Dan Kindlon şi Michael Thompson -"Crescându-l pe Cain"

O carte scrisă de 2 psihologi cu experiență în lucrul cu copii şi care vin să tragă un semnal de alarmă asupra greşelilor pe care le facem în educația băieților şi care, în opinia lor, pot duce la evenimente tragice, de genul mass shooting-urilor din liceele americane.
Cartea mi s-a părut cam dezlânată, mă gândesc că editorul ar fi trebuit să ceară mai multe modificări de organizare a conținutului. Sunt multe exemple cu pacienți date pentru a ilustra unele idei simple, care nu necesită exemplificare, şi care nu sunt întregite prin vreo concluzie, aşa că par lăsate puțin în aer.

Idea principală este că părinții tind să neglijeze educația emoțională atunci când vine vorba de băieți, iar această ignorare a laturii emoționale combinată cu promvoarea de către societate a unor stereotipuri masculine nocive formeaăa un cocktail exploziv care îi aruncă pe părinți la disperare iar pe copii, la însingurare, în perioada adolescenței mai ales. Recomandarea principală ar fi deci ca părinții să practice o alfabetizare emoțională şi cu băieții, mai ales pentru a-i face să înțeleagă şi să accepte ca normal masculine emoții de obicei blamate social, cum ar fi tristețea sau frica.
Cei doi autori au observat că părinții acordă mai multă atenție şi ofer mai multe informații fetelor privind reacțiile emoționale ale celorlalti, în comparație cu băieții care primesc doar un comentariu expeditiv atunci când pun întrebări privind stările celorlalți (de exemplu, dacă un băiat întreabă de ce plânge un alt copil, părintele ar trebui să se oprească şi să-i explice că e trist pentru că a pierdut o jucarie, pentru că mama lui l-a dat jos din leagăn prea devreme, că el ar mai fi vrut să stea acolo etc.).


"Băieții au temeri, au nevoi, sunt vulnerabili şi au capacitatea de a avea sentimente interioare puternice. Dacă recunoaşteți şi acceptați teama unui băiat nu-l veți face să pară slab; îl veți elibera de ruşine şi îl veți face mai puternic. Băieții sunt prizonierii acelor sentimente atât timp cât trebuie să le nege existența şi să se forțeze să le controleze complet. Când băieții şi bărbații îşi neagă în mod rigid temerile, ei sunt mai puțin umani; în plus, efortul de a-şi nega fricile e epuizant. Trebuie să le recunoaştem şi să empatizăm cu acele frici, care sunt universale, şi trebuie să ne învățăm băieții să îşi onoreze propriile frici şi să le respecte pe cele ale altora.[…]
Nu credem că au nevoie de antrenament special, dar au nevoie de ocazii în care să-şi arate empatia. In majoritatea timpului, băieții au nevoie doar să fie încurajați să îşi arate capacitatea de a empatiza. Priviți orice băiat cu pisica sau câinele lui; într-o clasă în care există hamster, broaşte sau şerpi ca animalul clasei, priviți-i pe băieți cum pândesc ocazia de a îngriji ei acel animal."

In special pentru mame, mie mi-au atras atenția două remarci:
 -să nu țipăm la băieți; deşi par impasibili, băieții (şi bărbații!) sunt foarte afectați dacă se țipă la ei
 -băieții îşi exprimă legăturile emoționale prin realizarea de activități fizice împreună unii cu alții (de exemplu, atunci când tatăl pescuieşte alături de fiul lui sau montează împreună un dulap); şi în general băietii au nevoie de mai multă exprimare fizică a trăirilor lor emoționale şi ar trebui lăsați mai liberi din acest punct de vedere; pentru ei mişcarea e mai mult decât simpla activitate fizică.

