Victor Ieronim Stoichita -"Despartirea de Bucuresti"

 

"-Ce dezastru, ce nebunie! Dezastrul, treacă-meargă; nu-l puteam controla, nici prevedea. O dată nemții, pe urmă rușii! I-am avut pe Ada și Nené (Nené era fratele mamei) înainte să putem bănui că o țară mică, așa cum e a noastră, aflată, desigur, la răscrucea marilor imperii și a marilor interese, poate fi înghițită, ba chiar nimicită atât de brutal. N-aveam cum să prevedem toate astea! Dar nebunia e să crezi că viața poate continua în asemenea condiții. Să ai copii acum chiar că e o nebunie. Și de parcă doi n-ar fi fost de-ajuns, uite-l și pe-al treilea (sora mea, Cristinel, se născuse, într-adevăr, în 1958)! Si cu un soț ca ăsta! Mă rog, are părul creț... Dar oare e de-ajuns? Si cu o familie ca a lui în cârcă, cu toți prinții și prințesele astea care trebuie hrăniți și care nu mișcă un deget, care nu știu decât să se lamenteze! Si cu iarna care bate la ușă. Și cu reînceperea cursurilor în școala asta comunistă, unde Dumnezeu știe ce învață! Și cum să-i educi, de fapt, și la ce bun? Mai ales când muncești cum muncește ea! Avea o voce așa de frumoasă! Acum, uite-o, cu trei copii și un soț cu părul creț! Și de când, mă rog, nu și-a mai cumpărat o rochie nouă?"

Christiane F. -"Noi, copiii din Bahnhof Zoo"

 

"Vorbeam despre tot soiul de lucruri care, de fapt, nu existau decât în mintea noastră. Nu mai aveam nici o relație cu realitatea. Realitatea era, pentru mine, ceva cu totul ireal. Nu mă interesa nici ziua de ieri și nici cea de mâine. Nu aveam planuri, aveam doar visuri. Cel mai mult îmi plăcea să vorbesc cu Detlef despre cum ar fi dacă am avea mulți bani. Voiam să ne cumpărăm o casă mare și o mașină mare și un mobilier trăsnet. Un singur lucru nu apărea niciodată în plăsmuirile noastre: heroina."

Anamaria Smigelschi -"mai de ieri, mai de departe..."

 

"Amintirile colonelului Lacusteanu"

 

Marina Abramovic -"Incalcand toate granitele"

 

Gheorghi Gospodinov -"Fizica tristetii"

 

"În Bulgaria nu există Dumnezeu, bunico, i-am trântit-o eu când am ajuns la ea și am văzut-o cum schimbă uleiul candelei de pe perete. Bunica și-a făcut repede cruce, fără s-o vadă nimeni. Cred că s-ar fi rățoit la mine din cauza acestor cuvinte, dar l-a zărit pe tata în ușă și a punctat: Păi, ce mai există în Bulgaria, nici boia nu-i, nici ulei nu-i. Numai ea putea să adune laolaltă deficitul fizic și metafizic al țării. Dumnezeu, boia, ulei. 

Citea Biblia pe ascuns, o învelise într-un ziar ca să nu se vadă. Citea la întâmplare, urmărea rândurile cu arătătorul strâmbat de artrită și își mișca buzele. Așa am învățat toată Apocalipsa în șoaptă, în după-amiezile târzii ale copilăriei, sub trâmbițele slabe ale Ierihonului -muștele ce bâzâiau prin cameră. 

Bunica știa că nu trebuie să vorbească în fața lumii despre asta, ca să-l protejeze pe tata, care putea să aibă neplăceri. Tata știa că nu trebuie să vorbească despre alte lucruri și se închidea cu radioul în cameră, ca să nu-mi strice viața (așa spunea mama). Eu știam că nu trebuie să vorbesc despre nimic din ce auzeam acasă, ca să nu vină milițianul și să le strice lor viața. Un lung șir de secrete și minciuni care ne făceau să fim o familie normală. Ca toate celelalte. Cea mai mare poantă a conspirației asta era – să fii ca ceilalți."

"Mama fasolei avea un corp verde și două boabe de fasole în loc de ochi. Ne era foarte frică de ea. Nu intrați în fasole, striga bunica dacă ne vedea în grădină, că vă urmărește Mama Fasolei. Nu am apucat să o vedem, dar aveam asta în minte și ocoleam de departe aracii de fasole. Însă în vie locuia Mama Viței-de-vie și își păzea și ea copiii. De aceea nu îndrăzneam să călcăm în picioare răsadurile și să culegem struguri la nesfârșit. 

O dată bunica ne-a văzut cum comitem un adevărat genocid asupra unui mușuroi de furnici roșii care traversau dalele din fața casei, și atunci am auzit pentru prima dată de Mama Furnicilor, mare și cu clești uite-așa de ascuțiți. 

Toate aveau câte o mamă, doar noi, nu. Noi aveam bunici."

"Să scriu, să scriu, să scriu, să notez și păstrez, să fiu ca o arcă a lui Noe, nu eu, ci cartea asta. Doar cartea este veșnică, doar coperțile ei vor pluti la suprafață, doar creaturile dinăuntru, dintre coperți, unde e forfotă mare, vor supraviețui. Și când vor vedea un pământ nou, vor fi roditoare și se vor înmulți. 

Și cele scrise se vor umple de sânge și vor renaște într-un mod desăvârșit. Și „leul” se va transforma în leu, și „calul” va necheza ca un cal, „cioara” își va lua zborul din foaie cu un croncănit urât... Și Minotaurul va ieși la lumină."

"Dacă deschideți ziarul european pe care-l citiți la ultimele pagini, acolo, pe harta cu prognoza meteo, veți găsi un loc gol – între Istanbul, Viena și Budapesta."

