Andrei Pleşu -Despre îngeri

Este o sintezã a literaturii şi a ideilor pe subiectul îngerilor. Cartea nu are o cheie teologicã (deşi apar trimiteri relogioase, dar ele nu sunt limitate la spaţiul creştin, fiind abordate şi alte religii, în special islamul unde îngerii joacã un rol special), mai curând una filosoficã, din perspectiva unei curiozitãţi insistente asupra fenomenului. Poate pe alocuri pare prea încãrcatã de referinţe bibliografice şi abordatã într-un mod didactic accentuat pentru un cititor care cautã mai mult opinii şi mai puţin susţinerea lor, deşi Pleşu spune de la început cã prima parte este alcãtuitã din notiţe de curs organizate riguros, cartea este o investigaţie riguroasã a modului în care îngerii au fost analizaţi de filosofi, teologi, scriitori etc.
Nu este o carte cu care poţi sã polemizezi pentru cã, evident, Pleşu a fãcut o treabã bunã cu documentarea, dar sunt unele aspecte care pot iniţia discuţii interioare la cititori (de ex. ideea cã existã îngeri pentru naţiuni), iar stilul abordabil cu care ne-a obişnuit face o lecturã plãcutã.

"Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede în lupta lui Iacob cu îngerul modelul luptei pe care o dã hermeneutul cu textul dinaintea sa. Orice lecturã e o logomachie. A încerca sã interpretezi o paginã scrisã e a intra în luptã cu îngerul acelei pagini, a înfrânge obstrucţia sensului ei. In cazul acesta, însãşi strãdania noastrã de pânã acum intrã în scenariul pe care îl analizeazã. Am dat şi noi, pe palierul la care avem acces, propria noastrã luptã cu îngerul. Si încheiem, rãniţi, cu câteva uimiri în plus."

César Aira -"Varamo"

Un roman pe care îl puteţi citi cap-coadã într-o cãlãtorie cu trenul. Este relatarea întâmplãrilor în ziua de dinainte de crearea poemului de cãpãtâi al avangarei latin-americane de cãtre un funcţionar din Colón, oraş din Panama, pornind de la primirea salariului în bani falşi. Modul lui Varamo de a se poziţiona în lume aduce destul de mult cu personajele kafkiene. Iar poemul rezultat ţine de acelaşi domeniul al absurdului, el trebuind de fapt sã fie un tratat despre hobby-ul funcţionarului, îmbãlsãmarea animalelor mici (la care oricum nu se pricepe). E cumva un îndemn la reflecţie dacã producţia literarã poate fi un produs al întâmplãrii, o improvizaţie şi nu ceva planificat, construit, muncit. Sunt multe idei care apar în carte (cum ar fi situaţia bizarã de a pãstra ministerele în oraşul Colón care nu este capitala statului), cu posibile intrigi care merge în direcţii diverse, dar relaţiile dintre personaje şi dialogurile sunt forţate, conectivitatea dintre oameni fiind scurtcircuitatã. Impostura este un motiv care apare de mai multe ori în carte, mai toatã lumea falsificând câte ceva.

Inceputul:
"Intr-o zi a anului 1923, în oraşul Colón (Panama), un copist de categoria a treia ieşea de la Ministerul une era angajat, dupã ce-şi terminase ziua de lucru şi trecuse pe la caserie sã-şi ia salariul, cãci era ultima zi lucrãtoare din lunã. In rãstimpul scurs între acest moment şi dimineaţa zilei urmãtoare, adicã zece sau douãsprezece ore mai târziu, a scris un lung poem, e la hotãrârea de a-l compune şi pânã la punctul final, fãrã adãugiri sau modificãri. Ca sã închidem acest interval, trebuie spus cã niciodatã în jumatatea de secol de când era pe lume nu scrisese nici mãcar un singur vers şi nu avusese vreun motiv pentru a o face; şi nici n-a mai fãcut-o dupã aceea. Fusese un fel de vârtej care intervenise în timp şi în biografia sa, fãrã antecedente şi fãrã consecinţe."

Kiyoko Murata -"Ceaunul"

Un roman foarte scurt, plin de melancolie, cu nepoţii care îşi petrec vacanţa la bunicã în timp ce pãrinţii sunt plecaţi în Hawaii pentru cã unul din cei 13 fraţi ai bunicii este într-o stare de sãnãtate foarte precarã. In atmosfera japonezã liniştitã de "la ţarã" se întrevãd probleme cu genetica bobului de mazãre al lui Mendel în vasta familie tradiţionalã, confuzie accentuatã şi de episoadele de pierdere a memoriei şi a raţiunii care apar la bunica prea bãtrânã pentru a mai putea ţine secrete. Amintirile, poveştile şi tachinãrile se deapãnã în jurul ceaunului în care harnica Tami (vocea narativã) gãteşte zilnic cina.
Romanul a inspirat filmul lui Kurosawa "Rapsodie în august".

