luni, 5 august 2019

Amanda Ripley- "Cei mai deştepți copii din lume şi modelele de învățământ care i-au format"

Amanda Ripley încearcă să înțeleagă rezultatele slabe (mai ales în comparație cu banii alocați învățământului) obținute la celebrul, mai nou, test PISA de către elevii americani. Acest test PISA (care acum se dă şi la noi), deşi nu e infailibil, măsoară cât de bine se pricep elevii să gândească critic, să analizeze o situație (nu să redea comentarii literare). Autoarea ia ca termeni de comparație Finlanda, Coreea de Sud şi Polonia, uitându-se la peisajul educațional din perspectiva unor elevi americani plecați în țările respective ca parte dintr-un program internațional de schimb de elevi.
Cartea e atât de dezlânată (poate nici traducerea nu e una fericită), iar paragrafele şi sub-capitolele se termină mai mereu în aer, încât vă rezum aici punctele principale:
-cei mai importanți sunt profesorii; dacă ai profesori foarte bine pregătiți, cu salarii decente şi angajați după o selecție riguroasă, atunci şi rezultatele elevilor lor vor fi pe măsură; în loc să se bage bani în săli de clasă ultra-digitizate, mai bine se bagă bani în profesori
-contează şi valoarea pe care o comunitate sau societate în general o acordă şcolii; dacă trăieşti într-o țară unde studiile sunt importante, atunci elevii îşi vor da silința să învețe mai mult
-ce poți face ca părinte: să le citeşti copiilor de mici (copiii cărora părinții le citiseră de mici aveau la începutul liceului un avans la partea de citire de un an şi jumătate față de ceilalți) şi să le oferi laude specifice pentru realizări concrete şi cu adevărat merituoase (de exemplu, este inutil să feliciți un copil pentru că a terminat de citit o carte; este mult mai util pentru el să discuți despre cartea pe care a citit-o, să îl întrebi ce i-a plăcut, ce i s-a părut nou, dacă i s-a părut grea/uşoară, ce întrebări l-a făcut să-şi pună etc.)
-şi în general trebuie apreciat rezultatul, nu efortul (acei profesori care dau o notă mai mare pentru că elevul s-a străduit, chiar dacă nu a făcut cum trebuie, îi fac mai mult rău decât bine respectivului copil din punctul de vedere al nivelului său academic).
Iar cartea vine să ia din vinovăția pe care tind să o resimtă unii părinți din zilele noastre dacă acordă prea mare importanță rezultatelor şcolare, în timp ce tot felul de teorii de parenting vin cu bla-bla-uri despre leadership, creativitate, fericirea copilului de a fi lăsat liber etc. Dacă eşti un părinte interesat de rezultatele şcolare ale copilului tău şi îl creşti cu disciplina muncii la şcoală, copilul tău va avea, cel mai probabil, note bune, ceea ce-i va da mai târziu libertatea de a-şi alege orice profesie doreşte pentru că va fi pregătit pentru orice.

luni, 29 iulie 2019

Michel Chabon -"Sindicatul polițiştilor idiş"

Michel Chabon scrie după o rețetă clară, astfel încât cititorul poate fi sigur că are parte de un material bine construit, cu acțiune ritmată, cu personaje transparente, deşi suficient de complexe; totul este dinamic, dar totul este şi descris şi explicat, iar elementul surpriză vine la fix pentru a opri tensiunea să se acumuleze peste limita suportabilității şi confortabilului.

"Unchiul Hertz a fost întotdeauna omul cel mai competent şi mai sigur de sine pe care l-a cunoscut Landsman -fără asperități, ca un avion origami, rapid ca o agrafă de hârtie îndoită cu precizie, imun la turbulențe. Precis, metodic, imperturbabil. Au existat mereu pete de umbră, momente când n-a mai gândit limpede sau a devenit violent, dar au fost reținute în spatele zidului de aventuri indiene misterioase, ascunse dincolo de Linie, aşa cum procedează un animal care-şi şterge urmele."

Acestea ar trebui să ducă la o carte mediocră, numai că aici intervine umorul unic al lui Chabon care aduce detalii savuroase şi creează unele dintre cele mai neaşteptate imagini din literatură. In principiu, e un roman polițist clasic. In particular, este o satiră extravagantă.

