duminică, 23 decembrie 2018

Su Tong -"Eu sunt împăratul Chinei"

Pe cât de mult mi-a plăcut "Rice", pe atât de proastă mi se pare cartea aceasta. Am încercat la început să mă amăgesc că e din cauza traducerii, dar am ajuns într-un final să accept adevărul. Este o carte proastă. Si nu din cauza personajului principal (nici celelalte personaje ale lui nu excelează în căldură umană), ci pentru că este prost scrisă, ritmul inegal, parcă scriitorul tot încearcă să găsească formula corectă, cu personaje scoase forțat din poveste, de parcă nu ar mai şti ce să facă cu ele, cu acțiunea care ba lâncezeşte, ba se aglomerează, dar o aglomerare care nu creează impresia de rapiditate, ci de dezordine, de împrăştiere, de a nu şti de unde s-o apuci, aşa cum şi lentoarea nu miroase a meditație, ci a umplut paginile poate găsim totuşi un detaliu ceva care să rămână memorabil. O pierdere de vreme. Dacă eleganța stilului poate fi pierdută prin traducere, la compoziția dezlânată ce scuză să mai găseşti?!

Inceputul:
"In dimineața aceea geroasă în care Tatăl Imperial a încetat din viață, soarele, ca un gălbenuş spart, atârna suspendat de vârful muntelui Supremația de Alamă. La ora aceea, eu îmi repetam lecțiile de dimimeață, în fața palatului Versantului Muntelui şi am văzut un stol de bâtlani albi venind în zbor jos dinspre pădurea neagră de arbori de seu. Se învârtiră în cercuri pe deasupra culoarelor purpurii şi a acoperişului negru de țiglă al palatului Versantul Muntelui, lăsând în urmă țipete ascuțite, ca de suferință, şi fâlfâit de aripi. Am văzut că încheietura mâinii, masa de piatră şi cărțile mele erau pătate de excremente apoase şi gri de bâtlan."

luni, 17 decembrie 2018

Neagu Djuvara -"Ce au fost boierii mari? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)"

Neagu Djuvara porneşte de la arborele genealogic al propriei familii (al Grădiştenilor) pentru a arăta cam cum au evoluat familiile boiereşti de-a lungul istoriei românilor şi care au fost relațiile dintre acestea.

"Trei factori ar explica, se pare, persistența multi-seculară a nucleului de mari boieri, inclusiv sub domnii de origine străină: mai întâi latifundiile, faptul că cea mai mare parte a pământului arabil din ambele principate era în mâna marii boierimi. In al doilea rând, solidaritatea de clasă a acestei micro-societăți practicând, în ciuda neîncetatelor certuri şi duşmănii, un strâns sistem de endogamie. In sfârşit, precaritatea domniilor, a căror putere, neputându-se sprijini, ca în Occident, pe o burghezie mai înfloritoare în oraşe şi târguri, era silită să se bizuie pe boierime. In aceste împrejurări, domnul fanariot, chiar de ar fi voit să îngenuncheze marea boierime, se afla ca şi înaintaşii săi în neputința de a se lipsi de ea. Pe de o parte, se temea de ea, căci intrigile unei facțiuni de boieri ostili puteau la tot momentul să provoace mazilirea lui la Poartă; pe de alta, nici nu s-ar fi putut lipsi de boierii locului pentru a guverna: cu toate rudele şi clienții săi din Fanar, nu se putea în țară împărți dreptatea, administra județele şi, mai cu seamă, strânge birul fără boierii locului.
A mai fost şi altceva: cu toate că micul grup de familii influente din Fanar practica şi el, pe scară întinsă, endogamia [...], chiar neamurile cele mai cu ifos ale locului căutau alianțe cu familiile boiereşti din țările noastre, din mai multe motive. Mai întâi, aici se respira totuşi un oarecare aer de libertate; la Constantinopol, dacă erai mai aproape de putere, erai şi mai aproape de ştreang sau de securea călăului. Apoi, dacă mai toate familiile fanariote îşi începuseră averea în marele negoț, ele râvneau totuşi, ca orice aristocrație, să-şi afle un temei şi în posesiuni de pământ."

Prima parte a cărții are un puternic caracter teoretic. De aici mi-au atras atenția 3 idei: rolul marilor boieri în istoria noastră (subiectul apare şi în alte cărți de-ale lui Djuvara), descendența pe linie feminină care asigură continuitatea multor familii şi preluarea de către unii boieri a numelui de la moşia cea mai importantă pe care o cumpărau sau o primeau (în general, credeam că se întâmplă invers, boierul dă numele moşiei, dar se pare că mai sunt şi surprize).

"Descendența prin femei [...] joacă un rol însemnat în perenitatea acestei oligarhii. In Tările Române, după expresia franceză, le ventre anoblit (pântecele înnobilează). Constatăm într-adevăr că, mai cu seamă în Tara Românească, mai multe neamuri mari au dăinuit peste veacuri de mai multe ori, prin intermediul femeilor -fără ca să fie nevoie, pare-se, de vreo formalitate juridică sau de încuviințarea voievodului."

Partea a doua urmăreşte destinul propriei familii şi aici găsim mai multe momente simpatice, Neagu Djuvara având adesea plăcerea autoironiei. Cel mai amuzant lucru mi s-a părut cum spune el că ramura Grădiştenilor care a rezistat cel mai mult (din care face, evident, şi el parte) este cea care a irosit banii şi proprietățile facute cu iscusință de celelalte ramuri familiale.

O carte destul de plictisitoare pentru un cititor care nu este neapărat interesat de domeniu, dar care captivează prin stilul specific al lui Djuvara.

"[...] aceşti primi boieri înregistrați de istoria țării, departe de a fi o creație a voievodului, cum unii istorici continuă să vrea să-i prezinte, sunt, dimpotrivă, o putere pe care domnul a găsit-o în fața lui şi de care trebuie să țină socoteală. Sunt stăpânii unor mari domenii cu şerbi şi, la nevoie, cete de ostaşi ori călări ori arcaşi, pregătiți pentru vreme de război. Unii dintre aceşti boieri sunt, foarte probabil, coborâtori din cnezi sau din voievozi regionali pe care unificarea țării, prin alegerea unui mare-voievod, i-a lipsit de o parte din putere şi atribuții şi cărora vodă se vede nevoit să le dea barem un loc de cinste în sfatul țării.
Se cuvine să-i evoc aici şi pe vlastelini, un fel de super-boieri care apar în sfatul domnesc în veacul al XVII-lea."

duminică, 25 noiembrie 2018

Andreea Răsuceanu -"O formă de viață necunoscută"

Am aşteptat nerăbdătoare romanul Andreei Răsuceanu pe care o apreciez mult pentru cărțile de teorie literară (am scris despre ele aici şi aici). Din câte am văzut pe la alții, un bun scriitor este şi un cititor împătimit, aşa că Andreea Răsuceanu îndeplineşte condițiile pentru a scrie bine.

In romanul ei de debut "O formă de viață necunoscută" descoperim pe cineva care gândeşte scriitura, care munceşte pentru alegerea cuvântului potrivit, care simte potriveala frazelor şi a paragrafelor. Este  adevărat şi că se simte implicarea personală în pasajele povestite la persoana întâi care te lovesc destul de puternic cu unele dileme privind moartea situate în timpul actual al narațiunii, pe când pasajele din trecut sunt mai distanțate ca mod de abordare, mai detaşate, cu un dram mai mult de obiectivitate. Dar acest ritm inegal (inegal mi s-a părut şi din punctul de vedere al calității textului, pasajele la persoana întâi fiind mult mai percutante) nu e supărător, ba chiar parcă te ajută puțin în plasarea temporală a capitolelor, în luarea de distanță de respiro, mai ales la început când nu te-ai obişnuit cu numele personajelor şi problematica lor.
In ce priveşte tema cărții, aş spune că nu e pentru oricine. Eu l-am perceput ca pe un roman de atmosferă, de sentimente, de dor, de doliu, de regrete, de speranță şi refacere, dar esențial de a tânji după lucruri pe care viața ni le ia, un roman al nostalgiei care impregnează fiecare por al acestui oraş paradoxal care este Bucureştiul şi pe care Andreea Răsuceanu îl cunoaşte atât de bine şi prin experiența personală şi respirat de alți scriitori.

"Tot cartierul era aşa, parcă o peliculă de sticlă transparentă îl izola de tot ce se întâmpla în jur, de lumea şi timpul în care trăiau. Pe străzile din jur nu ajungea tumultul bulevardelor, era o linişte de oraş provincial, cu case îngropate în verdeață, în forme şi culori ciudate, case vechi de cel puțin cincizeci de ani, lătărețe, negustoreşti, cu odăile înşirate la stradă, cu ferestre largi, joase, altele care păreau asamblate anapoda, din părți diferite care nu se potriveau deloc, cu măşti de Pani cu zâmbet batjocoritor, efebi inexpresivi, complicate medalioane înflorate care încadrau geamlâcuri minuscule. Elena le ştia pe toate, pe unele în detaliu, în ordinea subiectivă a memoriei, care îşi avea topografiile ei diferite de cele din planul oraşului. Avea câteva case preferate, pe care le căuta uneori, curioasă de câte ori intervenea o schimbare în înfățişarea lor, le vizita ca pe nişte rude îndepărtate, cercetând amănunțit aranjamentele din grădini, nuanțele şi calitatea perdelelor care fluturau la ferestre, uneori marca automobilului care aştepta în fața casei. Oare aici se năştea liniştea, pe strada asta mică ce unea două bulevarde, liniştea care pe urmă se împrăştia în tot oraşul, lingându-i bordurile şi învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi oraşul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Un loc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în Bucureşti, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deşi atât de diferite şi amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, şi uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până la ieşirea în Calea Călăraşilor."

Titlul romanului pare să trimită la lucrul acela subtil care leagă între ele destine din mai multe generații, legătura aceea care îți dă un sentiment ciudat de regăsire în viața altor oameni care au trăit cu o sută de ani mai devreme. Senzația aceasta este redată sub metafora unei bănci răpciugoase, dar mustind de amintiri.

"Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoşi care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun şi stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca nişte coji de nucă plate, zgrunțuroasă şi netedă în acelaşi timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier. Era şchioapă şi legată cu sârmă ruginită, dar Ioana mare prefera să pună pe ea ligheanul metalic, în care spăla rufele copiilor chiar şi târziu, când ei crescuseră şi preluaseră bună parte din muncile gospodăriei."

Este viața noastră care impregnează locul în care trăim. Si aşa ajung să ne fascineze oraşele unde oamenii au trăit vieți dintre cele mai zbuciumate şi întortocheate. Oraşe cum e şi Bucureştiul.

"Bucureştiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri şi întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote şi uneori nume pe care nimeni nu mai ştia să le asocieze unor fețe."

Dar pentru că este o carte care nu se construieşte riguros în jurul unui mesaj pre-conceput, ea e destul de deschisă sensibilității cititorilor, dându-le acestora o mare libertate de a proiecta propriile interpretări asupra textului.

miercuri, 7 noiembrie 2018

J. D. Salinger -"L'attrape-coeurs"

Nu mi-a plãcut cartea nici în facultate, aşa cã acum i-am mai dat o şansã în francezã, cã mi-era dor sã citesc ceva în limba asta de care m-am cam desprins în ultimul timp. Nici acum nu mi-a plãcut, nu m-au prins toate problemele stupide, dar importante pentru adolescentul care se ia foarte în serios. Da, şi eu am fost la fel, şi eu gândeam frivolitãţi dintr-astea, dar cartea asta chiar nu-mi spune nimic. Mi se pare foarte fadã şi fãrã noimã.

Inceputul:

"Si vous voulez vraiment que je vous dise, alors sûrement la première chose que vous allez demander c’est où je suis né, et à quoi ça a ressemblé, ma saloperie d’enfance, et ce que faisaient mes parents avand de m’avoir, et toutes ces conneries à David Copperfield, mais j’ai pas envie de raconter ça et tout. Primo, ce genre de trucs ça me rase et secondo mes parents ils auraient chacun une attaque, ou même deux chacun, si je me mettais à baratiner sur leur compte quelque chose d’un peu personnel. Pour ça ils sont susceptibles, spécialement mon père. Autrement ils seraient plutôt sympa et tout -d’accord- mais ils sont aussi fichument susceptibles."

marți, 30 octombrie 2018

Uzodinma Iweala -"Fiarele n-au patrie"

O carte durã despre copiii soldaţi din Africa, un amestec puternic de inocenţa neînţelegerii morţii şi violenţei, afecţiunea oferitã de abuzatori, singura posibilã, şi nostalgia întoarcerii la propria familie ucisã de chiar şefii paramilitari ai cãror autoritate o respectã şi o invidiazã copiii. Situaţiile limitã nu sunt analizate rational pentru cã protagoniştii nu au încã maturitatea necesarã, dar sunt simţite instinctiv, la un nivel aproape animalic, foarte percutant pentru cititor. Realitatea acestor copii forţaţi sã ucidã în numele unei politici pe care ei nu o pot înţelege este crudã, plinã de mizerie, foamete şi moarte inutilã. Vocea personajului principal, micul Agu cãruia nici mãcar nu i s-a dat o armã pentru cã era prea grea pentru el, aşa cã trebuie sã lupte cu un cuţit, este teribilã.

Inceputul:
"Incepe aşa. Simt mâncãrime parcã insectile se târãşte pe pielea mea şi apoi capul începe sã mã furnace chiar între ochi şi apoi vreau sã strãnut fiindcã mã mãnâncã nasul şi apoi aer îmi suflã direct în ureche şi aud lucruri atât de mult: ticãit de insecte, sunet de camion care mârâie ca un fel de animal şi apoi pe cineva care zbiarã OCUPATI-VA IMEDIAT POZITIA! REPEDE! REPEDE! MISCATI-VA RAPID! MISCATI-VA RAPID, HAI! cu o voce care îmi atinge corpul ca un cuţit."

joi, 25 octombrie 2018

Roald Dahl -"Charlie and the Chocolate Factory"


O carte pentru copii foarte amuzantã, care te prinde chiar şi dacã eşti adult. Eu am avut varianta audiobook şi m-a ajutat mai mult sã intru în atmosferã şi sã-i apreciez umorul şi dinamismul. Este cartea perfectã de cadou pentru copiii de 7-10 ani dacã vreţi sã-i atrageţi spre lecturã.
Este povestea a cinci copii care câştigã un tur prin minunata fabricã de ciocolatã a excentricului domn Wonka. Charlie este un copil sãrac, dar dintr-o familie unde are parte de multã dragoste şi unde a fost crescut cu foarte mult bun simţ, spre deosebire de ceilalţi 4 copii cu care viziteazã fabrica.
La început este puţin suspans pânã când Charlie gãseşte biletul câştigãtor pentru a fi primit la fabricã. In timpul vizitei se întâmplã foarte multe chestii aiurite şi amuzante, chiar dacã pe alocuri puţin cam dure (dar na, nu trebuie sã fim chiar politically correct mereu, ar trebui sã ne permitem sã fim rãutãcioşi din când în când). Iar finalul este unul fericit, aşa cum le place copiilor.

marți, 16 octombrie 2018

Bernard Malamud -"Tablourile lui Fidelman"

O carte cu un ritm inegal, unde lucrurile o iau razna în cel mai nebunesc mod cu putinţã (şi nu sunt convinsã cã în sensul bun al cuvântului).
In principal, este vorba despre eşecul ca artist şi implicaţiile pe care aceasta le are la nivel personal, mai ales în ce priveşte sãnãtatea mentalã. Arthur Fidelman, un tânãr evreu din Bronx, se mutã în Italia pentru a-şi desãvârşi talentul de pictor. In afarã de pasiunea lui pentru picturã, Fidelman e cam dus cu pluta, iar modul lui de a aborda relaţiile cu ceilalţi este complet aiurea.
Este foarte greu de urmãrit firul cãrţii, apar tot felul de falii literare dubioase între diversele pãrţi, pare cã scriitorul nu s-a întors la final ca sã lucreze puţin la coerenţa celor bãgate în chestia asta pe care am putea-o numi roman doar ca sã-i spunem cumva.
Mai este şi problematica evreiascã reflectatã super bizar în interacţiunile lui Fidelman cu un şi mai ciudat personaj, Susskind, un imigrant evreu care locuieşte în ghetou. Si pentru cã apare şi o dilemã privind propria sexualitate, unde sunt amestecate şi mama şi sora lui Fidelman, alãturi de un personaj homosexual… chiar nu mai înţelegi nimic.
Mesajul acestei cãrţi mi-a scãpat în mod cert. Si lectura m-a obosit teribil. Dacã sunteţi în cãutarea unei cãrţi care sã vã punã la încercare, Tablourile lui Fidelman este o bunã recomandare în acest sens.

Inceputul:
"Fidelman, pictor ratat, dupã cum singur mãrturiseşte, venea în Italia ca sã lucreze la un studio critic asupra lui Giotto, al cãrui capitol introductive îl purtase peste ocean într-o servietã nouã din piele de porc, acum ţinutã strans în mâna transpiratã. La fel de noi mai erau şi pantofii lui vişinii cu tãlpi de cauciuc, costumul de tweed pe care-l purta în ciuda soarelui de sfârşit de septembrie, ce dogorea pieziş pe cerul roman, cu toate cã avea-n bagaj încã unul mai subţire, precum şi o cãmaşã din polyester, plus un set de lenjerie de corp de bumbac în amestec cu lycra, ce se spãla uşor şi repede, numai bunã de luat la drum lung."

duminică, 30 septembrie 2018

Eric Barker -"Barking up the Wrong Tree"

O carte dintr-aia plinã de "ştiaţi cã" amuzante care pune sub semnul întrebãrii modul în care noi obişnuim sã ne definim succesul (şi da, nu este vorba despre bani). Autorul analizeazã tot felul de modele neconvenţionale de oameni de success sau se uitã la diverse corelaţii neaşteptate privind persoanele şi modul în care ele se raporteazã la propriul succes. Ca de exemplu, Churchill, un tip conştient de antipatia pe care o provoacã celorlalţi, dar care a fost fix ceea ce trebuie pentru a nu se lãsa influenţat de ceilalţi şi a-i face faţã lui Hitler, indiferent de ce credeau cei din jur. Astfel, taman defectele lui au devenit atuurile de care era nevoie în situaţia anormalã din cel de-al doilea rãzboi mondial.
Concluzia e cã în loc sã ne ruşinãm, mai bine ne acceptãm fiecare excentricitãţile şi vedem cum le putem pune cel mai bine în valoare.
Barker citeazã, de exemplu, un studiu care aratã cã absolvenţii de liceu care erau primii din clasã devin adulţi mediocri, lucru explicabil prin faptul cã nu poţi fi bun la tot. Scoala încurajeazã mediocritatea pentru cã nu ai timp şi energie sã faci lucruri suplimentare pentru ce te pasioneazã dacã munceşti sã iei 10 peste tot. De aceea poate ar fi bine sã-i lãsãm pe copii sã-şi urmeze hobby-urile mai mult, chiar dacã asta le mãnâncã timpul şi nu sunt premianţi la şcoalã.
Si acesta este un alt factor determinant pentru succesul într-o activitate: efortul pe care îl depui. Cu cât munceşti mai mult la ceva, cu atât devii mai bun la a face acel ceva. Evident, vieţile noastre sunt afectate de noroc, de a fi omul potrivit la locul potrivit, de anturaj etc. Dar dacã este un lucru pe care sã-l putem controla, atunci acesta este efortul pe care suntem dispuşi sã-l investim într-o activitate anume. Iar aici depinde doar de noi sã ne asigurãm cã am fãcut ce putem pentru a avea succes.

sâmbătă, 15 septembrie 2018

Angeline Stoll Lillard -"Montessori: the Science behind the Genius"

O carte care trece prin principiile educaţiei Montessori şi le pune în paralel cu sistemul educaţional clasic (american), aducând argumente luate din studiile de specialitate (sau sugerând ariile unde lipsesc studii, dar ar fi interesant de vãzut concluziile la care s-ar ajunge). Cartea este pro educaţia Montessori, fãrã însã a exagera. Eu sunt mai curând scepticã privind un sistem educaţional bazat exclusiv pe pedagogia Montessori, dar cred cã preluarea principiilor Montessori în educaţie ar îmbunãtãţi considerabil sistemul educaţional actual. Dar pentru secolul al XXI-lea sistemul Montessori exclusiv mi se pare puţin depãşit. In principal, consider cã una din fericirile de a trãi azi constã în luxul de a-ţi permite sã nu fii funcţional mereu.
Cartea de faţã susţine cã sistemul Montessori este suficient de flexibil pentru a lãsa copiilor toatã libertatea de a fi creativi, în anumite limite unde aceastã libertate are sens, şi cã nevoia de hoinãrealã imaginativã pentru copii este mai mult o preconcepţie a adulţilor, dar pe baza observaţiilor copiii nu au de fapt aceastã nevoie. Este mai mult o proiecţie a ideii adulţilor asupra copiilor. I beg to differ.

Cartea se structureazã pe cele 8 principii ale educaţiei Montessori şi discutã despre cum sistemul Montessori este confirmat de studiile psihologice fãcute pe copii, componentele lui mulându-se pe nevoile copiilor şi oferindu-le sprijinul adecvat în dezvoltare.

Principiile educaţiei Montessori:

1. procesul gândirii este strâns legat de mişcare, aceasta facilitând învãţarea. De aceea, în şcolile Montessori paturile sunt, de fapt, saltele puse pe jos astfel încât copiii sã aibã libertate deplinã de mişcare, sã nu depindã de cineva care sã-i punã/dea jos din pat, sã aibã acces direct la materialele sau cãrţile puse pe rafturi la nivelul lor. Maria Montessori susţinea cã un copil se dezvoltã mai bine dacã este liber sã exploreze încã de când începe sã meargã (chiar şi de-a buşilea) –cu limitele evidente impuse de nevoia de a nu-l pune în pericol.
Programele Montessori pentru copiii pre-şcolari prevãd activitãţi fizice fãcute cu un anumit scop (Exerciţii de Viaţã Practicã). Astfel, copiii învaţã sã mãture, sã spele pe jos, sã şteargã praful, sã ude florile, sã-şi pregãteascã o gustare etc. Prin acest gen de activitãţi se urmãreşte ca un copil sã înveţe sã-şi direcţioneze mişcãrile cãtre un scop, sã se concentreze asupra unei activitãţi, sã ducã la bun sfârşit o secvenţã de acţiuni, sã aibã grijã de spaţiul în care trãieşte. Din punctul de vedere al relaţiei minte-corp, aceste exerciţii sunt utile pentru cã-l ajutã pe copil sã înţeleagã cum îşi foloseşte corpul pentru a realiza un lucru la care se gândeşte. Nu sunt studii care sã arate existenţa unei astfel de relaţii, dar au fost fãcute studii despre activitãţi mai simple, cum ar fi faptul cã un bebeluş merge de-a buşilea ca sã ia un obiect sau sã ajungã unde îşi doreşte, unde libertatea de mişcare asociatã marcheazã un nivel mai ridicat al abilitãţilor cognitive.
Maria Montessori a observat la copiii foarte mici o predispoziţie spre lucruri precise. Lor pare sã le placã sã înveţe secvenţã de acţiuni (cum ar fi sã punã sãpunul înapoi în sãpunierã). Ar fi interesant de vãzut şi nişte studii care sã analizeze aceastã tendinţã a copiilor mici.
Abilitatea de a se concentra este unul din elementele centrale din pedagogia Montessori. Reuşind sã se concentreze, copiii dezvoltã o senzaţie interioarã de calm, ceea ce-i ajutã sã lucreze în linişte activitãţile din clasã.

2. învãţarea şi sentimentul de bine sunt facilitate atunci când copilul crede cã are control asupra propriilor activitãţi. Deşi existã limite, copiii din sistemul Montessori se bucurã de mai multã libertate decât copiii din sistemul educaţional clasic. Ei sunt lãsaţi într-o mãsurã mult mai mare sã ia propriile decizii (cu ce sã lucreze într-o zi, cât timp sã se implice într-o activitate, cu cine sã colaboreze etc.). In principal, puterea de decizie a copiilor este limitatã numai de materialele pe care le au la dispoziţie (modul în care ele funcţioneazã, dacã sunt disponibile –în fiecare clasã existã un singur set din fiecare material astfel încât copiii sã fie nevoiţi sã înveţe sã împartã).
Studiile aratã cã atunci când o persoanã simte cã deţine controlul memoria funcţioneazã mai bine, alege sã se implice mai mult timp într-o activitate liber aleasã, rezolvã problemele mai uşor. Maria Montessori considera cã pentru a înlesni aceastã libertate spaţiul în clasã trebuie sã fie riguros organizat astfel încât copiii sã se simtã încurajaţi sã se implice în activitãţi constructive. Fiecare clasã are materialele cu care copiii poate face diverse activitãţi timp de 3 ani şi existã o succesiune în care ele pot fi folosite de copil, pe mãsurã ce acesta dobândeşte noi abilitãţi. In plus, copilul este ajutat în luarea de decizii prin faptul cã are de ales materiale doar din 6 sau 8 domenii (de exemplu, în şcoala primarã sunt aritmeticã, geometrie, ştiinţe, limbã, muzicã, arte, istorie şi geografie). Dar pentru fiecare domeniu copilul are libertatea sã-şi aleagã la ce vrea sã lucreze, atât timp cât i s-a explicat cum sã o facã.
Un alt element central în educaţia Montessori este educarea copilului sã ia decizii bune. Alegerile copiilor nu sunt complet libere. Maria Montessori era de pãrere cã unui copil trebuie sã i se dea libertatea sã facã alegeri contructive, alegeri utile pentru munca în clasã şi pentru societate. Copiilor care nu folosesc aceastã libertate în mod constructiv li se limiteazã puterea de decizie. Maria Montessori susţinea cã un copil îşi alege singur la ce sã lucreze preferând materialele care îl solicitã puţin peste capacitatea lui actualã. Deşi studiile au arãtat beneficiile lucrului cu materiale puţin peste abilitãţile prezente ale copilului, nu s-a dovedit cã un copil ştie sã-şi aleagã singur activitãţile potrivite. De asemenea, studiile mai aratã cã un copil tinde sã imite activitãţile unui copil doar puţin mai mare şi preferã sã se implice într-o activitate atunci când nu primeşte nici un fel de recompensã pentru asta.
Mediul dintr-o clasã Montessori faciliteazã concentrarea copiilor în 3 moduri: materialele sunt atractive, interesante; fiecare ciclu de activitate dureazã 3 ore; factorii perturbatori sunt înlãturaţi.

3. oamenii învaţã mai bine atunci când sunt interesaţi de ceea ce învaţã. Educaţia Montessori este astfel conceputã pentru a trezi interesul copiilor şi îi încurajeazã sã facã activitãţile care prezintã interes pentru ei. Unul din rolurile educatorului este sã identifice ariile de interes ale copilului şi sã facã legãtura dintre acestea şi activitãţile pe care copilul le poate face în clasã astfel încât sã i se lãrgeascã orizontul de cunoaştere.
Maria Montessori credea cã existã perioade sensibile în care organismul are o anumitã nevoie de dezvoltare şi pe aceasta trebuie sã se concentreze procesul educaţional din acel moment. Dupã pãrerea ei, în timpul unei asemenea perioade sensibile (determinatã biologic) un anumit gen de stimuli externi prezintã un interes deosebit pentru copil, iar educatorii trebuie sã profite de aceste ocazii pentru a le oferi copiilor acele materiale adecvate perioadei sensibile în care se aflã.

4. oferirea de recompense pentru realizarea unei activitãţi (de exemplu sã-i dai bani pentru cã citeşte o carte) are un impact negativ asupra motivaţiei copilului care nu va mai fi la fel de dornic sã realizeze activitatea respectivã atunci când nu mai primeşte recompensa. Maria Montessori considera cã recompensele de genul notelor sau steluţelor dãuneazã concentrãrii copilului. Perioadele extinse de concentrare sunt un alt element central în educaţia Montessori.
Materialele Montessori conţin în structura lor posibilitatea de a identifica greşelile şi de a recunoaşte care este soluţia corectã, fãrã ca acest input sã fie oferit din exterior. De exemplu, atunci când lucreazã cu cilindrii de lemn, dacã un copil pune un cilindru mai mic într-o gaurã mai mare la sfârşit îi va rãmâne un cilindru mai mare care nu va încãpea într-o gaurã prea micã. Copilul poate astfel sã vadã cã a fãcut o greşealã. Pentru copiii mai mari, ei se pot verifica singuri comparându-şi munca cu foaia de soluţii (de exemplu, exerciţiul de etichetare a pãrţilor gramaticale). Maria Montessori credea cã, pentru cã nu sunt evaluaţi, aceşti copii nu au de ce sã trişeze.
Bineînţeles cã educatorii îi evalueazã pe elevi în sistemul Montessori, doar cã aceste evaluãri nu sunt vizibile pentru copii.
Sprijinul pe care educatorul îl oferã copilului este format din 3 etape. De exemplu, într-o activitate de numire a obiectelor: mai întâi educatorul îi prezintã materialul copilului –cum ar fi tãbliţele cu aspru/neted, tãbliţe acoperite cu materiale de grade diferite de netezire/asprime; pe mãsurã ce trece cu degetul peste tãbliţe, educatorul numeşte textura (aspru sau neted); apoi educatorul testeazã înţelegerea copilului (dã-mi tãbliţa asprã; dã-mi tãbliţa netedã); dacã un copil nu ştie sã aleagã tãbliţa corectã, educatorul nu-l corecteazã, ci presupune cã acel copil nu a înţeles bine conceptul de la început; educatorul va relua prezentarea materialului într-o altã zi; dacã atunci copilul face alegerea corectã, educatorul trece la cea de-a treia etapã în care îi aratã copilului o tãbliţã şi în întreabã: ce este asta? O mare parte din vocabularul din ciclul primar este predat astfel pentru ca educatorii sã poatã verifica dacã un copil stãpâneşte termenii.
Un alt mod prin care educatorii evalueazã munca elevilor este prin observaţie. Educatorii nu intervin în activitãţile copiilor pentru a-i corecta atunci când fac greşeli.
Si încă o modalitate prin care copiii îşi pot corecta greşelile este prin feed-back-ul primit de la colegi atunci când lucreazã în echipã. Pentru cã nu existã note, feed-back-ul este oferit în general într-un mod colegial, urmãrindu-se corectarea greşelilor, nu competiţia.
In ceea ce priveşte pedepsele, Maria Montessori le considera inutile. Atunci când un copil este concentrat asupra unei activitãţi, el nu mai are cum sã fie obraznic. Studiile de specialitate aratã cã acei copii care reuşesc mai bine sã-şi concentreze atenţia sunt percepuţi ca fiind mai plãcuţi şi mai empatici. Maria Montessori a propus abordarea copiilor obraznici ca şi cum ar fi bolnavi şi au nevoie de tratament special. Copiilor obraznici li se cere sã stea lângã educator, limitându-li-se astfel mult libertatea pentru cã au dovedit cã nu ştiu sã profite de ea. Dar cât timp stau lângã educator, ei continuã sã facã activitãţile lor preferate.
Maria Montessori nu era complet împotriva laudelor. Mai ales în cazul copiilor mici, aceştia vin sã arate mândri ce au fãcut, iar adultul trebuie atunci sã-l laude din toatã inima. Ea susţine cã nu este benefic sã etichetãm un copil ca fiind „bun”. Dar asta nu înseamnã cã nu-i putem aprecia efortul sau munca ca fiind „bune”. Insã lauda trebuie oferitã doar când copilul o solicitã ca o confirmare cã ceea ce face e corect. Educatorul nu va întrerupe sub nici o formã activitatea copilului ca sã-i laude progresele.

