miercuri, 7 februarie 2018

Gellu Naum -"A doua carte cu Apolodor"

"A doua carte cu Apolodor" cuprinde mai multe poezii scurte despre diverse aventuri ale pinguinului Apolodor impreuna cu alti doi prieteni de la circ, leul şi cangurul.

Poeziile acestea au o particularitate: schepsisul din multe dintre ele se regãseşte în imaginea care însoţeşte versurile. Aceasta este o trãsãturã mai ciudatã a unei cãrţi de poezii, cu plusuri şi minusuri. Nasol este cã dacã învaţã poezia copilul nu prea o poate recita pentru cã ascultãtorul trebuie sã ştie imaginea de la poezie ca sã în înţeleagã tâlcul. Dar cu adevãrat interesant este faptul cã un copil care se prinde de inovaţia poeziilor învaţã un lucru pe care altfel l-ar gãsi mult mai târziu din cãrţi mult mai complicate: interacţiunea cu cartea care se construieşte ca un univers în sine, o lume care îşi este suficientã, care are viaţã doar în paginile cãrţii în care trebuie sã intri dupã ce te desprinzi de lumea realã. E un efect foarte interesant pe care aceastã minunatã carte îl prezintã copiilor foarte mici, ceea ce este greu de gãsit la alte cãrţi. Nu este genul acela de carte cu care copilul se poate lãuda cã a citit-o şi a învãţat poezii. Este o carte pe care copilul o citeşte ca o plãcere intimã, ascunsã, secretã, pe care nu o împãrtãşeşte cu nimeni. Este doar el şi cartea.
Desigur, ediţia de la Editura Arthur are ilustraţii minunate.

miercuri, 31 ianuarie 2018

Octavian Soviany -"Nãluca"

Este o carte superbã în care limba românã capãtã o putere hipnoticã aşa cum eu nu am mai întâlnit nicãieri. Este incredibil cum poate sã curgã limbajul în romanul ãsta. Nu ştiu cum reuşeşte Octavian Soviany sã scoatã o asemenea curgere de cuvinte. Fie munceşte foarte migãlos la toate frazele, fie a interiorizat atât de bine limba încât îi iese o astfel de minunãţie la un nivel subconştient. Oricum ar fi, pe mine m-a cucerit mai ales prin modul în care este scrisã.

Se pretinde a fi o poveste romanticã, deşi personajele şi reflecţiile ajung mult dincolo de limitele unei idile în sensul comun al cuvântului. Personajul din perspectiva cãruia sunt povestite (sau imaginate) lucrurile este un mizantrop refugiat în bãuturã, distrus de viaţã, care cocheteazã constant cu ideea şi prezenţa morţii, obsedat de mai multe prezenţe feminine, dintre care cea mai pregnantã (dar şi cea mai irealã) este Ada, o actriţã foarte talentatã, maestrã a propriului corp, care se bucurã de succes departe de România şi cu care "domnul Zero" al nostru are o relaţie virtualã, dar de o realitate acutã la nivel intim.

"N-am bãut totdeauna aşa mult, au existat şi lungi perioade în care n-am bãut deloc, puteam trece cu uşurinţã drept unul dintre acele personaje onorabile cu nevastã şi cu copii, pe care am ajuns sã le invidiez, pentru cã viaţa lor are un scop –meschin sau nu, asta nu are importanţã- pe când viaţa mea nu mai are de câtva timp nici un scop, seamãnã perfect cu existenţa unei ciuperci. Am la dispoziţie porţiuni uriaşe de timp gol pe care nu ştiu cu ce sã le populez. Nopţile, mai ales nopţile, sunt foarte anevoie de suportat. Spre miezul nopţii trebuie sã plec de la cârciumã, adeseori se întâmplã sã fiu ultimul client, iar patronul, care ar dori de mult sã închidã, fiindcã stã acolo de dimineaţã, e obosit şi flãmând, a început sã se uite la mine urât cu ochii lui somnoroşi. Nu aştept sã fiu dat afarã, mã urnesc de pe scaun de bunã voie, iar, dacã mai gãsesc pe fundul buzunarelor nişte bani, îmi iau câteva cutii de bere pentru acasã. De fapt, acasã e un cuvânt impropriu, eu nu am casã, doar un adãpost provizoriu în care nu ştiu cât mi se va îngãdui sã mai zãbovesc, pentru cã nu am plãtit chiria de câteva luni."