"Rămâne lângă fereastră, privind cerul -un mozaic din cioburile a o mie de oglinzi, puse unul lângă altul, fiecare într-o nuanță diferită de gri. Cerul de iarnă din Alaska de sud-est e un Talmud al cenuşiului, un comentariu inepuizabil la o Tora din nori de ploaie şi lumină muribundă."

miercuri, 10 iulie 2019

Sylvia Plath -"Clopotul de sticlă"

Cel mai bun început de roman pe care l-am citit de ceva vreme:

"Era o vară stranie, sufocantă, vara în care i-au electrocutat pe soții Rosenberg, şi eu habar n-avwam ce fac în New York. O iau razna când vine vorba de execuții. Când îmi închipui cum e să fii electrocutat, mi se face rău şi atunci numai despre asta scria în ziare -titlurile imense mă priveau cu ochii holbați la fiece colț de stradă şi în dreptul gurilor de metrou igrasioase, mirosind a alune. Treaba asta n-avea nimic de-a face cu mine, dar nu puteam să nu mă întreb cum e să fii ars de viu, fibră cu fibră.
Mi se părea cel mai îngrozitor lucru cu putință.
New York-ul era şi-aşa destul se oribil. Roua înşelătoare care reuşea cumva să se aşeze în timpul nopții se evapora dimineața, până în ora nouă, ca rămăşițele unui vis frumos. In lumina gri, difuză, ca pe fundul unor canioane de granit, străzile fierbinți pâlpâiau în soare, capotele maşinilor sfârâiau şi străluceau, iar praful uscat, ca de cenuşă, îmi înțepa ochii şi-mi irita gâtlejul."

Păcat că paginile următoare se concentrează mai mult pe analiza de personaj şi acțiune (de fapt, mai mult se cufundă în lumea interioară a personajului) astfel încât asemenea ieşiri poetice sunt limitate.

"Stiam că ar fi trebuit să-i fiu recunoscătoare doamnei Guinea, dar eu nu simțeam nimic. Dacă doamna Guinea mi-ar fi dat un bilet spre Europa sau un voiaj pe mare, în jurul pământului, pentru mine n-ar fi fost cu nimic diferit, pentru că, oriunde m-aş fi aflat -pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau în Bangkok-, aş fi stat sub acelaşi clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut."

vineri, 5 iulie 2019

Michelle Obama -"Povestea mea"

Autobiografia unei femei puternice şi ambițioase. Michelle Obama vorbeşte cum a ajuns ea să fie persoana care a impresionat pe mulți ca Primă Doamnă a Americii.

"Puterea unei prime doamne este un lucru straniu -la fel de fină şi de nedefinită ca şi rolul în sine. Si încă mai învățam să o strunesc. Nu aveam autoritate executivă. Nu comandam trupe şi nici nu mă implicam în diplomația oficială. Tradiția îmi cerea să eman un fel de blândețe, să-l flatez pe preşedinte cu devotamentul meu şi să flatez națiunea în primul rând neprovocând-o. Incepeam să descopăr, totuşi, că, dacă era manevrat cu atenție, rolul meu putea fi mai puternic de atât. Aveam influență prin faptul că eram eu însămi o curiozitate -o primă doamnă de culoare, cu o carieră proprie, mamă a unor copii mici. Oamenii păreau foarte interesați de rochiile mele, de pantofi şi de coafură, dar trebuiau să mă vadă şi în context, unde mă aflam şi de ce. Invățam cum să fac legătura între mesajul meu şi imagine, iar astfel puteam direcționa atenția americanilor. Puteam să-mi pun o rochie interesantă, să fac o glumă şi să vorbesc despre conținutul de sodiu din mâncarea copiilor fără să fiu plictisitoare."