5. munca în echipã este foarte beneficã pentru procesul de învãţare. In sistemul Montessori, copiii sunt încurajaţi sã interacţioneze unii cu alţii pe mãsurã ce cresc. Dacã în cazul copiilor mici se considerã cã nevoia de socializare nu e importantã, pe mãsurã ce cresc copiii trebuie sã înveţe sã lucreze în echipã. Sistemul Montessori este gândit astfel încât de multe ori învãţarea sã se realizeze prin imitaţie.
Maria Montessori a susţinut cã omul învaţã nu pentru cã i se explicã, ci atunci când vede şi poate imita. Aceasta include, de asemenea, comportamentele sociale. Sistemul Montessori nu vizeazã exclusiv dezvoltarea intelectualã, ci priveşte copilul ca pe un tot; de aceea sunt prevãzute şi activitãţi prin care copiii învaţã lucruri de bun simţ în comunitate (de exemplu, cum sã împingã un scaun în linişte, cum sã treacã pe lângã un coleg fãrã sã-l deranjeze din activitatea lui, cum sã cearã ceva în mod politicos etc.). Copiilor li se spun pilde în care personajele se comportã aşa cum trebuie chiar şi în împrejurãri dificile.
Pentru cã clasele Montessori sunt gândite pe etape de vârstã de câte 3 ani, copiilor li se oferã suficiente ocazii de a învãţa prin imitaţie de la cei mai mari. Copiii cei mai mari din grupa lor au libertatea de a vizita clasele mai mari astfel încât sã poatã şi ei beneficia de învãţare prin imitaţie. De aceea şi clasele Montessori au mulţi copii pentru standardele actuale (30-35 de copii). Astfel ei au mai multe posibilitãţi de a învãţa prin imitaţie şi de a interacţiona.
E demonstrat cã un copil învaţã mai bine în relaţia de 1 la 1 cu profesorul. In sistemul Montessori un copil poate solicita atenţia exclusivã a educatorului la o anumitã activitate pentru cã ceilalţi colegi lucreazã liniştiţi cu materialele lor.

6. procesul de învãţare este mai complex şi mai profund atunci când are loc într-un context coerent decât într-un context abstract. In sistemul educaţional clasic, copiii învaţã lucruri fãrã a sesiza legãtura dintre ele şi lumea din afara şcolii. Maria Montessori şi-a creat materialele astfel încât sã fie evidentã pentru orice copil aplicabilitatea lor. In sistemul Montessori copilul învaţã fãcând.
La început Maria Montessori a pus şi coşuri cu jucãrii în clasele cu copii mici, dar a observat cã ele nu prezintã interes pentru copii. Maria Montessori a concluzionat cã imaginaţia nu îşi are rost la copiii sub 6 ani. A observat, de exemplu, cã copiii se ridicau şi plecau atunci când un educator le spunea o poveste. Ea considera cã fantezia, jocul de-a ceva nu ţin de imaginaţie, ci sunt manifestãri ale unor dorinţe neîmplinite, ale eului nesatisfãcut decât o modalitate de asimilare a realitãţii. Scopul copilului este sã se adapteze la realitate şi de aceea încurajarea lui în a se implica în tot felul de jocuri fanteziste nu face decât sã-l îndepãrteze de la parcursul lui firesc de dezvoltare. De exemplu, atunci când un copil se joacã de-a casa, el îşi exprimã dorinţa de a avea o casã, aşa cã Maria Montessori îi dã chiar una (Casa Copiilor –o casã în miniaturã, dar cu obiecte perfect funcţionale).
De asemenea, scopul copilului este sã înţeleagã lumea realã. Incurajarea fanteziei la copiii mici le oferã o înţelegere greşitã a realitãţii. Maria Montessori nu vedea cum poveştile nãscocite de un adult ar putea dezvolta imaginaţia copiilor. Din punctul ei de vedere, adulţii abuzeazã de naivitatea copiilor atunci când le spun poveşti sau îi fac sã creadã în personaje imaginare, cum ar fi Moş Crãciun. Insã nu existã studii de specialitate care sã arate cã informaţia pe care copilul o ia din poveşti interfereazã pe termen lung cu modul în care percepe realitatea.
Unii considerã cã sistemul Montessori nu acordã importanţã imaginaţiei pentru cã în sãlile de clasã nu existã jucãrii, iar accentul se pune pe înţelegerea realitãţii. Dar, deşi în perioada preşcolarã copiii lucreazã mai mult cu materiale concrete, în ciclul primar ei încep deja sã treacã de la planul fizic la cel abstract. Si cu Marile Poveşti, unde li se prezintã evenimente importante, imaginaţia copiilor e activatã în sensul cã ei devin tot mai curioşi sã afle lucruri despre lume.
Dacã fantezia ocupã prea devreme un loc important în mintea unui copil, Maria Montessori credea cã asta poate duce la o perspectivã confuzã asupra realitãţii şi nu spre un grad mare de creativitate. Din perspectiva Montessori, parcursul corect al gândirii este de la concret la abstract.
In sistemul Montessori joaca de-a ceva este în strânsã legãturã cu procesul gândirii. Obiectele din viaţa de zi cu zi sunt fãcute pe mãsura copiilor, dar perfect funcţionale. De exemplu, copilul poate sã dea cu mopul prin clasã pentru cã are un mop pe mãsura lui pe care poate sã-l foloseascã.
De asemenea, în sistemul Montessori nu e nevoie de joacã. De cele mai multe ori, copilul are nevoie de joacã pentru cã este singurul moment în care este lãsat sã ia propriile decizii. Intrucât în clasele Montessori copiii au mereu aceastã libertate, ei nu simt nevoia sã se elibereze prin joc. Joaca vine pentru copil cu o motivaţie intrinsecã. Pentru cã în educaţia Montessori motivaţia extrinsecã (sub forma recompenselor exterioare) nu este folositã, copilul nu are nevoie de joc deoarece activitãţile pe care le face sunt încurajate intrinsec. Joaca reprezintã o ocazie de a interacţiona cu ceilalţi copii. Cum aceastã interacţiune este încurajatã în clasele Montessori, copiii nu trebuie sã se joace pentru a-şi acoperi nevoie de interacţiune socialã.

7. anumite tipuri de interacţiune cu adulţii dau rezultate mai bune în munca cu copiii. Atunci când adulţii stabilesc limite clare şi le lasã copiilor libertate în interiorul acelor limite, dar rãmân receptivi la nevoile acestora, deşi seteazã un nivel înalt de aşteptãri, copiii dezvoltã un grad mai mare de maturitate, sunt mai empatici, reuşesc sã facã mai multe lucruri etc. Maria Montessori considerã cã un copil trebuie sã evolueze spre un grad tot mai mare de independenţã, iar rolul adultului este de a-l ajuta în acest sens.
Studiile aratã cã un copil se dezvoltã armonios atunci când pãrinţii îl trateazã cu cãldurã şi se simt stãpâni pe situaţie. Copiilor le prieşte un mediu clar structurat, unde li se vorbeşte cu respect şi unde se bucurã de cãldurã afectivã. Un copil trebuie sã ştie care sunt limitele în care se poate manifesta liber, iar aceste limite trebuie lãrgite pe mãsurã ce creşte. Maria Montessori a recomandat ca educatorii sã adopte şi ei aceste principii de interacţiune cu copiii.

8. un mediu organizat, ordonat este benefic pentru copii.
Maria Montessori nu recomandã pauzele în timpul zilei de şcoalã. Ea le considerã inutile, ba chiar dãunãtoare, pentru cã întrerupeau activitatea şi concentrarea copiilor. Pauza fixã, stabilitã pe cea, poate apãrea într-un moment de concentrare maximã a copilului. Dacã în sistemul tradiţional în pauze copiii au voie sã se mişte, aceasta e pentru cã în timpul predãrii ei stau de obicei aşezaţi. Dar în clasele Montessori copiii sunt permanent în mişcare, nu stau pe scaun. Sau chiar atunci când stau jos lecţia e atât de atractivã încât îi ţine pe copii în formã.
Dar chiar şi în sistemul Montessori un copil poate lua o pauzã dacã simte nevoia. El îşi poate întrerupe activitatea pentru a visa cu ochii deschişi, a citi o carte amuzantã, a colora, a ieşi afarã sã se joace etc. Desigur, activitãţile nu trebuie neglijate şi e responsabil educatorul sã intervinã dacã observã cã un copil pierde prea mult timp în pauze.
Nici pentru partea de interacţionare cu ceilalţi colegi nu sunt necesare pauzele în sistemul Montessori pentru cã li se dã copiilor libertatea sã vorbeascã cu ceilalţi colegi în timpul activitãţilor sau sã lucreze împreunã cu prietenii. Faptul cã interacţiunile cu colegii au loc într-un mediu structurat şi nu la locul de joacã îi ajutã pe copii sã întreţinã unii cu alţii relaţii sociale mai curând pozitive. Fenomenul de bully-ing şi tachinãrile apar mai frecvent la locul de joacã unde supravegherea unui adult este minimã.
In ceea ce priveşte structurarea claselor Montessori, organizarea la nivel înalt este una foarte flexibilã. Copiii vin şi pleacã la ore fixe, iar educatorul poate alege sã facã anumite lecţii pe care le va nota pe tablã la începutul zilei astfel încât copiii sã ştie la ce sã se aştepte de la program. In rest, fiecare copil hotãrãşte ce activitate face şi când e pregãtit sã treacã de la o activitate la alta. Dar la nivel de detaliu, educaţia Montessori este foarte riguros structuratã. Orice material de tip Montessori necesitã o serie bine determinatã de paşi cu care se poate lucra cu el. Studiile aratã cã acest amestec de ordine la nivel de detaliu şi libertate la nivel general în rutina zilnicã este cel mai bun pentru dezvoltarea copiilor.
De asemenea, în sistemul Montessori ordinea este prezentã şi la nivelul spaţiului. Obiectele au fiecare locul lor pe raft şi copiii respectã asta. Sunt numeroase şi activitãţile care presupun a pune ceva în ordine, a curãţa etc. Maria Montessori considera cã copiii se aflã într-o perioadã foarte sensibilã la ordine. E important pentru ei sã aibã un mediu structurat la aceastã vârstã când sunt în plin proces de a-şi face ei înşişi ordine în cap pentru a înţelege lumea din jur.

