vineri, 8 decembrie 2017

Aurora Liiceanu -"Prin perdea"

Deşi Aurora Liiceanu nu se numãrã printre preferatele mele, "Prin perdea" m-a prins, chiar foarte mult, poate pentru cã acum avem mai multe afinitãţi personale. Este o carte autobiograficã în care se îmbinã experienţele cu un puternic specific feminin din timpul comunismului, mai ales când devii o persona non-grata prin natura profesiei, şi amintirile despre practicile educaţionale (bidirecţionale) din creşterea singurã a unui bãiat.

Spre deosebire de mine, Aurora Liiceanu a reuşit sã treacã peste primele dileme cauzate de cariera aleasã în psihologie:
"La un moment dat, la începutul carierei mele, relaţia mea cu psihologia era atât de nesatisfãcãtoare, de insuportabilã, încât priveam cu regret şi amãrãciune alegerea fãcutã. Vedeam numai semiîntuneric şi obscuritate adâncã. Invidiam pe oricine care fãcea ceva concret, o muncã fizicã sau nefizicã, dar care se termina bine. Deci se termina. Tatãlui meu îi spuneam cã îl invidiez pe cel care reparã instalaţia de apã, care pleacã mulţumit cã totul e bine, cã a rezolvat ce trebuia. Nu mai întorcea capul.
Vãzându-mã aşa de dezamãgitã de alegerea meseriei şi gândindu-se cã eram încã la începuturi şi, deci, cã puteam sã-mi schimb opţiunea care atât de mult mã nefericea, el mi-a propus sã fac Medicina sau altceva. Viaţa academicã, însã, îmi plãcea. Imi plãcea sã pot sta şi citi fãrã grijã. Intr-un fel mã gândeam la faptul cã este un noroc sã fii plãtit sã studiezi, sã citeşti. Mi se pãrea nu cã am salariu, ci o bursã. In plus, nu aveam un program strict de lucru. Uneori apãrea o condicã de prezenţã, dar puteai foarte bine sã mergi la Biblioteca Academiei şi sã nu stai în institut. Schimbãrii pe care mi-o doream nu ştiam ce contur sã-i dau. Atitudinea mea romanticã faţã de psihologie se eroda încet, iar senzaţia cã psihologia te plaseazã în demisolul cunoaşterii devenise din ce în ce mai pregnantã."

Am gãsit în carte descrierea perfectã a relaţiei pe care cei din generaţia mea o au cu pãrinţii lor, funcţionalã, reducându-se la succesul supravieţuirii:
"Când copiii cresc şi devin adulţi şi poate cã au şi ei copii, la rândul lor, ei vin la pãrinţi, dar nu ca pãsãrile lui Gide. Vãd adesea cã atunci când le vin copiii, pãrinţii, mai ales mamele, se reped şi le fac pachete cu ceva gãtit, cu ceva de mâncare, fericite sã-i ajute. Pare cã totul se mişcã în dimensiunea fizicã a vieţii. Schimbã cu ei câteva vorbe –copiii sunt ocupaţi, au treburi, au slujbe-, folosesc codul restrâns al administraţiei vieţii şi înţeleg graba copiilor de a pleca. Nu prea am vãzut ca ei sã vinã, sã vorbeascã despre viaţã, despre gândurile lor, despre griji şi îndoieli, pur şi simplu despre viaţã, dar nu în termenii administrativi ai vieţii. Aşa se face cã nici pãrinţii şi nici copiii nu ştiu mare lucru unii despre alţii.[...]
[...]excesul de asigurãri ale binelui trupesc se face prin evitarea tacitã a pãrţii sufleteşi. Este un fel de a fi împreunã şi a nu fi capabil de a împãrtãşi ceva care, tacit, este simţit intuitiv ca incomunicabil. Pare cã, cu cât o masã este prea plinã, cu atât ceea ce se vorbeşte este mai abreviat, mai expediat în observaţii la nivelul concretului. Când mesele sunt prea pline, se vorbeşte puţin şi se mãnâncã mult."