Paul Brinkley-Rogers -"Bucurați-vă de fericirea voastră"

 

Poate nu cea mai interesantã bucatã autobiograficã scrisã vreodatã (ba chiar are unele pasaje plictisitoare de-a dreptu'), dar relaţia dintre marinarul american şi japoneza maturã şi misterioasã are un anumit farmec. Chiar dacã autorul nu prea se pricepe sã lase sã se întrevadã cantitatea perfectã de informaţii pentru a pãtrunde misterul într-un grad satisfãcãtor pentru cititor (totul este prost dozat, de cele mai multe ori aruncã nişte detalii care nu duc nicãieri sau care deschid prea multe posibilitãţi), se simte cât de mult a fost marcat de acea relaţie atipicã din tinereţea lui şi e interesantã mai ales acea senzaţie pe care o lasã cã a devenit conştient prea târziu de cât de valoroasã a fost pentru el experienţa respectivã. 

"Ce mult mi-aş dori sã am iarãşi nouãsprezece ani şi sã mã aştepte o femeie ca tine, cu buze roşii, bântuitã de tragedie, care devora literatura, scria poezii şi purta un parfum necunoscut al cãrui miros încã mi-l pot aminti. 

-Trebuie sã-ţi spun ceva, ai zis. Un alt secret. O anumitã femeie este îndrãgostitã de un anumit bãrbat, dar el nu ştie. O cunoşti pe femeia aceea?

Am dat din cap. Îți amintesti acea încuviinţare?

-Un anumit bãrbat este îndrãgostit de o anumitã femeie, dar el nu ştie. Îl cunoşti pe bãrbatul acela?

Am dat iarãşi din cap cã da.

-În ţara mea, ai spus, aceasta este formula perfectã pentru o poveste de dragoste care va avea un început şi un sfârşit. Mi-am dorit întotdeauna sã fiu îndrãgostitã de un bãrbat care sã nu ştie cã-l iubesc. Cât de dulce-amarã e dragostea aia. Cât de memorabilã. O dragoste pe care o pot purta în suflet pânã la moarte. Înţelegi?

Ei bine, evident, nu înţelegeam. Vorbeai cu cineva care nu avea nici douãzeci de ani. Dulce-amarã? Ce ştiam eu despre dulce-amar! Ştiam doar ce era fericirea. Râsul. Lumina soarelui. Aventura."

Jeni Acterian -"Jurnalul unei fete greu de mulțumit"

 

C. G. Jung -"Amintiri, vise, reflecții"

 

"Am constatat adesea cã oamenii se îmbolnãvesc de nervi atunci când se multumesc cu rãspunsuri insuficiente sau false la întrebãrile vietii. Ei cautã pozitie, cãsãtorie, reputatie, succes exterior si bani si rãmân nefericiti si nevrotici, chiar dacã au obtinut ce cãutau. Asemenea oameni sunt înclestati de obicei într-o prea mare îngustime spiritualã. Viata lor n-are destul continut, n-are sens. Dacã pot evolua cãtre o personalitate mai cuprinzãtoare, de cele mai multe ori le dispare si nevroza. De aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la bun început cea mai mare însemnãtate.

Majoritatea pacientilor mei nu consta din oameni credinciosi, ci din oameni care îsi pierduserã credinta. La mine veneau "oile rãtãcite". Omul credincios are si azi prilejul sã trãiascã în bisericã simbolurile. Sã ne gândim la evenimentul slujbei, al botezului, al imitatio Christi si la multe altele. Dar a trãi si a simti astfel simbolul presupune participarea vie a credinciosului, iar ea lipseste foarte des omului din ziua de azi. In asemenea cazuri ne vedem siliti sã observãm dacã inconstientul nu produce spontan simboluri care înlocuiesc ceea ce lipseste."

Amy Liptrot -"Luminile nordului"

 

"Pe lângã faptul cã renunțasem la alcool, programul de dezalcoolizare mã schimbase şi în alte feluri, reconfigurându-mi prioritãțile. Mã simțeam norocoasã cã mã rãsfãțasem cu acel tratament şi cã îi cunoscusem pe toți acei oameni trãzniți şi imprevizibili. Munca alãturi de oameni care abia puteau sã scrie şi sã citeascã, dar care se exprimau adesea cu o elocvență pe care o simțeam în carne, îmi fãcea preocupãrile mãrunte precum cele legate de gramaticã sã parã meschine şi obscure. Ascultând poveşti despre vieţi petrecute în închisoare, în spitale, în comunitãți nomade, în familii mari şi în Stepney Green am descoperit sfere ale existenței ce orbitau departe de absolvenții saturati de media care îşi vãrsau ofurile pe Twitter. Vechii mei prieteni acum pãreau diferiți, plimbându-se între aceleaşi baruri şi petreceri, discutând despre aceleaşi subiecte. Scuzã-mã puţin, cât îmi fac creierul zob.

Nu am plâns niciodatã pe bicicletã şi, pentru a ieşi din casã, pedalam îndelungat prin oras şi prin trecutul meu."

"Dupã ce m-am lãsat de bãut, am luat pentru o vreme un medicament numit Campral, prescrus pentru a mã ajuta cu pofta. Dar niciun medicament nu îți poate stinge setea cu adevãrat profundã. Nu tânjesc dupã alcool în sine, ci dupã efectul pe care îl are asupra mea; vreau sã mã simt usoarã. Problema mea nu e una fizicã. Si chiar dacã aş reuşi sã scap de poftã, întrebarea rãmâne: de ce am avut aceastã nevoie şi cu ce aş putea umple golul pe care îl lasã în urmã."

"Sfidând aceastã nemulțumire, îmi organizez propria formã de terapie prin plimbãri lungi, înotând în marea rece şi citind ziare vechi cu meticulozitate. Invãț sã identific şi sã savurez libertatea: libertatea de mişcare, lipsa constrângerilor nocive. Inlocuiesc golul cu noi cunoştințe şi momente pline de frumusețe. Gândurile periculoase vor continua sã aparã, iar când apar mi se pare cã aşa mã voi simți mereu, dar trebuie sã las aceste pofte sã vinã şi sã treacã uşor. Nu trebuie sã le încurajez sau sã le las sã crească."

