Steven Galloway -"Violoncelistul din Sarajevo"

 

"Au venit mașini de pompieri care au încercat să stingă focul, devening ele însele ținte pentru lunetiștii nevăzuți și pentru obuzele lansate de o armată care jurase să apere orașul. Pompierii s-au luptat cât au putut până să primească ordinul de retragere de la vreun comandant care înțelesese zădărnicia situației. Kenan văzuse cum un pompier de vreo treizeci de ani stătea de unul singur, cu ochii pironiți asupra infernului dezlănțuit. Nu s-a mișcat deloc până în clipa când s-a prăbușit epuizat în genunchi. Colegii au fugit imediat către el, crezând că a fost lovit de un lunetist. Când l-au ridicat în picioare și l-au luat de acolo, Kenan a văzut că avea obrajii brăzdați de sudoare sau de lacrimi, iar buzele lui se mișcau în tăcere într-un fel care l-a făcut să creadă că se roagă. După aceea, timp de câteva zile, cenușa unui milion de cărți s-a depus peste oraș precum zăpada.

Atunci, Kenan crezuse că pompierul fusese copleșit de pierderea bibliotecii, și încă mai crede că e adevărat, însă acum are în plus impresia că ceea ce l-a îngenuncheat pe pompier a fost neputința lui de a schimba ceva. Atunci când copiii lui întreabă de ce e război, de ce sunt oamenii înfometați și împușcați, iar el nu le poate răspunde, atunci când îi vede suferind fără a putea să-i ajute în vreun fel, pompierul îi apare sub propriul chip și își dorește să fie ridicat de jos și purtat pe brațe. Nu poate totuși să se prăbușească, deoarece copiii lui au nevoie de el pentru a le spune că totul se va rezolva, că războiul se va termina, că vor supraviețui cu toții. Sunt momente când nu înțelege cum de nu se evaporă, cum de nu îi cad toate hainele pe podea, golite de bruma de materie care le însuflețea."

"O privire panoramică asupra modului în care America a devenit o super putere mondială în perioada primului război mondial. Nu este vorba de un roman tradițional, ci de un fel de colaj de flux al conștiinței format din știri, informații, evenimente, alături de întâmplările prin care trec personajele. Dos Passos știe să pună accentul, uneori cu o tentă de-a dreptul profetică, pe acele aspecte ale societății și culturii care vor marca identitatea națiunii americane pe termen foarte lung (imigranții, mass media, capitalismul, individualismul) și care vor fi atât motive de măreție, cât și de dezamăgire"

"Pe zi ce trece e din ce în ce mai puțin sigur că orașul pe care și-l amintește a existat cu adevărat. E o amintire care se pierde încetul cu încetul, la fel ca apa ținută în căușul palmelor, iar atunci când se va fi scurs toată se întreabă ce va mai rămâne. Nu știe cum va fi să trăiască fără a-și aminti cum era odată viața, cum era pe vremea când trăia într-un oraș frumos. Pe când abia începuse războiul, mai încerca să se lupte împotriva pierderii orașului, mai încerca să mențină lucrurile neschimbate, atât cât îi stătea în puteri. Când se uita la o clădire încerca să o vadă așa cum fusese odată, iar atunci când privea un om, știa bine că încearcă să ignore schimbările din aspectul și comportamentul lui. Dar odată cu trecerea timpului începuse să vadă lucrurile așa cum erau în realitate, iar într-o bună zi înțelesese că nu se mai lupta cu dispariția orașului nici măcar în mintea sa. Ceea ce vedea în jurul său era singura lui realitate."

"A încetat să mai vorbească cu prietenii, nu mai merge pe la nimeni și îi evită pe cei care îl vizitează. La slujbă vorbește cât se poate de puțin. Ar putea să se obișnuiască cu dezintegrarea clădirilor, însă dezintegrarea oamenilor este prea mult. Dacă oamenii tot o să dispară de lângă el, fie prin moarte, fie prin transformarea lor în străini, atunci preferă să se lipsească de ei."

Claire Keegan -"Small Things Like These"

 

Column McCann -"Apeirogon"

 

"Rami avea adeseori impresia cã în interiorul lui sãlãsluiau vreo nouã sau zece israelieni aflati în conflict. Cel nehotãrât. Cel rusinat. Cel înamorat. Cel îndoliat. Cel care se minuna de nãscocirea dirijabilului. Cel care stia ce urmãreste dirijabilul. Cel care urmãrea la rândul sãu. Cel care se voia urmãrit. Anarhistul. Protestatarul. Cel care se sãturase pânã în gât de toatã zgâiala.

