César Aira -"Varamo"

Un roman pe care îl puteţi citi cap-coadã într-o cãlãtorie cu trenul. Este relatarea întâmplãrilor în ziua de dinainte de crearea poemului de cãpãtâi al avangarei latin-americane de cãtre un funcţionar din Colón, oraş din Panama, pornind de la primirea salariului în bani falşi. Modul lui Varamo de a se poziţiona în lume aduce destul de mult cu personajele kafkiene. Iar poemul rezultat ţine de acelaşi domeniul al absurdului, el trebuind de fapt sã fie un tratat despre hobby-ul funcţionarului, îmbãlsãmarea animalelor mici (la care oricum nu se pricepe). E cumva un îndemn la reflecţie dacã producţia literarã poate fi un produs al întâmplãrii, o improvizaţie şi nu ceva planificat, construit, muncit. Sunt multe idei care apar în carte (cum ar fi situaţia bizarã de a pãstra ministerele în oraşul Colón care nu este capitala statului), cu posibile intrigi care merge în direcţii diverse, dar relaţiile dintre personaje şi dialogurile sunt forţate, conectivitatea dintre oameni fiind scurtcircuitatã. Impostura este un motiv care apare de mai multe ori în carte, mai toatã lumea falsificând câte ceva.

Inceputul:
"Intr-o zi a anului 1923, în oraşul Colón (Panama), un copist de categoria a treia ieşea de la Ministerul une era angajat, dupã ce-şi terminase ziua de lucru şi trecuse pe la caserie sã-şi ia salariul, cãci era ultima zi lucrãtoare din lunã. In rãstimpul scurs între acest moment şi dimineaţa zilei urmãtoare, adicã zece sau douãsprezece ore mai târziu, a scris un lung poem, e la hotãrârea de a-l compune şi pânã la punctul final, fãrã adãugiri sau modificãri. Ca sã închidem acest interval, trebuie spus cã niciodatã în jumatatea de secol de când era pe lume nu scrisese nici mãcar un singur vers şi nu avusese vreun motiv pentru a o face; şi nici n-a mai fãcut-o dupã aceea. Fusese un fel de vârtej care intervenise în timp şi în biografia sa, fãrã antecedente şi fãrã consecinţe."

Guillermo Martinez -"Despre Roderer"

O carte de citit pentru adolescenţii care iubesc extremele: cunoaşterea totală, pasiunile mistuitoare, renunţarea la viaţă pentru un ideal etc.

De reţinut din carte: diferenţa dintre inteligenţa cu o putere de absorbţie si penetrare a sistemelor/cunoştinţelor/teoriilor remarcabilă şi pe care o apreciază în consens toate instituţiile culturale şi sociale şi inteligenţa care pune mereu sub semnul întrebarii cunoştinţele şi teoriile, pentru a trece dincolo de ele, pentru a le găsi punctul slab şi a-l compensa cu ceva nou şi care este catalogată în general ca indolenţă şi ignoranţă.

Jorge Luis Borges –"Aleph"

Cu Borges cred că mi se întâmplă acelaşi lucru cum a fost cu Faulkner: nu-mi place, dar, la momentul potrivit, îl voi înţelege şi va deveni unul din scriitorii mei preferaţi.

Această colecţie de povestiri este foarte utilă ca introducere în stilul şi temele lui Borges: manuscrise ciudate, nesiguranţa care pândeşte mereu să ne distrugă existenţa ordonată, transgresiunea care va fi pedepsită, fluiditatea identităţii, coincidenţele, apariţia a tot felul de talismane, obiecte magice, revelatoare, fascinaţia pentru metafizică, pentru lucruri teoretice, în afara simţurilor noastre, dar care ne pot da peste cap existenţa.

Abel Posse -Demonul

"Demonul" face parte dintr-o trilogie despre primele contacte ale europenilor cu bãștinașii din Americi. Demonul în discuţie este Lope de Aguirre, unul dintre cei mai brutali conquistadori, care a cucerit Peru-ul.
Istoric, se pare cã în timpul unei expediţii i-a ucis cu bestialitate pe toţi cei care îl însoţeau (inclusiv pe propria fiicã), trãdându-l pe rege și intenţionând sã-și creeze propriul imperiu în jungla amazonianã, Imperiul Maranon, dupã care sã cucereascã Spania. Abel Posse îl face pe Aguirre nemuritor într-un pact faustian cu diavolul, îl supune umilinţei de a vedea cum lumea evolueazã și uitã de el, cum este depãșit la început de puritatea și vitalitatea unor "ne-civilizaţi", iar mai apoi pur și simplu de timpul care trece, violenţele și visurile lui dovedindu-se de la început vane și neputincioase în faţa firescului și a schimbãrii. Deși într-un final Aguirre moare în circumstanţe rizibile, demonul pe care l-a personificat își va continua activitatea parșivã de distrugere.