Deşi ideile autoarei mi se par puţin cam învechite, virând de prea multe ori pentru gustul meu spre stereotipie, trebuie sã recunosc cã, în contextul actual, opiniile Aurorei Liiceanu sunt de un prea preţios şi rar, din pãcate, bun simţ.
"Educaţia, la noi, nu dezvoltã la copii un echilibru între autonomie şi dependenţã. Copiii nu sunt învãţaţi de mici sã decidã şi singuri, sã suporte consecinţele unor decizii proaste. Copiii nu ştiu ce sã facã, nu au versiuni ale propriului viitor. Nici noi nu-i încurajãm, întãrindu-le încrederea în ei. Nu vorbesc de cealaltã extremã, de gândirea pozitivã, atât de la modã, care eliminã orice criticism de sine, orice recunoaştere a unei limite, a unor disponibilitãţi reduse faţã de anumite domenii. Nu progresezi cu o gândire pozitivã care încurajeazã un entuziasm tembel, un narcisism incipient, dar care se dezvoltã rapid, un favoritism de sine nemotivat, chiar dacã optimismul are un rol adaptativ. Totuşi, modelul de a creşte un copil oferindu-i înţelegere şi sprijin, de a-l asista la eşecuri, fãrã însã sã pui mereu cauzele acestora doar în exteriorul lui, este bun."

Iar acest bun simţ se extinde la mai multe aspecte ale vieţii noastre surprinse prin observaţii juste şi neiertãtoare:
"Alegerea locului de vacanţã este simptomatic pentru om. Vrei hotel, confort sporit, all inclusive, înseamnã cã nu-ţi ajungi ţie, nici cu cine eşti nu-ţi ajunge şi nici unul altuia. Inseamnã cã ai nevoie de alţii pentru a te simţi bine, înseamnã cã vrei sã fii vãzut, cã "socialul" este mai puternic ca „personalul”. Insemnã cã ceea ce spune, vede lumea este mai important pentru tine decât ceea ce vrei tu şi chiar cã nici nu ştii ce vrei."

Unul din lucrurile din carte carte cu care am rezonat şi pe care nu le-am gãsit în altã parte trimit la dilemele maternale prin care trece o femeie cultã, educatã, care şi-a sublimat multe din tendinţele biologice:
"Existã timpul care se scruge dupã ce o femeie aflã cã va face un copil pânã naşte şi când naşte. Uneori, e mai puţin profitabil dupã aceea. Este timpul femeii. Este timpul jubilãrii biologiei, care trage cu ea şi dupã ea psihologii la fel de speciale. Este timpul în care o femeie care a citit, poate prea mult sau poate mai mult decât îi trebuia sau mai mult decât era necesar, sã priveascã cu jind sau invidie pe cele mai înarmate decât ea cu strategii de speculare, în care iraţionalul se contopeşte misterios cu raţionalul şi care nu târãsc dupã ele frustrãri."

De asemenea, este foarte tonic hazul de necaz cu care abordeazã experienţa nefericitã din anii comunismului când psihologia cãzuse într-o adâncã dizgraţie, iar singura opţiune pentru ea rãmãsese munca necalificatã:
"Atmosfera îmi amintea, într-un fel, de ceea ce îi scrisese Maxim Gorki unui prieten, poate lui Cehov, referindu-se la cum îşi petrece timpul: "Muncesc, scriu, iar în timpul liber beau votcã cu zugravii"."

"Prin perdea" cred cã este o carte pentru femeile trecute de 35 de ani care vor sã-şi aline uneori momentele de amãrãciune existenţialã.

miercuri, 6 decembrie 2017

Ioana Bradea -"Scotch"

Un poem în prozã despre ruinele industriale. Dacã vã plac zonele industriale cãzute în (semi-)ruinã dupã comunişti, atunci cartea aceasta este pentru voi. Este o poezie vizualã care dã semnificaţie detaliilor unui mediu rece şi funcţional, care dezvãluie comunicarea dintre componentele neînsufleţite ale unui lumi decrepite pentru a devoala o sincronizare şi un animism ce vin sã creeze un feng shui umanizat pentru un spaţiu la prima vedere mort.
Apare şi dansul a douã personaje umane care încearcã, fãrã succes, sã formeze o armonie care sã-i salveze din dizarmonia din jur, dar cel mai mult din carte mi-a plãcut poetizarea spaţiului industrial.

