luni, 24 iunie 2013

Cincinnati (1)

Sunt dintre cei cu un loc de muncã unde se mai pleacã în cãlãtorii de afaceri. Pânã acum m-am plimbat niţel prin Europa (nu cã nu aș fi hoinãrit suficient înainte, dar evident este mult mai plãcut când plãtește altcineva), iar luna aceasta am fost anunţatã cã mi se pregãtește o cãlãtorie în Statele Unite. America nu este tocmai ţara cea mai pe gustul meu, dar niciodatã nu trebuie ratatã vreo ocazie de a cunoaște locuri și oameni noi, așa cã  m-am pregãtit sufletește de aventurã.

Orașul vizitat nu este unul foarte faimos: Cincinnati.


Iar șocul cultural a fost foarte mare. E adevãrat cã m-am acomodat cât de cât într-o sãptãmânã, dar impresia a rãmas foarte puternicã.
Ce m-a marcat foarte mult a fost cã orașul este pustiu și abandonat. Clãdirile sunt în paraginã, cu lemne bãtute în cuie în locul ușilor și ferestrelor. Pe strãzi bântuie negri care nu aratã deloc prietenos (cel puţin așa mi s-a pãrut când i-am vãzut prima datã), îmbrãcaţi cam cum vedem prin filme sau pe National Geographic cu gãștile de cartier, mulţi oameni fãrã adãpost, cerșetori, drogaţi (pentru aceste categorii culoarea nu mai este relevantã).




  

 








Oamenii se poartã cam ca la noi pe la ţarã. Te salutã pe stradã, te întreabã ce mai faci. Dacã privești cumva pe cineva în ochi, imediat trebuie sã începi o discuţie. Cu persoanele de culoare am avut ceva probleme în a înţelege ce spun. 
Este esenţial sã ai o mașinã (eu nu am avut și i-am șocat pe câţiva când le-am explicat cã merg pe jos). Uneori nu ai nici mãcar trotuar, ești nevoit sã improvizezi. Este plin de parcãri (în principal goale), dar sunt foarte colorate, cu graffiti interesante.


 

 



Albii nu stau în oraș, ci în suburbii. Vin doar sã lucreze în clãdirile imense de birouri, apoi se urcã repede în mașinã și se înghesuie pe autostrãzi cãtre case. Strãzile sunt mult mai proaste ca în România, au strãzi în principal cu sens unic și cu vreo 3-4 benzi pe sens, iar virajele la dreapta pot fi executate oricând (chiar și la culoarea roșie a semafoarelor), dând prioritate celor în drept, ceea ce este o chestie cu cap aș zice.
Se fac tot felul de festivaluri în aer liber unde albii vin tot cu mașinile lor, le parcheazã fix în locul unde au treabã, apoi se urcã imediat în ele și se întorc acasã, în suburbii bineînţeles.
Suburbiile aratã așa cum le știm noi din filme: case mari, cu peluzã în faţã, cu backyard unde se adunã vecinii la barbecue, toatã lumea cunoaște pe toatã lumea și vine la o bârfã micã dacã te vede pe-afarã. Mi-a plãcut cã e plin de animale : pisici vagaboande, veveriţe, iepuri, cãprioare, tot felul de alte rozãtoare.

Steagul american este arborat peste tot, în faţa multor case.





“Simbolul” orașului este porcul. Si vikingii, dar pe asta recunosc cã nu prea am înţeles-o. Deși oamenii sunt vorbãreţi și sociabili, e dificil sã obţii rãspunsuri la întrebãri mai delicate (de ce sunt atâtea clãdiri goale, unde locuiesc toţi negrii ãia în orașul pustiu, de ce sunt lucrurile atât de separate între rase diverse, de ce sunt vikingii asociaţi cu Cincinnati, de ce multe case au un afiș pe ușa de la intrare din faţã care îi îndeamnã pe vizitatori sã foloseascã ușa lateralã etc.)