Aguirre simbolizeazã impulsurile distrugãtoare ale Vestului, ale unei presupuse civilizaţii superioare, dar de o artificialitate dãunãtor de gãunoasã în faţa naturaleţii indienilor care știu sã respecte ritmurile inerente ale naturii umane și non-umane.
"Izbânzile lor implicau obligatoriu nefericirea : dovedeau o deplinã neputinţã în a pricepe echilibrul și ordinea lucrurilor. Când adunau ananași, de pildã, tãiau și fructele nepârguite, în creștere, urmând riguroase planuri de recoltare, care se sfârșeau cu o colitã generalã […] Dacã vânau, nu cruţau nici maimuţoiul tatã, nici femela gestantã. Ca sã admire un papagal curcubeu […] nu știau decât sã ridice arbaleta și sã-l omoare, pentru a-l cerceta mort, cãzut, printre cizme, în noroi. Unul dintre ei desena cadavrul."
"Zeul lor, simbol al sacralitãţii, pãrea sã fie fãcut din douã lemne încrucișate pe care se bãteau trupuri, în cuie: un instrument de torturã." "Alburii înclinau sã semene o moarte preventivã și generalã. Totul li se pãrea o ameninţare, de la uraganul din Caraibe, pânã la trecerea unui copil indigen care cânta pe potecã, în pãdure. Doar în moarte (a altora) li se pãrea cã gãseau nemișcarea necesarã Construcţiei lor."
"Ai crezut mereu cã limitele și barierele erau afarã, în afara ta. Tot ce ai sã întreprinzi va ajunge la același rezultat, fiindcã zidurile sunt înãuntru, Lope, convinge-te ! Tu și toţi creștinii suferiţi de o boalã incurabilã : nu v-aţi nãscut. Faci pentru cã nu poţi sã fii. Omori pentru cã ţi-e teamã sã trãiești. Mergi ca nebunul, brãzdezi mãri și pãmânturi, pentru cã drumurile din tine sunt încâlcite!"

Dar noua lume în care pãtrund cu brutalitate le impune, inevitabil, ritmul ei, ceea ce pare sã îi destabilizeze într-un soi de nebunie a rãtãcirii dupã pierderea unor repere artificiale, adoptate fãrã selecţie, fãrã analizã, dar care i-au îndepãrtat atât de mult de propria lor naturã încât acum nici mãcar nu-și mai pot descoperi simplitatea umanã.
"Fiecare dimineaţã sosea doar cu gerunzii: timpul zãbovea, prezentul avea substanţã !"
"In faţa unei absurditãţi atât de mari, Sablon a înnebunit. Nu era vorba numai despre iberica lipsã de raţiune cu care era de-acum obișnuit, ci despre demenţa continentalã, chiar despre nebunia Pãmântului, a Americii. Sablon a trãit o experienţã terifiantã : pe coasta Guyanei a vãzut cum fãcea ulmul pere. Sablon asistase la triumful fertilitãţii înverșunate. Iubirea persistentã, de decenii, a pãrului plin de polen izbutise în cele din urmã sã fecundeze mândrul ulm femelã!
Sablon n-a putut uita acest fapt foarte grav. Era un atentat la raţiune care reînviase în el temerea obscurã a oricãrui militar homosexual ca nu cumva sã ajungã mamã."

Chiar și mult râvnitul El Dorado îi face pe conquistadori sã realizeze lipsa de practicabilitate și desprinderea de real a propriilor valori. Pentru ţara aurului acest metal este cea mai mare pacoste.
"Ca un salariat public al propriei sale opulenţe, se ungea punctual în fiecare dimineaţã cu ulei de mani, se pudra cu aur fin, apoi se zbenguia în mijlocul lagunei locale –Lacul Sacru- din care ieșea, trist și fãrã nici un miros, pentru micul dejun luat într-o ţarã fãrã fructe."