Deşi e un subiect puţin dezbãtut în public, modelele pe care se bazeazã sistemele educaţionale clasice nu sunt bine adaptate specificurilor copilului. Deşi sunt copii care se descurcã bine în sistemul tradiţional, în general şcoala nu este perceputã ca ceva distractiv şi de cele mai multe ori este ceva pe care copilul îl face fãrã plãcere.
Educaţia Montessori îşi propune sã ţinã cont de aceste specificuri ale copilului. Intrucât mintea şi mâna sunt strâns legate, copiii sunt lãsaţi sã se mişte şi sã facã practic ceea ce gândesc astfel încât mintea şi corpul sã lucreze împreunã şi sã fie în armonie.
Oamenii obţin, de asemenea, rezultate mai bune când se simt stãpâni pe ceea ce fac, ştiu cã sunt liberi sã ia decizii asupra propriei activitãţi. Sã le dai copiilor libertate înseamnã sã-i pregãteşti pentru o abilitate esenţialã în viaţã: luarea de decizii.
Noi învãţãm mai bine, cu mai multã plãcere şi mai uşor lucruri despre subiecte care ne intereseazã. Dacã în sistemul tradiţional elevii urmeazã cu toţii aceeaşi curiculã, în sistemul Montessori ei au libertatea de a alege la ce sã lucreze potrivit propriilor preferinţe. Limitele apar şi aici atunci când copilul nu alege niciodatã sã lucreze la anumite pãrţi din curiculã. In aceste cazuri ei sunt îndemnaţi sã gãseascã timp ca sã se ocupe şi de domeniile respective.
Studiile au arãtat cã motivaţia noastrã pentru o activitate pe care o fãceam cu plãcere de bunã voie scade dacã începem sã primim recompense pentru ea. De aceea, motivaţia extrinsecã nu este deloc folositã în clasele Montessori. Nu e nevoie de ea poate şi pentru cã materialele Montessori sunt atât de interesante încât copiilor le face deja plãcere sã lucreze cu ele.
In sistemul tradiţional, copiii sunt lãsaţi sã se joace liber unii cu alţii la grãdiniţã, iar dupã ce încep şcoala timpul de socializare este mult redus, deşi studiile aratã cã nevoile de interacţiune socialã cresc odatã cu vârsta, preşcolarii preferând adesea joaca paralelã, alãturi de, nu împreunã cu alţii. Sistemul Montessori ia copiii aşa cum sunt şi profitã la maximum de faptul cã copiii învaţã foarte bine unii de la ceilalţi, mai ales când au la îndemânã şi materialele potrivite, lãsând astfel ocazia educatorului sã lucreze individual cu un copil sau cu grupuri mici atunci când acest lucru este solicitat.
Dacã în sistemul tradiţional copiii nu înţeleg cum se leagã informaţiile primite în clasã de lumea din afara şcolii, în clasele Montessori faptul cã elevul trebuie sã manipuleze fizic obiectele faciliteazã punerea învãţãrii în contextul potrivit pentru a le înţelege aplicabilitatea şi a realiza transferul de cunoştinţe. Pe mãsurã ce cresc, copiii sunt incluşi în programul Hai sã ieşim afarã! care le permite sã înveţe lucruri direct în mediul în care ele funcţioneazã.
Studiile aratã cã copiii reacţioneazã pozitiv la predictabilitate şi ordine. In sistemul Montessori copilul este liber sã-şi aleagã activitãţile pe care sã le facã, dar modul în care lucreazã la ele este riguros structurat, ceea ce creeazã un amestec benefic de libertate şi ordine pentru dezvoltarea copilului. Astfel, educaţia Montessori pare sã fie mai conectatã la nevoile copiilor şi la condiţiile de care ei au nevoie pentru o dezvoltare armonioasã.

In ceea ce priveşte mult discutatul subiect al tehnologiei, Maria Montessori a recomandat ca la şcoalã copiii sã aibã nişte lecţii dedicate tehnologiei timpului lor astfel încât sã înveţe sã o foloseascã cum trebuie. Aşa cã probabil ea ar fi acceptat unul sau douã laptopuri la şcoalã. Oricum, problema care se pune este în ce mãsurã calculatoarele le sunt elevilor de ajutor pentru a avea o viaţã folositoare comunitãţii. Acesta ar trebui sã fie un criteriu care sã ne ghideze deciziile educaţionale. Nu ştim care vor fi abilitãţile tehnice de care copiii noştri vor avea nevoie peste 10-20 de ani, însã atunci când îi expunem la noua tehnologie ar trebui sã punem în balanţã riscul de a le stânjeni evoluţia şi beneficiile pe care le obţinem din aceastã expunere.

vineri, 31 august 2018

Zadie Smith -"Dinți albi"

Este o simpatică saga familială, cu multă ironie privind modul în care fiecare îşi formează individualitatea pornind de la moştenirea culturală primită. O carte dinamică şi amuzantă care atacă cu curaj chestiuni adesea delicate (de exemplu, la un moment dat nişte tineri fundamentalişti ard "Versetele satanice" a lui Rushdie, fără să fi citit cartea...).

Englezul Archie se împrieteneşte în timpul celui de-al doilea război mondial cu camaradul său de arme, Samad Iqbal, iar împreună trec printr-o furtunoasă lipsă de acțiune şi de ocazii de a-şi demonstra eroismul. Iar şirul ăsta ds ocazii ratate în viață continuă după război. Totuşi, ambii rămân blocați în experiența lor din 1945, evoluția lor ca persoană oprindu-se practic în acel moment. După o căsătorie ratată, Archie se însoară cu o jamaicană frumoasă, mult mai tânără decât el, căreia îi lipsesc dinții din față (!). Ei au o fiică, Irie, cea care preia responsabilitatea narațiunii. Samad ajunge chelner într-o bodegă care serveşte curry şi se căsătoreşte (aranjat) cu apriga Aslana care îi dă doi fii gemeni, Magid şi Millat. Ambele familii trăiesc în vecinătate într-o suburbie colorată a Londrei.

"Acesta a fost secolul străinilor, negri, galbeni sau albi. Acesta a fost secolul marelui experiment cu imigranți. Abia acum, dacă intri pe un teren de joacă, îl vezi pe Isaac Leung pe malul lacului, pe Danny Rahman  pe terenul de fotbal, pe Quang O'Rourke bătând mingea de baschet şi pe Irie Jones îngânând un cântecel. Copiii ale căror nume şi prenume se bat cap în cap. Nume care ascund în ele exoduri în masă, vapoare şi avioane pline, sosiri reci, controale medicale. Abia acum, şi poate numai în Willesden, le poți găsi pe Sita şi Sharon, prietene bune, pe care lumea le confundă mereu între ele pentru că Sita e albă (mamei ei i-a plăcut numele), iar Sharon e pakistaneză (aşa a crezut mama ei că e mai bine; mai puțină bătaie de cap). Da; în ciuda confuziilor, în ciuda faptului că ne-am strecurat în sfârşit unii în viețile celorlalți fără prea mare deranj [...], în ciuda tuturor acestor lucruri, e totuşi greu să recunoaştem că nimeni nu e mai englez decât indianul, nimeni nu e mai indian decât englezul.[...]
Insă imigranților le vine să râdă când aud de temerile naționaliştilor, cărora le e frică de infecții, de asalturi, de amestecarea raselor, când asta e o nimica toată, floare la ureche, în comparație cu temerile imigranților -disoluție, dispariție. [...] Este cea mai irațională, dar şi cea mai normală senzație de pe lume. [...]
Hortense nu se străduise atât de mult să se mărite cu un negru, să salveze genele de pe marginea prăpastiei, pentru ca fiica ei să aducă pe lume alți copii cu pielea deschisă la culoare.
La fel, şi în casa familiei Iqbal fronturile de bătălie erau clar stabilite. Când Millat aducea acasă o Emily sau o Lucy, Alsana plângea încetişor în bucătărie, iar Samad se ducea în grădină să atace coriandrul. A doua zi dimineață se juca un joc al aşteptării, toți îşi muşcau nervoşi limba, până când Emily sau Lucy pleca şi putea începe războiul vorbelor."

Romanul îşi ia vigoarea din dezamăgirile personajelor ale căror aşteptări sunt bulversate constant de realitate. De exemplu, Samad îl trimite pe Magid "acasă" în Bangladesh ca să-i bage mințile în cap, iar acesta se întoarce foarte fercheş, şcolit şi ateu pe deasupra, în timp ce Millat, care a rămas în Londra, devine musulman fundamentalist.

"-Pur şi simplu nu înțeleg unde am greşit. Ii înveți, dar ei nu te ascultă, fiindcă ascultă muzică cu "Public Enemy" la maximum. Tu le arăți calea, iar ei o iau pe poteca nenorocită către şcoala de drept. Tu-i călăuzeşti, şi ei îți scapă printre degete şi fug la o tabără sportivă din Chester. Incerci să planifici totul şi nimic nu se întâmplă aşa cum te aşteptai...
[...]
-Nu există cuvinte. Cel pe care-l trimit acasă devine englezoi, cu costum alb şi cu peruca aia tâmpită de avocat. Cel pe care-l țin aici este terorist fundamentalist bine plătit şi cu papion verde. Câteodată mă întreb de ce mă mai agit, spuse Samad cu amărăciune, trădându-şi accentul englezesc căpătat după douăzeci de ani de stat în țară. Chiar nu ştiu. In ziua de azi, mi se pare că în momentul când intri în țara asta faci un pact cu diavolul. Dai paşaportul la intrare, ți-l ştampilează, vrei să faci nişte bani, să pui pe picioare... dar îți doreşti să te întorci înapoi! Cine-ar vrea să rămână? Frig, umezeală, tristețe; mâncare groaznică, ziare îngrozitoare -cine-ar vrea să rămână? Intr-un loc unde nu eşti niciodată bine-venit, doar tolerat."

Deşi mai apar uneori elemente fantastice, mai ales când vorbeşte despre ascendența familiilor, stilul lui Zadie Smith este unul direct, bine conectat la realitate, lucid atunci când trebuie să analizeze diferențele şi neînțelegerile dintre generații, reuşind însă să-şi păstreze optimismul şi lejeritatea. Mi-a plăcut că diversifică tematicile adăugând personaje noi, ba chiar o întreagă nouă familie, Chlafen, de intelectuali albi, cu mari pretenții de părinți deschişi la minte, dar cu savuroase scăpări de superioritate care le relevă de fapt stereotipurile de rasă pe care tot încearcă să le ascundă sub masca liberalismului. Sunt însă foarte convingători şi o atrag destul de mult pe Irie în această iluzie a familiei perfecte.
In general, Zadie Smith dinamizează atmosfera introducând personaje noi, conturate puternic pe o singură trăsătură dominantă, dar construite cu atâta culoare locală şi umor încât nu se simte deloc deranjant această unilateralitate şi stilizare a multora din personajele secundare.

"-M-am săturat să-mi tot zică biserica asta că io-s femeie şi n-am destulă heducație. Toți încearcă să te heduce-acuma; te heducă de-aia, te heducă de-ailalată... Asta o fosf mereu problema cu femeile din familia asta. Tot timpul cineva o-ncercat să le heduce cu ceva, zicând că-i vorba de învățat, când de fapt e vorba de bătălie dintre voințe."

Zadie Smith surprinde societatea de azi unde persoanele ajung să conteze mai mult decât familia, etnia, cultura, religia din care vin, unde moştenirea părinților este sever transformată de interacțiunea cu ceilalţ şi de expunerea la probleme complet noi şi neaşteptate de la o generație la alta, pe lângă clasicele divergențe de atitudine privind viața sexuală, gusturile muzicale, şcoala, moda etc.

marți, 21 august 2018

Usborne Sticket Book -Garden

O carte foarte atractivă pentru copiii mici. Conține o puzderie de abțibilduri de lipit pe paginile cu tema "în grădină". La noi a avut mare succes.

duminică, 12 august 2018

Isaac Bashevis-Singer - "Craiul câmpiilor"

Nu cred cã am fãcut o alegere bunã la Singer cu cartea asta, dar, dacã tot o aveam în bibliotecã şi m-am angajat cã voi termina de citit cãrţile cumpãrate, am bifat-o şi pe ea.
Triburi primitive (de vânãtori şi culegãtori) pe teritoriul Poloniei de azi îşi disputã supremaţia resurselor prin conflicte recurente. Situaţia se calmeazã prin iubire (aka cãsãtorie de pace) şi apariţia înţeleptului (evident un evreu) care îi educã pe oameni şi (ceea ce este mai important) pe copii, învãţându-i diverse chestii deştepte, dar mai ales scrisul/cititul. Si aşa de la barbarism se ajunge prin magia învãţatului la un grad decent de civilizaţie. Pânã când apare un misionar creştin. Iar finalul cãrţii e foarte dubios.
Deşi forţa povestirilor lui Singer se simte chiar şi aici, are acelaşi stil de a atenua din oribilitatea unor episoade dure prin stilul obiectiv de a le relata, sunt prezente şi remarcile rãutãcioase la adresa unor preţiozitãţi filozofice, totuşi cartea e slãbuţã, plictisitoare, stângace, iar sfârşitul nu are nici un dumnezeu.

