luni, 26 iunie 2017

Robert Musil -"Omul fãrã însuşiri"

Dupã Joyce, aceasta este cea mai dificilã lecturã prin care am trecut. Este un Thomas Mann la puterea Thomas Mann. Atâtea idei sunt dezbãtute în cartea aceasta încât îţi explodeazã capul (pe alocuri chiar crezi cã la propriu). Tot respectul pentru un scriitor care a putut concepe un asemenea roman. Când mã gândesc cã sigur a lucrat la mai multe versiuni mã ia cu ameţealã. Am muncit ca un sclav la ultimele 200 de pagini pentru cã deja nu mai intrau (cele douã volume au la un loc cam 1400 de pagini –şi nu neapãrat dimensiunea conteazã, cât faptul cã sunt foarte dense, compacte, aglomerate, solicitante). Iar romanul mai este şi neterminat...

Omul fãrã însuşiri, Ulrich pe numele sãu, este un tânãr celibatar, cu lipici la femei, trãindu-şi criza existenţialã în minunata Vienã a începutului de secol 20 şi a cãrui minte foarte logicã, de precizie matematicã rumegã contextul ideologic, economic, politic şi analizeazã persoanele (multe!) din jurul sãu. Aaaa, şi se mai cerceteazã şi pe sine, bineînţeles. Lui Musil îi reuşeşte foarte bine urmãrirea aceasta a firului gândirii unui personaj riguros ca raţiune, iar când terminã de disecat o idee trece imediat la alta, abia lãsându-i cititorului un timp minim de a digera cele analizate. Iar dacã pauza constã în trecerea la unul din personajele (în general feminine) sentimentale, dominate de emoţii, începe sã ţi se facã dor de Ulrich pe care mãcar îl puteai înţelege, chiar dacã gândurile lui se mişcau într-un ritm alert.
Ulrich este omul fãrã însuşiri pentru cã, deşi recunoaşte utilitatea folosirii raţiunii, nu are convingeri foarte puternice de nici o naturã (nici mãcar nu insistã cã rãspunsurile logice la problemele existenţei sunt cele mai adecvate), nu este înregimentat dogmatic în nici o direcţie, nu are idei fixe şi tinde sã analizeze dintr-o poziţie relativ neutrã orice aspect al vieţii cu care se confruntã.
Cartea nu este nici foarte serioasã, dar nici amuzantã. Totuşi Musil se joacã adesea frumos cu tot felul de remarci hoaţe, originale şi percutante (de ex. "îi rãspunse Agathei cu un surâs la fel de astringent ca un vin bun netratat cu zahãr"). Iar unele personaje sunt construite astfel încât prin contrast relevã ironia existenţei: capitolele în care pãtrundem în mintea criminalului Moosbrugger (ucisese o prostituatã) dezvãluie o percepţie sensibilã, justã, criticã, profundã asupra vieţii, chiar dacã ciudatã, accentueazã confuzia din capitolele în care contele Leinsdorf încearcã în zadar sã înţeleagã ce se petrece în ţara unde el ocupã o poziţie de decizie importantã.
Cred cã e clar pânã acum cã acest roman nu are vreo intrigã, el susţinându-se în principal din idei, personaje şi ironia finã cu care Musil observã societatea.

"Tot atunci se întâmpla ca Diotima, care stãpânea calitatea femeilor de spirit de a o alege din instinct dintre mai multe posibilitãţi pe cea mai proastã, calitate ce asigura succesul de public, fãcu o mişcare prin care Ulrich şi Agathe îşi dobândirã locul permanent în amintirea lumii bune, datoritã faptului cã protectoarea lor gãsi deodatã încântãtor faptul, transmiţându-l de îndatã mai departe ca atare, cã vãrul şi vara ei, reuniţi în mod romantic dupã o despãrţire de aproape o viaţã, se intitulaserã de atunci înainte gemeni siamezi, deşi, prin voinţa oarbã a destinului, fuseserã pânã atunci tocmai contrariul."

Se remarcã, de asemenea, minunata traducere fãcutã de Mircea Ivãnescu. O muncã excepţionalã.

vineri, 23 iunie 2017

Ryu Murakami -Albastru nemarginit, aproape transparent

Un fel de Trainspotting japonez. Cartea se învârte în jurul discuţiilor tânãrului Ryu (hm!) cu prietena lui, Lilly, fotomodel-prostituata, în timpul experimentãrii cu droguri diverse şi cu tot felul de prieteni care intrã şi ies din peisaj (în principal o camerã jegoasã, puţind a tutun, plinã de accesorii pentru consumul de droguri, colcãind de gândaci), toate petrecându-se în principal fãrã repere temporale precise, cititorul trebuind sã fie foarte atent la detalii pentru a face legãtura dintre episoade (de exemplu, un indiciu despre timp este conţinut de imaginea unui ananas).
Pe lângã halucinaţii, atacuri de panicã, izbucniri violente, are loc şi o orgie.
Cartea e amuzantã, discuţiile din gaşcã sunt realiste, uneori prin stupizenia lor, dar de cele mai multe ori prin lipsa lor (aparentã) de relevanţã, deşi ideea centralã este cã fiecare moment este esenţial. Grupul de prieteni pare foarte unit în demersurile lor de a obţine plãcere mai presus de toate, ca un fel de apãrare faţã de lumea din jur prin exploatarea la maxim a clipei prezente.

