Alex Leo Serban -"De ce vedem filme"

Dacã vreţi sã citiţi o singurã carte despre cinema (şi nu numai) scrisã de un român, atunci aceasta este alegerea perfectã. Puteţi sã nu fiţi de acord cu toate alegerile stilistice ale lui Alex Leo Serban, dar modul în care îşi argumenteazã alegerile, profunzimea observaţiilor prin care plaseazã cinematograful în contextul celorlalte arte, paralele cu literatura pe care le face pentru a evidenţia poziţionãri stilistice similare nu te pot face decât sã te înclini în faţa unui asemenea tur de forţã de analizã, a unei gândiri riguroase şi cuprinzãtoare, surprinzãtoare şi finã.
Deşi sunt multe pasaje pe care trebuie sã le rumeg (în special partea despre Bergman –acolo am fost compleşitã de complexitatea ideilor şi de erudiţia referinţelor), cartea m-a impresionat prin ritmul susţinut al ideilor şi prin dificultatea de a face faţã tiradei rapide de perspective neobişnuite asupra lumii filmului (cu digresiunile care mãturã practic tot universul artistic).

Câteva fragmente ca sã vã faceţi o idee:

-cinemaul şi teatrul
"Pot exista "accidente tehnice" –un film se poate rupe, de pildã-, dar, în principiu, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu poate fi schimbat: filmul s-a sfârşit încã dinainte de-a se termina, ceea ce apare pe ecran [...] fiind ca un fel de amintire a gesturilor şi cuvintelor spuse atunci şi acolo, în alt timp, în alt loc. Nu poţi interveni în substanţa unui film aşa cum nu poţi interveni în substanţa Trecutului. In Teatru, dimpotrivã, Trecutul (textul scris) este reconstituit odatã cu fiecare reprezentaţie, este remodelat, reaşezat; orice accident (un actor care şi-a uitat replica etc.) are efect asupra acelui Trecut, îl modificã într-o oarecare (cât de micã) mãsurã: ceea ce vedem / auzim nu este Trecutul însuşi, ci versiunea noastrã asupra lui. In Teatru, "întoarcerea în trecut" este iluzorie."
"Cinemaul îşi creeazã propriul prezent, cã fiecare generaţie de cineaşti schimbã acel prezent şi cã, inevitabil, fiecare dintre aceste „prezenturi” este mai puţin prezent decât urmãtorul... Este o îmbãtrânire fireascã, precum îmbãtrânirea fiecãruia dintre noi. Dar Filmul ne pune în faţã acest adevãr fãrã anestezie la fiecare proiecţie: îmbãtrânirea noastrã, ca spectatori, însoţeşte îmbãtrânirea pelicului şi a poveştilor stocate în ea. Orice film este o melancolie; orice proiecţie, propria ei elegie."

-despre literaturã (şi doamne cum mi-a mers la suflet...atât m-am sãturat de oameni care cautã acţiunea sau morala în cãrţi)
"Pentru Nabokov, singura moralã admisibilã, în artã, tine de Stil. Un roman nu-şi propune (nu trebuie sã-şi propunã!) sã "schimbe Lumea"; el trebuie doar sã o contrarieze. Spaţiul unui roman este o lume autoconţinutã, ce rãspunde comandamentelor pur literare –nicidecum acelora, dubioase, ale „Realitãţii”. Este o operã de ficţiune, nu un manifest social, confesional sau ideologic. Fiind Literaturã, scopul sãu este, dimpotrivã, acela de a dezagrega stereotipiile de orice fel [...]: putem lesne deduce de aici cã, pentru Nabokov (estetul absolut, deşi ascuns), Literatura este deasupra Filosofiei pentru simplul motiv cã travaliul sãu este mai complex –deloc demonstrativ şi, deci, mai puţin direct."

-dacã vreţi sugestii privind filmele româneşti care meritã vãzute, în caz cã sunteţi reticenţi faţã de cinemaul autohton care nu poate fi uşor digerat
"Dacã vom enumera cele câteva filme româneşti pe care le putem considera, fãrã recurs la îngãduinţã, demne de a reprezenta arta noastrã regizoralã în circuitul european sau mondial, vom observa cã ele nu ating nici mãcar fatidica cifrã de zece (fatidicã în sensul în care revine frecvent atunci când se pune elementara problemã a întocmirii unui "top"); ele ar fi, în ordine: Pãdurea spânzuraţilor, Duminicã la ora 6, Reconstituirea, Nunta de piatrã, Proba de microfon, Faleze de nisip, Adela, Iacob."

Victor Ieronim Stoichita -"Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice."

Un studiu de film pe "Rear Window" şi "The Lady Vanished" ale lui Hitchcock şi pe "Blow-Up"-ul lui Antonioni.
Ce nu-mi place mie la cărţile de non-ficţiune de gândire românească este că le lipseşte claritatea şi acea dorinţă de a atrage cititorul. La fel e şi cartea aceasta care încearcă să ne stârnească interesul pentru un mod diferit de a înţelege obsesia de a vedea. Foarte pretenţioasă la nivelul vocabularului, însă cu idei de multe ori lăsate în suspensie, deşi cu început promiţător. O carte care se doreşte revelatoare, dar care atrage cu greutate pe cineva care nu este pasionat de domeniul cinematografic şi care nu are deja un exerciţiu de analiză a filmului sau a altor producţii artistice cu o componentă vizuală puternică.

Ca să vă faceţi o idee:
"[...] Blow-Up [...] este o tentativă de a defini privirea modernă ca incursiune în golul reprezentării. Mesajul său este descurajant în măsura în care se termină cu o piruetă finală de autodistrugere, dar e totuşi purtător de speranţă în măsura în care hăul reprezentării e perceput ca explozie a unui loc-limită. Abia după acest abis-punct, abia după acest punct-abis, un nou început redevine posibil."

P. Bertetto -"Introduzione alla storia del cinema. Autori, film, correnti"

Incă nu am găsit formula potrivită în care să vorbesc despre cărţi de non-belestristică, aşa că nu voi spune multe lucruri despre această carte. Este o istorie a cinema-ului bine scrisă, riguroasă, obligatorie pentru cineva pasionat de subiectul filmelor, alcătuită din capitole scrise de diverşi specialişti în domeniu, acoperind mai ales cinema-ul (nord) american şi european (cu bonus Rusia şi Japonia, tangenţial atinsă India), cu un interesant capitol la sfârşit despre documentar (slăbuţ însă la capitolul animaţie unde este menţionat în special Disney). Analiza filmelor şi a tendinţelor este mai detaliată până la sfârşitul anilor `70.