"Provocarea noastră ca părinți şi cadre didactice este de a-i învăța lecțiile alfabetismului emoțional, care îi dă unui băiat posibilitatea de a se îndoi sub chinurile emoționale fără să izbucnească în răzbunare violentă:
-Viața nu e mereu corectă. Invață să faci față.
-Nu poți să te duci să răneşti oamenii de fiecare dată când te înfurii.
-Trebuie să te gândeşti la felul în care acțiunile tale îi vor afecta pe ceilalți.
-Nu vedea amenințări acolo unde nu sunt.
-Trebuie să ştii că dacă-ți controlezi mânia nu devii un fătălău."

"Următoarele şapte indicații au potențialul de a trasforma felul în care îngrijiți şi protejați viața emotională a băieților din viața voastră. Aceste indicații nu sunt nişte porunci din trei cuvinte care să ignore complexitatea vieților reale. […] Fiecare băiat are o viață interioară şi o călătorie unică, dar în aceste şapte moduri nevoile tuturor băieților sunt exact la fel. Acestea sunt fundamentele parentajului, educației şi ale creării unor comunități care să respecte şi să cultive viața interioară a băieților.
1. Oferiți-le băieților permisiunea să aibă o viață interioară, aprobarea să simtă o gamă completă de emoții umane şi ajutorul să-şi dezvolte un vocabular emoțional pentru a reuşi să se înțeleagă mai bine pe ei înşişi şi pentru a comunica mai eficient cu ceilalți.
Ca părinte, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poți face este să vorbeşti cu băieții despre viața ta interioară. Dacă le dezvălui frământările şi gândurile tale interioare, e posibil să nu răspundă pe loc cu înțelegere, dar vor absorbi experiența şi vor fi modelați de ea. [...]
2. Recunoaşteți şi acceptați nivelul ridicat de activitate al băieților şi oferiți-le locuri sigure în care să şi-l exprime. [...]
3. Vorbiți-le băieților pe limba lor -într-un mod care să le onoreze mândria şi bărbăția. Fiți direcți cu ei; folosiți-i pentru sfaturi şi rezolvarea problemelor. [...]
4. Invățați-i pe băieți că şi curajul emoțional e curaj, iar curajul şi empatia sunt sursele adevăratei puteri în viață. [...]
5. Folosiți disciplina ca să formați caracterul şi conştiința, nu duşmani.
Mai devreme sau mai târziu, fiecare băiat intră in bucluc, fie ca urmare a impulsivității sale, a nivelului de activitate sau pur şi simplu pentru că e uman: e o parte normală din maturizare. Ceea ce se întâmplă băieților ca şi consecință disciplinară îi va forma baza morală a comportamentului său ulterior. Noi credem că băieții au nevoie de o disciplinare clară şi consistentă, nu aspră. Cea mai bună disciplină e construită pe dragostea copilului față de adulți şi pe dorința lui de a face pe plac. Dacă acel impuls este respectat şi cultivat, atunci copiii vor continua să fie accesibili din punct de vedere psihologic prin dragostea şi respectul lor. Dacă sunt umiliți în mod nejustificat, pedepsiți cu asprime sau se confruntă cu furia excesivă a adulților, ei vor începe să reacționeze la autoritate cu furie în loc de dorința de a se descurca mai bine. [...]
6. Oferiți-le un model de maturitate masculină în care e prezent ataşamentul emoțional. [...]
7. Invățați-i pe băieți că sunt mai multe feluri de a fi bărbat. Trebuie să îi învățăm pe băieți că există multe moduri de a deveni bărbat; că există multe moduri de a fi curajos, un tată bun, de a fi iubitor, puternic şi de success. Trebuie să le acceptăm băieților creativitatea lor naturală şi capacitatea de a-şi asuma riscuri, energia şi îndrăzneala. Trebuie să lăudăm artistul, animatorul, misionarul, atletul, soldatul, infirmierul, proprietarul de magazin şi marinarul care navighează în jurul lumii, profesorul şi directorul executiv. Există multe moduri în care un băiat îşi poate aduce contribuția în viață."