Este o persoană solară, cu rezerve impresionante de optimism, flexibilă şi mereu deschisă la provocări. Da, ştiu, şi mie-mi plac țicniții care merg la extreme în viață, dar pot aprecia şi o carte ca cea a lui Michelle Obama. Nu are nici un fel de rafinament al stilului, dar scopul ei este să livreze un mesaj şi o face într-un mod curat, deschis, îndrăzneț pe alocuri, asigurându-se că cititorul poate urmări uşor conținutul (nu e cazul să fiți intimidați de cele 600+ pagini).
Insă, dacă eşti genul de cititor sclifosit şi chițibuşar (ca mine), cartea ți se va părea prea frumoasă ca să fie adevărată. După cum spuneam, e o carte pusă în slujba unui mesaj pe care îl susține în mod strălucit.

Imaginea pe care Michelle o creează despre propria familie este una perfectă. Are numai cuvinte de apreciere pentru proprii părinți, pentru fratele ei, pentru membrii din familia extinsă, pentru profesori, pentru Obama şi familia lui. Despre ea însăşi îşi mai permite unele scăpări, dar bănuiesc că în punctele în care este prea evident că are o problemă, cum ar fi faptul că are o înclinație exagerată de a fi pe placul celorlalți. Si aici apare prima criză din viața ei, când realizează că a muncit pentru succes aşa cum îl definesc ceilalți, pentru a le demonstra lor cât de capabilă este, ignorându-şi pasiunile, lucrurile autentice care îi făceau plăcere şi o făceau să se simtă cu adevărat împlinită (da, a avut un moment existențial revelator dintr-ăsta hipsteresc, dar este o femeie prea cu picioarele pe pământ ca s-o dea în mindfulness &co).

"In primul rând îmi displăcea profund să fiu avocat. Nu eram potrivită pentru aceasă profesie. Mă simțeam goală pe dinăuntru, chiar dacă eram orintre cei mai buni. Era ceva ce îmi era foarte greu să recunosc, având în vedere cât de mult muncisem şi cât mă îndatorasem pentru taxele şcolare. Din dorința mea oarbă de a face performanță, din nevoia mea de a face totul perfect, nu luasem aminte la semne şi o apucasem pe drumul greşit.
In al doilea rând, eram profund şi încântător de îndrăgostită de un bărbat cu o minte şi o ambiție atât de puternice încât amenințau să le umbrească pe ale mele. [...] Nu aveam să mă dau la o parte din calea lui -eram mult prea strâns legată de Barack, prea îndrăgostită-, dar trebuia să mă proptesc rapid şi cât mai bine pe ambele picioare.
Asta însemna să-mi găsesc o altă profesie, iar şocul cel mai puternic a fost produs de faptul că nu aveam nici o idee clară despre ceea ce aş fi vrut să fac. Cumva, în toți anii de şcoală, nu reuşisem să mă gândesc la propriile pasiuni şi la cum puteam să le valorific într-o profesie căreia să-i văd însemnătatea. In tinerețe nu explorasem nimic. [...] El experimentase mai mult, ajunsese să cunoască tot felul de oameni şi, între timp, avusese ocazia să descopere care sunt prioritățile lui. In vremea asta, căutând să mă feresc se eşec, dorindu-mi respect şi un mod sigur de a-mi plăti facturile, am ajuns, fără să mă gândesc prea mult, în avocatură."

Sunt menționate pe scurt unele momente unde se întrezăresc probleme cu adevărat nasoale în paradis (de exemplu când spune, fără a intra în detalii, că au avut nevoie de terapie de cuplu pentru a-şi debloca căsătoria). Nu este deloc o carte a dezvăluirilor spectaculoase din culise. Principalele idei asupra cărora insistă sunt legate de ce înseamnă să fii femeie, negru şi sărac în America şi cum educația este singura opțiune la îndemână ca să ajungi un om împlinit.