Am fost la un meci de baseball. Nu este propriu-zis un sport. Este o ocazie de a ieși în oraș. Pãrinţii își aduc copiii, unii foarte mici, toţi mãnâncã, beau, se rãsfaţã. Un meci dureazã cel puţin 3 ore și regulile sunt relativ complicate. Dar nimeni nu vine acolo pentru sportul în sine. Vin pentru socializare. Iar preţurile la bere sunt foarte mari (10$).

 

In concluzie, America e o ţarã pentru cei care vor bani și familie. Acestea sunt singurele douã valori care fundamenteazã stilul de viaţã al americanilor. Le place sã trãiascã bine, sã aibã de toate (mașini, șeminee, vacanţe la mare, de preferat în Florida etc.), sã fie fericiţi cu familia acasã și pentru toate acestea îi sunt recunoscãtori Americii, ceea ce îi face foarte patrioţi. Si cam atât.

miercuri, 12 iunie 2013

Noaptea Literaturii Europene 2013

Am fost la Noaptea Literaturii Europene si mi-a placut ca am descoperit foarte multe lucruri: spatii deosebite,  actori foarte buni (desi asta a fost un fel de safe choice pentru ca ii stiam deja), o noua dorinta -atunci cand o sa fiu indecent de bogata imi voi angaja actori care sa-mi citeasca seara cartile.

Despre eveniment aici.

luni, 10 iunie 2013

B-Fit in the Street

Nu m-a dezamãgit niciodatã. Dar nici nu m-am așteptat sã fie ceva foarte profund, așa cã am savurat din plin spectacolul de culoare și gaguri de vaudeville.
Super poze aici (fb).







miercuri, 5 iunie 2013

Margaret Atwood -Ochi-de-pisicã

 Este povestea lui Elaine Risley, acum pictoriţã de succes care se întoarce pentru o retrospectivã a operelor sale în Toronto, orașul unde și-a petrecut copilãria. Discursul se desfãșoarã pe douã planuri : Elaine la vârsta de cam 50 de ani cu eșecurile, resemnãrile și dorinţa sa de a picta, și Elaine fetiţã din amintiri împreunã cu celelalte 3 prietene din copilãrie (Grace, Carol și mai ales Cordelia) și cu primii pași șovãitori din tinereţe, toate sub spectrul Cordeliei. Prezentul este trãit, simţit, evaluat din perspectiva trecutului, cu imagini și amintiri care apar pe neașteptate pe fundalul unui Toronto schimbat.

Prima parte a copilãriei lui Elaine a fost o cãlãtorie continuã de-a lungul Canadei din cauza serviciului tatãlui, un entomolog îndrãgostit de munca de teren. Dupã anii petrecuţi prin camere de motel, cabane abandonate și corturi, Elaine își începe școala în Toronto, complet nepregãtitã pentru viaţa din suburbii din perioada imediat urmãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial. Elaine nu cunoscuse pânã atunci o viaţã de familie clasicã, cu mame cu preocupãri gospodãrești, cu gustul pentru haine dichisite, o lume în care poziţia femeii este dominatã de o serie de stereotipuri pe care libera și semi-sãlbatica Elaine o învaţã cu greu, împreunã cu cele 3 noi prietene ale sale care, pe lângã sprijinul natural pe care i-l dau spre a o adapta la noua lume, se dovedesc și foarte rãutãcioase faţã de fetiţa care vrea sã fie acceptatã și care învaţã sã își ascundã deprinderile ciudate, nonconformiste.

"Nici una nu-mi vine la fix: tivurile atârnã prea jos, sau mãnecile îmi stau adunate sub braţe. Eu cred cã asta e regula, la rochii."
"Biserica, spaţioasã, e clãditã din cãrãmidã ; pe acoperiș, în loc de cruce, are ceva ce seamãnã cu o ceapã rotitoare. Intreb ce-i cu ceapa asta, care nu știu dacã are o semnificaţie religioasã, dar Grace îmi rãspunde cã-i doar ventilatorul."