"Deşi nu avansaserãm cine ştie ce cu învãţãtura, fiecare reuşise sã gãseascã un cadou pe care sã-l ia cu el. Shinjirō se jucase pe afarã şi se bronzase, dezvãţându-se de citit manga. Era ceva epocal.
Tateo putea acum sã şadã pe tatami în poziţie politicoasã la masã... înainte obişnuia sã stea pe scaun...şi apoi ajunsese sã cânte la orgã cu ambele mâini.
Eu reuşisem sã pregãtesc masa pentru cinci persoane. Mi-am dat seama cã a ajuta pe cineva şi a face totul de unul singur sunt douã lucruri diferite. Socoteam cã asta urma sã aibã o influenţã bunã asupra modului meu de a vedea lucrurile şi de a gândi, când aveam sã mai cresc.
Stãteam în faţa geamului de la bucãtãrie.
Se auzi glas de pasãre dintr-o grãdinã îndepãrtatã.
Am simţit cum sufletul îmi devine transparent, ca vântul. Am tãiat mãrunt verdeaţa spãlatã de Minako şi am presãrat-o peste supa de miso din ceaun."

Elena Bociorişvili –"Povestea unei fete şi a unui pian cu coadã"

Un roman minimalist. Existenţele întrepãtrunse a trei generaţii de femei plus una care este gardianul suprem al copiilor şi deţinãtoarea pianului cu coadã. Pe fundal: Georgia de dupã comunism, dar mereu sub umbra Rusiei. Femeile care trãiesc din amintiri, refãcându-se dupã traumele (de multe ori fizice) ale perioadei de dupã rãzboi, cãutându-şi dragostea, gãsind cel mai adesea violenţã, abandon şi tristeţe. Dar totuşi ele merg mai departe, mereu visând, trecând peste eşecuri, creând poveşti şi mituri. Un stil scurt şi la obiect, de o bruscheţe care scoate în evidenţã dinamica şi tenacitatea personajelor feminine.

"Din ziua când se dãduse jos de pe pianul încremenit în muţenie, Fafocika învãţase cum sã procedeze cu bãrbaţii. Sã nu cedeze nici o fãrâmã din teritoriul ei, cum nu cedezi duşmanului pãmântul tãu. Nimeni n-o mai aşeza lungitã pe pian. Castitatea ei, nefolositoare nimãnui, nu putea fi strãpunsã cu glonţul, era blindatã. Totuşi era, ca şi pânã acum, la fel de curioasã sã afle ce se întâmplã "apoi", dupã ce se bea în cinstea celui ales sã fie tamada şi dupã ce oaspeţii pleacã. De fiecare datã când se îndrãgostea, proba în faţa oglinzii rochia albã de mireasã cu bateria de nasturi, dar acest "apoi" nu mai venea odatã."

Halldor Laxness -Sub ghetar

Islandezii sunt asiaticii Europei. E un fel de "Muntele vrãjit" islandez. La fel cum "Omul fãrã însuşiri" este "Muntele vrãjit" austriac. Deşi e cel mai scurt, "Sub gheţar" e cu siguranţã cel mai ciudat.
Embi, un tânãr teolog, este trimis într-o localitate de lângã un gheţar de pe un vulcan sã investigheze situaţia unui preot care se pare cã şi-a pierdut credinţa (şi refuzã sã îngroape morţii), deşi am putea spune cã şi-a mutat-o de fapt în naturã şi în lucrurile simple şi de bun simţ din viaţã, sã noteze tot ce vede şi aflã şi sã raporteze înapoi la episcopie. Doar cã aterizeazã în mijlocul unui haos al absurdului. Preotul a închis biserica pentru cã e la potcovit de cai, Embi se trezeste îndopat pânã la vomã cu prãjituri de o femeie care-i povesteşte despre tot felul de animale fantastice, avem o poveste de dragoste cu o femeie despre care nimeni nu este sigur cã e realã etc.
Embi vorbeşte cu o groazã de personaje, dintre cele mai diverse şi bizare, conversaţii care nu fac decât sã-l destabilizeze (efect pe care-l produc şi asupra cititorului) pe tot parcursul cãrţii întrucât "normalitatea" este un concept care nu-şi are sensul în contextul respectiv. Nu pot sã neg un anumit tip de umor "nordic" (întâlnit şi în "Calcanul") pe care mie mi-e greu deocamdatã sã-l înţeleg.

