miercuri, 24 aprilie 2019

Scott Berkun -"Confessions of a Public Speaker"

Vreţi sã aflaţi cum reuşeşte sã aibã succes o persoanã care vorbeşte în public? Atunci v-ar folosi cartea lui Scott Berkun (mai multe despre el pe propriul lui site). Dacã vreţi varianta prescurtatã: totul ţine de exerciţiu, de a repeat cee ace vrei sã le spui altora, de a fi sincer cu tine însuţi şi de a fi deschis la a primi feed-back negative de la apropiaţii cãrora le expui materialul pentru evaluare şi de a avea bunul simţ de a lucra intens la un material care sã-ţi placã ţie în primul rând, chiar dacã ţi l-ai repetat de sute de ori. Probabil cã nu e un secret pentru nimeni, dar nici o evidenţã suficient de des repetatã astfel încât sã fim scutiţi de a asculta vorbitori foarte proşti (profesorii de facultate sunt incluşi în aceastã discuţie).

"All good public speaking is based on good private thinking. JFK, for all his brilliance, had speechwriters, who likely penned his famous quote, "Ask not what your country can do for you, ask what you can do for your country." Same is true for Ronald Reagan, Barack Obama, most CEOs, and many of the most famous public speakers throughout history. Much of what these speechwriters do is transform a rough set of ideas into clear points. This means the difference between you and JFK or Martin Luther King has less to do with your ability to speak -a skill all of us use hundreds of times every day- than it does the ability to think and refine rough ideas into clear ones. Making a point, teaching a lesson, or conveying a feeling to others first requires thinking, lots and lots of thinking, before speaking ever happens. But we don’t see the thinking; after all, it’s not very interesting to watch. We only see the speaking, which makes it seem as though the thinking magically happened all by itself. "

Dacã trebuie sã vorbeşti despre un subiect în faţa unui public sfatul lui Scott Berkun e sã repeţi foarte mult înainte pânã când eşti mulţumit de prezentare (el aici o pune foarte plastic: dacã faci o prezentare de o orã în faţa a 100 de persoane, asta înseamnã cã le consume per total 100 de ore; aceasta ar trebui sã fie suficient pentru a justifica 20 de ore pe care sã le munceşti înainte pe material) şi sã fii onest cu audienţa (întotdeauna publicul vrea ca tu sã faci o figurã bunã şi te va sprijini în direcţia asta, mai ales dacã va simţi cã eşti de bunã credinţã). Evident cã în orice apariţie publicã pot interveni incidente, dar dacã ai deja pregãtit totul îţi va fi mult mai uşor sã abordezi neprevãzutul cu naturaleţe şi (recomandat) cu umor.

"[…] it’s often the case that the things speakers obsess about are the opposite of what the audience cares about. They want to be entertained. They want to learn. And most of all, they want you to do well. Many mistakes you can make while performing do not prevent those things from happening. It’s the mistakes you make before you even say a word that matter more. These include the mistakes of not having an interesting opinion, of not thinking clearly about your points, and of not planning ways to make those points relevant to your audience. Those are the ones that make the difference. If you can figure out how to get those right, not much else will matter."

Idei reţinute din carte (pe care meritã sã o citiţi pentru tona de sfaturi practice pe care o conţine):

-tuturor ne e fricã sã vorbim în public; este un rãspuns automat al creierului care se simte ameninţat atunci când se aflã în spaţiu deschis în faţa unei mulţimi pe care o priveşte în faţã; aceastã reacţie visceralã trebuie recunoscutã şi acceptatã ca atare (nu cã ai putea sã faci ceva contra instinctelor…), dar, mai ales (şi aici e cheia), sã transformi aceastã excitaţie într-o energie pozitivã pe care sã o transmiţi publicului;

-tipul câştigã 5000 de dolari pe orã; oricum onorariul nu este dat de cât de bun orator eşti (dacã vreţi sã-i vedeţi pe iluştrii necunoscuţi care au câştigat concursuri mondiale de oratorie faceţi o cãutare cu toastmasters şi world championship), ci de cât de celebru eşti (Scott Berkun dã mai multe exemple de onorarii pe care le cer vedetele pentru a vorbi la o conferinţã, mult peste cei 5000 ai lui);

-importanţa poveştilor; sã avem mereu pregãtite poveşti; suntem animale care adorã poveştile (recomandãrile lui: www.thisamericanlife.org; themoth.org; storycorps.org);

-nu uitaţi sã tãceţi; fiţi atenţi la momentele pe care le umpleţi cu "hmmm", "mda" sau alte asemenea şi lãsaţi momentele acelea goale; cei din public au nevoie de pauze, mai ales dupã o porţiune de conţinut mai dificilã, nu-i mitraliaţi cu idei;

-are pe la sfârşit câteva comentarii foarte interesante despre cum sã predai studenţilor; una dintre ideile care m-a atras a fost aceea cã profesorul tinde sã se concentreze pe planul lui de lecţie şi astfel profesorul devine centrul procesului de învãţare, când de fapt studentul este cel care ar trebui sã ocupe aceastã poziţie; evident cã plasarea studentului în centrul procesului de învãţare necesitã mai mult timp şi efort suplimentar, dar acesta este un act didactic authentic; învãţarea este adaptatã la student; de aceea şi formula de predare unei clase întregi de elevi/studenţi este una nereuşitã; cel mai eficient proces de învãţare este de unu la unu;

-modelul de conferinţã care sã ţinã o orã nu este dat de natura actului de a face o prezentare în public; un mesaj trebuie transmis în 10 minute pentru a-şi atinge cu adevãrat scopul; dar ai pleca de-acasã pentru a asculta pe cineva pentru doar 10 minute?; de aceea trebuie gãsite formule în care sã se ţinã cont de faptul cã o prezentare scurtã este mai eficientã, dar sã şi merite cumva efortul pentru audienţã de a pleca de-acasã pentru a veni la conferinţã.

marți, 9 aprilie 2019

Andrei Lasc -"07:07 -Cu sufletul în est"

O carte de cãlãtorii cu care poţi rezona doar la nivel personal cu unele comentarii sau panseuri, aşa cum dai like pe fb. Tipul nu prea ştie ce sã facã cu viaţa lui, este într-o relaţie care pare sã meargã, dar mai de la distanţã, se duce prin Indonezia, India, Nepal etc. cu bani puţini (o mai sunã pe maicã-sa sã-i trimitã vreo 100 de euro), trãieşte doar în capul lui, fãrã deschidere la lumea nouã pe care o întâlneşte, da, e sãrãcie în jur, dar nici el nu prea are mulţi bani şi, desi localnicii trãiesc în condiţii jalnice, tot junele nostru e mândru când reuşeşte sã mãnânce bine cu 1 leu 50. 
Este un jurnal de cãlãtorie a cuiva care pare doar cã fuge, fãrã sã înţeleagã de ce şi cãtre ce. Sunt lucruri mişto de discutat la o bere, dar sã faci din toatã încâlceala asta o carte dezlânatã este foarte plictisitor.