au crescut copilul până au făcut din el aproape bărbat, și mai era și o școală la Brăila, și Dunărea mai era, și copilul a intrat la stăpân și a trăit dintr-un miracol, și a muncit și a văzut ce e viața adevărată, și a legat prieteșuguri și a plecat în lume, nu ca să o cucerească, ci ca să o vadă și să o înțeleagă, să o iubească și să o ierte, ceea ce este cu totul altceva, el a fost un tânăr slab cu ochii și plămânii bolnavi, cu urechile bine deschise și inima la locul ei, cu limba ascuțită, gata să se aprindă ca un foc și să apere cu pumnul onoarea și utopia prieteniei."

"Acesta a fost prietenul meu Panaitaki, el nu a mers pe ape, el nu a vindecat leproșii și orbii, el nu l-a ridicat pe Lazăr din morți, dar și el a mângâiat văduvele și orfanii și îndrăgostiții și a avut cuvinte bune pentru toți cei nenorociți din lume, căci lumea n-a dus niciodată lipsă de cei nenorociți."

Marieke Lucas Rijneveld -"Nelinistea serii"

 

După moartea fiului cel mare într-un accident pe un lac înghețat, doi părinți nu știu cum să facă față pierderii și se lasă copleșiți și dezbinați de sentimentele de vinovăție, în timp ce ceilalți trei copii ai lor încearcă cu resursele lor limitate de înțelegere să repare familia. Narațiunea e spusă de fiica lor mijlocie care descrie la persoana I prezent, dând întregii povestiri o notă foarte agresivă de intimitate, ritualurile obsesiv-compulsive și jocurile de o cruzime neobișnuită cu care copiii familiei încearcă să invoce normalitatea înapoi în viața lor și să integreze realitatea morții. Deși teoriile și soluțiile cu care vin copiii pentru a reface coerența lumii în care trăiesc sunt de multe ori amuzante în naivitatea lor, mai ales datorită acelei tendințe copilărești de a da lucrurilor o semnificație literală, cartea este de o tristețe sfâșietoare. 

"Seara totul e rece aici: ograda, tăcerea dintre tata și mama, inimile noastre, salata de boeuf de pâine."  

"Aici, în sat, toste se întâmplă astfel: oamenii se îndrăgostesc din greșeală, cumpără din greșeală carnea care nu trebuie, își uită din greșeală cartea cu cântece bisericești, sunt taciturni din greșeală."  

"Pupatul e ceva pentru oamenii bătrâni, ăștia o fac când nu-și mai pot găsi cuvintele, atunci își astupă gurile unii altora."  

"Eu n-am probleme decât cu negrul de sub unghii. După părerea Hannei, ți se adună acolo dacă te gândești prea des la moarte."

Steven Galloway -"Violoncelistul din Sarajevo"

 

"Au venit mașini de pompieri care au încercat să stingă focul, devening ele însele ținte pentru lunetiștii nevăzuți și pentru obuzele lansate de o armată care jurase să apere orașul. Pompierii s-au luptat cât au putut până să primească ordinul de retragere de la vreun comandant care înțelesese zădărnicia situației. Kenan văzuse cum un pompier de vreo treizeci de ani stătea de unul singur, cu ochii pironiți asupra infernului dezlănțuit. Nu s-a mișcat deloc până în clipa când s-a prăbușit epuizat în genunchi. Colegii au fugit imediat către el, crezând că a fost lovit de un lunetist. Când l-au ridicat în picioare și l-au luat de acolo, Kenan a văzut că avea obrajii brăzdați de sudoare sau de lacrimi, iar buzele lui se mișcau în tăcere într-un fel care l-a făcut să creadă că se roagă. După aceea, timp de câteva zile, cenușa unui milion de cărți s-a depus peste oraș precum zăpada.

Atunci, Kenan crezuse că pompierul fusese copleșit de pierderea bibliotecii, și încă mai crede că e adevărat, însă acum are în plus impresia că ceea ce l-a îngenuncheat pe pompier a fost neputința lui de a schimba ceva. Atunci când copiii lui întreabă de ce e război, de ce sunt oamenii înfometați și împușcați, iar el nu le poate răspunde, atunci când îi vede suferind fără a putea să-i ajute în vreun fel, pompierul îi apare sub propriul chip și își dorește să fie ridicat de jos și purtat pe brațe. Nu poate totuși să se prăbușească, deoarece copiii lui au nevoie de el pentru a le spune că totul se va rezolva, că războiul se va termina, că vor supraviețui cu toții. Sunt momente când nu înțelege cum de nu se evaporă, cum de nu îi cad toate hainele pe podea, golite de bruma de materie care le însuflețea."