"Imi dădeam seama că părțile importante ale poveştii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ceea ce a stat la baza lor -numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. Imi amintesc de toți, de fiecare persoană care m-a împins vreodată înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împotriva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnsc cu siguranță în locurile către care mă îndreptam -toate acele medii construite de la bun început de către şi pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei. [...]
Aceştia erau oameni care, în general, nu se cunoşteau între ei şi nu avuseseră niciodată prilejul să se întâlnească, dintre care cu mulți am pierdut eu însămi legătura. Dar, în ochii mei, formau o constelație plină de însemnătate. Erau cei care m-au încurajat, cei care au crezut în mine, corul meu personal de susținători care mi-au cântat acelaşi refren: "Da, copile, o să reuşeşti!", de-a lungul întregului drum.
Nu am uitat niciodată. Am încercat chiar şi ca tânăr avocat să-i răsplătesc pe alții la rândul meu, încurajând curiozitatea acolo unde o vedeam şi atrăgând tinerii în discuții importante. [...] Mai târziu [...] am văzut care sunt beneficiile unei forme mai organizate de mentorat. Stiam din propria experiență de viață cât de mult contează să arate cineva interes sincer pentru învățarea şi dezvoltarea ta, chiar şi numai 10 minute într-o zi aglomerată. Contează în special pentru femei, pentru minorități, pentru cei pe care societatea îi trece uşor cu vederea."

Fetele reprezintă cel mai valoros lucru din viața ei şi este sincer îngrijorată de situația copiilor defavorizați pentru care a muncit din greu ca să pună pe picioare programe eficiente (în principal educaționale) care să le ofere cât mai multe şanse de a depăşi nivelul mediului din care provin.
Si Michelle e o persoană cu o putere de muncă de-a dreptul impresionantă, dar asta vine la pachet şi cu o dorință puțin cam deranjantă (presupun) de a controla lucrurile şi de a pune ordine în orice.

"Munca mea era interesantă şi plină de satisfacții, dar tot trebuia să fiu atentă să nu o las să mă acapareze. Simțeam că le datoram asta fetelor mele. Decizia noastră de a-l lăsa pe Barack să-şi continue cariera aşa cum dorea -de a-i da libertatea să-şi modeleze şi să-şi urmeze visurile- m-a determinat să-mi temperez eforturile în plan profesional. Aproape deliberat, am devenit oarecum imună la ambiție, făcând un pas înapoi în situațiile în care, în mod normal, aş fi mers înainte. Nu sunt sigură dacă cineva ar fi putut spune că nu făceam destul, dar eu eram întotdeauna conştientă de lucrurile cu care aş fi putut să merg mai departe şi nu am făcut-o. Au existat anumite proiecte de mică anvergură în care am ales să nu mă implic. Au existat tineri angajați pe care aş fi putut să-i îndrum mai bine decât am făcut-o. Auzi tot timpul vorbindu-se despre compromisurile pe care le face o mamă cu carieră. Acestea erau compromisurile mele. Dacă fusesem cândva o persoană care se arunca fără să stea pe gânduri în orice era de făcut, acum eram mai precaută, mai atentă şi mai zgârcită cu timpul meu, ştiind că trebuia să-mi păstrez suficientă energie pentru viața de acasă."

Barack este bărbatul ideal, perfect, nu spune nimic negativ despre el, dar uneori mi se pare că îl urcă puțin cam prea mult pe un piedestal (mie-mi place mult de Obama, dar na, tot bărbat rămâne şi îşi cam merită nişte palme la unele faze).

Cartea este foarte mişto scrisă, iar Michelle e o femeie de nota 10+. Insă nu aş spune că avem de-a face cu o capodoperă. Dar admit că e rezultatul unei munci serioase, de o persoană care îi respectă mult pe ceilalți, inclusiv pe cititori. Si aşa e Michelle şi în viață.

"Am crescut cu un tată cu dizabilități într-o casă prea mică, fără prea mulți bani, într-un cartier care se afla la începutul declinului, dar, în acelaşi timp, am crescut înconjurată de iubire şi de muzică, într-un oraş divers, dintr-o țară în care educația te poate duce departe. Nu aveam nimic sau aveam totul. Depinde din ce perspectivă vrei să priveşti lucrurile.
In timp ce ne apropiam de sfârşitul mandatului lui Barack, gândeam la fel despre America. Imi iubeam țara pentru felurile diferite în care putea fi spusă povestea ei. Timp de aproape un deceniu, am avut privilegiul să călătoresc de la un capăt al ei la altul, să trăiesc experiența contradicțiilor înviorătoare şi a conflictelor ei înverşunate, durerile şi idealismul ei persistent, şi -mai presus de toate- să-i descopăr tăria. Viziunea mea era neobişnuită, poate, dar cred că mulți alții au simțit ceea ce am trăit eu în anii aceia -sentimentul de progres, compasiunea care alină, bucuria de a-i vedea pe cei umili şi invizibili cum ies la lumină. O străfulgerare a lumii aşa cum ar putea să fie. Aceasta era contribuția noastră la permanență: o generație în ascensiune care înțelegea ce era posibil -şi că pentru ea era posibil şi mai mult. Indiferent ce avea să vină, aceasta era o poveste pe care o puteam numi a noastră."