Inceputul:
"Nu, nu era un avion. Era bâzãitul unei insecte care venea de undeva din spatele meu. Gâza, mai micã decât o muscã, mi s-a învârtit de câteva ori în dreptul ochilor, apoi a dispãrut într-un colţ întunecat al camerei."

duminică, 18 iunie 2017

Iuri Andruhovyci -Douasprezece inele

In anii '90 un fotograf austriac se îndrãgosteşte de farmecul haotic al Ucrainei pe care începe sã o viziteze din ce în ce mai des, fascinat de harababura ieşirii din comunism, începutul unei tranziţii slinoase, alãturi de folclorul huţul cu un primitivism şi o sãlbãticie fascinante. Evident se şi îndrãgosteşte. De translatorã. Cu care se duce într-o excursie în Carpaţi. Unde dã de naiba, normal. Dupã o petrecere jegoasã într-un hotel elitist alãturi de regizori, stripteuze, diverşi intelectuali, paznici şi un poet faimos. Oricum, totul se încheie cu un zbor de poveste peste zona noastrã de aici (apare şi Transilvania, bineînţeles).
Deşi destul de confuzant pe alocuri, romanul meritã citit pentru ironia cu care ne este surprinsã "specificitatea" (pentru cã nici noi nu suntem departe de imagina Ucrainei acelor ani).

"In scrisorile sale din Ucraina, Karl-Joseph Zumbrunnen relata: "Tot ceea ce ne dorim, la ce ne gândim şi nãzuim ni se împlineşte negreşit. Din pãcate însã, de fiecare datã mult prea târziu şi nu întocmai cum am fi dorit. Si, când acel "ceva" apare aievea înaintea noastrã, nici nu-l recunoaştem la faţã. De aceea ne e teamã mai ales de viitor, de cãlãtorii, de copii, de schimbãri. Eu nu ştiu sã mã opun la toate astea, însã mimez din rãsputeri cã o fac. Nu demult, aici au început iarãşi sã opreascã îndelung lumina."

marți, 13 iunie 2017

Arthur Koestler -„Intuneric la amiazã”

Unul dintre cele mai celebre romane politice din secolul 20, "Intuneric la amiazã" este povestea unui versat bolşevic care este arestat, îşi "recunoaşte" acuzaţiile şi este condamnat la moarte. Deşi Stalin nu este menţionat clar (dar îl ghicim în portretul Numãrului 1 prezent în toate camerele), cartea se inspirã din modul în care utopia socialistã a fost brutal distrusã de regimul stalinist (Koestler însuşi confirmã aceastã legãturã în nota de la început).

Cititorul petrece câteva sãptãmâni alãturi de Rubaşov, una din figurile respectate şi reprezentative în roman pentru sistemul politic şi ideologic, în celula lui, îi aflã trecutul, descoperã loialitatea lui faţã de ideologia comunistã pervertitã acum de un regim opresiv şi ajunge sã-i aprecieze rezistenţa, puterea de a se dedica unei cauze, dar şi sã-i înţeleagã trãdãrile şi greşelile, umane la urma urmei. Pentru spaţiul foarte limitat în care se desfãşoarã, cartea nu lasã impresia de claustrare, ci este destul de dinamicã şi antrenantã în dezvãluirea evoluţiei lui Rubaşov şi a poziţionãrii lui faţã de degradarea unei idei în numele cãreia el şi-a creat întreaga existenţã. Dacã la începutul cãrţii Rubaşov este prototipul vechiului bolşevic are încredere cã argumentele, explicaţiile şi puterea sa de rezistenţã îl vor scoate din închisoare, pe mãsurã ce devin evidente contradicţiile din cadrul partidului şi al ideologiei pe care acesta se bazeazã, Rubaşov capituleazã la sfârşit şi acceptã toate acuzele care i se aduc.

"Rubaşov îşi repeta pentru a suta oarã cã Gletkin şi noii oameni de Neanderthal nu fãceau decât sã încununeze munca generaţiei cu capetele numerotate. Faptul cã aceeaşi doctrinã a devenit atât de inumanã în gura lor se datora, s-ar putea spune, unui moment de culminaţie. Când Ivanov folosise aceleaşi argumente, se mai pãstrase în glasul lui o nuanţã lãsatã de trecut, de amintirea unei lumi dispãrute. Iţi poţi renega copilãria, dar nu o poţi şterge din memorie. Ivanov îşi târâse trecutul dupã el pânã la capãt; asta dãdea tuturor spuselor lui acea nuanţã de melancolie frivolã; de aceea îl numise Gletkin cinic. Cei de teapa lui Gletkin n-aveau ce şterge; ei n-aveau nevoie sã-şi renege trecutul, pentru cã n-aveau trecut. Ei se nãscuserã fãrã cordon ombilical, fãrã frivolitate, fãrã melancolie."