Liviu Iancu -"Xanax"

 

"-Ia uite!!! Ce frumoooos! Ai adormit? m-a întrebat Cornel cuprins brusc de entuziasm.

-Nu. Ce-ai vãzut acolo? Si-a tras gândacul gagicã?

-Incredibil! O plãntuțã.

-Ce plãntuțã?

-A rãsãrit o plãntuță la mine în chiuvetã.

M-am dus sã vãd. Intr-adevãr, printre farfuriile murdare, neatinse de câteva sãptãmâni, îşi fãcuse loc o micã plantã verde, înaltã de un lat de palmã. O boabã de fasole încolțise în apa bãltitã din chiuvetã şi crescuse acolo, printre vasele nespãlate."

Lavinia Betea -"Am făcut Jilava în pantofi de vară"

 

"-Și totuși cum ați scrie istoria după anii 50 vu viața dumneavoastră în ea dar și cu a acelora care au prosperat cum n-ar fi putut visa vreodată părinții și strămoșii lor?

-Fără ură. Fac o pledoarie pentru umanitate, umanism, corectitudine. Și pentru a face istoria dreaptă, fără părtinire. Fără ură. Nu știu dacă mă puteți înțelege. După documente adevărate. Să folosești sursele și să nu le interpretezi după capul tău, după interesul tău de partid. Pentru că atunci nu mai faci istorie, faci politică. Istoria, cercetarea istorică trebuie despărțită de politică."

Edward Snowden -"Dosar permanent"

Stil: 3/5
Idei interesante:4/5
Coerență:4/5

"Faptul că un set de comenzi perfect scrise va executa perfect aceleaşi operații de fiecare dată avea să mi se pară -aşa cum s-a întâmplat cu atâția copii ai noului mileniu, inteligenți şi înclinați spre tehnologie- unicul adevăr stabil şi salvator al generației noastre."

"Ca majoritatea colegilor mei, nu-mi plăceau regulile, dar mă temeam să le încalc. Stiam cum funcționa sistemul: trimiteai un bilețel în clasă, erai consemnat după ore; lăsai pe cineva să copieze după tine la examen, chiar dacă n-o făceai în mod deliberat, căpătai două consemnări, iar cel care copia era exmatriculat temporar. Aceasta era originea hackingului: conştientizarea unei legături între input şi output, între cauză şi efect. Hackingul nu se referă exclusiv la computere, ci există oriunde sunt reguli. Pentru hackingul unui sistem este necesar să-i cunoaştem regulile mai bine decât cei care l-au creat sau îl conduc şi să exploatăm deosebirea vulnerabilă dintre modul în care indivizii respectiv au plănuit să funcționeze sistemul şi modul cum funcționează el în realitate sau cum ar putea fi făcut să funcționeze. Prin valorificarea acestor utilizări neintenționate, hackerii nu încalcă regulile, ci le demască."

"Niciodată democrația nu va putea fi impusă sub amenințarea armelor; ea poate fi sădită doar prin răspândirea siliconului şi a fibrei. La începutul anilor 2000, internetul abia dacă ieşise din găoace şi, cel puțin din punctul meu de vedere, chiar şi atunci oferea o întruchipare mai autentică şi mai completă a idealurilor americane decât America însăşi. Un loc unde toți oamenii sunt egali? Bifat. Un loc dedicat vieții, libertății şi căutării fericirii. Bifat, bifat, bifat. Foarte util era şi faptul că în mare parte din statutul internetului se găseau cuvinte folosite în istoria americană: astfel, se deschidea larg o nouă frontieră pentru cine avea curajul de a merge mai departe, iar acel teritoriu avea să fie rapid colonizat de guverne şi de corporații care nu voiau decât să-l folosească pentru propria lor influență, putere şi profit. Marile companii, care percepeau taxe uriaşe -pentru hardware, pentru software, pentru apelurile telefonice interurbane de care era nevoie la vremea respectivă ca să te poți conecta şi pentru toate cunoştințele de acolo, care de fapt reprezentau moştenirea întregii noastre civilizații şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie gratuite -, reprezentau un fel de avataruri contemporane, dar imposibil de supus, ale britanicilor, a căror fiscalitate exagerată a aprins flacăra luptei noastre pentru independență.
Această revoluție nu se desfăşura în manualele de istorie, ci chiar acum, în timpul generației mele, iar fiecare dintre noi putea lua parte  la ea doar prin abilitățile sale. Era senzațional să poți participa la întemeierea unei noi societăți, bazate nu pe locul naşterii sau pe educația primită acasă ori pe popularitatea dobândită la şcoală, ci pe cunoştințele şi abilitățile noastre tehnologice."

"Potențialele abuzuri în monitorizare s-au adunat în mintea mea pentru a produce în mod cumulativ viziunea unui viitor îngrozitor. O lune în care oamenii sunt complet supravegheați ar deveni, în mod logic, o lume în care toate legile sunt aplicate în întregime și în mod automat de computere. [...] Niciun algoritm de poliție nu ar fi vreodată programat [...] pentru a fi tolerant sau iertător.

Mă întrebam dacă asta avea să fie ultima, deși grotescă, îndeplinire a promisiunii americane originare pentru toți cetățenii săi că vor fi egali în fața legii: o oprimare egală prin poliția complet automatizată. [...]

Cea mai mare parte a vieții noastre, chiar dacă nu ne dăm seama, are loc nu în alb și negru, ci într-o zonă cenușie, unde traversăm greșit, punem gunoi la materiale reciclabile și reciclabile la gunoi, mergem cu bicicleta pe banda greșită și împrumutăm WI-Fi de la un străin ca să descărcăm o carte pe care nu am plătit-o. Mai simplu spus, o lume în care fiecare lege este întotdeauna aplicată ar fi o lume în care toți suntem infractori."