*întrucât între timp mi-a murit un laptop, iar cartea a fost împrumutatã (evident, acum aproape doi ani), nu am citate de dat

Ruxandra Cesereanu -"Angelus"

Trei îngeri coboarã peste Metropolã (aka Bucureşti). Reacţia diverselor personaje de aici faţã de apariţia lor. Partea asta este fooooaaaarte plictisitoare. Descrierile personajelor, deşi se vor pitoreşti, sunt nespectaculoase. Enumerãrile, deşi ar trebui sã fie insolite, sunt eşuate într-o listã de platitudini, le lipseşte elementul surprizã. Si apoi vine a doua parte (mai scurtã) a romanului unde periferia şi-i însuşeşte pe cei trei îngeri şi se rupe de centru.

"[...] ce pot face nişte locuitori izolaţi şi blamaţi de restul lumii, consideraţi eretici şi rebeli, dar în acelaşi timp invidiaţi pentru obrãznicia, curajul şi nebunia lor? Ce ar putea face dânşii în aşa fel încât sã satisfacã utopiile şi râvnele hominizilor de pretutindeni, iar insula lor simbolicã de beatificatori şi beatificaţi sã renunţe de bunãvoie la serpentine şi sã aibã o singurã cale mlãdioasã şi descurcãreaţã? Hmmm, oare ce ar putea, într-adevãr, sã facã dânşii? Sã se sacrifice, sã se milostiveascã, sã halucineze etc.? Nicidecum: dânşii nu ar putea face altceva decât sã scandalizeze în continuare, fãrã şovãialã. Cu toţii am avut parte mãcar o datã în viaţa noastrã de o bifurcaţie în care ne-am cãit cã nu am luat-o pe cealaltã cale decât pe cea pe care am ales-o. Ei bine, locuitorii din Zonã evitarã orice fel de bifurcaţie încurcãtoare de sensuri şi existenţe, lãsarã în plata domnului complicaţiile isterice ori istorice [...] şi acceptarã sã se adapteze împrejurãrilor, dar cãlãuziţi de mai-marii lor, care, deşi nu aveau experienţã în chestiunea minunilor, mãcar aveau experienţã în chestiunea utopiilor."

De ce nu a scris Cesereanu toatã cartea ca pe aceastã ultimã parte nu înţeleg. Nu spun ca e minunatã, dar e cu mult mult mai bunã decât restul romanului. Pare cumva cã în prima parte a încercat sã scrie dupã nişte reţete învãţate sau create de ea, iar la sfârşit scrie aşa cum îi vine. Si o face chiar bine. Dar trebuie sã te înarmezi cu rãbdare sã treci de toatã plictiseala din primele trei sferturi de carte.

"Cine vrea sã facã autopsia fabulosului va gãsi acolo nu doar lumi compensatorii, ci şi lumi scelerate, bolnave sau, mai bine zis, arãtate cu degetul ca fiind bolnave şi molipsitoare prin degenerarea lor de la realitate. La urma urmei, ceea ce li se reproşeazã întotdeauna fantasmagoricilor este priza stricatã la care viaţa lor nu mai vrea sã se conecteze. Poate cã este o prizã arsã, poate cã este doar o prizã învechitã, care trebuie schimbatã, la naiba, cine sã mai ştie! Dar, oare, nu este dreptul celor care viseazã la nesfârşit sã uite de acea prizã şi sã o lase veşnic întreruptã atâta timp cât fericirea nu e o stare omeneascã decât într-un procent rarisim?Poate cã extazul se naşte tocmai prin renunţarea definitivã la priza electricã prin care circuitul cosmic îşi oferã produsele stigmatizate de fabula prezentului, poate cã inclusiv agonia cu halucinaţiile ei inerente este mai plinã de viaţã decât noima raţiunii supracalificate."

My Mistress's Sparrow Is Dead

O colecţie de povestiri, clasice (de ex. Cehov sau Maupassant) şi contemporane (de ex. Alice Munro sau Kundera), despre dragoste şi multiplele ei feţe editatã de Jeffrey Eugenides. O privire caleidoscopicã, uşor tristã, asupra dragostei cu dezamãgirile ei, cu problemele familiale, cu plictiseala din cãsãtorie, cu loialitatea pe care o impune. Eugenides explicã dorinţa lui de a muta centrul atenţiei de la tipica dragoste romanţioasã la modul în care iubirea se împlineşte dupã ce a trecut vâvãtaia iniţialã, când deja s-a ajuns la acel "şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi".