Arnhild Lauveng -"Demain j'étais folle"

 

Neil Gaiman -"Sandman vol. 2"

 

Jane Harper -"Bărbatul rătăcit"

 

Mohamed Mbougar Sarr -"La plus secrète mémoire des hommes"

 

Sașa Zare -„Dezrădăcinare”

 

Gogol -"Taras Bulba"

 

Lavinia Betea -"Povesti din Cartierul Primaverii"

 

Neil Gaiman -"Sandman v.1"

 

Katherine May -"Iernile sufletului"

 

"Aici ne aflăm acum, încurajându-ne în permanență să gândim pozitiv în timp ce ștergem cu buretele detaliile mizerabile ale vieții reale. Mereu mi se par brutale aceste mesaje: nu oferă nimic. Sunt zile când pot să afirm cu certitudine că nu sunt suficient de puternică să fac față. Și dacă nu pot să rezist? Atunci ce se întâmplă? Oamenii ăștia ar putea la fel de bine să se aplece spre mine și să-mi strige în față: „Descurcă-te! Descurcă-te! Descurcă-te!”, în timp ce pulverizează parfum în aer ca să facă totul să pară drăguț. Mesajul subliminal al acestor mesaje este clar: Suferința nu e o opțiune. Trebuie să continuăm să părem veseli de dragul mulțimii. Deși poate că nu mai percepem depresia ca un eșec, ne așteptăm de la tine s-o transformi destul de repede în ceva plin de sens. Iar dacă nu-ți iese treaba asta, atunci mai bine dispari din peisaj o vreme. Strici atmosfera."

"Poate mi-e jenă să recunosc, dar și eu mă rog pământului. Am învățat să meditez acum zece ani, iar când maternitatea a făcut să fie imposibil de găsit douăzeci de minute, de două ori pe zi, am descoperit o modalitate de a distila puțin din experiența aceea. Închizând ochii, pentru perioade oricât de scurte, și concentrându-mi gândurile pe esența percepției mele, pot câștiga o fărâmă din liniștea pe care mi-o aduce meditația. Am ajuns să mă gândesc la asta ca la o rugăciune, deși nu cer nimic și nu vorbesc cu nimeni în timpul ei. E o experiență profund nonverbală, o respirație proaspătă de trăire pură, într-o pădure de cuvinte. Este o despletire, un moment în care simt junghiul real al dorinței, o atingere blândă a compasiunii față de mine, simt cum inima se umple de recunoștință și aud mecanismul de ceasornic al existenței. Este un moment în care, în singurătate, sunt cel mai conectată cu ceilalți. Pot să mă simt complet separată într-o mulțime de oameni, dar, când închid ochii, e ca și cum m-am scufundat într-un râu al tuturor conștiințelor, sunt scăldată în umanitatea împărtășită."

"Iernile noastre sufletești sunt atât de des însoțite de insomnie: poate că suntem atrași către spațiul acela unic de intimitate și contemplare, întuneric și tăcere, fără să știm cu adevărat ce căutăm. Poate că, de fapt, suntem împinși către propria stare de confort. Somnul nu este un spațiu more, ci o cale spre o stare diferită a conștiinței -una reflexivă și vindecătoare, plină de gânduri conexe și revelații neașteptate. Iarna suntem chemați către o stare de somn deosebită: nu cele opt ore regulamentare, ci un proces lent, ambulatoriu, în care gândurile din starea de trezire se contopesc cu visele și se creează un spațiu în cele mai întunecate ore pentru a repara narațiunile fragmentate ale zilelor noastre. Cu toate acestea, noi dăm deoparte această abilitate înnăscută pe care o avem de a metaboliza părțile dificile ale vieții. Propriile mele spaime de la miezul nopții dispar când transform insomnia în veghe: un spațiu sacru, revendicat, în care nu am nimic intermediar, e ca și cum aș găsi o ușă ascunsă, lucruri specifice viselor. Chiar și pârșii știu cum să facă asta: se trezesc puțin și se ocupă de treburi, îmnainte de a se lăsa iar pradă somnului. Iar și iar, descoperim că iarna ne oferă spații de trecere în care să locuim. Și totuli, încă le refuzăm. Anotimpul rece trudește să ne învețe să le primim cu bucurie."

Stefan Zweig -"Douazeci si patru de ore din viata unei femei"

 

Barbu Ollanescu-Orendi -"Asa a fost sa fie"

 

Annie Ernaux -"Les années"

 

"C’est une sensation qui l’aspire par degrés loin des mots et de tout langage vers les premières années sans souvenirs, la tiédeur rose du berceau, par une série d’abymes -ceux d’Anniversaire, le tableau de Dorothea Tanning- ; qui abolit ses actes et les événements, tout ce qu’elle a appris, pensé, désiré, et l’a conduite au travers des années, à être ici, dans ce lit avec cet homme jeune, c’est une sensation qui supprime son histoire. Alors qu’au contraire elle voudrait tout sauver dans son livre, ce qui a été autour d’elle, continuellement, sauver sa circonstance. Est-ce que cette sensation elle-même ne relève pas de l’histoire, des changements dans la vie des femmes et des hommes, de cette possibilité de l’éprouver en se trouvant à cinquante-huit ans près d’un homme de vingt-neuf sans aucun sentiment de faute ni, d’ailleurs, de fierté. Elle n’est pas sûre que cette « sensation palimpseste » possède un pouvoir plus heuristique qu’un autre, fréquente aussi, que son existence, ses « moi », sont dans des personnages de livres et de films, qu’elle est la femme de Sue perdue dans Manhattan et de Claire Dolan, vus il y a peu, ou Jane Eyre, ou Molly Bloom -ou Dalida."