"O privire panoramică asupra modului în care America a devenit o super putere mondială în perioada primului război mondial. Nu este vorba de un roman tradițional, ci de un fel de colaj de flux al conștiinței format din știri, informații, evenimente, alături de întâmplările prin care trec personajele. Dos Passos știe să pună accentul, uneori cu o tentă de-a dreptul profetică, pe acele aspecte ale societății și culturii care vor marca identitatea națiunii americane pe termen foarte lung (imigranții, mass media, capitalismul, individualismul) și care vor fi atât motive de măreție, cât și de dezamăgire"

"Pe zi ce trece e din ce în ce mai puțin sigur că orașul pe care și-l amintește a existat cu adevărat. E o amintire care se pierde încetul cu încetul, la fel ca apa ținută în căușul palmelor, iar atunci când se va fi scurs toată se întreabă ce va mai rămâne. Nu știe cum va fi să trăiască fără a-și aminti cum era odată viața, cum era pe vremea când trăia într-un oraș frumos. Pe când abia începuse războiul, mai încerca să se lupte împotriva pierderii orașului, mai încerca să mențină lucrurile neschimbate, atât cât îi stătea în puteri. Când se uita la o clădire încerca să o vadă așa cum fusese odată, iar atunci când privea un om, știa bine că încearcă să ignore schimbările din aspectul și comportamentul lui. Dar odată cu trecerea timpului începuse să vadă lucrurile așa cum erau în realitate, iar într-o bună zi înțelesese că nu se mai lupta cu dispariția orașului nici măcar în mintea sa. Ceea ce vedea în jurul său era singura lui realitate."

"A încetat să mai vorbească cu prietenii, nu mai merge pe la nimeni și îi evită pe cei care îl vizitează. La slujbă vorbește cât se poate de puțin. Ar putea să se obișnuiască cu dezintegrarea clădirilor, însă dezintegrarea oamenilor este prea mult. Dacă oamenii tot o să dispară de lângă el, fie prin moarte, fie prin transformarea lor în străini, atunci preferă să se lipsească de ei."

Elizabeth Strout -"Oh William!"

 

Daniel Pennac -"Journal d'un corps"

 

"Le goût retrouvé du café après toutes ces années de chicorée ! Le café noir, fort, amer. Cette morsure dans la bouche, qui s’appelle, aussitôt la gorgée avalée, un petit clappement de langue satisfait. Cette brûlure derrière le sternum qui fouette et réveille, qui accélère les battements du cœur et branche les neurones. Souvent infect, au demeurant. Il me semble qu’il était bien meilleur avant-guerre. Mais pourquoi le café serait-il moins bon aujourd’hui ? Nostalgie d’un avant ?"

Ioana Parvulescu -"Viata incepe vineri"

 

Florin Lazarescu -"Noaptea plec, noaptea ma-ntorc"

 

Veronica D. Niculescu -"Toti copiii libraresei"

 

"Bineînțeles că am vrut să mă sinucid. Așa zic. Dar oare am vrut – chiar am vrut? Sau doar am căutat, în toate aceste plimbări, de rătăcit rătăcind, ca să le zicem plimbări, să dau și eu cumva de un capăt? De un fel de capăt măcar, dacă nu de capătul-capăt, de un capăt fals, provizoriu, unde să pot să mă așez, să descalec de pe animalul turbat, să descarc desagii înfierbântați din spinare, bolovanul din piept, și să strig, ca un om care nu poate pricepe de ce, să scot acel singur urlet prelung și apoi să revin istovită acasă, stoarsă, dar golită de rău, să intru pe ușă cuminte, cu o pâine albă în mână, o nepoată a unei mătuși cumsecade, să mă spăl pe mâini și pe față, să mă așez la masă și să mănânc ce-o fi de mâncare și viața să meargă ușor mai departe, un cățeluș pe-o cărare."

Douglas Stuart -"Shuggie Bain"

 

Fernanda Melchor -"Hurricane Season"

 

"[…] women tired of life, women who, from one day to the next, would realize they no longer had it in them to reinvent themselves with every man they met, women who chuckled chipped-tooth chuckles to themselves when they recalled the dreams they’d once had; incidentally, the only women who, spurred on by the whispers and tales the older women would tell down by the river where they washed their clothes, or while they waited in line for their subsidized milk, dared to visit the Witch at home, in that hovel hidden among the crops; who dared to rap on the door until the mad shrew, dressed head to toe in black, poked her head out from a half-open door. And once there they would beg for her help to cook up one of her concoctions, the stuff that the women in town harped on about: potions to pin down the men, to really knock them off their feet, and indeed potions to ward the bastards off for good; potions that wiped their own memories, or that directed every drop of their destructive potential into the seed that those bastards had left in the women’s bellies before scuttling back to their trucks; or those other tinctures, stronger still, which they say could purge hearts of the fatuous allure of suicide. Basically, those girls from the highway, not the meddlesome old bags in town, were the only ones the Witch chose to help for free, without charging a peso, which was just as well because most of them could barely earn enough to eat once a day, and plenty of them didn’t own so much as the towels they used to wipe away the bodily fluids of the men who screwed them, although maybe, in the end, she helped those girls from the highway because they weren’t ashamed to be seen going to her house […]"