"Pur și simplu, este imposibil să ignori intimitatea. Dacă refuzi să ți-o afirmi, intimitatea îți va fi răpită. Mai mult decât atât, pentru că libertățile cetățenilor sunt interdependente, să renunți la intimitatea ta înseamnă de fapt să renunți la a tuturor. Ai putea alege să o cedezi din comoditate sau sub pretextul popular că nu o cer decât cei care au ceva de ascuns. Dar să spui că nu ai nevoie sau nu vrei intimitate pentru că nu ai nimic de ascuns înseamnă să presupui că nimeni nu ar trebui să aibă sau nu ar putea avea ceva de ascuns -inclusiv statutul de imigrant, istoricul șomajului, istoricul financiar și registrele medicale. Presupui că nimeni, inclusiv tu însuți, nu s-ar împotrivi să-i dezvăluie cuiva informații despre credințele sale religioase, opiniile politice și activitățile sexuale, cu nonșalanța cu care unii aleg să dezvăluie care le sunt preferințele în materie de filme, muzică și lecturi."

Marjane Satrapi -"Persepolis 2"

Mihail Sebastian -"De două mii de ani..."

"-Douã mii de ani? D-ta crezi cã e ceva din acesti douã mii de ani în sionism? Crezi cã bãietii ãstia ai lui Jabotinski care poartã cizme, se salutã soldãteste, umblã pe bicicletã sâmbãta si stiu sã zicã în ebraicã "dã-mi o tigarã" sau "hai la un meci de fotbal" -crezi cã bãietii ãstia au ceva comun cu cei douã mii de ani ai nostri de sânge? Douã mii de ani trecuti prin flãcãri, prin scufundãri, prin rãtãciri vin pânã la noi prin istoria ghetoului. E o istorie trãitã la lumina lãmpii. "Noi vrem soare" strigã ãstia. Sã le fie de bine -si sã se facã fotbalisti. O sã aibã soare destul atunci. Dar lampa asta lângã care am citit atâtea sute de ani, lampa asta e iudaismul -nu soarele lor

-Esti bãtrân, domnule Sulitzer. De asta vorbesti asa.

-Nu sunt bãtrân! Sunt ovrei -asta sunt."

"Mai e totusi ceva. E voluptatea de a fi murdar, orgoliul ascuns de a cãdea, de a renunta azi sã-ti stergi pãlãria, mâine sã-ti schimbi cãmasa, poimâine sã-ti dregi tocurile tocite. Sã intri adânc, afund, irevocabil în mizerie si s-o iubesti pentru nãmolul ei, pentru aroma ei familiarã, pentru colturile de pâine uscatã, pentru cãldura intimã a umilintei. Si sã stii cã ai pierdut definitiv cârma vietii, cã ai lãsat-o din mâini, într-o dimineatã când nu ti-ai schimbat gulerul, pentru cã ti-era totuna. 

Nu ni s-a spus de atâtea ori cã suntem un neam murdar? Poate cã e adevãrat. Poate cã mistica noastrã, asceza noastrã, sfintenia noastrã este asta -murdãria. Un fel de a te îngenunchea, un fel de a te mutila lent, voluptos, tot mai departe de steaua albã a puritãtii."

"[...] Am luptat cu seriozitate, fiindcã îmi place sã fac orice cu seriozitate. Dar am stiut mereu câtã valoare avea treaba asta. Dupã a doua ranã, m-am trezit într-o noapte la un post de ambulantã, trântit pe targã, într-un colt, lângã un caporal neamt, rãnit si el, care nu avea mai mult de 19 ani si care mi-a spus cã asteaptã sã se termine rãzboiul ca sã poatã pleca la Paris, unde voia sã pregãteascã o tezã despre raporturile dintre Goethe si Stendhal. Am vorbit toatã noaptea despre asta si ne-am ajutat amândoi sã reconstituim din memorie harta peregrinãrilor lui Beyle prin Europa de la 1812 la 1840. A doua zi dimineatã, urma sã ne despãrim pe totdeauna, eu spre un spital, el spre altul, amândoi spre moarte poate -dar, deocamdatã, în acea noapte, problema noastrã cea mai urgentã asta era. Din doi ani de rãzboi, întâlnirea aceasta a fost cel mai frumos lucru."

"Am vãzut în rue La Boétie câteva pânze, de Chagall. Ce tumult! Florile sunt albe, de vis, dar sub ele, din umbrã, se desprind capetele ostenite ale amantilor cu fruntile palide, cu mâinile lungi, cu privirea ca un fum. Totul, culorile, pomii, cerul, totul pare trecut prin alte lumini decât ale zilei, prin alte umbre decât ale noptii. De unde vin aceste plante stranii, acesti arbori stingheriti de nemiscare? Soarele e difuz, stins, ca sub povara câtorva oceane suprapuse.

Dinspre ce munti coboarã acest car cu fân, albastru ca în pozele de scos, neverosimil si solemn? E un anotimp obosit, cu lumini amintite, cu câmpii visate, cu ferestre ce se deschid înãuntru. Pe alocuri, iarba e de un verde brutal, cu un exces de culoare si cu un efort de viatã care trãdeazã o disperatã nostalgie dupã soare.

Timiditatea evreului în fata câmpului deschis. Stângãcia lui în fata plantelor verzi, rezerva lui în fata animalelor! Dintre singurãtãti, aceasta este cea mai grea. E atât de dificil sã te apropii cu simplitate de un pom, când n-ai trãit niciodatã lângã el. 

Chagall iubeste iarba, fânul, arborii, dar nu stie cum sã-i iubeascã."

"Adevãrul e cã noi nu suntem statisticieni. Dacã am fi, ar fi simplu ca bunã ziua. Am spune: existã atâtia români si atâtia evrei. Atâtia evrei buni si atâtia evrei primejdiosi. Si am fi deplin edificati. Dar cum nu-i putem nici numãra, nici judeca pe toti, trebuie sã ne multumim cu anumite indicatii, cu anumite intuitii. Eu stiu bunãoarã cã în România existã doi bancheri evrei care dispun de oamenii nostri politici, de fortele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul cã aceste douã exemple exprimã o întreagã mentalitate evreiascã dominatoare si intolerantã. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuitie? Ce suntem noi? Oameni care numãrã sau oameni care gândesc?

