Ai Weiwei -"1000 Years of Joys and Sorrows"

 

Dacã nu ati auzit pânã acum de Ai Weiwei, neapãrat trebuie sã bãgati repejor un google. E unul dintre cei mai importanti artisti contemporani din afara Europei/Americii. Existã si un documentar foarte interesant: "Ai Weiwei -Never Sorry" pe care îl recomand. 

Pe mine m-au încântat foarte mult aceste memorii pe care si-a luat timp sã le organizeze. Pe lângã faptul cã îsi clarificã pentru public ideile despre artã, Ai Weiwei dezvãluie multe amãnunte despre viata lui si mai ales detaliazã într-un mod intim relatia lui deosebitã cu tatãl sãu (chiar nu stiam cã tatãl lui a fost un mare poet chinez, Ai Qing, prieten cu Pablo Neruda, care a studiat la Paris în tinerete).

Nu este o povestire cronologicã a vietii lui. Structura are o amprentã puternic personalã. Discursul curge dupã o logicã internã în care artistul îsi întretese biografia cu devenirea lui de artist. 

Reflectiile despre artã: 

"In the era in which I grew up, ideological indoctrination exposed us to an intense, invasive light that made our memories vanish like shadows. Memories were a burden, and it was best to be done with them; soon people lost not only the will but the power to remember. When yesterday, today, and tomorrow merge into an indistinguishable blur, memory -apart from being potentially dangerous- has very little meaning at all."

"In the mid-1980s, the art world was still wallowing in German neo-expressionism -large paintings with raw, overdramatic brushwork- whereas I was drawn toward Dada's countercultural tendencies. I fused a violin and a shovel, I inlaid a condom on a Chinese army-issue raincoat, and using a wire clothes hanger, I fashioned a profile portrait of Marcel Duchamp. It was Duchamp's work that had caught my eye at the Philadelphia Museum of Art when I first arrived in America and it was his emphasis on art as an intellectual and not simply a visual experience that would be a lifelong inspiration to me. His interest in ordinary objects, in the "readymade" was already influencing my own artistic productions."

"To conventional culture [...] art sould be a nail in the eye, a spike in the flesh, gravel in the shoe: the reason why art cannot be ignored is that it destabilizes what seems settled and secure. Change is an objective fact, and whether you like it or not, only by confronting challenges can you be sure you have enough kindling to keep the fire in your spirit burning. Don't try to dream other people's dreams [...]; you have to face up to your own predicament honestly, on your own terms. There's a huge gulf between your aesthetic passions as an artist and the indifference of the real world."

"In New York I had once written, "If someone goes to MoMA and doesn't feel overcome with shame, he's either got something wrong with his artistic instincts or he's a complete scoundrel. All you'll find there is prejudice, snobbishness, and vanity." I was young and full of myself then, but twenty years later, with the visit of the MoMA delegation to Caochangdi, I continued to recoil against the museum's complacent, elitist tendencies. Art should be recognized, yes, but not in the form of expensive collectibles to be deposited in MoMA storage to molder -that's simply a waste. My vision of contemporary art took a very different form. To me, art is in a dynamic relationship with reality, with our way of life and attitude to life, and it should not be placed in a separate compartment. I have no interest in art that tries to keep itself distinct from reality."

"Sometimes friends ask me how to make a documentary. There are three cardinal rules, I tell them: start filming, keep filming, and never stop filming. So long as the camera is running, then you have footage, and there's no footage that can't be properly edited. Recording what is happening is more important than pushing any particular point of view, and that's all the more true when information is suppressed."

"Real choice is difficult, because the meaning of choice emerges only in difficulty itself. To know a period of history is equally difficult, for so-called history is a part of self-knowledge. In the face of authoritarianism, most curators and artists lose the power of speech, nullifying aesthetics and ethics with their moral compromises. I myself do not have it within me to compromise. But in this echo chamber, to give a hoarse battle cry elicits nothing but a hollow reverberation. Today's censorship touches on all aspects of life -from the internet and newspapers to books, concerts, and art exhibitions. It nullifies the individual's sense of self and experience of life: ideas give way to compliance, speech becomes flattery, and existence is reduced to servility."

"My works relating to migrants are consistent in form with the projects that have interested me in the past. Whether my status is seen as that of an artist, an activist, or a citizen, I always seek to integrate these various roles and create an effective interplay between form and language in my explorations, documentary recordings, and exhibitions. My focus on the refugee crisis gave me the opportunity to move beyond the arena of resistance to China's authoritarian government and engage in more universal observations about human nature, and to more fully express my understanding of human rights."

"Artistic creation, being so personalized, commonly stands in stark opposition to a state's agenda, and my work typically has an antagonistic dependence on the will of the group and the will of the state. No one can rid themselves of the imprint of their era's language and culture, and art serves simply as a pioneer for collective reflection: it offers a chance for a group, or a nation, to become alert to an issue, and to enhance its awareness of things.