Dar în esenţã cartea este despre acest neom şi de resursele bogate de fantezie care pot deveni viaţa în sine, singura scãpare de la auto-distrugere.

"Veselia generalã din local avea pentru mine ceva deprimant, ceva aproape jignitor, pentru cã mã fãcea sã-mi resimt încã o datã toate tarele şi toate neputinţele, marginalitatea absolutã, care mã condamna la o condiţie inferioarã aceleia a oamenilor obişnuiţi. Eu n-am ratat o carte, o carierã sau o femeie, eu am ratat condiţia umanã în esenţa ei."

marți, 30 ianuarie 2018

Mihail Sebastian -"Jurnal. 1935-1944"

Mihail Sebastian a fost hipsterul avant la lettre. Jurnalul lui penduleazã între superficialitatea unui tânãr cu mare succes la femei, care se îndrãgosteşte de tot felul de actriţe cu vederi flexibile despre relaţiile cu bãrbaţii (în epoca fb-ului statusul lui ar fi fost un etern "in an open relationship"), decepţiile cauzate de prietenii lui literari (în principal Mircea Eliade şi Camil Petrescu), deşi lipsa lui de ranchiunã (rãutãcios este, desigur, în nenumãrate rânduri) ţi-l face foarte simpatic, şi experienţele nefericite pe care trebuie sã le suporte un tânãr (şi evreu pe deasupra la toate) în timpul rãzboiului.

Dacã ar fi trãit pe vremea fb-ului, Mihail Sebastian ar fi fãcut furori cu postãrile despre diverse nimicuri zilnice. Pun pariu şi cã selfie-urile lui ar fi avut mare succes cãci pare sã fi fost un bãrbat cu delicioase frivolitãţi privind aspectul fizic.

"Prima zi de primãvarã. Prima zi de pardesiu.
Este şi asta o bucurie, sã pãrãseşti un palton greu, vechi, bãtrânesc, şi sã ieşi cu un pardesiu gris, în care ai impresia cã eşti elegant –şi în care în orice caz te simţi cu atât mai tânãr!"

"[...] dacã tinerii însurãţei, vecinii mei de balcon, n-ar fi avut fantezia sã facã toatã dupã-masa lecturã cu glas tare. Citesc o carte franţuzeascã –şi o citesc pe rând: când ea, când el. Pe urmã o comenteazã, o explicã, pasaj cu pasaj. Exasperant. Genul cel mai detestabil de lunã de miere: luna de miere intelectualã."

Micile observaţii privind relaţiile între femei şi bãrbaţi sunt percutante în profunzimile şi perspectivele neaşteptate pe care le aduc:

"Scrisoare de la Jeni, care e la Sovata. Amuzant cum dateazã "Sovata în 3 august". Acest "în" e un vechi tic al meu, de prin 1925-1926. Ea l-a pãstrat, desigur fãrã sã ştie. E şi asta o formã de fidelitate. 
Un bãrbat nu va şti niciodatã ce sedimente de amoruri trecute sunt în gesturile, în obiceiurile, în vocabularul, în ticurile unei femei."

Mihail Sebastian scrie pe larg despre modul în care îşi scrie romanele şi piesele de teatru. Pe lângã delicioasele momente de procastrination (mereu mormãie cã îi trebuie doar câteva zile de concediu ca sã plece din Bucureşti şi sã termine de scris, dar când ajunge la Predeal îşi petrece zilele schiind sau descoperã cercuri sociale agreabile unde îşi pierde timpul cu discuţii şi mondenitãţi; când fuge la Balcic, preferã sã se bronzeze ca un zeu şi sã lâncezeascã în pielea goale în tot felul de locuri sãlbatice ascunse), eforturile pe care le face pentru a scrie, rescrie, gãsi cuvintele potrivite, crea relaţiile juste între personaje, surprinde profunzimea psihologicã adecvatã te face sã îi apreciezi foarte mult cãrţile care compenseazã prin densitate şi subtilitate subţirimea numãrului de pagini.