Deficienţele sufletești ale europenilor sunt foarte plastic și ironic descrise:
"Apoi a simţit cã ceva i se mișca grosolan în adâncul sufletului. Era ca un bufet de sufragerie cu trei uși, pe care cineva îl ducea târâș la mansarda cu dușumea nerașchetatã."

Romanul are un stil baroc, senzual, suprarealist, cu o ironie de zile mari ("nimic mai rãu decât un torţionar ofensat în seara unei duminici cu fotbal").

Ca fapt divers: romanul a inspirat filmul Aguirre, The Wrath Of God fãcut de Werner Herzog.

Ernesto Sábato -Abaddon, exterminatorul

Sábato e un scriitor dificil, îţi dã dureri de cap, refuzã sã scrie "frumos", iar pe deasupra e paranoic și angoasant. Abaddon este un înger al Apocalipsei care, dupã distrugerea vechiului, va determina nașterea unei lumi noi. Paralel cu realitatea regimului militar totalitar din Argentina la momentul scrierii romanului, cartea anunţã sfârșitul civilizaţiei occidentale corupte pânã dincolo de orice posibilitate de salvare. Iţi ia ceva timp pânã te descurci în hãţișul de personaje și îţi dai seama cine nareazã pãrţile de roman (elementul de legãturã e Bruno, un scriitor care încearcã sã-și termine de scris romanul).

"De ce, oare, autorul însuși ignora anumite lucruri ? N-avea nici un rost sã le explice cã unele adevãruri nu se pot explica decât prin simboluri inexplicabile, așa cum cel care viseazã nu înţelege ce semnificaţie au coșmarurile sale."

"Cã n-o sã fii în stare […] sã scrii despre “orice temã” e un semn bun, nu un motiv de descurajare. Sã nu crezi în cei care scriu despre orice lucru. Obsesiile își au rãdãcinile lor foarte adânci și cu cât sunt mai adânci, cu atât sunt mai puţine. Si cea mai profundã dintre ele este și cea mai obscurã, dar, în același timp, unica și atotputernica rãdãcinã a celorlalte, cea care reapare de-a lungul tuturor operelor unui creator adevãrat : pentru cã nu-ţi vorbesc despre fabricanţii de povești, de "fecunzii" fabricanţi de teleromane sau best seller-uri de același tip, aceste prostituate ale artei. Aceștia da, își pot alege temele. Când se scrie cu seriozitate, lucrurile se inverseazã: tema e cea care își alege autorul. Si nu trebuie sã scrii nici mãcar un rând care sã nu fi ţâșnit din obsesia aceasta care te pândește mereu […] Scrie când nu mai poţi suporta, când simţi cã altfel ai înnebuni"

"Si când literatura devine periculos de literarã, când marii creatori sunt înlocuiţi de manipulatori de cuvinte, când marea magie se transformã în magie de music-hall, survine un impuls vital care o salveazã de la pieire. Ori de câte ori Bizanţul ne ameninţã cu sfârșitul artei din exces de sofisme, sunt primitivii cei care vin în ajutorul sãu : cei de la periferie, precum Hemingway, ori autohtonii, precum Céline: tipi care intrã cãlãri, cu lãncile însângerate, în saloanele unde marchizii pomãdaţi danseazã menuete."

"Ficţiunile seamãnã mult cu visele care pot sã fie crude, îngrozitoare, cu omucideri, cu sadici, chiar și în cazul persoanelor normale care în timpul zilei sunt dispuse sã facã numai bine. Poate cã visele astea sunt o descãrcare. Iar scriitorul viseazã pentru comunitate. Un fel de vis colectiv. O comunitate care ar împiedica visele s-ar expune unui pericol deosebit de grav."

"Dupã aceea timpul își face datoria de a așeza faptele în ordinea  cuvenitã, astfel cã lucruri care la început par sã nu aibã nici un rost își dovedesc mai apoi întreaga lor transcendenţã. Prin urmare, trecutul nu este ceva cristalizat, așa cum presupun unii, ci o configuraţie care se schimbã pe mãsurã ce înaintãm în viaţã și care își realizeazã adevãrata semnificaţie în clipa în care ne punem  mâinile pe piept, clipã când acest trecut ne pietrificã pentru totdeauna. Dacã în momentul acela ne-am putea întoarce privirile spre el […] am vedea, în sfârșit, priveliștea realã în care ni s-a pregãtit destinul. Mici amãnunte pe care le-am desconsiderat cândva s-ar dovedi acum ca niște avertismente definitive sau ca niște melancolice despãrţiri pentru totdeauna."