Îl lua cu ameteli povara unei asemenea complicatii, faptul de a fi atâtia oameni deodatã. Ce sã le spunã bãietilor lui când îsi începeau stagiul militar? Ce sã-i spunã lui Nurit când îi arãta manualele? Ce sã-i spunã lui Bassam când era oprit la puncte de control? Ce sã simtã ori de câte ori deschidea un ziar? Ce sã creadã când vuiau sirenele de Ziua Amintirii Holocaustului? Ce întrebãri sã-si punã de câte ori trecea pe lângã câte un bãrbat purtând pe cap keffiyeh-ul arãbesc? Ce sã simtã când bãietii lui trebuiau sã ia autobuzul? Ce sã creadã când un sofer de taxi vorbea cu accent strãin? Ce sã-l îngrijoreze când se uita la stiri? Ce atrocitate proaspãtã pândea la orizont? Ce fel de pedeapsã îi astepta? Ce sã-i spunã lui Smadar? "Cum e sã fii moartã, printesã? Poti sã-mi spui? Mie mi-ar plãcea?" "

"Poate pãrea ciudat, dar în Israel nu prea stim ce înseamnã cu adevãrat Ocupatia. Stãm frumusel în cafenelele noastre, ne simtim bine si nu trebuie sã avem de-a face cu asta. Nu avem habar ce înseamnã sã treci zi de zi printr-un punct de control. Sau ca pãmântul familiei noastre sã fie confiscate. Ori sã ne trezim cu teava pustii în obraz. Avem douã seturi de legi, douã seturi de sosele, douã seturi de valori. […] Nu avem access la realitãtile vietii din Cisiordania sau Gaza. Nimeni nu vorbeste despre asta. […]

Adevãrul e cã nu poti avea o ocupatie umanitarã. Nu existã asa ceva. Nu are cum. E vorba despre control. Poate va trebui sã asteptãm pânã ce pretul pãcii devine atât de ridicat, încât lumea va fi nevoitã sã înteleagã. Poate n-o sã se termine decât când pretul plãtit va fi mai greu decât avantajele. Pretul economic. Lipsa de locuri de muncã. Lipsa de somn, noptile. Rusinea. Poate chiar moartea. Pretul pe care l-am plãtit eu." 

"A fost odatã, nu cu atât de mult timp în urmã, si nu foarte departe de aici, un anume Rami Elhanan, israelian, everu, illustrator […] tata si al rãposatei Smadar, care a strãbãtut pe motocicletã drumul din suburbiile Ierusalimului pânã la mãnãstirea Cremisan, din orasul majoritar crestin Beit Jala, lângã Betleem, în dealurile Iudeei, pentru a se întâlni cu Bassam Aramin, un palestinian, musulman, fost detinut, activist, nãscut lângã Hebron, […] tatã si al rãposatei Abir, în vârstã de zece ani, împuscatã de un soldat fãrã nume la granita Ierusalimului de Est, la aproape un deceniu dupã ce fiica lui Rami, Smadar, care mai avea douã sãptãmâni pânã sã împlineascã paisprezece ani, a fost omorâtã în partea vesticã a metropolei de trei antetatori sinucigasi palestinieni […] de lângã Nablus, Cisiordania, un loc de mirare pentru ascultãtorii adunati în mãnãstirea de cãrãmidã rosie cocotatã pe coama dealului, în Muntii celui Preaiubit, pe podgoria terasatã, în umbra Zidului, sositi fiind ei din locuri depãrtate precum Belfast si Kyushu, Paris si Carolina de Nord, Santiago si Brooklyn, Copenhaga si Terezin, într-o zi oarecare de sfârsit de octombrie, cetoasã, cu atingeri friguroase, ca sã asculte relatãrile lui Bassam si Rami si ca sã gãseascã în povestile lor o altã poveste, o cântare a cântãrilor, descoperindu-se pe ei însisi -tu si cu mine- în capela cu lespezi de piatrã unde stãm ore lungi, plini de râvnã, fãrã sperantã, îmbãrbãtati, nedumeriti, cinici, complice, tãcuti, cu tinerea de minte prãbusitã în ea însãsi, cu sinapsele derapând, în bezna tot mai deasã, amintindu-ne, în vreme ce ascultãm, toate povestile care n-au fost încã spuse."

Anna Burns -"Milkman"

Stil: 5/5
Complexitate temporală: 5/5
Personaje: 4/5
Dramatism: 5/5
Bonus: nu ați mai citit nimic la fel

O altã carte cu un stil aparte (evident, doar a luat Man Booker Prize-ul). Pe mine m-a cam scos din sãrite la început, dar odatã intrata în ritm mi-a fost mai uşor de citit. Desi nu mi s-a potrivit, am apreciat stilul Annei Burns, se cunoaşte cã este foarte lucrat şi cã propune un mod specific de a te raporta la lume. E o analizã foarte minuţioasã a oamenilor, evenimentelor şi a propriilor gânduri şi reacţii, cumva un flow of counsciousness pentru obsesiv-compulsivi. Este o disecare a firului în 1000. Fiecare detaliu este întors pe absolut toate pãrţile, inclusive cele potenţiale, imaginare şi imposibile. Iar paradoxul constã în faptul cã personajul principal (personajele nu au nume în carte, dar sunt excesiv de individualizate, chiar şi aşa), în ciuda acestei hiper-analize, este forţat sã realizeze cã nu înţelege lumea în care trãieşte. Este adevãrat şi cã face parte dintr-o comunitate implicatã profund într-un conflict absurd (îţi ia vreo 100 de pagini ca sã-ţi dai seama despre ce este vorba -religie, politicã, sexualitate etc.), imposibil de rezolvat, pe care oamenii îl iau ca atare, fãrã sã-l conteste, unde moartea apare ca un alt fapt divers, un nou motiv de bârfã, o modalitate de a-ţi descrie familia alãturi de gradele de rudenie (la un moment dat îţi dai seama cã totul seamãnã foarte bine cu Irlanda de Nord).

"As for the gossips, and their response to my response, I knew I was confounding them as I had intended to confound them, even if I hadn’t intended confounding myself as well. It transpired though, that they didn’t care for confoundment and complained that my demeanour was improper, that it was resistant to ordinary treatment, that it was against the common weal, that I was almost-inordinately blank, almost-lifeless, almost-sterile, almost-counter-intuitive which was not and couldn’t ever be, they said, normal for a person on this earth ceaselessly to be. As for their use of "almost" –almost-inordinately blank, almost-lifeless and so on- that of course, on my part had been meant. Although I’d said it was imperative to present myself as blank and empty, what I meant was almost-blank and almost-empty. This was because preciseness and clean-cut methods might work perfectly and give a certain bromidic satisfaction on paper, but they wouldn’t do at all, or fool anybody for a second, in real life. Such meticulousness of planning smacked of aforethought, and obvious aforethought in this community -especially if you were trying to dupe it- was not a good thing. Unless you were dealing with the immensely stupid which I wasn’t, it was best to muss things up, to crease things, to leave tea-stains, to place a small but partial muddy footprint not exactly in the middle of the issue but slightly to the side of, and hopefully suggestive of, an incidental to the issue. So that part worked. But they said I was ungenerous in my facial expression, stressing “expression” as in singular, as in, I only seemed to have one. Near-expressionless too, was what they said it was. It was near-arid, near-solitary, near-deprogrammed and again I took hope from their not saying it was inscrutable. Inscrutability here, as with obvious aforethought, as with topsoil thinking, didn’t work. At first they said they weren’t sure if I was displaying an unamiable Marie Antoinetteness by being stuck-up, by thinking I was above them. Then they decided that no, probably this was some eccentricity in keeping with my character, most likely stemming from all that reading of ancient books I did while walking about. They said that overall, my not being one thing or the other was proving a drain on their resources, which didn’t stop them though, from inferring me all the same. A bit eerie, a bit creepy, they decided, adding that they hadn’t noticed before but it was that I resembled in my open-but-closed perspective the ten-minute area. It was as if there was nothing there when there was something there, while at the same time, as if there was something there when there was nothing there. I was a condition athwart, they said, transverse, not social, though they did mitigate this with, "But perhaps that’s only one side of her." However, as they didn’t believe there was any other side, that just brought them back to the beginning, to me having only the one."