Francine Prose -"Reading Like a Writer"

O carte minunată despre plăcerile cititului de dragul stilului, nu al poveştii. Francine Prose oferă propuneri foarte utile, inspirate din propria experiență (de cititor, scriitor şi profesor de scriere creativă), despre cum să citeşti tihnit, cu atenție la cuvinte, propoziții, dialoguri, paragrafe, să ghiceşti indiciile şi alegerile lexicale pe care un scriitor le face pentru a crea atmosferă, pentru a contura personajele, pentru a ne da acel sentiment de coerență pe măsură ce descoperim textul. Francine Prose aduce o mulțime de argumente ca să-şi susțină ideea principală că un bun scriitor este şi un cititor riguros şi că avem multe de învățat de la marii scriitori, poate cu puțină părtinire pentru clasici, în special pentru preferatul ei, Cehov.

"I'VE heard the way a writer reads described as "reading carnivorously". What I've always assumed that this means is not, as the expression might seem to imply, reading for what can be ingested, stolen, or borrowed, but rather for what can be admired, absorbed, and learned. It involves reading for sheer pleasure but also with an eye and a memory for which author happens to do which thing particularly well. Let's say you are facing the challenges of populating a room with a large cast of characters all talking at once. Having read the ballroom scene in Anna Karenina, or the wild party that winds through so many pages of William Gaddi's The Recognitions, you have sources to which you can go not just for inspiration but for technical assistance."

Pe lângă faptul că mi-a adus o oarecare confirmare a deciziei mele ca în 2019 să recitesc pe îndelete unele cărți care mi-au plăcut mult şi care excelează în atenția la detalii pe care au aplicat-o autorii lor (deşi am şi eu, ca toată lumea, un challenge de rezolvat pe goodreads :) ), Francine Prose m-a făcut să înțeleg de ce nu-mi plac anumiți scriitori la modă şi să reuşesc să explic şi altora de ce cărțile acestora sunt proaste.
Ca să exemplific rapid cu preferatul meu în materie de critică, celebrul Coelho, mă voi opri asupra pasajului din "Zahir" unde face referire la mitul labirintului pe care apoi îl explică (nici măcar în vreo notă de subsol, ci direct în textul principal). Francine Prose arată cum un scriitor bun îşi purifică textul şi lasă doar lucrurile esențiale, indispensabile pe care un cititor le-ar putea găsi numai în cartea aceea. Textul este astfel epurat de gesturi şi idei comune, normale, pe care un cititor le subînțelege oricum şi care nu aduc nici un plus de valoare, informație, emoție, expresivitate scriiturii.

"Writers cover pages with familiar reactions (her heart pounded, he wrung hus hands) to familiar situations. But unless what the character does is unexpected or unusual, or truly important to the narrative, the reader will assume that respinse without having to be told. On hearing that his business partner has just committed a murder, a man might be quite upset, and we can intuit that without needing to hear about the speed of his heartbeat or the dampness of his palms. On the other hand, if he's glad that his partner has been caught, or if he himself is the murderer, and he smiles... well, that's a different story."

Mi-a plăcut la Francine Prose lipsa aroganței de a lăsa să se înțeleagă că ea deține o rețetă imbatabilă pentru un scris de calitate. De multe ori chiar se auto-ironizează şi povesteşte cum reguli de scris pe care ea ar fi pariat ca fiind absolut necesare sunt contrazise de un text foarte bun care le încalcă într-un mod irezistibil.

"Among the questions that writers need to ask themselves in the process of revision -Is this the best word I can find? Is my meanung clear? Can a word or phrase be cut from this without sacrificing anything essential? -perhaps the most important question is: Is this grammatical? What's strange is how many beginning writers seem to think that grammar is irrelevant, or that they are somehow above or beyond this subject more fit for a schoolchild than the future author of great literature. Or possibly they worry that they will be distracted from their focus on art if they permit themselves to be sidetracked by the dull requirements of English usage. But the truth is that grammar is always interesting, always useful. Mastering the logic of grammar contributes, in a mysterious way that again evokes some process of osmosis, to the logic of thought." ... şi apoi apare Phillip Roth...

La final, Francine Prose propune şi o listă interesantă (deşi cu unele alegeri cam didactice) pentru a exersa acest stil de citit aplicat. Dar propunerile sunt foarte utile pentru că ne oferă siguranța că un astfel de exercițiu nu e irosit pe o carte insuficient gândită de autorul ei. O listă de cărți care merită savurate, recitite, disecate, admirate.

"Some writers simply cannot be understood without close reading, not only those like Faulkner, who requires that we parse those wonderfully convoluted sentences, or like Joyce, whom Picasso called "the incomprehensible that everyone can understand," or like Thomas Pynchon, who requires us to put up with long stretches of narrative in which we may have absolutely no idea what is going on, even of the plainest narrative level. I'm talking about more deceptively straightforward stylists who also happen to be masters of subtext, of that place between the lines where so much of the action occurs."

Su Tong -"Eu sunt împăratul Chinei"

Pe cât de mult mi-a plăcut "Rice", pe atât de proastă mi se pare cartea aceasta. Am încercat la început să mă amăgesc că e din cauza traducerii, dar am ajuns într-un final să accept adevărul. Este o carte proastă. Si nu din cauza personajului principal (nici celelalte personaje ale lui nu excelează în căldură umană), ci pentru că este prost scrisă, ritmul inegal, parcă scriitorul tot încearcă să găsească formula corectă, cu personaje scoase forțat din poveste, de parcă nu ar mai şti ce să facă cu ele, cu acțiunea care ba lâncezeşte, ba se aglomerează, dar o aglomerare care nu creează impresia de rapiditate, ci de dezordine, de împrăştiere, de a nu şti de unde s-o apuci, aşa cum şi lentoarea nu miroase a meditație, ci a umplut paginile poate găsim totuşi un detaliu ceva care să rămână memorabil. O pierdere de vreme. Dacă eleganța stilului poate fi pierdută prin traducere, la compoziția dezlânată ce scuză să mai găseşti?!

Inceputul:
"In dimineața aceea geroasă în care Tatăl Imperial a încetat din viață, soarele, ca un gălbenuş spart, atârna suspendat de vârful muntelui Supremația de Alamă. La ora aceea, eu îmi repetam lecțiile de dimimeață, în fața palatului Versantului Muntelui şi am văzut un stol de bâtlani albi venind în zbor jos dinspre pădurea neagră de arbori de seu. Se învârtiră în cercuri pe deasupra culoarelor purpurii şi a acoperişului negru de țiglă al palatului Versantul Muntelui, lăsând în urmă țipete ascuțite, ca de suferință, şi fâlfâit de aripi. Am văzut că încheietura mâinii, masa de piatră şi cărțile mele erau pătate de excremente apoase şi gri de bâtlan."

Neagu Djuvara -"Ce au fost boierii mari? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)"

Neagu Djuvara porneşte de la arborele genealogic al propriei familii (al Grădiştenilor) pentru a arăta cam cum au evoluat familiile boiereşti de-a lungul istoriei românilor şi care au fost relațiile dintre acestea.

"Trei factori ar explica, se pare, persistența multi-seculară a nucleului de mari boieri, inclusiv sub domnii de origine străină: mai întâi latifundiile, faptul că cea mai mare parte a pământului arabil din ambele principate era în mâna marii boierimi. In al doilea rând, solidaritatea de clasă a acestei micro-societăți practicând, în ciuda neîncetatelor certuri şi duşmănii, un strâns sistem de endogamie. In sfârşit, precaritatea domniilor, a căror putere, neputându-se sprijini, ca în Occident, pe o burghezie mai înfloritoare în oraşe şi târguri, era silită să se bizuie pe boierime. In aceste împrejurări, domnul fanariot, chiar de ar fi voit să îngenuncheze marea boierime, se afla ca şi înaintaşii săi în neputința de a se lipsi de ea. Pe de o parte, se temea de ea, căci intrigile unei facțiuni de boieri ostili puteau la tot momentul să provoace mazilirea lui la Poartă; pe de alta, nici nu s-ar fi putut lipsi de boierii locului pentru a guverna: cu toate rudele şi clienții săi din Fanar, nu se putea în țară împărți dreptatea, administra județele şi, mai cu seamă, strânge birul fără boierii locului.
A mai fost şi altceva: cu toate că micul grup de familii influente din Fanar practica şi el, pe scară întinsă, endogamia [...], chiar neamurile cele mai cu ifos ale locului căutau alianțe cu familiile boiereşti din țările noastre, din mai multe motive. Mai întâi, aici se respira totuşi un oarecare aer de libertate; la Constantinopol, dacă erai mai aproape de putere, erai şi mai aproape de ştreang sau de securea călăului. Apoi, dacă mai toate familiile fanariote îşi începuseră averea în marele negoț, ele râvneau totuşi, ca orice aristocrație, să-şi afle un temei şi în posesiuni de pământ."

Prima parte a cărții are un puternic caracter teoretic. De aici mi-au atras atenția 3 idei: rolul marilor boieri în istoria noastră (subiectul apare şi în alte cărți de-ale lui Djuvara), descendența pe linie feminină care asigură continuitatea multor familii şi preluarea de către unii boieri a numelui de la moşia cea mai importantă pe care o cumpărau sau o primeau (în general, credeam că se întâmplă invers, boierul dă numele moşiei, dar se pare că mai sunt şi surprize).

"Descendența prin femei [...] joacă un rol însemnat în perenitatea acestei oligarhii. In Tările Române, după expresia franceză, le ventre anoblit (pântecele înnobilează). Constatăm într-adevăr că, mai cu seamă în Tara Românească, mai multe neamuri mari au dăinuit peste veacuri de mai multe ori, prin intermediul femeilor -fără ca să fie nevoie, pare-se, de vreo formalitate juridică sau de încuviințarea voievodului."

Partea a doua urmăreşte destinul propriei familii şi aici găsim mai multe momente simpatice, Neagu Djuvara având adesea plăcerea autoironiei. Cel mai amuzant lucru mi s-a părut cum spune el că ramura Grădiştenilor care a rezistat cel mai mult (din care face, evident, şi el parte) este cea care a irosit banii şi proprietățile facute cu iscusință de celelalte ramuri familiale.

O carte destul de plictisitoare pentru un cititor care nu este neapărat interesat de domeniu, dar care captivează prin stilul specific al lui Djuvara.

"[...] aceşti primi boieri înregistrați de istoria țării, departe de a fi o creație a voievodului, cum unii istorici continuă să vrea să-i prezinte, sunt, dimpotrivă, o putere pe care domnul a găsit-o în fața lui şi de care trebuie să țină socoteală. Sunt stăpânii unor mari domenii cu şerbi şi, la nevoie, cete de ostaşi ori călări ori arcaşi, pregătiți pentru vreme de război. Unii dintre aceşti boieri sunt, foarte probabil, coborâtori din cnezi sau din voievozi regionali pe care unificarea țării, prin alegerea unui mare-voievod, i-a lipsit de o parte din putere şi atribuții şi cărora vodă se vede nevoit să le dea barem un loc de cinste în sfatul țării.
Se cuvine să-i evoc aici şi pe vlastelini, un fel de super-boieri care apar în sfatul domnesc în veacul al XVII-lea."

Daniela Zeca -"Omar cel orb"

Radu Paraschivescu -"Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian."

Andreea Răsuceanu -"O formă de viață necunoscută"

Am aşteptat nerăbdătoare romanul Andreei Răsuceanu pe care o apreciez mult pentru cărțile de teorie literară (am scris despre ele aici şi aici). Din câte am văzut pe la alții, un bun scriitor este şi un cititor împătimit, aşa că Andreea Răsuceanu îndeplineşte condițiile pentru a scrie bine.