-Nici una, nici alta de astã datã. Suntem oameni care simtim. Ai spus-o singur: "am sentimentul cã..." Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecatã. De aceea mi se pare de prisos discutia. Tine minte cã eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizicã. Sunt asa de convins cã acest sentiment al dumitale, aceastã "intuitie" dacã preferi, este inatacabilã, încât stiu dinainte cã toate argumentele, bune sau rele, vor cãdea. As putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douãzeci, douã mii, douã sute de mii de meseriasi evrei nefericiti, mizerabili, zbãtându-se între pâinea zilnicã si foamea zilnicã. Ei si? Ti-ar zdruncina asta intuitiile? Doamne fereste! Nu vezi cã ceea ce dumneata numesti "intuitia" si ceea ce eu numesc "antisemitismul" dumitale îsi alege anume exemplele care îl pot alimenta si le ignoreazã pe cele care îl pot contrazice?"

"Imi pare rãu cã, în aceastã confruntare cu mine însumi, îmi mai pãstrez oarecare simpatie. Imi pare rãu cã mã surprind iubindu-mi destinul. As vrea sã mã pot detesta violent, fãrã nici o scuzã, fãrã nici o întelegere. As vrea sã fiu cinci minute antisemit. Sã simt în mine un dusman care trebuie suprimat."

Michelle Obama -"Povestea mea"

Stilul:2/5
Idei interesante:2/5
Coerență:5/5

Autobiografia unei femei puternice şi ambițioase. Michelle Obama vorbeşte cum a ajuns ea să fie persoana care a impresionat pe mulți ca Primă Doamnă a Americii.

"Puterea unei prime doamne este un lucru straniu -la fel de fină şi de nedefinită ca şi rolul în sine. Si încă mai învățam să o strunesc. Nu aveam autoritate executivă. Nu comandam trupe şi nici nu mă implicam în diplomația oficială. Tradiția îmi cerea să eman un fel de blândețe, să-l flatez pe preşedinte cu devotamentul meu şi să flatez națiunea în primul rând neprovocând-o. Incepeam să descopăr, totuşi, că, dacă era manevrat cu atenție, rolul meu putea fi mai puternic de atât. Aveam influență prin faptul că eram eu însămi o curiozitate -o primă doamnă de culoare, cu o carieră proprie, mamă a unor copii mici. Oamenii păreau foarte interesați de rochiile mele, de pantofi şi de coafură, dar trebuiau să mă vadă şi în context, unde mă aflam şi de ce. Invățam cum să fac legătura între mesajul meu şi imagine, iar astfel puteam direcționa atenția americanilor. Puteam să-mi pun o rochie interesantă, să fac o glumă şi să vorbesc despre conținutul de sodiu din mâncarea copiilor fără să fiu plictisitoare."

Este o persoană solară, cu rezerve impresionante de optimism, flexibilă şi mereu deschisă la provocări. Da, ştiu, şi mie-mi plac țicniții care merg la extreme în viață, dar pot aprecia şi o carte ca cea a lui Michelle Obama. Nu are nici un fel de rafinament al stilului, dar scopul ei este să livreze un mesaj şi o face într-un mod curat, deschis, îndrăzneț pe alocuri, asigurându-se că cititorul poate urmări uşor conținutul (nu e cazul să fiți intimidați de cele 600+ pagini).
Insă, dacă eşti genul de cititor sclifosit şi chițibuşar (ca mine), cartea ți se va părea prea frumoasă ca să fie adevărată. După cum spuneam, e o carte pusă în slujba unui mesaj pe care îl susține în mod strălucit.

Imaginea pe care Michelle o creează despre propria familie este una perfectă. Are numai cuvinte de apreciere pentru proprii părinți, pentru fratele ei, pentru membrii din familia extinsă, pentru profesori, pentru Obama şi familia lui. Despre ea însăşi îşi mai permite unele scăpări, dar bănuiesc că în punctele în care este prea evident că are o problemă, cum ar fi faptul că are o înclinație exagerată de a fi pe placul celorlalți. Si aici apare prima criză din viața ei, când realizează că a muncit pentru succes aşa cum îl definesc ceilalți, pentru a le demonstra lor cât de capabilă este, ignorându-şi pasiunile, lucrurile autentice care îi făceau plăcere şi o făceau să se simtă cu adevărat împlinită (da, a avut un moment existențial revelator dintr-ăsta hipsteresc, dar este o femeie prea cu picioarele pe pământ ca s-o dea în mindfulness &co).

"In primul rând îmi displăcea profund să fiu avocat. Nu eram potrivită pentru aceasă profesie. Mă simțeam goală pe dinăuntru, chiar dacă eram orintre cei mai buni. Era ceva ce îmi era foarte greu să recunosc, având în vedere cât de mult muncisem şi cât mă îndatorasem pentru taxele şcolare. Din dorința mea oarbă de a face performanță, din nevoia mea de a face totul perfect, nu luasem aminte la semne şi o apucasem pe drumul greşit.
In al doilea rând, eram profund şi încântător de îndrăgostită de un bărbat cu o minte şi o ambiție atât de puternice încât amenințau să le umbrească pe ale mele. [...] Nu aveam să mă dau la o parte din calea lui -eram mult prea strâns legată de Barack, prea îndrăgostită-, dar trebuia să mă proptesc rapid şi cât mai bine pe ambele picioare.
Asta însemna să-mi găsesc o altă profesie, iar şocul cel mai puternic a fost produs de faptul că nu aveam nici o idee clară despre ceea ce aş fi vrut să fac. Cumva, în toți anii de şcoală, nu reuşisem să mă gândesc la propriile pasiuni şi la cum puteam să le valorific într-o profesie căreia să-i văd însemnătatea. In tinerețe nu explorasem nimic. [...] El experimentase mai mult, ajunsese să cunoască tot felul de oameni şi, între timp, avusese ocazia să descopere care sunt prioritățile lui. In vremea asta, căutând să mă feresc se eşec, dorindu-mi respect şi un mod sigur de a-mi plăti facturile, am ajuns, fără să mă gândesc prea mult, în avocatură."