"Elle ne rêve pas comme avant sur la plage de l’été prochain ou en écrivain publiant son premier livre. Le futur s’énonce en termes matériels précis, obtention d’un meilleur poste, promotions et acquisitions, entrée de l’enfant à la maternelle, ce ne sont pas des rêves, mais des prévisions. Elle se retourne souvent sur des images de quand elle était seule, elle se voit dans des rues de villes où elle a marché, dans des chambres qu’elle a occupées – à Rouen dans un foyer de jeunes filles, à Finchley au pair, à Rome en vacances dans une pension rue Servio Tullio. Il lui semble que ce sont ses moi qui continuent d’exister là. Le passé et l’avenir, en somme, se sont inversés, c’est le passé, non l’avenir qui est maintenant objet de désir."

"Ce qu’elle prend pour de vraies pensées lui vient quand elle est seule ou en promenant l’enfant. Les vraies pensées ne sont pas pour elle des réflexions sur les façons de parler et de s’habiller des gens, la hauteur des trottoirs pour la poussette, l’interdiction des Paravents de Jean Genet et la guerre au Vietnam, mais des questions sur elle-même, l’être et l’avoir, l’existence. C’est l’approfondissement de sensations fugitives, impossibles à communiquer aux autres, tout ce que, si elle avait le temps d’écrire – elle n’a même plus celui de lire -, serait la matière de son livre. Dans son journal intime, qu’elle ouvre très rarement comme s’il constituait une menace contre la cellule familiale, qu’elle n’ait plus le droit à l’intériorité, elle a noté : « Je n’ai plus d’idées du tout. Je n’essaie plus d’expliquer ma vie » et « je suis une petite-bourgeoise arrivées ». Elle a l’impression d’avoir dévié de ses buts antérieurs, de n’être plus que dans une progression matérielle. « J’ai peur de m’installer dans cette vie calme et confortable, d’avoir vécu sans m’en rendre compte. » Au moment même où elle fait ce constat, elle sait qu’elle n’est pas prête à renoncer à tout ce qui ne figure jamais dans ce journal intime, cette vie ensemble, cette intimité partagée dans un même endroit, l’appartement qu’elle a hâte de retrouver les cours finis, le sommeil à deux, le grésillement du rasoir électrique le matin, le conte des Trois Petits Cochons le soir, cette répétition, qu’elle croit détester et qui l’attache, dont un éloignement momentané de trois jours pour passer le Capes lui a fait sentir le manque – tout ce qui, quand elle en imagine la perte accidentelle, lui serre le cœur."

Stefan Zweig -"Frica. Scrisoare de la o necunoscuta"

 

"Van Gogh"

 

Oana David -"Intre doua fronturi"

 

Sabina Fati -"Singura pe Drumul Matasii"

 

Ileana Surducan -"Duminica pierduta"

 

Felicia Mihali -"Dina"

 

Andre Agassi -"Open"

 

"I’m supposed to be a different person now that I’ve won a slam. Everyone says so. No more Image is Everything. Now, sportswriters assert, for Andre Agassi, winning is everything. After two years of calling me a fraud, a choke artist, a rebel without a cause, they lionize me. They declare that I’m a winner, a player of substance, the real deal. They say my victory at Wimbledon forces them to reassess me, to reconsider who I really am. But I don’t feel that Wimbledon has changed me. I feel, in fact, as if I’ve been let in on a dirty little secret: winning changes nothing. Now that I’ve won a slam, I know something that very few people on earth are permitted to know. A win doesn’t feel as good as a loss feels bad, and the good feeling doesn’t last as long as the bad. Not even close."

"If I had time, if I were more self-aware, I would tell journalists that I’m trying to figure out who I am, but in the meantime I have a pretty good idea of who I’m not. I’m not my clothes. I’m certainly not my game. I’m not anything the public thinks I am. I’m not a showman simply because I come from Vegas and wear loud clothes. I’m not an enfant terrible, a phrase that appears in every article about me. (I think you can’t be something you can’t pronounce.) And, for heaven’s sake, I’m not a punk rocker. I listen to soft, cheesy pop, like Barry Manilow and Richard Marx."

"It was 1987, in Portland, Oregon. I was playing the Nike International Challenge and Nike reps invited me up to a hotel suite to show me the latest demos and clothing samples. McEnroe was there, and of course he was given first choice. He held up a pair of denim shorts and said, What the f... are these? My eyes got big. I licked my lips and thought. Whoa. Those are cool. If you don’t want those, Mac, I’ve got dibs. 

The moment Mac set them aside, I scooped them up. Now I wear them at all my matches, as do countless fans. Sportswriters murder me for it. They say I’m trying to stand out. In fact -as with my mohawk- I’m trying to hide. They say I’m trying to change the game. In fact I’m trying to prevent the game from changing me. They call me a rebel, but I have no interest in being a label, I’m only conducting an everyday, run-of-the-mill teenage rebellion. Subtle distinctions, but important. At heart, I’m doing nothing more than being myself, and since I don’t know who that is, my attempts to figure it out are scattershot and awkward -and, of course, contradictory. I’m doing nothing more than I did at the Bollettieri Academy. Bucking authority, experimenting with identity, sending a message to my father, thrashing against the lack of choice in my life. But I’m doing it on a grander stage. 

Whatever I’m doing, for whatever reasons, it strikes a chord, I’m routinely called the savior of American tennis, whatever that means. I think it fits, fans come sporting my hairdo. I see my mullet on men and women. (It looks better on the women.) I’m flattered by the imitators, embarrassed, thoroughly confused. I can’t imagine all these people trying to be like Andre Agassi, since I don’t want to be Andre Agassi."

Hal Rubenstein -"100 Unforgetable Dresses"