"Nu mi-o spun cu mândrie: dar n-am cerut niciodatã nimãnui nici un articol, n-am dus nici o politicã literarã, n-am cultivat simpatii, n-am evitat adversitãţi. Poatã cã toate astea intrã în vechea mea lene, dar în anumitã mãsurã şi în conştiinţa cã destinul meu de scriitor –dacã cumva am vreunul- se decide dincolo, mult dincolo de toate aceste mici "chestii"..."

"Condeiul meu e plin de obstacole, plin de scrupule, plin de ezitãri. Nu aşa se scrie un roman. De altfel trebuie sã convin cã nu sunt un romancier. Pot scrie lucruri delicate de reflecţie, de reverie interioarã, de solilocviu –dar nu pot sã mã avânt cu uşurinţã între mai multe personaje pe care sã le las sã trãiascã."

"Incã o datã trebuie sã deplor încetineala mea în scris. Nimeni, cred, nu are mai puţinã vivacitate, mai puţinã libertate de mişcare, mai puţinã uşurinţã spontanã decât mine. Sunt lucruri care îmi lipsesc total. Vãd uneori idei în nu ştiu ce fulgurantã luminã –şi am atunci impresia cã totul s-ar putea realiza miraculos în câteva ore, ca sub o inconştientã dictare. Dar când iau tocul în mânã totul devine opac –şi atunci începe munca absurdã, platã, greoaie a scrisului, care ţine zile, sãptãmâni, luni, uneori ani."

"Trebuie oarecare energie, anumitã încãpãţânare pentru a ţine un jurnal –cel puţin la început, pânã te deprinzi, pânã gãseşti tonul just. In definitiv, este ceva artificios în însuşi faptul de a ţine un jurnal intim. Nicãieri scrisul nu mi se pare mai fals. Ii lipseşte scuza de a fi un mijloc de comunicare, în lipseşte necesitatea imediatã."

Pentru cineva paralel cu muzica (aşa cum sunt eu), aplicaţia şi dedicaţia cu care Mihail Sebastian abordeazã acest domeniu sunt impresionante. El chiar ia în serios aceastã pasiune şi o exercitã cu mare rigurozitte.

"Antoine Bibescu mã întreba, duminicã dimineaţa, dacã am înclinare naturalã pentru muzicã. I-am rãspuns cã nu: am venit spre muzicã din curiozitate, pentru a intra într-un domeniu pe care nu-l cunoşteam –şi cred cã am început s-o iubesc, prin aplicaţie, prin efort. Foarte rar am momente de abandon adevãrat. De altfel, nici nu ştiu dacã ceea ce numesc "abandon" este felul cel mai just de a asculta muzica. Nu am încredere în reveria confuzã, puţin destrãmatã, în care mã las legãnat în timpul unui concert. Incerc, dimpotrivã, sã ascult frazã cu frazã, analitic, gramatical. Incerc sã ascult o bucatã de muzicã aşa cum citesc o carte."

Tenacitatea (poate specificã tinereţii) cu care trece peste tot felul de neplãceri literare, relaţionale, istorice te uimeşte. Mihail Sebastian descrie cu amuzament (de multe ori amar, e adevãrat) toate loviturile pe care le primeşte, chiar şi de la prieteni foarte apropiaţi, cu antisemitismul tot mai accentuat al acelor vremi. Mirarea lui (ca şi a noastrã) la opacitatea faţã de lipsa de logicã şi de uman a ideilor antisemite puse în circulaţie înainte şi în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, idei adoptate şi vehiculate chiar şi de oameni de o capacitate intelectualã şi deschidere culturalã remarcabile (cum este, de exemplu, vechiul prieten Mircea Eliade) surprinde absurdul unei frenezii ideologice cu un succes inexplicabil şi ar trebui sã ne punã în gardã faţã de fenomene asemãnãtoare, indiferent de conţinutul lor.

