Michael G. Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O'Neill Grace -"Mamã, sunt tachinat!"

 

Oliver Sacks -"Omul care îsi confunda sotia cu o pãlãrie"

 

Ikuya Takashima -"Bitcoin, the Ultimate Guide to the World of Bitcoin"

 

Mario Vargas Llosa -"Sãrbãtoarea tapului"

 

Alex Moldovan -"Olguta si un bunic de milioane"

 

Constantin Bacalbaşa -"Bucureştii de altãdatã"

 

Cartea aceasta a venit ca o mare surprizã pentru mine. Nu mã aşteptam sã-mi placã atât de mult. E ca şi cum ai citi contul FB al cuiva de acum 100 de ani. Iar lucrurile pe care le discutã sunt înfricoşãtor de actuale. Acel "altã datã" are o dozã mare de ironie neintenţionatã. Sã-ţi dai seama cã lumea în care trãieşti, structural, nu s-a schimbat de 150 de ani... asta îţi dã serios de gândit. 

Postãrile FB care mi-au atras atenţia din anii 1880:

-partea neseriozitãţilor

1. Am gãsit trei mari bad ass guys. In ordinea preferinţei mele: Mihail Kogãlniceanu (doamne, ştiţi cu câtã eleganţã folosea gagiul ãsta subjonctivul în francezã?! de citit şi luat aminte; public speaking-ul din zilele noastre este o fantomã jigãritã faţã de cum rupea stilul Kogãlniceanu), C. A. Rosetti (avea nenea ãsta nişte idei progresiste... te lingi pe degete; Ion Brãtianu şi regele nu ştiau ce i-a lovit când deschidea Rosetti gura cu vreo propunere liberalã şi democraticã de-a lui; exemple de propuneri: independenţa justiţiei, inamovibilitatea magistraților, salarii triple pentru magistraţi, libertatea totalã a presei -chiar şi regele sã poatã fi criticat), Tache Ionescu (un finuţ promiţãtor). 

2. Soldaţii ruşi au dat buzna la publicaţiile socialiste de pe la noi (traduse la greu din francezã) pentru cã aici aveam libertate de exprimare. Conducerea armatei ruseşti a fost cam nemulţumitã de acest aspect, dar csf ncsf. 

Oricum, ofiţerii ruşi i-au învãţat pe români diverse mânãrii financiare. Si au lãsat mulţi bani în Bucuresti, bani care au fost folosiţi la iniţierea unor proiecte edilitare (cum ar fi amenajarea cursului Dâmbovitei şi a canalizãrii).

Insã rubla a trecut printr-un proces accentuat (şi controlat) de devalorizare, iar mulţi au profitat pe seama neştiutorilor (care erau, evident, cei mai mulţi). Cam cum s-a întãmplat de curând cu creditele în CHF. 

3. Aveam şi ziare care publicau articole mondene de mare succes (de genul emisiunilor "Ai stil"). VIP-ul era un tip Claymoor (fiul poetului Iancu Vãcãrescu!) care analiza si comenta petrecerile, ţoalele, care cu cine s-a mai afişat etc. 

4. Selecţii din meniul restaurantului Hugues (btw, în materie de high life sunt fanã familia Marghiloman). Dupã cum se minuna o prietenã: mãi, oamenii ãştia nici mãcar nu aveau frigidere.

"Turtle-soup, Consomé Royal, Paris-bouchées, Homard à l'américaine, Côtes de moutons pré-salés sauce Béarnaise, Ragoût de perdreaux à la Lucullus, Terrine de foie gras, Truffes au Champagne, Punch glacé, Chapons truffés, Pieds de céleri, Asperges en branches sauce Hollandaise, Gâteau Espagnol, Café, liqueurs, Fine Champagne 1855, Johanisberg Cabinet (cave Metternich), Chateau Lafitte, G. H. Mumm et Roederer frappé"

5. Plimbãrile cu trãsura pe bulevard doar de dragul afişãrii la şosea erau obligatorii. Cam ca plimbãrile cu decapotabila pe Dorobanţi din zilele noastre.

6. Un scandal monden s-a lãsat cu proces. Pentru cã au venit mulţi gurã-cascã în sala de judecatã, procesul a fost mutat de la Tribunal în sala teatrului Orfeu din strada Câmpineanu. 

7. Foloseau verbul "a se reveliona". Adicã: unde ai revelionat anul ãsta? Pãcat cã s-a pierdut verbul acesta. DOOM mãcelãrind limba românã de 100+ de ani. 