My understanding of freedom puts me, as a political exile, at odds with the authoritarianism practiced by my native country. By choosing to leave China, I have lost a sense of belonging and a secure foundation, drifting like duckweed on the current. But now my country is in much the same predicament, because it rejects memory and refuses to honestly address the task of building a healthy society and establishing a legitimate polity. Although China grows more powerful, its moral decay simply spreads anxiety and uncertainty in the world."

"Today, more and more people are being forced to leave their ancestral homes, for all kinds of reasons -war, religious discrimination, political persecution, environmental degradation, hunger, poverty. Will we ever be able to eliminate these scourges? Can a civilization that is built on the misfortune of others carry on forever? And who can be sure that they themselves will not one day be torn from their homes and cast onto a foreign shore, only to encounter discrimination and be forced to beg for sympathy?

The fates of our three generations -my father's, my son's, and my own- are tightly linked to the fates of countless people we have never met and will never know. This gives me all the more reason to say what's in my heart, to share with others, and to make myself heard. Self-expression is central to human existence. Without the sound of human voices, without warmth and color in our lives, without attentive glances, Earth is just an insensate rock suspended in space."

Prietenia lui cu Allen Ginsberg

"Allen was not always so flattering. Once, after examining a portofolio of mine, he said to me, "I really don't know who would be interested in a Chinese artist." I still remember this as though it were yesterday. I never thought of Allen as an American poet -even if his Americanness was utterly authentic -for others had an outlook that was entirely American, and Allen had a global perspective. The United States likes to think of itself as a melting pot, but it's more like a vat of sulfuric acid, dissolving variety without a qualm."

Cuvinte întelepte

"When authority determines meaning, independent thought does not exist, and everything is an extension of the discourse of power."

Ma Jian -"Taitei chinezesti"

Stil: 3/5
Complexitate temporală: 4/5
Personaje: 3/5
Idei interesante: 4/5
Dramatism: 4/5

O colecție de povestiri unde grozăvia suprarealistă a unei lumi violente este îmbrăcată în cel mai delicios umor negru. Un fel de Bulgakov chinez. Totul este foarte bizar, dar povestea cu crematoriul ilegal e genială. 

E o satiră a încercărilor unei societăți oprimate de a se deschide către inițiative personale de a face bani (în esență, de a-şi schimba dramatic viața în bine cât mai repede). Dar totul e foarte foarte întunecat. Un întuneric vesel şi apăsător. Surprinzător de sinistru şi haios acest Ma Jian.

"In cele din urmă, hotărî să iasă la pensie onorifică şi să se concentreze asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit: abandonarea fiicei. Cu toate acestea, în mod ciudat, de fiecare dată când încerca să o abandoneze, simțea că ține la ea din ce în ce mai mult. In trecut crezuse că ea însăşi îl va ajuta şi va dispărea din viața lui, lăsându-l să aibă un băiat. Dar, pe măsură ce această speranță se risipi, ea deveni sprijinul şi încurajarea lui. [...]

Inainte de a pleca i se părea că o aude zicând: "[...] Un om normal îl poate păcăli cum vrea el pe un om handicapat, dar şi handicapatul îl poate păcăli pe omul normal. De fapt, eu sunt cea care a dat un sens vieții tale şi un ritm. [...] Dacă stai bine şi te gândeşti, numai un retardat poate să fie cu adevărat fericit într-o lume handicapată ca aceasta.[...] ""

Su Tong -"Eu sunt împăratul Chinei"

Pe cât de mult mi-a plăcut "Rice", pe atât de proastă mi se pare cartea aceasta. Am încercat la început să mă amăgesc că e din cauza traducerii, dar am ajuns într-un final să accept adevărul. Este o carte proastă. Si nu din cauza personajului principal (nici celelalte personaje ale lui nu excelează în căldură umană), ci pentru că este prost scrisă, ritmul inegal, parcă scriitorul tot încearcă să găsească formula corectă, cu personaje scoase forțat din poveste, de parcă nu ar mai şti ce să facă cu ele, cu acțiunea care ba lâncezeşte, ba se aglomerează, dar o aglomerare care nu creează impresia de rapiditate, ci de dezordine, de împrăştiere, de a nu şti de unde s-o apuci, aşa cum şi lentoarea nu miroase a meditație, ci a umplut paginile poate găsim totuşi un detaliu ceva care să rămână memorabil. O pierdere de vreme. Dacă eleganța stilului poate fi pierdută prin traducere, la compoziția dezlânată ce scuză să mai găseşti?!