"A pierde o situaţie –„Cuvântul”; un om faţã de care mã simţeam responsabil –Nae Ionescu; o serie de prieteni –Ghiţã Racoveanu, Haig, Marietta, Lilly, Nina şi, în sfârşit, prietenul cel dintâi şi cel din urmã, Mircea –a pierde totul, absolut totul, poate fi la 30 de ani nu un dezastru, ci o experienţã de maturitate.
Nu ar trebui sã-i fiu recunoscãtor vieţii cã face gol în jurul meu, cã-mi ia, îmi retrage toate obişnuinţele şi comoditãţile pe care cu timpul le acumulasem, şi mã pune din nou în faţa începutului, dar nu cu inconştienţa de la 20 de ani, ci cu luciditatea de la 30?"

Experienţa rãzboiului, dezumanizarea, pierderea în anonimatul unui numãr care va apãrea în statisticile rãzboiului de luptãtori, victime, morţi etc., reducerea omului la instrument, la masã de manevrã sunt relatate cu atât mai impresionant cu cât prima jumãtate a jurnalului ne-am obişnuit cu un tânãr efervescent, tenace, nepãsãtor. Chiar şi dupã începerea rãzboiului, el îşi pãstreazã urme înduioşãtoare de nepãsare, de superficialitate, de neseriozitate, care sunt, pânã la urmã, semne de tinereţe, de vitalitate. Astfel, deşi situaţia lui financiarã se înrãutãţeşte pentru cã trebuie sã facã faţã unor cereri de bani imposibile venite din partea statului pentru familiile de evrei şi le este tot mai greu sã gãseascã venituri pentru chiria nesimţit de mare impusã de proprietarul care ştie cã nu au cum sã se mute pentru cã nimeni nu va primi nişte evrei în timpul rãzboiului sau pentru cheltuielile zilnice cu mâncarea, cum a câştigat nişte bani la poker, Mihail Sebastian îşi cumpãrã nişte discuri de muzicã clasicã. Sau printre cheltuielile lui lunare se numãrã mult timp plata unui meditator la englezã ca sã poatã citi Shakespeare în original (deşi aceastã pasiune pentru limba englezã se dovedeşte utilã spre sfârşitul rãzboiului când oameni de treabã, cum ar fi Birlic, îi dau mai pe sub mânã texte de tradus). M-am bucurat sã o gãsesc şi în memoriile lui Sebastian pe draga mea Lena Constante la care se putea refugia în timpul rãzboiului pentru a asculta muzicã clasicã şi a mai uita de ameninţarea constantã a arestãrii şi deportãrii.

"Vai! ce deplorabilã figurã fac. Sunt mizerabil, bãtut parcã, desfiinţat, desfigurat. Nu mai sunt eu; nu sunt nimic, nimic, nimic. Ceva care sã poatã fi ucis la îmbulzealã, fãrã ca într-adevãr sã aibã vreo importanţã; ceva care poate fi târât prin noroaie, aruncat în grajduri, uitat pe câmp; ceva fãrã nume, fãrã identitate, fãrã privire, fãrã voinţã, fãrã glas, fãrã viaţã –un soldat român."

"Nu ştiu, dar ceva e de învãţat din ultima întoarcere a situaţiei: cã nimic în rãzboiul ãsta nu e definitiv; cã oricât de puternic este un fapt, el se pierde mai curând sau mai târziu în mişcarea generalã a rãzboiului; cã o situaţie nu se schimbã niciodatã instantaneu. Rãzboiul e o acumulare lentã de fapte, unele mai mãrunte, altele mai senzaţionale, care toate se topesc în complexul întregii drame. Uneori, când „se dã o loviturã”, avem o clipã de uimire şi atunci, nãuci sau entuziaşti, avem impresia cã totul se poate sfârşi brusc, ca prin miracol, într-un mare triumf sau într-un mare dezastru. Dar pe urmã totul se atenueazã, descreşte, devine indiferent –şi reintrãm în vechea, înceata succesiune a zilelor. Pânã la viitoarea "loviturã", care din nou ne va lãsa pentru o secundã fãrã respiraţie."