8. Gazarea manifestanţilor se practica şi atunci. Doar cã sub altã formã. Erau chemaţi mãturãtorii care sã facã atâta praf încât sã-i împrãştie pe demonstranţi.

9. Pentru cã era de-acolo, Bacalbaşa vorbeşte pe larg despre protestele şi grevele studenţilor. Viaţa de student era la fel de palpitantã şi atunci. Ba chiar cred cã era mai mişto. Ei au aruncat cu petarde într-un profesor. Mi-aş fi dorit sã se fi pãstrat acest obicei. Mã rog, au aruncat şi-n jandarmi cu ardei pisat...

Manifestanţii studenţi sunt închişi la Vãcãreşti (vreo 5 zile, unde conservatorii le-au trimis, oricum, glovo cu caviar şi şampanie -şi asta nu e o metaforã, ãia chiar primeau şampanie la închisoare) dupã ce l-au înjurat pe Ion Brãtianu pe Calea Victoriei. Dupã ce au ieşit din închisoare paznicul care i-a avut în grijã li s-a alãturat pentru cã i-a plãcut maxim stilul lor de viaţã. 

Evident, studenţii erau sãraci şi pe-atunci. Atât de sãraci încât uneori trebuiau sã se angajeze la stat (:)) Ca sã vã faceţi o idee: studenţii plãteau 40 de lei pe lunã la bodega unei anumite madam Caliopi pentru douã feluri de mâncare la micul dejun şi alte douã la prânz. Salariul unui student angajat la stat era cam de 100 de lei. Dar dacã petreceau noaptea cu madam Caliopi primeau porţii mai generoase la masã... 10 beri erau 5 lei. 

-partea seriozitãţilor

1. atitudinea marilor puteri occidentale faţã de situaţia şi drepturile ţãrilor din Balcani dupã ceea ce pentru noi a fost Rãzboiul de Independenţã reprezintã punctul de plecare pentru primul rãzboi mondial. Si nu e vorba de karma. E vorba de decizii proaste, orgoliu, îngustimea perspectivei asupra lumii şi incapacitatea de a gândi lucrurile pe termen lung. 

2. complexitatea situației evreilor. Oferã o perspectivã interesantã asupra amestecului de sentimente pe care societatea îl avea (şi cred cã încã îl mai are, doar cã ne auto-cenzurãm public pe bazã de political corectness) faţã de minoritatea evreiascã. 

3. Tentativele de reformã a diverselor instituţii de stat eşuau la fel de lamentabil ca în zilele noastre. Prefecţii erau foarte supãraţi de încercãrile insistente de a aduce tineri, mai ales şcoliţi prin strãinãtate, în funcţia de sub-prefecţi.

4. Boierii şi-au cam meritat soarta.

"Boierii conservatori erau luptãtori de sezon. Luptau primãvara şi iarna, însã când venea vara plecau la Paris, în Elvetia, în Italia sau pe la moşii; nu erau mulţi cari şi-ar fi jertfit petrecerile din staţiile balneare sau din capitala Franţei pentru ca sã asude la munca politicã din Bucuresti."

Pargrafele care mi-au dat de gândit. Si asupra cãrora încã mai reflectez:

"Dacã cercetãm lista, constatãm cã aceastã generaţie -din care fac parte şi eu- n-a dat prea mulţi fruntaşi. In afarã de un ministru plenipotenţiar, de doi directori generali ai Serviciului sanitar şi un medic general, toţi ceilalţi au rãmas pe trepte de mijloc. Câţiva parlamentari, câţiva funcţionari superiori, câţiva profesori secundari şi atâta tot. Nu gãsesc înscris numele nici unuia printre oamenii cari, în aceastã ţarã, au stat in fruntea statului. 

[...] Sã fie pentru cã nici unul din studenţii aceştia n-au avut inteligenţa, cultura sau celelalte însuşiri care disting pe fruntaşii unui popor? Desigur, nu. Altei împrejurãri se datoreşte aceastã rãmânere în urmã. 

Rareori un student al unei universitãţi din ţarã poate ajunge în România pe rândurile dintâi. Spre a înainta şi ajunge, se cere lustrul strãinãtãţii. Titlul de doctor sau de licenţiat al unei facultãţi apusene, cât şi aureola frecventãrii unei şcoli superioare din strãinãtatea civilizatã au fost la noi întotdeauna certificatele neapãrate cu care numai s-a putut impune un om nou. 