Inceputul:
"Povestea începe -când oare? Calendarul roman încã nu era cunoscut pe pãmântul numit Polonia. Tara era împãrţitã în multe regiuni, în mici aşezãri de pãgâni care se închinau la diferite zeitãţi. Agricultura era cunoscutã, dar nu se practica prea mult. Bãrbaţii vânau şi pescuiau, iar femeile cãutau rãdãcini şi, cu puţin efort, culegeau fructe, pe care pãmântul le dãruia din belşug. Se spunea cã, în timp ce numãrul oamenilor creştea, cel al animalelor din pãdure şi al peştilor din râuri şi lacuri scãdea. Se mai zvonea cã, în locuri îndepãrtate, pe undeva în lungul Vistulei, mulţi oameni cultivau pãmântul arând, semãnând, cosind, treierând. Işi spuneau polonezi, deoarece în limbal or pola însemna camp."

sâmbătă, 14 iulie 2018

Alison Bechdel -"Casa vesela"

O carte de benzi desenate definitã în general ca reprezentativã pentru comunitatea LGBT. Mie mi s-a pãrut mai mult o carte despre familie, despre vulnerabilitatea pe care pãrinţii şi-o ascund de copii, despre cum normalitatea nu este determinatã de practici pedagogice exemplare (cã tot avem isteria asta în zilele noastre), ci de calitatea umanã a pãrinţilor, de modul în care ei se acceptã, cu evidenţiarea puterii dragostei pe care copiii o simt pentru pãrinţii lor şi cum o familie aparent "disfuncţionalã" formeazã oameni zdraveni la cap, cu o înţelegere maturã a faptului cã nu suntem (şi nici nu ar trebui sã încercãm sã fim) perfecţi, cã relaţiile umane sunt despre negociere, despre a lãsa de la tine pentru a veni în întâmpinarea celuilalt, despre cum oamenii se întâlnesc la mijlocul distanţei dintre ei şi sunt ok cu compromisurile pe care le acceptã în mod conştient pentru cã ţin la ceilãlalt




Ce m-a frapat la cartea asta de benzi desenate este încãrcãtura de lucruri nespuse care apasã peste multe episoade din carte şi la care nu m-aş fi aşteptat de la o carte unde limbajul este folosit parţial pentru comunicare. Aşteptãrile mele de profunzime a lucrurilor trecute sub tãcere presupun un stil foarte bine lucrat de a scrie, cu multe cuvinte atent alese, cu întoarceri de frazã iscusite. Si, paf, vine Alison Bechdel sã-mi dea peste nas.
Si nu în ultimul rând, umorul foarte savuros.

luni, 2 iulie 2018

Shaun Tan -"Sosirea"

O carte de benzi desenate unde imaginile înlocuiesc complet cuvintele într-un mod atât de complex încât eu am simţit nevoia sã "recitesc" unele pagini.
Este o poveste a emigrãrii, a impactului cultural pe care îl ai în noua ţarã care pare o lume complet nouã şi stranie, a reîntregirii cercului de prieten, a procesului complicat de redobândire a încrederii în oameni, cu finalul fericit al întregirii familiei, dar cu pãstrarea unui sentiment ciudat de ne-apartenenţã care se va strecura mereu într-o viaţã care va pãrea întotdeauna contruitã "în altã parte".

vineri, 15 iunie 2018

Dan Lungu -"Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu"

E o carte care le are pe toate foarte bine construite, teme contemporane, personaje, acţiune, umor; este vorba de Dan Lungu, na! Dar mie mi s-a pãrut cea mai puţin expresivã la nivel de stil şi personaje dintre cãrţile lui. E ca şi cum bifeazã tot ce se poate şi iese o chestie perfectã, dar cam fãrã suflet aşa. Celelalte cãrţi de la el "pãcãtuiau" prin ceva excesiv, o parte din carte se impunea şi lãsa restu în fundal. Aici fiecare bucãţicã este lucratã egal la un nivel excelent.
Dacã eşti un cititor care cautã acel "ceva" care iese din norme, atunci cartea aceasta bunã nu-ţi va spune mare lucru pentru cã duce bine toate liniile dar pânã la punctul în care riscã sã fie prea mult. Insã este o carte perfectã pentru a fi recomandatã de un librar unui cumpãrãtor care cautã un cadou pentru cineva despre ale cãrui gusturi literare habar nu are, dar despre care ştie cã mai citeşte cu drag din când în când.

Dan Lungu a ales un subiect "fierbinte" –pãrinţii care pleacã sã munceascã în strãinãtate pentru cã nu mai pot face faţã nevoilor financiare ale familiei şi care intrã astfel într-un cerc vicios unde cei rãmaşi acasã vin cu cerinţe tot mai mari, prelugind astfel nedeterminat o şedere care se dorea de scurtã duratã, ignorându-se suferinţele copiilor pentru care "mama" devine o amintire tot mai fragilã. Tema este foarte bine studiatã, departe de clişee, cu detalii autentice (de exemplu, ritualurile obsesiv-compulsive prin care copiii încearcã sã controleze o realitate neplãcutã), cu îndrãzneala de a arãta toate implicaţiile separãrii într-o familie, de la înstrãinarea sentimentalã dintre soţi pânã la afundarea compensatorie a copiilor într-o lume imaginarã. Si aici Dan Lungu face o treabã exemplarã. Finalul, chiar dacã e puţin de cancan, cade potrivit pentru a încheia într-o notã culminantã cartea. In ciuda acestor merite clare, poate şi pentru cã îi lipseşte stropul acela de viaţã personalã strecurat în ea, cartea mi s-a pãrut mai puţin spumoasã decât celelalte scrise de el.

"O învãluie într-o privire caldã şi amuzatã pe Ortansa şi îi ureazã noapte bunã. Nu-i rãspunde, dar el nu se supãrã, ştie cã ea chiar nu aude. Brunetul, cuţitul, fata în alb şi tot ceea ce mai e pe acolo o absorb printr-un tub, catodic, cum altfel, într-o lume a chiuvetelor şic, a draperiilor şi cuverturilor nemaipomenite, lucruri la care în comunism nici nu visau, fiindcã nu ştiau cã existã, iar acum nu şi le permit. Nu-şi repetã urarea. Intre enervarea abia disimulatã cã îi distrage atenţia de la film şi reproşul calm cã nici mãcar noapte bunã nu i-a spus, îl preferã pe cel de-al doilea. Aşa e, în viaţã nu înving cei care fac alegerea cea mai bunã, ci cei care o evitã pe cea mai proastã. Numai cã el a învãţat asta prea târziu."

Deşi subiectul are un potenţial depresiv destul de mare, personaje haioase vin sã mai detensioneze atmosfera, astfel încât sã nu fie totul exagerat de sumbru. In plus, copiii şi metodele lor de a face faţã problemelor ajutã, prin ineditul şi hazul lor, sã contrabalanseze dramatismul situaţiei paralele în care şi adulţii sunt prinşi într-o lume pe care trebuie s-o descâlceascã, dar numai dupã ce au o înţelegere brutalã cã realitatea româneascã cu care s-au obişnuit nu este realitatea întregii lumi, cã existã o diferenţã uriaşã între aşteptãrile cu care au plecat din ţarã şi situaţia lor odatã ajunşi în strãinãtate şi cã existã consecinţe neaşteptate pentru deciziile luate. Este o "coming of age story" nu numai pentru fetiţa care se joacã de-a Dumnezeu, ci şi pentru pãrinţii ademeniţi de promisiunile lui "în afarã".

"Dacã ar fi avut bani de cãlãtorii, vacanţe şi petreceri, poate cã filmele acestea nu i-ar mai fi spus nimic. Dar, cum lucrurile stau taman pe dos, acesta e felul ei de a cãlãtori, a merge în vacanţã şi a se distra. Aşa cã îi respectã tabietul, chiar îl înţelege, iar micile lui ironii erau mai degrabã semne de afecţiune. Cel puţin aşa îi plãcea sã creadã. Poate cã undeva, bine ascunsã în textura tachineriilor lui, în adeneul micilor înţepãturi, era şi un reflex de autoapãrare, fiindcã uneori gãsea în pasiunea ei pentru filme de duzinã o acuzã finã, un reproş niciodatã formulat, cã viaţa alãturi de el nu-i oferã decât atât. Poate nu era decât închipuirea sa la mijloc, suspiciunea vigilentã a orgoliului masculin. Aşa perdea o sã ne cumpãrãm şi noi, spunea ea uneori, îndreptând degetul cãtre ecran. [...] Iar el nu ştie decât sã zâmbeascã cu îngãduinţã, sã-i dea orbeşte dreptate sau sã se lase pradã unui gust amãrui, care în ultimii ani i s-a impregnat în piele. E drept, niciodatã n-a vrut, nici mãcar în glumã, un castel, coline cu livezi şi nici mãcar o maşinã bunã pe care poate, cu chibzuinţã, şi-ar fi permis-o. Atunci poate şi-ar fi pierdut cumpãtul. Din fericire, întotdeauna exclamaţiile sale erau cu mãsurã, una pe care o bãnuia cã vine din bun-simţ, ca asumare inconştientã a limitelor, sau poate dintr-o culturã a exprimãrii emoţiilor care bãrbaţilor cel mai adesea le scapã. In ce îl priveşte, simte cã de ani buni nu mai poate fi decât critic şi dezamãgit. I-ar fi plãcut sã spunã realist, dar e un cuvânt de care se fereşte, fiindcã are o dozã mare de viclenie."

joi, 7 iunie 2018

"Greierele si furnica"

Trecând peste faptul cã greierele e verde, desenele din carte sunt foarte foarte frumoase şi aerisite. Finalul fabulei este schimbat pentru a fi unul pozitiv (ştiu cã mulţi considerã cã ne protejãm excesiv copiii de realitãţi dureroase, dar chiar e mai simpatic aşa sfârşitul).

vineri, 1 iunie 2018

Piotr Bednarski -"Zapezile albastre"

Cum încearcă un copil să se bucure de propria copilarie în Siberia, unde este deportat de regimul stalinist împreună cu toată familia. Locuieşte cu mama, o ființă pe care o vede ca plină de magie, un înger, o insulă de bunătate şi umanitate pentru el, într-un satuc îndepărtat, în timp ce taică-su a fost trimis în gulag.
Dragostea pe care o emană mama (şi care îi va cauza moartea) este lucrul cel mai de preț pe care îl moşteneşte micul Petia şi care salveaza şi sufletul copilului şi romanul de cele mai sumbre trăiri omeneşti în fața unei experiențe fizice şi umane extreme.
Scurtă, sobră, solară în ciuda situației dramatice prin care trec personajele, "Zăpezile albastre" este o carte percutantă şi înduioşătoare.