Inceputul:
"In dimineața aceea geroasă în care Tatăl Imperial a încetat din viață, soarele, ca un gălbenuş spart, atârna suspendat de vârful muntelui Supremația de Alamă. La ora aceea, eu îmi repetam lecțiile de dimimeață, în fața palatului Versantului Muntelui şi am văzut un stol de bâtlani albi venind în zbor jos dinspre pădurea neagră de arbori de seu. Se învârtiră în cercuri pe deasupra culoarelor purpurii şi a acoperişului negru de țiglă al palatului Versantul Muntelui, lăsând în urmă țipete ascuțite, ca de suferință, şi fâlfâit de aripi. Am văzut că încheietura mâinii, masa de piatră şi cărțile mele erau pătate de excremente apoase şi gri de bâtlan."

Dai Sijie -"Balzac şi Micuţa Croitoreasã chinezã"

Povestea a doi tineri care trebuie sã se reabiliteze pentru greşelile percepute de noul regim comunist chinez ca fiind inacceptabile comise de pãrinţi printr-o muncã abrutizantã din nişte regiuni uitate ale Chinei. Intrucât oroarea noului sistem este pãstratã în fundal, cu timide ieşiri în prim-plan, cartea reuşeşte sã fie foarte amuzantã, cu o lejeritate specificã tinerilor, concentrându-se mai mult pe acţiune, anecdoticã şi mai puţin pe reflecţii filosofice sau politice. O carte scurtã care aduce o lecturã antrenantã şi simpaticã, mizând în special pe ideea cã noi luãm ca pe ceva normal accesul la tot felul de cãrţi, în timp ce existã locuri în lume (şi istorie) unde literatura neaprobatã de sistemul politic (abuziv, se-nţelege) reprezintã o infracţiune. Eu am hohotit de râs de câteva ori.

"-Ai auzit de literatura occidentalã? mã întrebã Luo într-o zi.
-Nu cine ştie ce. Stii cã pe ai mei nu-i intereseazã decât munca lor. In afarã de medicinã nu prea mai ştiu altceva.
-La fel şi-ai mei. Mãtuşa mea însã avea câteva cãrţi strãine traduse în chinezã, înainte de Revoluţia Culturalã. Imi aduc aminte cã mi-a citit dintr-o carte care se numea Don Quijote, povestea unui cavaler bãtrân şi caraghios.
-Unde-or fi acum toate cãrţile alea?
-Scrum. Gãrzile Roşii le-au fost confiscat şi le-au ars în public, fãrã milã, chiar în faţa blocului ei.
Preţ de câteva minute am fumat pe întuneric, într-o tãcere tristã. Ceea ce se întâmpla cu literatura mã deprima îngrozitor: mare ghinion avuseserãm! La vârsta la care am fi ştiut, în sfârşit, sã citim, nu mai era nimic de citit."

Mo Yan -"Sorgul rosu"

Am pus „Sorgul roşu” pe lista mea de lectură după ce, evident, Mo Yan a luat premiul Nobel pentru literatură. Romanul, care are, de fapt, forma unei colecţii de povestiri (nici nu sunt sigură dacă este clasat ca roman), este o succesiune de perindări temporare centrate pe perioada invaziei japoneze din 1945 şi ocuparea zonei Shandong pe urma filonului personal al destinului propriei familii, pornind de la tinereţea figurii dominante şi puternice a bunicii. Instituţiile care să reflecte o autoritate ce poate reglementa lucrurile dispar şi, în faţa acestui eşec cultural şi organizaţional, nu mai există nici o barieră în faţa distrugerii umane în cele mai diverse (şi pe alocuri dezgustător de inventive) moduri.

Este o poveste de trădări, invidii, violenţe (uneori extreme) şi atrocităţi care par să epuizeze toate posibilităţile naturii umane (devenită, inevitabil, inumane în acest context). Viaţa, oricum nu foarte uşoară şi plăcută, dar destul de paşnică, suficient de liniştită pentru a aborda cu umor perioadele dificile, a satului natal e răvăşită de ocupaţia japoneză. Pasajele cu câini pe care sătenii abia reuşesc să îi îndepărteze de cadavrele în putrefacţie din care animalele, pe jumătate sălbăticite, se înfruptă cu voluptate sunt unele dintre scenele cele mai dure din carte (dar nu cele mai dure, aşa că nu v-am stricat „plăcerea” lecturii).