Tânãra care este personajul principal (prin ochii cãreia şi avem acces la lumea din carte) este vãzutã de societate ca fiind o ciudatã pentru cã are “prostul” obicei de a citi pe stradã. O evadare din realitate atât de ostentativã încât produce repulsie şi blamare în comunitatea unde orice pas greşit duce la moarte. Iar cititul, alãturi de falsa hiper-luciditate, se dovedeşte o metodã ineficientã de auto-apãrare. Doar pentru cã îţi creezi propriul univers unde sã modelezi viaţa pânã la obsesie nu îţi dã controlul la care speri. Ba dimpotrivã. Te lasã dezarmat atunci când realitatea va da buzna, imposibil de a fi opritã de bariera psihicã care nu aduce decât o alienare la nivel subiectiv, complet neputincioasã în faţa exteriorului intruziv. Dar avem un fel de happy-end (pentru cã existã, evident, un dumnezeu al cititorilor).

"These past months, ever since the beginning of Milkman, I was getting an education on just how much I was impacting people without any awareness I’d been visible to people. "It’s creepy, perverse, obstinately determined," went on longest friend. "It’s not as if, friend," she said, "this were a case of a person glancing at some newspaper as they’re walking along to get the latest headlines or something. It’s the way you do it -reading books, whole books, taking notes, checking footnotes, underlining passages as if you’re at some desk or something, in a little private study or something, the curtains closed, your lamp on, a cut of tea beside you, essays being penned -your discourses, your lucubrations. It’s disturbing. It’s deviant. It’s optical illusional. Not public-spirited. Not self-preservation. Calls attention to itself and why -with enemies at the door, with the community under siege, with us all having to pull together -would anyone want to call attention to themselves here?" "Hold on a minute," I said. "Are you saying it’s okay for him to go around with Semtex but not ok for me to read Jane Eyre in public?" "I didn’t say not in public. Just don’t do it while you’re walking about. They don’t like it," she added, meaning the community then, resuming that looking-ahead of hers, she said she was not prepared to get into amphibologies, into equivocations, into the auld "over the water" double-talk, but if I cared to look at it in its proper surroundings, then Semtex taking precedence as something normal over reading-while-walking –"which nobody but you thinks is normal" -could certainly be construed as the comprehensible interpretation here. "Semtex isn’t unusual," she said. "It’s not not to be expected. It’s not incapable of being mentally grasped, of being understood, even if most people here don’t carry it, have never seen it, don’t know what it looks like and don’t want anything to do with it. It fits in -more than your dangerous reading-while-walking fits in. This is about awareness and your behaviour doesn’t display awareness. So, looked at in those terms, terms of contextual environment, then yeah," she concluded, "it is okay for him and it’s not okay for you." "

Sebastian Barry -"Jurnalul ascuns"

O carte scrisă într-un stil prea cuminte pentru a-mi plăcea în mod deosebit. Roseanne McNulty este o bătrână uitată într-un azil de unde riscă să fie dată afară pentru că nimeni nu ştie de ce e acolo şi dacă chiar trebuie să stea într-un spital. Aşa că Roseanne încearcă să-şi pună cap la cap bucățile de amintiri care i-au mai rămas ca să-şi reconstituie viața. Memoriile ei alternează cu observațiile pe care le face psihiatrul care o are în grijă, doctorul Grene.
In principal este o poveste despre cruzimea umană, speranțe distruse, refuzul absurd al dreptului fiecăruia de a fi fericit şi iubit de un context social şi istoric complet aiurea. Moştenirea familială este o bazaconie care ne poate distruge viața în mod cu totul nedrept. Iar irlandezii se ştie că au o manie specială pentru genul acesta de tradiție toxică, de trecere a păcatelor de la o generație la alta. Cam ca la albanezi. Doar că Barry se află la ceva distanță de un Kadare unde disperarea existențială dobândeşte o dimensiune filosofică la cât e de sumbră şi atotacaparatoare, pe când la Barry o coteşte puțin spre telenovelă (bine, poate e un comentariu exagerat de acid, dar la cât nu mi-a plăcut cartea se iartă).
Lui Barry nu-i lipsesc unele finețuri la nivel de detalii, unele imagini neaşteptate în comparații şi metafore, mai ales când trebuie să contureze un personaj. Dar povestea e cam mediocră. Si nici procedeul ăsta cu un martor în care nu prea poți să ai încredere că e cam țicnit opus unui absent lucid care vine să completeze fix ce i-a scăpat martorului nu salvează situația. Barry nu este nici vreun Faulkner. Există o fărâmă drăguță de lirism în modul de a scrie şi o forță a locului pe care o simți clocotind sub firul acțiunii, dar ca un tot cartea nu mi s-a părut că are suficiente lucruri pentru a fi remarcată. Si a fost remarcată la Man Booker...