Sunt menționate pe scurt unele momente unde se întrezăresc probleme cu adevărat nasoale în paradis (de exemplu când spune, fără a intra în detalii, că au avut nevoie de terapie de cuplu pentru a-şi debloca căsătoria). Nu este deloc o carte a dezvăluirilor spectaculoase din culise. Principalele idei asupra cărora insistă sunt legate de ce înseamnă să fii femeie, negru şi sărac în America şi cum educația este singura opțiune la îndemână ca să ajungi un om împlinit.

"Imi dădeam seama că părțile importante ale poveştii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ceea ce a stat la baza lor -numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. Imi amintesc de toți, de fiecare persoană care m-a împins vreodată înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împotriva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnsc cu siguranță în locurile către care mă îndreptam -toate acele medii construite de la bun început de către şi pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei. [...]
Aceştia erau oameni care, în general, nu se cunoşteau între ei şi nu avuseseră niciodată prilejul să se întâlnească, dintre care cu mulți am pierdut eu însămi legătura. Dar, în ochii mei, formau o constelație plină de însemnătate. Erau cei care m-au încurajat, cei care au crezut în mine, corul meu personal de susținători care mi-au cântat acelaşi refren: "Da, copile, o să reuşeşti!", de-a lungul întregului drum.
Nu am uitat niciodată. Am încercat chiar şi ca tânăr avocat să-i răsplătesc pe alții la rândul meu, încurajând curiozitatea acolo unde o vedeam şi atrăgând tinerii în discuții importante. [...] Mai târziu [...] am văzut care sunt beneficiile unei forme mai organizate de mentorat. Stiam din propria experiență de viață cât de mult contează să arate cineva interes sincer pentru învățarea şi dezvoltarea ta, chiar şi numai 10 minute într-o zi aglomerată. Contează în special pentru femei, pentru minorități, pentru cei pe care societatea îi trece uşor cu vederea."

Fetele reprezintă cel mai valoros lucru din viața ei şi este sincer îngrijorată de situația copiilor defavorizați pentru care a muncit din greu ca să pună pe picioare programe eficiente (în principal educaționale) care să le ofere cât mai multe şanse de a depăşi nivelul mediului din care provin.
Si Michelle e o persoană cu o putere de muncă de-a dreptul impresionantă, dar asta vine la pachet şi cu o dorință puțin cam deranjantă (presupun) de a controla lucrurile şi de a pune ordine în orice.

"Munca mea era interesantă şi plină de satisfacții, dar tot trebuia să fiu atentă să nu o las să mă acapareze. Simțeam că le datoram asta fetelor mele. Decizia noastră de a-l lăsa pe Barack să-şi continue cariera aşa cum dorea -de a-i da libertatea să-şi modeleze şi să-şi urmeze visurile- m-a determinat să-mi temperez eforturile în plan profesional. Aproape deliberat, am devenit oarecum imună la ambiție, făcând un pas înapoi în situațiile în care, în mod normal, aş fi mers înainte. Nu sunt sigură dacă cineva ar fi putut spune că nu făceam destul, dar eu eram întotdeauna conştientă de lucrurile cu care aş fi putut să merg mai departe şi nu am făcut-o. Au existat anumite proiecte de mică anvergură în care am ales să nu mă implic. Au existat tineri angajați pe care aş fi putut să-i îndrum mai bine decât am făcut-o. Auzi tot timpul vorbindu-se despre compromisurile pe care le face o mamă cu carieră. Acestea erau compromisurile mele. Dacă fusesem cândva o persoană care se arunca fără să stea pe gânduri în orice era de făcut, acum eram mai precaută, mai atentă şi mai zgârcită cu timpul meu, ştiind că trebuia să-mi păstrez suficientă energie pentru viața de acasă."

Barack este bărbatul ideal, perfect, nu spune nimic negativ despre el, dar uneori mi se pare că îl urcă puțin cam prea mult pe un piedestal (mie-mi place mult de Obama, dar na, tot bărbat rămâne şi îşi cam merită nişte palme la unele faze).

Cartea este foarte mişto scrisă, iar Michelle e o femeie de nota 10+. Insă nu aş spune că avem de-a face cu o capodoperă. Dar admit că e rezultatul unei munci serioase, de o persoană care îi respectă mult pe ceilalți, inclusiv pe cititori. Si aşa e Michelle şi în viață.

"Am crescut cu un tată cu dizabilități într-o casă prea mică, fără prea mulți bani, într-un cartier care se afla la începutul declinului, dar, în acelaşi timp, am crescut înconjurată de iubire şi de muzică, într-un oraş divers, dintr-o țară în care educația te poate duce departe. Nu aveam nimic sau aveam totul. Depinde din ce perspectivă vrei să priveşti lucrurile.
In timp ce ne apropiam de sfârşitul mandatului lui Barack, gândeam la fel despre America. Imi iubeam țara pentru felurile diferite în care putea fi spusă povestea ei. Timp de aproape un deceniu, am avut privilegiul să călătoresc de la un capăt al ei la altul, să trăiesc experiența contradicțiilor înviorătoare şi a conflictelor ei înverşunate, durerile şi idealismul ei persistent, şi -mai presus de toate- să-i descopăr tăria. Viziunea mea era neobişnuită, poate, dar cred că mulți alții au simțit ceea ce am trăit eu în anii aceia -sentimentul de progres, compasiunea care alină, bucuria de a-i vedea pe cei umili şi invizibili cum ies la lumină. O străfulgerare a lumii aşa cum ar putea să fie. Aceasta era contribuția noastră la permanență: o generație în ascensiune care înțelegea ce era posibil -şi că pentru ea era posibil şi mai mult. Indiferent ce avea să vină, aceasta era o poveste pe care o puteam numi a noastră."