Aceastã cruzime inexplicabilã, mai ales a Cordeliei, o va urmãri pe Elaine chiar și pânã la cei 50 și ceva de ani când revine în Toronto. Cordelia exercitã asupra ei o fascinaţie de care nu se poate elibera. Cordelia joacã, în mod paradoxal, rolul de torţionar, dar și de un fel de alter-ego al lui Elaine. Dacã Elaine, deși o victimã în copilãrie, reușește sã ia viaţa așa cum e, cu dezamãgiri, iubiri eșuate, cãsãtorii neîmplinite, lupte epuizante de a se impune în lumea artei dominatã aproape exclusiv de bãrbaţi, Cordelia abandoneazã viaţa dupã ce iese din copilãrie. Cordelia cea dominatoare în copilãrie pare sã nu fi gãsit resursele necesare pentru a domina și într-o lume a adulţilor, în care nedreptatea nu mai este personificatã ci generalizatã la nivelul unei societãţi în care femeile încep sã își câștige cu greu drepturile și sã își afirme valoarea.

Romanul evidenţiazã importanţa pe care copilãria o are asupra noastrã, acei primi ani din viaţã urmãrindu-ne pe fiecare cu lucruri specifice, de un simbolism individual la care nu putem renunţa foarte ușor. Iar abordarea paralelã a problemei stereotipurilor bãrbaţi-femei într-un mod personal, nedogmatic face tot farmecul acestei cãrţi scrise într-un stil simplu, nepretenţios care vine sã dubleze sinceritatea și simplitatea povestirii.

"In locul lui se înalţã acum o clãdire urașã, ceea ce se numește un complex comercial, de parcã mersul la cumpãrãturi ar fi o boalã psihicã"
"Sunt o fraierã, o inimã ce sângereazã. Am o tãieturã în inimã : prin ea se scurg bani."
"Toate aceste lucruri îmi sunt cunoscute, dar greu de crezut. Chiar aș prefera sã nu le știu. Vreau ca tatãl meu sã fie tatãl meu și atât, nu o persoanã aparte, cu o viaţã anterioarã proprie, mitologicã. Când știi prea multe despre oameni le dai putere asupra ta, ești revendicat de ei, obligat sã înţelegi motivaţia acţiunilor lor, iar aste te face slab"
"Trecutul nu e bizar cât timp te afli în el. E bizar doar mai târziu, de la o distanţã sigurã, când îl percepi ca pe un decor, nu ca pe o formã în care ţi-a fost îndesatã viaţa."
"L-am nedreptãţit, se înţelege, dar unde aș fi ajuns fãrã nedreptãţire ? Subjugatã, înhãmatã. Femeile tinere au nevoie de incorectitudine : este una dintre puţinele lor arme. Au nevoie de piele groasã, au nevoie de ignoranţã. Umblã prin întuneric, pe marginile unor prãpãstii abisale, fredonând în sinea lor, crezându-se invulnerabile."
"La petreceri, îmi pun întrebãri precise, care sunã ca la Inchiziţie : le intereseazã pãrerile mele, dogmele în care cred. Mã consider vinovatã cã am prea puţine : știu cã sunt neortodoxã, iremediabil heterosexualã, mamã, colaboraţionistã și, în tainã, un papã-lapte. Inima mea e, în cel mai bun caz, un obiect dubios, pãtat și inconstant. Incã mã mai epilez."
"Brânzeturile cu muchiile întãrite, strugurii pãstraţi în sulf, luxurianţi și lucioși ca ceara, umflaţi de sângele zilierilor muribunzi din California. Nu e convenabil sã știi prea multe : pânã la urmã nu mai poţi pune nimic în gurã fãrã sã simţi gustul morţii."

marți, 4 iunie 2013

Antonio Munoz Molina -"Iarna la Lisabona"