Jurnalul lui Sebastian cuprinde reflecţii dintre cele mai diverse, de la lucruri uşuratice pânã la remarci de o profunzime psihologicã impresionantã, iar în ciuda dezamãgirilor cauzate de trãdarea prietenilor sau de situaţia politicã haoticã rãmâne foarte tonic pentru cã tânãrul nostru continuã sã fie pozitiv şi de multe ori cu capul în nori deşi conştient de situaţia urâtã în care se aflã.

duminică, 21 ianuarie 2018

"Cartea junglei" -varianta Disney

Textul de la ediţia aceasta nu este unul strãlucit, dar dacã ştiţi povestea (cum presupun, de altfel, cã este cazul) nici nu aveţi nevoie de el.
Cartea este bunã pentru copii pentru cã are imagini mari şi foarte simple, astfel încât e destul de uşor sã le explicaţi ce se întâmplã chiar şi copiilor foarte mici.
Si, bineînţeles, e genul acela de poveste cu un personaj principal care are nume (Mowgli, desigur) pe care îl tot laudã studiile cum cã ar fi cel mai indicat de citit pentru copiii mici.
Aici aveţi de exploatat şi film şi cântece de pe youtube.

joi, 11 ianuarie 2018

George Saunders -"Zece decembrie"

Dacã sunteţi în cãutare de o carte de prozã scurtã în care sã vã prindeţi urechile, încercaţi cu încredere „Zece decembrie”. Cele zece povestiri au tot felul de subiecte ciudate, fantastice (chiar distopice) şi sumbre, dar personajele sunt lucrurile cheie din ele. Efectul pe care naraţiunile îl au asupra cititorului este foarte variat, mergând de la umor la groazã. Dar personajele care, deşi de multe ori par sã merite dispreţul sau batjocura la prima vedere, scot la ivealã resurse nebãnuite de bunãtate, altruism, umanitate alcãtuiesc cel mai interesant aspect al cãrţii, ceea ce o salveazã de la a fi o carte tristã.
Partea cea mai dificilã a cãrţii este stilul. Povestirile nu sunt scrise toate în acelaşi stil astfel încât sã te poţi obişnui pânã la sfârşit astfel încât lectura sã fie mai comodã. Fiecare povestire pune cititorul la încercare venind cu un stil diferit, alãturi de alte lucruri neaşteptate (nu ştii dacã vei gãsi o lume imaginarã sau una realistã; nu ştii dacã personajul principal e copil, adolescent, bãtrân; nu ştii dacã poţi avea încredere în abilitãţile intelectuale şi emoţionale ale personajului de a surprinde şi prezenta evenimentele în mod adecvat etc.).

 Inceputul:
"Turul de onoare.
Cu trei zile înainte de cea de-a cincisprezecea ei aniversare, Alison Pope s-a oprit în capul scãrilor.
Sã spunem cã scara era de marmurã. Sã spunem cã ea a coborât şi toate capetele s-au întors. Unde era {alesul}? Apropiindu-se acum, înclinându-se uşor, el a exclamat: cum poate un ambalaj delicat sã cuprindã atâta? Uups. Spusese ambalaj delicat? Si rãmãsese neclintit? Cu faţa-i latã şi princiarã, golitã de orice expresie? Bietul de el! Imi pare rãu, sub nicio formã, adio, clar nu era {alesul}."

duminică, 7 ianuarie 2018

Gellu Naum -"Cartea cu Apolodor"

Incepând de anul acesta adaug pe blog o nouã categorie de cãrţi: pentru copii. Cum e un domeniu necunoscut mie şi de multe ori îmi e greu sã aleg în cunoştinţã de cauzã, las aici impresiile mele despre cãrţi pentru copii aşa cum mi-ar fi plãcut sã le aflu eu. Oricum, dacã sunteţi din Bucureşti, recomand vizitele la mansarda de la Cãrtureşti Verona unde este o fatã super drãguţã care vã poate scoate din impas dacã nu ştiţi ce anume sã cumpãraţi.