"Coşmarul copilăriei mele a fost întunericul. Intunericul şi Stalin. Suportam mai uşor întunericul, pentru că începea la asfințit şi se încheia la răsăritul soarelui. Si nu era întotdeauna întuneric beznă. Dar Stalin, acest vizionar de geniu, se afla pretutindeni. La fiecare colț, pe fiecare afiş, chiar şi-n vise. Conducătorul, cârmaciul, părintele. L-am privit de multe ori cu atenție, în lumina zilei, ca să-mi înfrâng fobia, dar n-a ieşit nimic din toate astea. Frica îmi rămânea în continuare în suflet.
Nu era frumos, nu avea vreo urmă de căldură nici în ochi, nici în trăsăturile feței, dar nu-mi inspira aversiunea pe care mi-o trezea chipul respingător al lu Hitler. Aveam însă impresia că răspândeşte în jur lepra. Aşa-mi spunea instinctul. Si, cu siguranță, din cauza asta mă temeam. Stalin semăna moartea şi răspândea molima morții. Distrugea viața, iar eu îmi doream atât de mult să trăiesc; chiar şi în sărăcia aceea, în foametea aceea, numai să văd cerul albastru, păsările fără griji, iarba fără moarte. Alergam mereu spre casa în care venise pe lume un copil. Vederea unui nou-născut mă făcea să resimt o trăire intensă, aproape o revelație. Si mă lăsau să intru în fiecare casă, mi se dădea voie să ating omulețul abia născut, spunându-mi că aveam o atingere şi o privire binefăcătoare. Alergam să văd copilaşii de-abia născuți pentru că mi-era frică de Stalin. Goneam să-mi fac curaj şi să-mi găsesc alinare, căci acele ființe lipsite de apărare, atât de fragile, îmi trezeau un asemenea sentiment de siguranță, încât, preț de câteva clipe, încetam să mai cred în moarte."

duminică, 27 mai 2018

Rotraut Susanne Berner -"Hoinari prin anotimpuri"

Deşi destul de scumpe, cãrţile din seria "Hoinarilor" sunt minunate. Sunt pline de detalii şi puteţi sã le folosiţi cu succes pentru a crea poveşti împreunã cu copilul despre ce se întâmplã în imagini, puteţi sã imaginaţi diverse jocuri (de genul : gãseşte-mi 3 pãsãri, sau gãseşte-mi 5 lucruri roşii etc.).
Cãrţile sunt în format foarte mare, cu paginile cartonate cum trebuie pentru a rezista la manipulãrile mai bruşte ale celor mici.

Mi-am notat de la cineva de pe fb diverse activități care pot fi făcute cu copiii pe baza cărților din Hoinari. Astfel:
-activități de identificare: arată-mi o pisică, un dovleac etc.; arată-mi pe cineva care vorbeşte la telefon etc.

-activități de diferențiere pe culori: obiecte negre: pisica, cutia de vioară, costumele de balet etc.; ce culoare are salopeta lui Gigel (aşa l-am numit noi) care lucrează pe maşina de gunoi?

-activități de dezvoltare a vocabularului: arată-mi o rață, un costum de astronaut, un aspirator etc.; ce obiecte sunt în magazinul cu jucării?; ce face Dorina (aşa a numit-o el pe o doamnă în vârstă care seamănă cu bunică-sa)?; învățarea de cuvinte noi (de ex. păsări călătoare, lampioane, turlă de biserică etc.)

-activități de orientare în spațiu: ce vezi sus/jos?; ce se găseşte la stânga/dreapta...? cine se află în fața stației de autobuz? etc.

-activități cu cantități: numărăm împreună obiecte din imagine (baloane, cărți pe rafturi, maşini pe şosea etc.); dat cu zarul şi găsit obiecte în numărul care ți-a căzut.

-activități cu forme: arată-mi obiecte în formă de... (dreptunghi - ferestre, pubela, afiş etc.)

-activități de identificare a relației cauză-efect: fata mergea cu nasul în carte, de aceea s-a lovit de un stâlp; pisica stă lângă taraba cu peşte pentru că...

-activități de eliminare: uite, dirijorul poartă o haină neagră, găseşte-mi pe altcineva care poartă o haină neagră; caută-mi o pasăre care nu zboară etc.

-activități de recunoaştere a situațiilor: ce s-a întâmplat...? de ce i-au căzut cheile din buzunar lui x?

-activități de enumerare a obiectelor dintr-o anumită categorie: măgarul e un animal, ce alte animale mai sunt? (fructe, meserii etc.)

-dezvoltarea memoriei: verbală (se închide cartea, se enumeră obiectele care trebuie căutate, apoi se deschide cartea şi se caută; de ex. o pălărie agățată de o oglindă sau un şir de lucruri -pisică, brad, clovn, stea), vizuală (de ex. uită-te atent la oamenii din autobuz, se închide cartea, şoferul avea ochelari?), serială (se rețin obiecte în ordine de la stânga la dreapta).

-activități de stimulare a funcției cognitive: asemănări (uite, o pereche de schiuri galbene, unde mai sunt schiuri galbene!), luarea deciziilor (la magazinul de legume şi fructe sunt banane se vânzare. Adevărat sau fals?), perechi opuse (puii de pisică sunt mici, mama lor este...).

miercuri, 16 mai 2018

Patti Smith -"Trenul M"

O carte autobiograficã despre seninãtatea, amãrãciunea şi tihna bãtrâneţilor. Deşi nu este vorba despre bãtrâneţe aşa cum ne-am obişnuit sã ne gândim la ea, ca o perioadã din viaţã care e un fel de anticamerã a morţii, sterilã, minatã de boalã şi neputinţã fizicã şi psihicã. Este vorba de acea perioadã din viaţã când te nãvãlesc, e adevãrat, melancolia şi nostalgia, dar când eşti puternic în contact cu tine însãţi, nu mai trebuie sã susţii aparenţe sociale, când copiii au crescut şi se descurcã singuri de minune, când poţi sã te concentrezi asupra continuitãţii muncii tale cu relaxare, cu momente de abandon în binge-watching de seriale poliţiste, când îţi poţi permite sã devii loial unei cafele bune în jurul cãreia sã legi relaţii de prietenie, când poţi sã te ocupi de lucruri aparent inutile, dar care întãresc ideea de umanitaate fix prin gratuitatea lor, prin faptul cã suntem fiinţe care trecem dincolo de necesarul de supravieţuire şi ne pierdem în plãceri de dragul plãcerii.

"[...] am gãsit totuşi în subsol geantã mare din pânzã groasã, plinã cu rufe vechi din Michigan –nişte cãmãşi de flanelã uşor mucegãite de-ale lui Fred. Le-am luat sus şi le-am spãlat în chiuvetã. In timp ce le clãteam, m-am pomenit gândidu-mã la Katherine Hepburn. Mã fermecase în rolul lui Jo March din adaptarea lui George Cukor dupã Micuţele doamne. Cu ani în urmã, când eram vânzãtoare la librãria Scribner’s, am cãutat nişte cãrţi pentru ea. S-a aşezat la o masã de lecturã şi a cercetat cu luare-aminte fiecare volum. Purta pãlãria de piele a rãposatului Spencer Tracy, fixatã pe cap cu un batic de mãtase verde. M-am retras puţin şi am urmãrit-o cum întoarce paginile, meditând cu voce tare dacã i-ar fi plãcut sau nu lui Spence. Pe vremea aceea eram o puştoaicã, nu-i înţelegeam pe de-a-ntregul felul de-a fi. Am atârnat la uscat cãmãşile lui Fred. Cu timpul, se întâmplã adesea sã devenim una cu cei pe care cândva nu reuşeam sã-i înţelegem."

Din cartierul ei central new-yorkez, dominat de pisici care nu te judecã, Patti Smith face diverse incursiuni globale pornind de la febleţele ei artistice sau literare, pãstrând fiecare moment într-o fotografie atât de puternic subiectivã încât nimeni nu ar putea-o înţelege şi aprecia fãrã explicaţii privind semnificaţia acesteia, lãsând tribut sorţii pierderea (de multe ori misterioasã) a diverse obiecte (unele chiar foarte dragi).

"Café `Ino pãrea pustie. Pe toatã marginea tendei portocalii se formaserã ţurţuri minusculi, care picurau. M-am aşezat la masa mea, mi-am luat pâine neagrã prãjitã cu ulei de mãsline şi am deschis Primul om al lui Camus. O citisem cu ceva timp în urmã, dar cum fusesem pe de-a-ntregul absorbitã de ea, nu reţinusem nimic. Asta era un mister care apãrea cu intermitenţe în viaţa mea de când mã ştiam. Pe la începutul adolescenţei mele, în Germantown, stãteam şi citeam ore în şir într-un mic crâng sãlbatic de lângã calea feratã. La fel ca Gumby, pãtrundeam într-o carte cu tot sufletul şi câteodatã mã aventuram atât de adânc în ea, de parcã aş fi trãit-o. Multe cãrţi am terminat acolo în felul acesta, închizând extaziatã copertele şi totuşi fãrã sã pãstrez vreo amintire a conţinutului lor atunci când mã întorceam acasã. Era ceva tulburãtor, dar am pãstrat secretã aceastã suferinţã ciudatã. [...] Existã anumite cãrţi pe care le-am iubit şi în care am trãit şi totuşi nu mi le pot aminti."

Pe lângã tonele de cafea dupã care tânjesc şi eu, am rezonat cu detalii aparte, cum e fixaţia pentru o hainã veche şi zdrenţuitã pe care o simţi ca o expresie a propriei personalitãţi.

"Am avut o hainã neagrã. Mi-a dat-o un poet ceva mai demult, în ziua când am împlinit cincizeci şi şapte de ani. Fusese a lui –un pardesiu Comme des Garçons şleampãt şi necãptuşit, la care râvneam pe ascuns. In dimineaţa zilei mele de naştere mi-a spus cã n-avea nici un cadou pentru mine.
-Nu-mi trebuie cadou, l-am asigurat eu.
-Dar vreau sã-ţi dau ceva. Orice-ţi doreşti.
-Atunci aş vrea haina ta neagrã, am spus.
Iar el a zâmbit şi mi-a dat-o fãrã ezitãri sau regrete. De fiecare datã când mã îmbrãcam cu ea, mã simţeam eu însãmi. Si moliilor le plãcea la fel de mult, aşa cã era ciuruitã mãrunt de-a lungul tivului, dar nu-mi pãsa. O primisem cu buzunarele descusute şi pierdeam tot ce bãgam din neatenţie în teribilele lor caverne. In fiecare dimineaţã, mã trezeam, îmi puneam haina şi fesul marinãresc, îmi luam pixul şi caietul de însemnãri şi traversam Sixth Avenue, îndreptându-mã spre cafeneaua mea. Imi iubeam haina şi cafeneaua şi rutina matinalã. Era expresia cea mai clarã şi mai simplã a identitãţii mele solitare."