Maya Angelou -"I Know Why The Caged Bird Sings"

Stilul:2/5
Complexitate temporală:1/5
Personaje:3/5
Te pune pe gânduri :3/5
Emoție:4/5

Trevor Noah -"Born a Crime"

Stil: 4/5
Idei interesante: 4/5
Coerență: 4/5
Bonus: relația mamă-fiu

Aurora Liiceanu -"Prin perdea"

Deşi Aurora Liiceanu nu se numãrã printre preferatele mele, "Prin perdea" m-a prins, chiar foarte mult, poate pentru cã acum avem mai multe afinitãţi personale. Este o carte autobiograficã în care se îmbinã experienţele cu un puternic specific feminin din timpul comunismului, mai ales când devii o persona non-grata prin natura profesiei, şi amintirile despre practicile educaţionale (bidirecţionale) din creşterea singurã a unui bãiat.

Spre deosebire de mine, Aurora Liiceanu a reuşit sã treacã peste primele dileme cauzate de cariera aleasã în psihologie:
"La un moment dat, la începutul carierei mele, relaţia mea cu psihologia era atât de nesatisfãcãtoare, de insuportabilã, încât priveam cu regret şi amãrãciune alegerea fãcutã. Vedeam numai semiîntuneric şi obscuritate adâncã. Invidiam pe oricine care fãcea ceva concret, o muncã fizicã sau nefizicã, dar care se termina bine. Deci se termina. Tatãlui meu îi spuneam cã îl invidiez pe cel care reparã instalaţia de apã, care pleacã mulţumit cã totul e bine, cã a rezolvat ce trebuia. Nu mai întorcea capul.
Vãzându-mã aşa de dezamãgitã de alegerea meseriei şi gândindu-se cã eram încã la începuturi şi, deci, cã puteam sã-mi schimb opţiunea care atât de mult mã nefericea, el mi-a propus sã fac Medicina sau altceva. Viaţa academicã, însã, îmi plãcea. Imi plãcea sã pot sta şi citi fãrã grijã. Intr-un fel mã gândeam la faptul cã este un noroc sã fii plãtit sã studiezi, sã citeşti. Mi se pãrea nu cã am salariu, ci o bursã. In plus, nu aveam un program strict de lucru. Uneori apãrea o condicã de prezenţã, dar puteai foarte bine sã mergi la Biblioteca Academiei şi sã nu stai în institut. Schimbãrii pe care mi-o doream nu ştiam ce contur sã-i dau. Atitudinea mea romanticã faţã de psihologie se eroda încet, iar senzaţia cã psihologia te plaseazã în demisolul cunoaşterii devenise din ce în ce mai pregnantã."

Am gãsit în carte descrierea perfectã a relaţiei pe care cei din generaţia mea o au cu pãrinţii lor, funcţionalã, reducându-se la succesul supravieţuirii:
"Când copiii cresc şi devin adulţi şi poate cã au şi ei copii, la rândul lor, ei vin la pãrinţi, dar nu ca pãsãrile lui Gide. Vãd adesea cã atunci când le vin copiii, pãrinţii, mai ales mamele, se reped şi le fac pachete cu ceva gãtit, cu ceva de mâncare, fericite sã-i ajute. Pare cã totul se mişcã în dimensiunea fizicã a vieţii. Schimbã cu ei câteva vorbe –copiii sunt ocupaţi, au treburi, au slujbe-, folosesc codul restrâns al administraţiei vieţii şi înţeleg graba copiilor de a pleca. Nu prea am vãzut ca ei sã vinã, sã vorbeascã despre viaţã, despre gândurile lor, despre griji şi îndoieli, pur şi simplu despre viaţã, dar nu în termenii administrativi ai vieţii. Aşa se face cã nici pãrinţii şi nici copiii nu ştiu mare lucru unii despre alţii.[...]
[...]excesul de asigurãri ale binelui trupesc se face prin evitarea tacitã a pãrţii sufleteşi. Este un fel de a fi împreunã şi a nu fi capabil de a împãrtãşi ceva care, tacit, este simţit intuitiv ca incomunicabil. Pare cã, cu cât o masã este prea plinã, cu atât ceea ce se vorbeşte este mai abreviat, mai expediat în observaţii la nivelul concretului. Când mesele sunt prea pline, se vorbeşte puţin şi se mãnâncã mult."

Deşi ideile autoarei mi se par puţin cam învechite, virând de prea multe ori pentru gustul meu spre stereotipie, trebuie sã recunosc cã, în contextul actual, opiniile Aurorei Liiceanu sunt de un prea preţios şi rar, din pãcate, bun simţ.
"Educaţia, la noi, nu dezvoltã la copii un echilibru între autonomie şi dependenţã. Copiii nu sunt învãţaţi de mici sã decidã şi singuri, sã suporte consecinţele unor decizii proaste. Copiii nu ştiu ce sã facã, nu au versiuni ale propriului viitor. Nici noi nu-i încurajãm, întãrindu-le încrederea în ei. Nu vorbesc de cealaltã extremã, de gândirea pozitivã, atât de la modã, care eliminã orice criticism de sine, orice recunoaştere a unei limite, a unor disponibilitãţi reduse faţã de anumite domenii. Nu progresezi cu o gândire pozitivã care încurajeazã un entuziasm tembel, un narcisism incipient, dar care se dezvoltã rapid, un favoritism de sine nemotivat, chiar dacã optimismul are un rol adaptativ. Totuşi, modelul de a creşte un copil oferindu-i înţelegere şi sprijin, de a-l asista la eşecuri, fãrã însã sã pui mereu cauzele acestora doar în exteriorul lui, este bun."

Iar acest bun simţ se extinde la mai multe aspecte ale vieţii noastre surprinse prin observaţii juste şi neiertãtoare:
"Alegerea locului de vacanţã este simptomatic pentru om. Vrei hotel, confort sporit, all inclusive, înseamnã cã nu-ţi ajungi ţie, nici cu cine eşti nu-ţi ajunge şi nici unul altuia. Inseamnã cã ai nevoie de alţii pentru a te simţi bine, înseamnã cã vrei sã fii vãzut, cã "socialul" este mai puternic ca „personalul”. Insemnã cã ceea ce spune, vede lumea este mai important pentru tine decât ceea ce vrei tu şi chiar cã nici nu ştii ce vrei."