„All’inizio era stato un posto selvaggio e desolato, coperto di rovi e canne, un paradiso per volpi e lepri. In seguito c’erano state alcune capanne di pastori; poi assassini evasi, ubriaconi e giocatori d’azzardo avevano costruito case e coltivato la terra, trasformando il luogo in un paradiso umano. Le volpi e le lepri erano migrate gettando grida di acusa contro il genere umano. Ora il vilaggio era una distesa di rovine, ciò che l’uomo aveva costruito era stato distrutto dall’uomo. In quel preciso momento il luogo era un triste paradiso di gioia e dolore edificato sulle rovine. Nel 1960 una tenebrosa carestia avvolse le terre dello Shandong, e sebbene avessi quattro anni percepii confusamente che il vilaggio di Gaomi nel nordest non era mai stato altro che un mucchio di rovine. I suoi abitati non riuscirono mai a liberare i loro cuori da tutte quelle tegole e mattoni rotti che vi si erano accumulati, forse non era neanche possibile farlo.” [da, am citit cartea în italiană pentru că la momentul respectiv era singura versiune pe care o puteai găsi pe net]

Deşi cartea, per total, este foarte brutală, te surprind unele fragmente lirice deosebite, mai ales atunci când sunt descrise câmpiile de sorg. Sorgul pare pe alocuri să devină un personaj de sine stătător. Este tăinuitorul iubirilor interzise, protectorul bandiţilor şi al revoltaţilor, sursă de hrană şi, mai ales, de alcool. Alături de imaginea bunicii, sorgul este acel element matern, feminin, natural, ca rezistenţă în faţa unei lumi dure, dominate de bărbaţi şi de acţiunile lor. Este sursa de energie pentru ţăranii din zonă, matricea în care se formează şi se confruntă ideile, pasiunile, deciziile, temperamentele personajelor.

„La nonna si alzò fluttando nell’aria e li seguì, spiegando le sue nuove ali, planando leggera. Sotto di lei la terra bruna e il sorgo. Guardava con affetto il villaggio distrutto, il corso sinuoso del fiume, i sentieri che si intersecavano, guardava lo spazio caotico squarciato dai proiettili roventi e l’umanità esitante e indecisa al bivio tra la vita e la morte. Respirò per l’ultima volta l’aroma del vino di sorgo e l’odore dolce e rancido del sangue caldo. Vide in un lampo una scena mai vista: sotto l’incalzare dei colpi, centinaia di compaesani con gli abiti stracciati giacevano scomposti nei campi di sorgo. L’ultimo filo che la teneva legata al mondo stava per essere reciso. Tutte le angustie, le sofferenze, le tensioni, le pene sarebbero precipitate nel campo di sorgo, colpendo come grandine le cime dei fusti, avrebbero messo radice della terra bruna, ne sarebbero sbocciati i fiori e i loro amari frutti sarebbero stati raccolti dalle generazioni a venire. La sua liberazione si era compiuta. Volava dietro ai colombi. Lo spazio del pensiero, ridotto alla grandezza di un pugno, traboccava di gioia, pace, tepore, benessere e armonia. Felice, esclamò riverente: Cielo! Cielo mio...”

Mo Yan are talentul povestirii. In pendulările temporale din carte, el prevesteşte cu multe pagini înainte destinul personajelor. Nu suspansul este punctul forte al cărţii, ci plăcerea detaliilor, a dozării ritmului naraţiunii, a privirii prelungi asupra dramelor prin care trec sătenii. Atrocităţile ocupaţiei japoneze sunt contrabalansate de dragostea puternică care îi leagă pe bunici, de loialitatea filială a tatălui naratorului, Douguan, şi de determinarea sătenilor. Doar că, la sfârşit, după moartea bunicii, dispare şi sorgul roşu care rămăsese singurul companion în rezistenţa demnă împotriva unui destin absurd şi violent. El este înlocuit cu un hibrid care seamănă cu cozile de câine. Acei câini bucuroşi să se hrănească din leşurile combatanţilor chinezi.

„Il sorgo che cresce oggi intorno alla tomba della seconda nonna è di una specie prodotta dall’innesto con piante dell’isola di Hainan e così anche il sorgo che ricopre la terra bruna di Gaomi è un ibrido. Il sorgo rosso come un mare di sangue, da me tante volte cantato, è stato sommerso dall’onda rivoluzionaria, non esiste più, lo ha rimpiazzato questo ibrido dai fusti bassi e tozzi, dal fogliame fitto e coperto di polvere bianca, le cime lunghe come code di cani. Viene coltivato in grandi quantità, ha un sapore allappante e amaro e provoca la costipazione. In passato gli abitanti del mio villaggio, a eccezione del segretario di sezione e degli altri quadri, avevano tutti il viso color ruggine. Odio il sorgo ibrido. Questa varietà sembra che non maturi mai. Tiene siempre chiusi i suoi occhi grigioverdi. In piedi davanti alla tomba della seconda nonna guardo i mostruosi fusti che hanno preso il posto del sorgo rosso. Portano il nome di sorgo, ma non sono alti e diritti; portano il nome di sorgo ma non hanno un colore splendente. Mancano dello spirito e dell’aspetto del sorgo. Quei loro volti cupi, ambigui e sottili inquinano l’aria pura della regione di Gaomi.”