marți, 11 aprilie 2017

Augusten Burroughs -"Running with Scissors"

Scrisã sub forma unei autobiografii, "Running with Scissors" se întoarce în America anilor '70 unde limitele sunt constant puse sub semnul întrebãrii în numele redefinirii unei normalitãţi mai largi în care împlinirea ca individ este mai importantã decât regulile morale, sentimentul familiei, grija pentru ceilalţi de care ar trebui sã fii responsabil, ideea de maturitate.
Dupã o copilãrie în care "Who’s Afraid of Virginia Woolf" este filmul cel mai apropiat pentru a descrie relaţia nevroticã a pãrinţilor sãi, Augusten trece prin divorţul acestora în pragul adolescenţei, dupã care lucrurile o iau razna de-a dreptu’. Maicã-sa ajunge sã facã baie în cioburi de sticlã şi-şi descoperã lesbianismul (printre multe altele). El se mutã în casa psihiatrului mamei unde gãseşte o familie chiar mai ciudatã decât a lui (mergând de la joaca de-a electroşocurile a copiilor pânã la relaţia homosexualã la limita violului pe care minorul Augusten o are cu un pacient al doctorului Finch), renunţã la şcoalã dupã o tentativã de sinucidere înscenatã cu ajutorul mamei sale şi-şi pierde timpul cu una din fiicele doctorului, Natalie, o fire la fel de disfuncţionalã ca el (ceea ce nu mirã pe nimeni în contextul descris în carte).
In toatã aceastã nebunie, soluţia gãsitã de Burroughs este umorul, unul destul de negru pe alocuri având în vedere haosul moral, psihic, comportamental în care este aruncat sãracul copil. Tinând cont de mediul în care a crescut, faptul cã a ajuns un adult funcţional apare ca un miracol.

Inceputul:
"My mother is standing in front of the bathroom mirror smelling polished and ready; like Jean Nate, Dippity Do and the waxy sweetness of lipstick. Her white, handgun-shaped blow-dryer is lying on top of the wicker clothes hamper, ticking as it cools. She stands back and smooths her hands down the front of her swirling, psychedelic Pucci dress, biting the inside of her cheek.
'Damn it', she says, 'something isn’t right.' "

miercuri, 22 martie 2017

Suki Kim–"Without You, There Is No Us"

O ocazie rarã de a citi despre contactul direct cu sistemul şi societatea din Coreea de Nord, mai ales cã vine de la o persoanã exterioarã acestei ţãri. Kim, o profesoarã americanã de origine sud-coreeanã, ajunge în Coreea de Nord pentru a preda engleza la copiii elitelor politice de acolo şi ne povesteşte aceastã experienţã de 6 luni, într-un stil mai mult eseistic decât jurnalistic, ceea ce face lectura şi mai interesantã.

Kim relateazã toate acele aspecte ale vieţii cotidiene care, mai ales dacã eşti un cititor român, îţi dau fior reci ştiind cât de aproape am fost de un asemenea sistem politic tiranic şi aberant. Singurul lucru plãcut care i se întâmplã este relaţia pe care o stabileşte cu studenţii ei, tineri la fel de curioşi şi interesaţi de ce se întâmplã în lume ca oricare alţii, care cu siguranţã gãsesc metode (ilegale, desigur) de a descoperi realitãţi din afara ţãrii, deşi adoptã cu sfinţenie legea auto-cenzurii astfel încât nimeni sã nu le suspecteze dorinţa de deschidere spre lucruri non-nord-coreene.
Pe de altã parte, Kim trebuie sã rezolve o dilemã dureroasã: educarea studenţilor de a gândi critic, de a-şi pune întrebãri, o parte atât de încurajatã în pedagogia vesticã, ar putea avea beneficii într-un mediu represiv cum e cel din Coreea de Nord sau nu ar face decât sã-i aducã pe aceşti tineri sã conştientizeze absurdul şi abuzurile în care trãiesc, fãrã ca sã le ofere şi puterea de a schimba ceva?
Totuşi semne de speranţã ies uneori la suprafaţã, de la scãpãrile studenţilor care par sã ştie de internet şi de alte lucruri din exterior interzise de regim pânã la aprobarea din partea autoritãţilor primitã de profesori ca sã le proiecteze studenţilor unul din filmele din seria Harry Potter. Parcã şi sistemul începe sã accepte cã izolarea şi abrutizarea extreme în care este ţinutã populaţia nu pot continua la nesfârşit.

"Time there seemed to pass differently. When you are shut off from the world, every day is exactly the same as the one before. This sameness has a way of wearing down your soul until you become nothing but a breathing, toiling, consuming thing that awakes to the sun and sleeps at the dawning of the dark. The emptiness runs deep, deeper with each slowing day, and you become increasingly invisible and inconsequential. That’s how I felt at times, a tiny insect circling itself, only to continue, and continue. There, in that relentless vacuum, nothing moved. No news came in or out. No phone calls to or from anyone."