Unul din lucrurile din carte carte cu care am rezonat şi pe care nu le-am gãsit în altã parte trimit la dilemele maternale prin care trece o femeie cultã, educatã, care şi-a sublimat multe din tendinţele biologice:
"Existã timpul care se scruge dupã ce o femeie aflã cã va face un copil pânã naşte şi când naşte. Uneori, e mai puţin profitabil dupã aceea. Este timpul femeii. Este timpul jubilãrii biologiei, care trage cu ea şi dupã ea psihologii la fel de speciale. Este timpul în care o femeie care a citit, poate prea mult sau poate mai mult decât îi trebuia sau mai mult decât era necesar, sã priveascã cu jind sau invidie pe cele mai înarmate decât ea cu strategii de speculare, în care iraţionalul se contopeşte misterios cu raţionalul şi care nu târãsc dupã ele frustrãri."

De asemenea, este foarte tonic hazul de necaz cu care abordeazã experienţa nefericitã din anii comunismului când psihologia cãzuse într-o adâncã dizgraţie, iar singura opţiune pentru ea rãmãsese munca necalificatã:
"Atmosfera îmi amintea, într-un fel, de ceea ce îi scrisese Maxim Gorki unui prieten, poate lui Cehov, referindu-se la cum îşi petrece timpul: "Muncesc, scriu, iar în timpul liber beau votcã cu zugravii"."

"Prin perdea" cred cã este o carte pentru femeile trecute de 35 de ani care vor sã-şi aline uneori momentele de amãrãciune existenţialã.

Anthony Bourdain -"Kitchen Confidential"

Anthony Bourdain este singurul bãrbat celebru în viaţã și sub 60 de ani (mã rog, la limitã) care-mi place. Pe lângã noua frenezie cu gãtitul, când fiecare dintre noi se viseazã un master chef, gagiul ãsta chiar are o personalitate mișto, arogant, beţiv, fãrã fiţe de mâncare sãnãtoasã și deschis la tot felul de experienţe noi.

"[...] corpul vostru nu este un templu, e un parc de distracţii. Savuraţi caruselul. Bineînţeles cã e o aventurã de felul "te joci și plãtești", dar pe asta o știaţi deja înainte de a comanda un taco sau un hot dog din apã clocitã. Dacã sunteţi dispuși sã vã asumaţi riscul unei ușoare indigestii de dragul unui cârnat italian dulce, cumpãrat pe stradã la o sãrbãtoare popularã, sau al unei felii de pizza despre care știţi cã a stat o orã sau douã pe tejghea, de ce sã nu vã încumetaţi și la chestii bune? Toţi marii descoperitori din domeniul culinar, primii tipi care au mâncat sweetbreads și brânzã nepasteurizatã Stilton, care au descoperit cã melcii sunt gustoși când au suficient unt cu usturoi, au fost niște temerari, inovatori și desperados."

Cartea este o autobiografie, de la descoperirea mâncãrurilor speciale, cum ar fi stridiile crude mâncate direct de pe fundul oceanului ca sã-și epateze pãrinţii care-și lãsaserã progeniturile exclusiv mâncãtoare de hamburgeri 2 ore în mașinã în Viena ca ei sã se poatã bucura în liniște de un restaurant rafinat, la deschiderea primului restaurant unde preţul mâncãrii era stabilit în funcţie de preţul cocainei și pânã la munca epuizantã de chef de restaurant celebru, unde munca devine o obsesie continuã.

"Ce nu înţeleg cei mai mulţi oameni este cã gãtitul profesionist nu înseamnã cea mai bunã reţetã, cea mai inovatoare prezentare, cel mai creativ amestec de ingrediente, arome și texturi; toate acestea au fost probabil rezolvate cu mult înainte sã vã așezaţi voi la masã. Gãtitul, în linia de bucãtãrie a unui local – adicã prepararea realã a felurilor pe care le mâncaţi voi – înseamnã consecvenţã și repetarea la nesfârșit a mereu acelorași sarcini, fãrã sã-ţi pui vreo întrebare sau sã aduci vreo modificare."

Bourdain este sincer și recunoaște avantajul pe care l-a avut pentru cã a provenit dintr-o familie înstãritã, ceea ce i-a permis sã-și asume mai multe riscuri. Este ca într-un articol pe care l-am citit eu mai demult unde se arãta cã antreprenorii de succes vin din familii cu bani, aceastã situaţie financiarã bunã scutindu-i de griji când luau decizii de afaceri riscante.
Atunci când povestește despre întâlnirea lui cu Scott Bryan, un bucãtar aflat la extrema lui, care nu a trebuit sã accepte posturi de chef în restaurante eșuate doar pentru a avea un salariu care sã-i permitã menţinerea unui nivel de trai cu care era obișnuit de mic, Bourdain recunoaște cã acesta are succes și este un bucãtar excepţional, deși încalcã mai toate regulile organizãrii unei bune bucãtãrii pe care el le promoveazã.

Pe lângã aventurile ţicnite prin care trece Bourdain în viaţa lui de bucãtar (cum ar fi începerea serii de gãtit în bucãtãrie pe soundtrack-ul de la "Apocalypse Now"), el dezvãluie și unele ponturi personale despre mâncatul în restaurante. De exemplu, mãnâncã în oraș miercurea și joia când e mai liber și bucãtarul poate acorda preparatelor toatã atenţia; se uitã cât de curat e la baie pentru cã o bucãtãrie e mult mai greu de curãţat ca o toaletã.
Si mai împãrtãșește tot feluri de detalii amuzante, cum ar fi sã nu te angajezi niciodatã ca bucãtar la un restaurant care conţine numele patronului.