Percival Everett -"The Trees"

 

Claire Keegan -"Small Things Like These"

 

Cormac McCarthy -"Blood Meridian"

 

O carte lirică. Limbajul e foarte intens și, cumva, elementul structurant; e ca muzica aceea din filme care te pregătește cum să primești o anumită scenă, care potențează suspansul sau susține umorul scenelor comice etc. Cormac McCarthy creează o carte în care te cufunzi complet, chiar și auditiv, datorită limbajului. E genul acela de text hipnotic care te înghite cu totul. Chestie care e cu atât mai dificil de realizat cu cât nu ai un personaj cu care să te identifici, pe care să-l placi, de care să te agăți, care să aibă oarecum rol de ghid în interiorul cărții (poate the Kid, dar și pe el îl pierzi de multe ori).

Totuși, ești prins acolo, fără personaje proeminente, fără poveste. Iar contrastul dintre frumusețea limbajului și violența extremă a conținutului este absolut uimitor și captivant. 

"Glanton sat his horse and looked long out upon this scene. Sparse on the mesa the dry weeds lashed in the wind like the earth’s long echo of lance and spear in the old encounters forever unrecorded. All the sky seemed troubled and night came quickly over the evening land and small Gillis birds flew crying softly after the fled sun. He chucked up the horse. He passed and so passed all into the problematical destruction of darkness."

"Long past dark that night when the moon was already up a party of women that had been upriver drying fish returned to the village and wandered howling through the ruins. A few fires still smoldered on the ground and dogs slank off from among the corpses. An old woman knelt at the blackened stones before her door and poked brush into the coals and blew back a flame from the ashes and began to right the overturned pots. All about her the dead lay with their peeled skulls like polyps bluely wet or luminescent melons cooling on some mesa of the moon. In the days to come the frail black rebuses of blood in those sands would crack and break and drift away so that in the circuit of few suns all trace of the destruction of these people would be erased. The desert wind would salt their ruins and there would be nothing, not ghost not scribe, to tell to any pilgrim in his passing how it was that people had lived in this place and in this place died."

"They fought them again at Encinillas and they fought them in the dry passes going toward El Sauz and beyond in the low foothills from which they could already see the churchspires of the city to the south. On the twenty-first of July in the year eighteen forty-nine they rode into the city of Chihuahua to a hero’s welcome, driving the harlequin horses before them through the dust of the streets in a pandemonium of teeth and whited eyes. Small boys ran among the hooves an the victors in their gory rags smiled through the filth and the dust and the caked blood as they bore on poles the desiccated heads of the enemy through that fantasy of music and flowers."

"They were much reduced by their wounds and their hunger and they made a poor show as they staggered onward. By noon their water was gone and they sat studying the barrenness about. A wind blew down from the north. Their mouths were dry. The desert upon which they were entrained was desert absolute and it was devoid of feature altogether and there was nothing to mark their progress upon it. The earth fell away on every side equally in its arcature and by these limits were they circumscribed and of them were they locus. They rose and went on. The sky was luminous. There was no trace to follow other than the bits of cast-off left by travelers even to the bones of men drifted out of their graves in the scalloped sands. In the afternoon the terrain began to rise before them and at the crest of a shallow esker they stood and looked back to see the judge much as before some two miles distant on the plain. They went on. 

The approach to any watering place in that desert was marked by the carcasses of perished animals in increasing number and so it was now, as if the wells were ringed by some hazard lethal to creatures. The travelers looked back. The judge was out of sight beyond the rise. Before them lay the whitened boards of a wagon and further on the shapes of mule and ox with the hide scoured bald as canvas by the constant abrasion of the sand. 

The kid stood studying this place and then he backtracked some hundred yards and stood looking down at his shallow footprints in the sand. He looked upon the drifted slope of the esker which they had descended and he knelt and held his hand against the ground and he listened to the faint silica hiss of the wind. 

When he drifted his hand there was a thin ridge of sand that had drifted against it and he watched this ridge slowly vanish before him. 

The expriest when he returned to him prevented a grave appearance. The kid knelt and studied him where he sat."