Voi începe cu cartea lui Gellu Naum cu Apolodor (prima carte) pe care o recomand tuturor, de la bebeluşi la adulţi. Eu cred cã poate fi cititã şi copiilor sub 1 an, este o carte cu rime foarte simple, cu personajul principal un pinguin, Apolodor (hors sujet: studiile au arãtat cã poveştile cu un personaj principal care poartã un nume au cel mai mare impact asupra copiilor), care cãlãtoreşte din România pânã la Polul Sud ca sã-şi întâlneascã familia.
Lectura este plãcutã atât pentru copii cât şi pentru pãrinţi care se prind de multe nuanţe haioase din povestire.
Noi avem ediţia de la Editura Arthur cu ilustraţii mega frumoase.
De asemenea, puteţi exploata şi youtube-ul unde o gãsiţi pe Ada Milea cu o versiune cântatã super savuroasã a cãrţii.

miercuri, 3 ianuarie 2018

Simona Antonescu -"Fotograful Curtii Regale"

O carte foarte plictisitoare şi confunzantã. Ideea de pornire e interesantã: o serie de fotografii de la sfârşitul secolului al 19-lea fãcute de unul din primii fotografi bucureşteni. Pe baza acestor fotografii, scriitoarea imagineazã diverse poveşti care le stau în spate, alãturi de viaţa fotografului.
Insã stilul este extrem de tradiţional, impardonabil de tradiţional pentru secolul al 21-lea. E genul de stil din epoca victorianã. Dacã foloseşti acest stil în mod intenţionat pentru a evidenţia anumite aspecte ale cãrţii, înţeleg. Dar sã-l foloseşti pentru cã aşa poţi tu scrie, atunci deja m-ai pierdut ca cititor.
Pe lângã acest stil care mie mi se pare anost, referinţele istorice sunt varzã. Si aici înţeleg prezenţa unor licenţe istorice în cãrţi de ficţiune ca o excepţie dacã naraţiunea o cere. Dar un ghiveci ca în "Fotograful Curţii Regale" nu mi-a fost dat niciodatã sã întâlnesc. A trebuit chiar sã verific unele din cunoştinţele mele istorice pentru cã mi se pãrea destul de exagerat sã-mi fie contrazise atât de des în roman, aşa cã m-am gândit cã poate am reţinut eu greşit evenimentele istorice. Dar nu, problema nu era la mine.
 Deşi am vãzut cã aceastã carte este mult premiatã şi lãudatã, eu nu aş recomanda-o. Ba chiar dimpotrivã. Mai are şi 400+ de pagini. In afarã de douã întorsãturi ale poveştii de pe la paginile 100 şi 150 care mi-au plãcut oarecum, cartea a fost pentru mine o pierdere de vreme. Si o bãgare în ceaţã mai gravã decât rãmãşiţele vraişte de istorie pe care memoria mea a reuşit sã le salveze.

Inceputul:
"Pregãtirea cafelei de dimineaţã nu putea fi lãsatã pe mâna bucãtãresei –o moldoveancã plinuţã, trecutã de vârsta a doua, care râdea cu poftã din orice, sprijinindu-şi linguroaiele de lemn de burta care se cutremura toatã în asemenea momente. Cafeaua ar fi împrumutat din aroma de pãmânt a bucãtãresei, aromã sãnãtoasã de altfel, dar nepotrivitã cu cea a licorii simandicoase.
Nu putea fi lãsatã nici pe mâna fetei în casã, un copil de saşi dintr-un târg din rãsãritul ţãrii, primit de doamna şi stãpâna casei în serviciul dumneaei mai mult de dragul rubedeniei de naţie decât din nevoia unei fete în casã. Doamna Mayer –sãsoaicã şi dânsa- îşi închipuia cum firea uşuraticã şi nestatornicia de vrãbiuţã obraznicã a acestei slujnicuţe ar contamina preţioasa cafea, şi numai gândul acesta o fãcea sã strâmbe nasul cu tãieturã dreaptã.
Nu gãsea nicio vinã nici bucãtãresei şi nici fetei în casã cã sunt aşa cum sunt. Credea cu convingere cã fiecare este lãsat de Bunul Dumnezeu pe pãmânt conform unui plan cãruia nu avem noi a-i cãuta pricinã. [...]
Nu pãcãtuia punând la îndoialã voia Domnului, dar pregãtea singurã, cu mâna ei, cafeaua de dimineaţã. Pentru domnul Mayer o canã mare, cu adevãrat de stãpân, pentru ea însãşi o ceşcuţã mai micã din porţelan de Bavaria cu buza auritã discret."