Dar se vede şi contactul cu moravurile, cu spiritul, cu felul de a se purta şi de a gândi al oamenilor din apusul cult dã omului o înfãţişare şi o autoritate deosebitã, calitãţi care-l pun, de fapt, deasupra acelora cari -deşi de multe ori cu mult mai inteligenţi- numai din faptul cã n-au iesit din ascunzãtoarea ţãrii lor sunt lãsaţi pe planul al doilea. 

Vizitarea lumii din afarã, educarea într-un mediu superior ca orizont moral şi ca înãlţare sufleteascã, complecteazã personalitatea aceluia care este destinat a fi conducãtor. 

A rãmâne în ţarã -a însemnat aici, în România- o cauzã de inferioritate. Atingerea cu mentalitatea şi cu sufletul superior al omenirii mai desãvârşite ca moral, educaţiune şi culturã, dacã nu desãvârşeşte întotdeauna, dar purificã şi înalţã.

Dar mai este un motiv, hotãrâtor motiv acesta: aproape toţi studenţii cari au stat în fruntea mişcãrii de la 1884 au fost naturi independente, pe când, spre a ajunge în România -afarã de excepţii norocoase- se cer spinãri încovoiate."

"Partidul socialist începe sã ia fiinţã în Bucureşti. Suntem un mãnunchi de tineri hotãrâţi sã începem lupta în aceastã îndrumare. Dar socialismul nostru nu este încã bine definit. E un amestec de idei umanitare, generoase şi democratice, doctrina socialistã n-o întelegeam încã, de aceea dintre toţi tinerii studenţi cari au inaugurat mişcarea la 1884, absolut nici unul n-a rãmas în rândurile socialiştilor. 

De altfel, elementul muncitoresc lipsea cu desãvârşire atunci. 

Intr-o searã, doctoranzii Stãuceanu şi Manicea îmi spun cã o întrunire secretã şi cu caracter socialist se va ține la spitalul Filantropia. Mã duc. [...] Fiindcã pentru istorie trebuie sã se ştie cã mişcarea socialistã bucureşteanã, îmbolditã de începuturile socialiste de la Iaşi, n-a început nici din pãtura muncitoare, nici din cauza mizeriei lumii lucrãtoare, ci din spitale. 

[...] Ni se anunţã o mare noutate: un nihilist rus din cei mai de frunte va fi printre noi. [...] erea Costicã Dobrogeanu, devenit mai târziu Gherea în literaturã."

Ai Weiwei -"1000 Years of Joys and Sorrows"

 

Dacã nu ati auzit pânã acum de Ai Weiwei, neapãrat trebuie sã bãgati repejor un google. E unul dintre cei mai importanti artisti contemporani din afara Europei/Americii. Existã si un documentar foarte interesant: "Ai Weiwei -Never Sorry" pe care îl recomand. 

Pe mine m-au încântat foarte mult aceste memorii pe care si-a luat timp sã le organizeze. Pe lângã faptul cã îsi clarificã pentru public ideile despre artã, Ai Weiwei dezvãluie multe amãnunte despre viata lui si mai ales detaliazã într-un mod intim relatia lui deosebitã cu tatãl sãu (chiar nu stiam cã tatãl lui a fost un mare poet chinez, Ai Qing, prieten cu Pablo Neruda, care a studiat la Paris în tinerete).

Nu este o povestire cronologicã a vietii lui. Structura are o amprentã puternic personalã. Discursul curge dupã o logicã internã în care artistul îsi întretese biografia cu devenirea lui de artist. 

Reflectiile despre artã: 

"In the era in which I grew up, ideological indoctrination exposed us to an intense, invasive light that made our memories vanish like shadows. Memories were a burden, and it was best to be done with them; soon people lost not only the will but the power to remember. When yesterday, today, and tomorrow merge into an indistinguishable blur, memory -apart from being potentially dangerous- has very little meaning at all."

"In the mid-1980s, the art world was still wallowing in German neo-expressionism -large paintings with raw, overdramatic brushwork- whereas I was drawn toward Dada's countercultural tendencies. I fused a violin and a shovel, I inlaid a condom on a Chinese army-issue raincoat, and using a wire clothes hanger, I fashioned a profile portrait of Marcel Duchamp. It was Duchamp's work that had caught my eye at the Philadelphia Museum of Art when I first arrived in America and it was his emphasis on art as an intellectual and not simply a visual experience that would be a lifelong inspiration to me. His interest in ordinary objects, in the "readymade" was already influencing my own artistic productions."

