Piotr Bednarski -"Zapezile albastre"

Cum încearcă un copil să se bucure de propria copilarie în Siberia, unde este deportat de regimul stalinist împreună cu toată familia. Locuieşte cu mama, o ființă pe care o vede ca plină de magie, un înger, o insulă de bunătate şi umanitate pentru el, într-un satuc îndepărtat, în timp ce taică-su a fost trimis în gulag.
Dragostea pe care o emană mama (şi care îi va cauza moartea) este lucrul cel mai de preț pe care îl moşteneşte micul Petia şi care salveaza şi sufletul copilului şi romanul de cele mai sumbre trăiri omeneşti în fața unei experiențe fizice şi umane extreme.
Scurtă, sobră, solară în ciuda situației dramatice prin care trec personajele, "Zăpezile albastre" este o carte percutantă şi înduioşătoare.

"Coşmarul copilăriei mele a fost întunericul. Intunericul şi Stalin. Suportam mai uşor întunericul, pentru că începea la asfințit şi se încheia la răsăritul soarelui. Si nu era întotdeauna întuneric beznă. Dar Stalin, acest vizionar de geniu, se afla pretutindeni. La fiecare colț, pe fiecare afiş, chiar şi-n vise. Conducătorul, cârmaciul, părintele. L-am privit de multe ori cu atenție, în lumina zilei, ca să-mi înfrâng fobia, dar n-a ieşit nimic din toate astea. Frica îmi rămânea în continuare în suflet.
Nu era frumos, nu avea vreo urmă de căldură nici în ochi, nici în trăsăturile feței, dar nu-mi inspira aversiunea pe care mi-o trezea chipul respingător al lu Hitler. Aveam însă impresia că răspândeşte în jur lepra. Aşa-mi spunea instinctul. Si, cu siguranță, din cauza asta mă temeam. Stalin semăna moartea şi răspândea molima morții. Distrugea viața, iar eu îmi doream atât de mult să trăiesc; chiar şi în sărăcia aceea, în foametea aceea, numai să văd cerul albastru, păsările fără griji, iarba fără moarte. Alergam mereu spre casa în care venise pe lume un copil. Vederea unui nou-născut mă făcea să resimt o trăire intensă, aproape o revelație. Si mă lăsau să intru în fiecare casă, mi se dădea voie să ating omulețul abia născut, spunându-mi că aveam o atingere şi o privire binefăcătoare. Alergam să văd copilaşii de-abia născuți pentru că mi-era frică de Stalin. Goneam să-mi fac curaj şi să-mi găsesc alinare, căci acele ființe lipsite de apărare, atât de fragile, îmi trezeau un asemenea sentiment de siguranță, încât, preț de câteva clipe, încetam să mai cred în moarte."

Andrei Kurkov -"Prieten drag, tovaras al raposatului"

O carte scurtã, dar amuzantã (într-un fel cam sinistru), despre dorinţa de a da un sens vieţii, chiar dacã ţi-ai mai lãsat doar o zi pânã la moarte, şi resemnarea încãpãţânatã în faţa banalitãţii şi a comoditãţii, sub apãsarea agasantã a unei stãri de deprimare insuficient de puternicã pentru a oferi mãcar ea o dimensiunã tragicã care sã anuleze scârba rutinei într-o lume cenuşie, deznãdãjduitã, urâtã, inertã. Tolia, un tânãr deziluzionat, cu o viaţã sentimentalã, profesionalã, intelectualã fãcutã ţãndãri îşi doreşte sã moarã. Incapabil sã se sinucidã, se hotãrãşte sã aranjeze sã fie ucis (lucru care n-ar trebui sã fie foarte greu de obţinut în Ucraina post-sovieticã). Bineînţeles cã povestea se complicã, iar succesul nu este garantat nici mãcar în moarte. Mult alcool, o prostituatã, societate dezumanizantã.

Inceputul:
"Dac-aş fuma, ar fi mai uşor ca dupã fiecare scandal casnic, care de la distanţã pare de neînţeles şi absurd, sã-mi aprind câteva ţigãri, iar fumul, nicotina, sã devinã pentru moment dacã nu sensul sau aroma vieţii, mãcar ceva care sã-mi distragã atenţia, aşa cum tãmâia arsã în cinstea mea m-ar ajuta sã vãd oarece bucurie în viaţa de apoi. Dar nu mai fumez din copilãrie şi cred cã, dacã aş începe sã fumez la treizeci de ani, ar fi tocmai un semn de copilãrie sau de prostie."

Svetlana Dorosheva -"Cartea din nufãr"

Este o carte extrem de potrivitã pentru a fi fãcutã cadou. Este o bijuterie graficã. Povestea este şi ea interesantã şi plinã de ironie (blândã): fiinţe supranaturale explicã lumea oamenilor (şi desigur cã suntem simpatici cu tabieturile noastre, cu idiosincraziile, cu lucrurile ilogice pe care le facem din inerţie etc.). Deşi textul este potrivit pentru adulţi, puteţi citi cartea alãturi de copii. Nu vor prinde nuanţele poveştii, dar cu siguranţã vor sta cu ochii pierduţi în minuţioasele detalii ale desenelor fabulos de complexe şi inedite.

Iuri Andruhovyci -Douasprezece inele

In anii '90 un fotograf austriac se îndrãgosteşte de farmecul haotic al Ucrainei pe care începe sã o viziteze din ce în ce mai des, fascinat de harababura ieşirii din comunism, începutul unei tranziţii slinoase, alãturi de folclorul huţul cu un primitivism şi o sãlbãticie fascinante. Evident se şi îndrãgosteşte. De translatorã. Cu care se duce într-o excursie în Carpaţi. Unde dã de naiba, normal. Dupã o petrecere jegoasã într-un hotel elitist alãturi de regizori, stripteuze, diverşi intelectuali, paznici şi un poet faimos. Oricum, totul se încheie cu un zbor de poveste peste zona noastrã de aici (apare şi Transilvania, bineînţeles).
Deşi destul de confuzant pe alocuri, romanul meritã citit pentru ironia cu care ne este surprinsã "specificitatea" (pentru cã nici noi nu suntem departe de imagina Ucrainei acelor ani).

"In scrisorile sale din Ucraina, Karl-Joseph Zumbrunnen relata: "Tot ceea ce ne dorim, la ce ne gândim şi nãzuim ni se împlineşte negreşit. Din pãcate însã, de fiecare datã mult prea târziu şi nu întocmai cum am fi dorit. Si, când acel "ceva" apare aievea înaintea noastrã, nici nu-l recunoaştem la faţã. De aceea ne e teamã mai ales de viitor, de cãlãtorii, de copii, de schimbãri. Eu nu ştiu sã mã opun la toate astea, însã mimez din rãsputeri cã o fac. Nu demult, aici au început iarãşi sã opreascã îndelung lumina."