duminică, 16 iunie 2019

Elif Shafak -"Lapte negru"

O carte despre depresia post-natală şi despre cum realitatea de a fi mamă este departe de imaginea romanțată pe care tinde să o creeze societatea. Lucrurile sunt cu atât mai dificile cu cât femeile moderne trăiesc mai mult în oraşe mari, pierdute în anonimatul mulțumilor gălăgioase, sau au vieți foarte dinamice astfel încât nu sunt înconjurate de o comunitate unită unde ar putea găsi uşor ajutor pentru aspectele mai intime ale existenței lor.
Elif Shafak îşi analizează pe toate părțile situația ei de proaspătă mamă şi evidențiază cât de greu îi este ca femeie obişnuită cu libertatea de a călători după chef, cu spontaneitatea necesară exploatării oricărui moment neaşteptat de creativitate, cu ritmul susținut de muncă cerut scrierea şi promovarea de romane. Se uită, de asemenea, la discrepanța dintre bărbați şi femei atunci când vine vorba de domeniul literar, subliniind nedreptatea situației femeilor care sunt văzute ca datoare să-şi sacrifice din timpul lor pentru îngrijirea familiei. Ca argument, ia exemple (într-un amestec ciudat de biografie şi ficțiune) din viața mai multor femei-scriitoare şi analizează ce a (ar fi) însemnat pentru ele să devină mame.

Mie stilul lui Elif Shafak nu-mi place, nu mi se pare că aduce nimic deosebit, ideile (deşi ok în sine) mi se par prost dezvoltate, iar pe alocuri cred că apelează la nişte tertipuri literare cam infantile.

"Să scrie romane -să alcătuiască poveşti, să creeze şi să distrugă personaje- e jocul preferat al celor care refuză să se maturizeze. Chiar dacă jocul se desfăşoară pe hârtie posibilitatea de a-l juca iar şi iar te ajută să uiți că eşti muritor. [...] Un romancier crede cu tărie în adâncul sufletului că este nemuritor.
Credința joacă un rol important în a fi scriitor. Ajungi să crezi cu atâta forță în poveştile pe care le creezi, încât uneori lumea din afară ți se va părea fadă şi neînsemnată. Când te sună prietenii, când apare o problemă importantă, când soțul vrea să luați cina în oraş, când obligațiile sociale îți apasă umerii, vei găsi o scuză ca să scapi de fiecare. Totul va fi "pe locul doi" -vei găsi timp doar pentru scris.
Romanciera este şi trebuie să fie egoistă. Condiția de mamă se bazează pe "dăruire".
Pe când romanciera este o introvertită, cel puțin pe durata scrierii unui roman, mama este -prin definiție- extrovertită. Romanciera îşi construieşte o cămăruță în adâncul minții sale şi încuie uşa, pentru ca nimeni să nu poată intra. Acolo îşi ascunde secretele şi ambițiile de toți ochii iscoditori. Cât despre mamă, ea trebuie să-şi țină toate uşile şi ferestrele larg deschise, fie iarnă, fie vară. Copiii ei pot să intre pe unde au chef şi să colinde peste tot după plac. Nu are nici un ungher tainic.
Când copilul tău cade şi-şi juleşte genunchii sau vine acasă cu amigdalele umflate sau zace în pat chinuit de febră sau îl interpretează pe SpongeBob SquarePants în piesa de la şcoală, nu ai cum să spui: "Bine, păi în momentul ăsta scriu la un nou capitol. Poți, te rog, să mai vii să vorbim luna viitoare?""