Iris Murdoch -"The Bell"

Ca să scap de nostalgia de a citi un clasic care mi-a scăpat (mi se mai întâmplă), am luat-o pe Iris Murdoch. Când nu mai ai chef de literatură contemporană, de jocuri stilistice şi de structură narativă, când vrei să fii sigură că nu vei înjura cartea pe care ai ales-o, e aşa o binecuvântare să citeşti un roman frumos construit, armonios ca o piesă muzicală, în care este evident că autorul ştie ce pune în text, că a studiat bine personajele, că are o grijă preţioasă pentru coerenţă, că îşi stabileşte nişte leit-motive serioase pe care le dezvoltă voluptuous până la finalul care abundă în semnificaţii!

Romanul lui Iris Murdoch se concentrează pe lumea duală (de altfel, cam totul e dual –ca acea pendulare a clopotului) de la Imber Court, o comunitate restrânsă şi semi-izolată unde convieţuiesc o mănăstire de maici şi departamentul administrativ, să-i zicem, cu laici care trăiesc cumva în suspensie între acceptarea lumii şi refuzul ei şi care primesc, uneori, studenţi şi profesori în căutare de tihna necesară creaţiilor academice. Această combinaţie de resemnare şi revoltă formează cuplul de tensiuni din carte.

Perspectiva narativă este oferită de Dora (mai ales), Toby şi Michael. Dora, o tânără aiurită este prinsă într-o căsătorie înstărită cu seriosul, pedantul şi nobilul profesor Paul (căruia i-a fost şi studentă –una mediocră), de care încearcă să scape, fără sorţi de izbândă, prin mai multe aventuri amoroase.
„Paul stood with one hand on his hip and stared at Dora. He could scan her in this way for a long time, frowning slightly, and this always frightened her. Yet at the same moment she knew that this was a manifestation of love, of that untiring and relentless love that Paul went on feeling for her, and which held her resentful, fascinated, ultimately grateful. She looked back at him, uneasy, yet admiring the solidity of him, full to the brim with his love and his work and all his certainty about life. She felt flimsy and ephemeral by comparison, as if she were merely a thought in his mind.”

Deşi ştearsă, haotică, emotivă şi prostuţă, Dora are o calitate imbatabilă: joacă perfectul rolul unui catalizator pentru dorinţele, tendinţele, sentimentele, visurile ascunse sau reprimate ale celor din jurul ei.
Astfel, pastorul Michael, leaderul comunităţii de laici de la Imber Court, ajunge să-şi dezvăluie şi să accepte pulsiunile (homo)sexuale, alături de pasiunea lui pentru religie. Mi-a plăcut modul natural, fără prea multe explicaţii inutile, fără un discurs persuasiv super-elaborat, în care Iris Murdoch introduce problematica homosexualităţii în roman. Mai apar cei doi gemeni ciudaţi, Nick, un fost student de-al lui Michael, depresiv şi cinic, şi Catherine care se pregăteşte să intre la mănăstire ca novice. James, pastorul secund (nu ştiu exact cum să-i numesc poziţia în comunitate), este un Michael mult mai carismatic, leaderul informal al grupului de laici cu care Michael se află într-o confruntare mocnită, de uzură. Il mai avem pe Toby, varianta masculină a Dorei, prea fraged ca să-şi dea seama de impactul şi farmecul pe care ingenuitatea sa le are asupra celor din jur.

„Dora could see the flagstones clearly revealed. The music was now very loud and it was plain that no one could have heard her approaching. Dora stood for a moment or two, well out of the beam of light, attending to the music. Yes, that was Bach all right. Dora disliked any music in which she could not participate herself by singing or dancing. Paul had given up taking her to concerts since she could not keep her feet still. She listened now with distaste to the hard patterns of sound which plucked at her emotions without satisfying them and which demanded in an arrogant way to be contemplated. Dora refused to contemplate them.”

După instalarea Dorei şi a lui Paul, o dată cu evenimentul aducerii unui nou clopot la mănăstire, vieţile celor de la Imber Court vor lua o întorsătură neaşteptată cu revelarea lucrurilor tăinute de membrii restrânsei comunităţi.