In romanul ei de debut "O formă de viață necunoscută" descoperim pe cineva care gândeşte scriitura, care munceşte pentru alegerea cuvântului potrivit, care simte potriveala frazelor şi a paragrafelor. Este  adevărat şi că se simte implicarea personală în pasajele povestite la persoana întâi care te lovesc destul de puternic cu unele dileme privind moartea situate în timpul actual al narațiunii, pe când pasajele din trecut sunt mai distanțate ca mod de abordare, mai detaşate, cu un dram mai mult de obiectivitate. Dar acest ritm inegal (inegal mi s-a părut şi din punctul de vedere al calității textului, pasajele la persoana întâi fiind mult mai percutante) nu e supărător, ba chiar parcă te ajută puțin în plasarea temporală a capitolelor, în luarea de distanță de respiro, mai ales la început când nu te-ai obişnuit cu numele personajelor şi problematica lor.
In ce priveşte tema cărții, aş spune că nu e pentru oricine. Eu l-am perceput ca pe un roman de atmosferă, de sentimente, de dor, de doliu, de regrete, de speranță şi refacere, dar esențial de a tânji după lucruri pe care viața ni le ia, un roman al nostalgiei care impregnează fiecare por al acestui oraş paradoxal care este Bucureştiul şi pe care Andreea Răsuceanu îl cunoaşte atât de bine şi prin experiența personală şi respirat de alți scriitori.

"Tot cartierul era aşa, parcă o peliculă de sticlă transparentă îl izola de tot ce se întâmpla în jur, de lumea şi timpul în care trăiau. Pe străzile din jur nu ajungea tumultul bulevardelor, era o linişte de oraş provincial, cu case îngropate în verdeață, în forme şi culori ciudate, case vechi de cel puțin cincizeci de ani, lătărețe, negustoreşti, cu odăile înşirate la stradă, cu ferestre largi, joase, altele care păreau asamblate anapoda, din părți diferite care nu se potriveau deloc, cu măşti de Pani cu zâmbet batjocoritor, efebi inexpresivi, complicate medalioane înflorate care încadrau geamlâcuri minuscule. Elena le ştia pe toate, pe unele în detaliu, în ordinea subiectivă a memoriei, care îşi avea topografiile ei diferite de cele din planul oraşului. Avea câteva case preferate, pe care le căuta uneori, curioasă de câte ori intervenea o schimbare în înfățişarea lor, le vizita ca pe nişte rude îndepărtate, cercetând amănunțit aranjamentele din grădini, nuanțele şi calitatea perdelelor care fluturau la ferestre, uneori marca automobilului care aştepta în fața casei. Oare aici se năştea liniştea, pe strada asta mică ce unea două bulevarde, liniştea care pe urmă se împrăştia în tot oraşul, lingându-i bordurile şi învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi oraşul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Un loc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în Bucureşti, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deşi atât de diferite şi amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, şi uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până la ieşirea în Calea Călăraşilor."

Titlul romanului pare să trimită la lucrul acela subtil care leagă între ele destine din mai multe generații, legătura aceea care îți dă un sentiment ciudat de regăsire în viața altor oameni care au trăit cu o sută de ani mai devreme. Senzația aceasta este redată sub metafora unei bănci răpciugoase, dar mustind de amintiri.

"Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoşi care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun şi stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca nişte coji de nucă plate, zgrunțuroasă şi netedă în acelaşi timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier. Era şchioapă şi legată cu sârmă ruginită, dar Ioana mare prefera să pună pe ea ligheanul metalic, în care spăla rufele copiilor chiar şi târziu, când ei crescuseră şi preluaseră bună parte din muncile gospodăriei."

Este viața noastră care impregnează locul în care trăim. Si aşa ajung să ne fascineze oraşele unde oamenii au trăit vieți dintre cele mai zbuciumate şi întortocheate. Oraşe cum e şi Bucureştiul.

"Bucureştiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri şi întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote şi uneori nume pe care nimeni nu mai ştia să le asocieze unor fețe."

Dar pentru că este o carte care nu se construieşte riguros în jurul unui mesaj pre-conceput, ea e destul de deschisă sensibilității cititorilor, dându-le acestora o mare libertate de a proiecta propriile interpretări asupra textului.