"Inãuntrul şanţului mai sunt cinci cutii de bere înverzite.
Pungi de plastic deşirate.
Hârtii mototolite cu litere plouate şi lungi.
Felii de pâine cu salam ocolite cu grijã de câinii din zonã.
Un şold îngheţat de deal chel.
Foi de ziar pãtate cu unsoare.
Un papuc cu talpa dezlipitã.
Saci menajeri sfârtecaţi, cu mizeria rãsfrântã pe-afarã.
O potcoavã pirdutã de unul dintre caii rãtãciţi pe deal.
Cãcãcei de oaie.
O grãmãjoarã de ciment întãrit.
Cioburi de faianţã coloratã.
Un ghemotoc încâlcit de sârmã verde.
Porumbei îngheţaţi de astã iarnã.
O jumãtate de valizã fãrã mâner.
Bureţi de vase soioşi.
O mânecã de cãmaşã sfârtecatã într-un ciot.
 Arcuri ruginite de canapea.
 O pãpãdie foarte înaltã, adicã sãlbaticã."

luni, 4 decembrie 2017

Ioana Pârvulescu -"Si eu am trãit în communism"

Dupã cum spune şi Ioana Pârvulescu în prefaţã, este o carte care se vrea a acţiona ca un vaccin. Cum se pare cã memoria trans-generaţionalã funcţioneazã foarte prost, ne-ar folosi nişte mãrturii care sã ne vaccineze constant împotriva comunismului, nazismului etc.
Cartea este o colecţie de amintiri despre viaţa de zi cu zi în comunism, prezentatã în realitatea ei brutã, chiar dacã îndulcitã pe alocuri cu nostalgia inerentã (fiecare dintre noi îşi aduce aminte cu drag de copilãrie şi tinereţe, indiferent de contextul în care s-au petrecut).

Nu trebuie sã vã speriaţi cã s-ar putea sã fie plictisitoare povestirile incluse în aceastã colecţie biograficã pentru cã cei mai mulţi dintre mãrturisitori sunt destul de versaţi în ale scrisului (Patapievici, Liiceanu, Cãrtãrescu etc.); dar fragmentele, grupate pe diverse aspecte ale cotidianului, nu sunt fãcute ca sã fie individualizate pe povestitor, ci ele se îmbinã armonios în a reda realitatea de atunci.

Este o carte care trebuie cititã de cei care nu au prins perioada pre-’89 şi care, şi spre uimirea mea, împrumutã tot felul de discursuri aberante cum cã era mai bine pe vremea comuniştilor. Nu, nu era mai bine pentru nimeni pe vremea comuniştilor; nu, nu gãseam de bine de rãu de mâncare, ci nu gãseam de mâncare punct; nu, nu aveam cu toţii loc de muncã, ci eram obligaţi sã muncim la sate, în pãrţi uitate de ţarã, fãcând naveta la -10 grade iarna cu autobuze pe care le aşteptai şi o orã, în care ningea sau ploua fãrã probleme (oricum, vântul sigur intra), astfel cã ziua de muncã îţi mânca chiar şi 14 ore pe zi, printr-un frig de care nu aveai cum sã scapi (nu, nu aveam cãldurã în casã; nu, nu puteam da drumul la aragaz pentru cã era presiune scãzutã la gaz; nu, nu ne puteam bãga în prizã un calorifer electric pentru cã se întrerupea curentul în fiecare searã; nu, nu puteai sã faci o baie caldã pentru cã nu aveai apã caldã ; nu, nu aveam cu toţii acces la studii; nu, nu eram mai puţin stresaţi, ci eram scoşi cu forţa la muncã pe câmp, trãiam într-o suspiciune continuã faţã de vecini, cunoştinţe, partenerii de cozi interminabile pentru orice fel de produs, cãci deja nu mai conta "ce se dã" pentru cã oricum nu aveam de nici unele, aşa cã orice era bun.
Toate acestea şi multe, multe altele sunt relatate "la prima mânã" chiar de cei care le-au trãit şi care nu au cãzut într-o amnezie nocivã adoptând un discurs toxic cum cã pe vremea comuniştilor era mai bine decât acum. Pentru cã nu, nu era. Sufeream cu toţii ca vitele şi abia reuşeam sã ne gãsim urme de umanitate în relaţiile cu cei apropiaţi, familia, prietenii şi cãrţile alcãtuind oxigenul de care aveam nevoie pentru a rezista ca sã vedem cum se prãbuşeşte un regim impardonabil care a încercat din rãsputeri sã ne dezumanizeze.

Deşi 90% din cele povestite în carte îmi erau cunoscute, pe la sfârşit tot mi-a venit sã plâng gândindu-mã cât noroc am avut eu sã mã nasc spre sfârşitul unei asemenea orori, astfel încât sã am o viaţã liberã, în care sã fac alegerile potrivite pentru mine, sã nu-mi fie teamã de cenzurã, opresiune, foame, animalizare.