 Este povestea unui pianist talentat care cântã jazz, Santiago Bilbao, spusã de un narator necunoscut. E oarecum o poveste de dragoste, cu accente de film noir. Santiago o descoperã într-un bar pe misterioasa, fascinanta și inteligenta Lucrecia, însoţitã fatidic de ceea ce pare a fi soţul ei, Malcolm, un individ care, pe lângã gelozia caracteristicã, se ocupã și cu o serie de infracţiuni artistice internaţionale. Totul se desfãșoarã în ritm de jazz atât ca și conţinut, cât și structural. Nici nu apucã Bilbao bine sã se îmbete de pasiunea pentru frumoasa Lucrecia, cã aceasta și dispare la Berlin, târâtã de infamul sãu soţ, o absenţã care îi cauzeazã lui Bilbao o sinucigașã abstinenţã muzicalã. Nu mai poate cânta decât dacã este ascultat de Lucrecia. Dupã vreo trei ani în care cei doi se cautã unul pe altul cu regãsiri temporare prin mai multe orașe europene, combinat cu o poveste ciudatã de furt a unui tablou de Cezanne, o posibilã crimã, urmãriri de indivizi dubioși rãu, își dau lovitura finalã în Lisabona. Acest periplu este însoţit continuu de atmosfera barurilor de jazz cu evoluţia relaţiei muzicale a lui Bilbao cu Billy Swann, un trompetist genial, a hotelurilor sordide care protejeazã prin mizerie, inclusiv spiritualã, anonimatul  amanţilor pasageri. Nu existã locuri fixe ; toate camerele, barurile, gãrile au un puternic caracter public, o lipsã cronicã de intimitate.

Romanul e marcat de mișcare, de cãlãtorii, mai bine zis de rãtãciri geografice care merg în paralel cu o fluiditate a identitãţii personajelor. Nu știm de unde vin, care le este originea, trecutul, și, alãturi de ele, nici nu știm care le este viitorul. Nu au o destinaţie precisã. E o cãutare continuã, o despãrţire necesarã, o imposibilitate de a se fixa, de a se stabiliza, atât într-un loc, cât și într-o identitate personalã definitivã, o situaţie terminus sau mãcar stabilã. 
“Poate ceea ce o împingea nu era duioșia, ci sentimentul cã amândoi erau oarecum orfani. Doi ani mai târziu, la Lisabona, de-a lungul unei nopţi și al unui rãsãrit de soare iarna, Biralbo avea sã înveţe cã acesta era singurul lucru care avea sã-i uneascã pentru totdeauna, nu dorinţa și nici amintirea, ci pãrãsirea, siguranţa cã sunt singuri și cã nu au nici mãcar scuza unei iubiri destrãmate.”
Chiar și atunci când se ajunge într-un loc mult râvnit, cum ar fi aceastã simbolico-metaforicã Lisabonã, prin însuși acest fapt cã se ajunge în locul respectiv, el își pierde valoarea pe care o avea tocmai de loc la care se viseazã. Statutul sãu de destinaţie este esenţiat. O datã ce și-l pierde, nu mai înseamnã nimic pentru economia personajelor. Presupun ca în asta constã mare parte din postmodernimsul romanului. 

“Inţelesese dintr-o datã cã uitarea era o minciunã și cã singurul adevãr, izgonit chiar de el din conștiinţã de când plecase din San Sebastian, își gãsise adãpost în visurile lui, unde nici puterea voinţei și nici ranchiuna nu-l puteau ajunge, în visurile care-I înfãţișau vechiul chip și gingãșia de neuitat a Lucreciei, așa cum le cunoscuse cu cinci sau șase ani în urmã, când nici unul dintre ei nu pierduse încã nici curajul, nici dreptul la dorinţã și la nevinovãţie.”

Si un mic citat preferat: “Când bei de unul singur parcã ești feciorul în casã al unei stafii”