Aşa o babã îmi doresc sã devin şi eu când mã fac mare.

Vã las aici cântarea lui "A Hard Rain..." pentru simpaticul Bob la Nobel.

luni, 7 mai 2018

Alice Schertle -"Micul camion albastru"

O carte cu o graficã foarte drãguţã, armonioasã. O poveste în versuri despre prietenie. Camionul albastru îşi întâlneşte prietenii pe drum –diverse animale care vorbesc pe "limba" lor (prilej pentru copii de a învãţa sunetele scoase de acestea).

marți, 1 mai 2018

Alberto Mussa -"Miscarea pendulara"

Dacă sunteți în căutarea unei cărți ciudate, ar merita să-i dați o şansă lui Alberto Mussa cu "Mişcarea pendulară". Personaje fictive sau istorice, foarte cunoscute sau inventate sunt folosite pentru a ilustra o teorie bizară despre triunghiurile amoroase. Această aplicare de inspirație matematică ia ca obiect unele situații chiar dramatice pe care le dezbracă de orice emoție. Totul lasă impresia unei statistici cu o trecere în revistă aparent teoretică a relațiilor umane subscrise acestei idei de triunghi amoros, unde personajele sunt la fel de golite de individualitate ca nişte cifre. La un moment dat ajungi să te întrebi dacă lucrurile din carte trebuie înțelese ca ficțiune sau nu.

Mie mi-a plăcut această transformare a unei idei matematice în procedeu narativ. Practic, Alberto Mussa anulează elementele tradiționale ale construcției unui text literar (personaje, acțiune etc.) pentru a impune un concept ca pilon organizator, recunoscut în mod direct şi intenționat făcut vizibil, al cărții.
Nu e o carte care să-ți placă, propriu-zis. Nu e nimic acolo de care sensibilitatea ta de cititor să se ataşeze. Este o carte inedită pe care să o apreciezi şi, poate, să o admiri.

sâmbătă, 21 aprilie 2018

Benji Davies -"Ursuletul merge in vizita la ferma"

Este o carte foarte potrivitã pentru copiii mici. Nu are cine ştie ce text, dar este interactivã, copiii putând face diverse acţiuni cu animalele de la fermã şi le exerseazã motricitatea finã (de exemplu, pot scoate porcii din cocinã, cocoşul din cuibar etc.).

duminică, 15 aprilie 2018

Bohumil Hrabal -"L-am servit pe regele Angliei"

O savuroasă satiră socială (şi, implicit, politică) sub forma memoriilor fictive ale unui chelner care trece cu ingenuitate (există, oare, nevinovați atunci când restul lumii trece prin situații oribile?) prin prima jumătate a secolului al XX-lea.
Cel mai bine îi reuşeşte lui Bohumil Hrabal inversarea perspectivei (de ex. Ditie este un chelner pitic căruia îi place enorm să mănânce... sau să mănânce enorm).

La început Ditie lucrează în mai multe hoteluri şi restaurante unde prinde repede şmecheriile chelnerilor, iar apoi, profitând de contextul istoric, speculează diverse evenimente (fără răutate, dar, oare, e o scuză suficientă pentru a-l absolvi de vină?) pentru a se îmbogăți, ca totul să se prăbuşească odată cu venirea comunismului. In micimea lui (de diferite feluri), Ditie e prins în marea Istorie, încercând să se adapteze la ea cât de bine poate, pierzând de multe ori din vedere perspectiva de ansamblu. Deşi unele situații l-ar putea pune într-o lumină proastă, el scapă de judecățile negative ale cititorilor. Pe de o parte, ne dăm seama că din poziția lui minusculă nu are cum, de multe ori, să-şi înțeleagă greşelile şi cruzimea, iar pe de altă parte e cum a zis Iisus -să arunce primul cu piatra cel care se ştie fără de păcat. Oare noi suntem mereu lucizi în contextul istoric în care ne plasăm? Oare nu suntem şi noi la fel de mici ca Ditie? Oare nu suntem şi noi de multe ori incapabili de a ne evalua corect propriile acțiuni tocmai pentru că suntem prea mici pentru nişte înțelesuri mult prea mari?

Ce rămâne din carte este plăcerea lui Ditie de a trăi. Pentru că de multe ori s-a aflat atât de jos că nu mai avea unde cădea, nu se putea uita decât în sus. Si s-a obişnuit cu acest uitat în sus care, până la urmă, are şi un potențial de salvare şi de vindecare spirituală, adesea exersat prin hohote de râs.

Inceputul:
"Fiţi atenți la ce vă spun acum:
Când m-am prezentat la Hotelul PRAGA DE AUR, patronul m-a apucat de urechea stângă şi, trăgându-mă după el, îmi spuse: "Aici, la noi, eşti picolo, ține minte acest lucru! N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic! Repetă!" Si eu i-am răspuns că în acest local n-am văzut şi n-am auzit nimic. După care patronul m-a apucat de urechea dreaptă şi, trăgându-mă după el, mi-a spus: "Si mai ține minte că va trebui să vezi totul şi să auzi totul! Repetă!" Si, cu uimire, am repetat că de acum încolo voi vedea totul şi voi auzi totul. Si, uite, aşa am început[...]".

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Katja Rider si Tim Warnes -"Ursuletul Benny si Ratusca Mac"

Nouã nu ne-a plãcut cartea asta. Textul este foarte plictisitor, cu multe multe fraze care nu spun nimic. Desenele sunt repetitive, astfel încât copilului îi este greu sã spunã povestea plecând de la ele, iar povestea mi se pare cã nu are nici un haz, tâlc, clenci etc.











luni, 2 aprilie 2018

Michael Wolff -"Fire and Fury. Inside the Trump White House"

O carte cu un fantastic potențial de umor dacă nu ar fi non-ficțiune. Toți oamenii zdraveni la cap se aşteaptă la multe din lucrurile descrise în carte despre administrația Trump, totuşi aşa o aglomerare de habarnişti, impostori, aberații, decizii luate după ureche şj "oficializate" pe twitter este neaşteptată pentru oricine.

"In politics somebody has to lose, but invariably everybody thinks they can win. And you probably can't win unless you believe that you will win -except in the Trump campaign. The leitmotif for Trump about his own campaign was how crappy it was and how everybody involved in it was a loser. He was equally convinced that the Clinton people were brilliant winners -"They've got the best and we've got the worst," he frequently said. Time spent with Trump on the campaign plane was often an epic dissing experience: everybody around him was an idiot."

Perspectiva cărții este şi ea una exagerată, dar chiar şi gândind la rece situația arată sumbru, făcând abstracție ee hohotele involuntare de râs pe care ni le stârnesc multe din anecdote.

"Previous presidents, and not just Clinton, have of course lacked scruples. What was, to many of the people who knew Trump well, much more confounding was that he had managed to win this election, and arrive at this ultimate accomplishment wholly lacking what in some obvious sense must be the main requirement of the job, what neuroscientists would call executive function. He had somehow won the race for president, but his brain seemed incapable of performing what would be essential tasks in his new job. He had no ability to plan and organize and pay attention and switch focus; he had never been able to tailor his behavior to what the goals at hand reasonably required. On the most basic level, he simply could not link cause and effect."

Nu este o carte care să exceleze la acuratețea istorică, pe alocuri lasă puternic impresia de răzbunare şi răutate poate gratuită, dar e justă atmosfera generală de surpriză politică în promovarea la putere a unei familii inepte de a face față unei asemenea responsabilități ("Donald Trump and his tiny band of campaign warriors were ready to lose with fire and fury. They were not ready to win").

"You could hardly find an entity more at odds with military discipline than a Trump organization. There was no real up-and-down structure, but merely a figure at the too and then everyone else scrambling for his attention. It wasn't task-based so much as response oriented -whatever captured the boss's attention focused everybody's attention. That was the way in Trump Tower, just as it was now the way in the Trump White House."

Michael Wolff ne dezvăluie ce s-a întâmplat timp de 9 luni în culisele administrației Trump, cu toată doza ei de neprevăzut, impulsivitate şi amatorism.

"Ivanka had long ago figured out how to make succesful pitches to her father. You had to push his enthusiasm buttons. He may be a businessman, but numbers didn't do it for him. He was now a spreadsheet jockey -his numbers guys dealt with spreadsheeta. He liked big names. He liked the big picture -he liked literal big pictures. He liked to see it. He liked "impact".
But in one sense, the military, the intelligence community, and the White House's national security team remained behind the times. Theirs was a data world rather than a picture world. As it happened, the attack on Khan Sheikhoun had produced a wealth of visual evieence. Bannon might be right that this attack was no more mortal than countless others, but by focusing on this one and curating the visual proof, this atrocity became singular.
Late that afternoon, Ivanka and Dina created a presentatiom that Bannon, in disgust, characterized as pictures of kids foaming at the mouth. When the two women showed the presentation to the president, he went through it several times. He seemed mesmerized."

Si cam aşa s-a decis intrarea în război a uneia dintre cele mai puternice forțe militare din lume...

De asemenea, avem şi părerile pe care membrii echipei şi familiei lui Trump le au despre acesta, motivele adevărate din spatele unor momente importante din preşedinția Trump (cum ar fi concedierea şefului FBI James Comey), cine sunt cei care îl influențează pe Trump, cum reuşesc să o facă şi cât de competenți sunt.

"Almost all the professionals who were now set to join him were coming face to face with the fact that it appeared he knew nothing. There was simply no subject, other than perhaps building construction, that he had substantially mastered. Everything with him was off the cuff. Whatever he knew he seemed to have learned an hour before -and that was mostly half baked.
But each member of the new Trump team was convincing him -or herself otherwise -because what did they know, the man had been elected president. He offered something, obviously. Indeed, while everybody in his rich-guy social circle knew about his wide-ranging ignorance -Trump, the businessman, could not even read a balance sheet, and Trump, who had campaigned on his deal-making skills, was, with his inattention to details, a terrible negotiator -they yet found him somehow instinctive. That was the word. He was a force of personality. He could make you believe."

"Trump didn't read. He didn't really even skim. If it was print, it might as well not exist. [...] He was postliterate -total television.
But not only didn't he read, he didn't listen. He preferred to be the person talking. And he trusted his own expertise -no matter how paltry or irrelevant- more than anyone else's. What's more, he had an extremely short attention span, even when he thought you were worthy of attention.
The organization therefore needee a set of internal rationalizations that would allow it to trust a man who, while he knew little, was entirely confident of his own gut instincts and reflexive opinions, however frequently they might change.
Here was a kew Trump White House rationale: expertise, that liberal virtue, was overrated. After all, so often people who had worked hard to know what they knew made the wrong decisions. So maybe the gut was good, or maybe better, at getting to the heart of the matter than the wonkish and data-driven inability to see the forest for the trees that often seemed to plague U.S. policy making. Maybe. Hopefully."