"To conventional culture [...] art sould be a nail in the eye, a spike in the flesh, gravel in the shoe: the reason why art cannot be ignored is that it destabilizes what seems settled and secure. Change is an objective fact, and whether you like it or not, only by confronting challenges can you be sure you have enough kindling to keep the fire in your spirit burning. Don't try to dream other people's dreams [...]; you have to face up to your own predicament honestly, on your own terms. There's a huge gulf between your aesthetic passions as an artist and the indifference of the real world."

"In New York I had once written, "If someone goes to MoMA and doesn't feel overcome with shame, he's either got something wrong with his artistic instincts or he's a complete scoundrel. All you'll find there is prejudice, snobbishness, and vanity." I was young and full of myself then, but twenty years later, with the visit of the MoMA delegation to Caochangdi, I continued to recoil against the museum's complacent, elitist tendencies. Art should be recognized, yes, but not in the form of expensive collectibles to be deposited in MoMA storage to molder -that's simply a waste. My vision of contemporary art took a very different form. To me, art is in a dynamic relationship with reality, with our way of life and attitude to life, and it should not be placed in a separate compartment. I have no interest in art that tries to keep itself distinct from reality."

"Sometimes friends ask me how to make a documentary. There are three cardinal rules, I tell them: start filming, keep filming, and never stop filming. So long as the camera is running, then you have footage, and there's no footage that can't be properly edited. Recording what is happening is more important than pushing any particular point of view, and that's all the more true when information is suppressed."

"Real choice is difficult, because the meaning of choice emerges only in difficulty itself. To know a period of history is equally difficult, for so-called history is a part of self-knowledge. In the face of authoritarianism, most curators and artists lose the power of speech, nullifying aesthetics and ethics with their moral compromises. I myself do not have it within me to compromise. But in this echo chamber, to give a hoarse battle cry elicits nothing but a hollow reverberation. Today's censorship touches on all aspects of life -from the internet and newspapers to books, concerts, and art exhibitions. It nullifies the individual's sense of self and experience of life: ideas give way to compliance, speech becomes flattery, and existence is reduced to servility."

"My works relating to migrants are consistent in form with the projects that have interested me in the past. Whether my status is seen as that of an artist, an activist, or a citizen, I always seek to integrate these various roles and create an effective interplay between form and language in my explorations, documentary recordings, and exhibitions. My focus on the refugee crisis gave me the opportunity to move beyond the arena of resistance to China's authoritarian government and engage in more universal observations about human nature, and to more fully express my understanding of human rights."

"Artistic creation, being so personalized, commonly stands in stark opposition to a state's agenda, and my work typically has an antagonistic dependence on the will of the group and the will of the state. No one can rid themselves of the imprint of their era's language and culture, and art serves simply as a pioneer for collective reflection: it offers a chance for a group, or a nation, to become alert to an issue, and to enhance its awareness of things.

My understanding of freedom puts me, as a political exile, at odds with the authoritarianism practiced by my native country. By choosing to leave China, I have lost a sense of belonging and a secure foundation, drifting like duckweed on the current. But now my country is in much the same predicament, because it rejects memory and refuses to honestly address the task of building a healthy society and establishing a legitimate polity. Although China grows more powerful, its moral decay simply spreads anxiety and uncertainty in the world."

"Today, more and more people are being forced to leave their ancestral homes, for all kinds of reasons -war, religious discrimination, political persecution, environmental degradation, hunger, poverty. Will we ever be able to eliminate these scourges? Can a civilization that is built on the misfortune of others carry on forever? And who can be sure that they themselves will not one day be torn from their homes and cast onto a foreign shore, only to encounter discrimination and be forced to beg for sympathy?

The fates of our three generations -my father's, my son's, and my own- are tightly linked to the fates of countless people we have never met and will never know. This gives me all the more reason to say what's in my heart, to share with others, and to make myself heard. Self-expression is central to human existence. Without the sound of human voices, without warmth and color in our lives, without attentive glances, Earth is just an insensate rock suspended in space."

Prietenia lui cu Allen Ginsberg

"Allen was not always so flattering. Once, after examining a portofolio of mine, he said to me, "I really don't know who would be interested in a Chinese artist." I still remember this as though it were yesterday. I never thought of Allen as an American poet -even if his Americanness was utterly authentic -for others had an outlook that was entirely American, and Allen had a global perspective. The United States likes to think of itself as a melting pot, but it's more like a vat of sulfuric acid, dissolving variety without a qualm."

Cuvinte întelepte

"When authority determines meaning, independent thought does not exist, and everything is an extension of the discourse of power."