Felicia Mihali -"Dina"

 

Karim Rashid -"Design Your Self"

 

Malcolm Gladwell -"De vorbă cu necunoscuți"

Eleanor Catton - "The Luminaries"

"The twelve men congregated in the smoking room of the Crown Hotel gave the impression of a party accidentally met. From the variety of their comportment and dress -frock coats, tailcoats, Norfolk jackets with buttons of horn, yellow moleskin, cambric, and twill- they might have been twelve strangers on a railway car, each bound for a separate quarter of a city that possessed fog and tides enough to divide them; indeed, the studied isolation of each man as he pored over his paper, or leaned forward to tap his ashes into the grate, or place the splay of his hand upon the baize to take his shot at billiards, conspired to form the very type of bodily silence that occurs, late in the evening, on a public railway - deadened here not by the slur and clunk of the coaches, but by the fat clatter of the rain."

Margaret Atwood -"Femeia comestibilã"

Cum devine femeia obiect de consum. Dar nu într-o carte încrâncenatã, ci într-una plinã de umor (destul de negru pe alocuri, adevãrat). Marian, o tânãrã care lucreazã în telemarketing, acceptã sã se cãsãtoreascã cu prietenul ei, un avocat de viitor, dintr-o bizarã inerţie conformistã pentru a se mula pe aşteptãrile pe care societatea le are de la o femeie, în ciuda propriilor dubii privind relaţia lor. Continuã totuşi sã se vadã cu un tip total opus vieţii ei ordonate şi previzibile.

Aceastã delãsare în voia sorţii duce, desigur, la o disoluţie a eului care devine tot mai accentuatã pânã când criza identitarã nu mai poate fi suportatã. Marian pare sã-şi rezolve nevrotic conflictul ãsta refuzând mâncarea (simptom pe care ceilalţi sunt dispuşi sã-l normalizeze social sub forma stresului dinaintea nunţii). La petrecerea organizatã de Peter pentru a sãrbãtori şi unde Marian apare îmbrãcatã, coafatã etc. conform cerinţelor viitorului soţ, impasul ei psihic atinge apogeul şi situaţia trebuie sã explodeze cumva, bineînţeles tot în cheie culinarã. Rezolvarea constã, ironic, în transformarea înapoi a lui Marian din obiect consumat în consumator.

Inceputul:
"Stiu cã mã simţeam bine vineri când m-am trezit; poate doar ceva mai apaticã decât de obicei. Când am trecut în bucãtãrie sã-mi iau micul dejun, Ainsley era acolo, abãtutã: zicea cã fusese la o petrecere nereuşitã noaptea trecutã. Jura cã nu fuseserã decât studenţi la stomatologie, ceea ce o deprimase atât de tare, încât se consolase îmbãtându-se."

Alice Munro -"Prea multă fericire"

Bineînţeles că Alice Munro a devenit o lectură obligatorie după toate premiile pe care le-a primit. Colecţia de povestiri "Prea multă fericire" este plină de sentimente, de emoţii, de ce simt personajele şi mai puţin de descrieri, acţiune, dialoguri. Intr-un stil destul de inconfortabil, sunt surprinse femei în variate ipostaze, în general dezamăgite de ce le oferă viaţa (da, titlul sună ironic din această perspectivă). De câteva ori personajele secundare duplicitare, contradictorii ocupă, prin ruptura pe care o introduc în naraţiune, un loc dominant. Cititorul, care la început se obişnuieşte să vadă povestirea din perspectiva personajului principal, după o revelaţie neplăcută, ajunge să regrete această identificare.
Nu este o lectură reconfortantă, dar presupun că un cititor interesat de Alice Munro nici nu ar căuta o carte de divertisment.

"Nu fusese nici genul care citeşte o carte o singură dată. Fraţii Karamazov, Moara de pe Floss, Aripile porumbiţei, Muntele vrăjit, le citise pe toate iar şi iar. Lua câte o carte, propunându-şi să citească doar o anumită parte şi se trezea că nu se putea opri din citit până când nu digera încă o dată toată cartea. Citea şi proză modernă. Doar ficţiune. Detesta să audă cuvântul "evadare" folosit în ceea ce priveşte ficţiunea. Ar fi ripostat, nu doar în glumă, că, de fapt, viaţa reală era adevărata evadare. Dar era un subiect prea important ca să-l combată."

"Incepea să înveţe, destul de târziu, ceea ce oamenii din jurul ei păreau să fi ştiut încă din copilărie –că viaţa poate fi foarte satisfăcătoare şi fără realizări măreţe. Putea fi plină de ocupaţii care să nu te epuizeze complet. Puteai obţine tot ceea ce aveai nevoie ca să duci o viaţă confortabilă, apoi o viaţă de distracţii în societate, care nu te lăsau să te plictiseşti şi te ţineau ocupat, iar, la final, simţeai că îi mulţumisei pe toţi. Nu era nevoie să te chinui. Cu excepţia momentului în care venea vorba de obţinut bani."

Margaret Atwood -Ochi-de-pisicã

 Povestea e spusă de o pictoriță care se întoarce în Toronto pentru o expoziție cu tablourile sale. Cu ocazia acestei întoarceri în orașul natal, Elaine încearcă să-și înțeleagă trecutul: foștii prieteni, motivele plecării ei, lipsa aparentă de sens a deciziilor luate. Totul pare să se învârtă în jurul prietenei ei din adolescență, Cordelia, al relației lor de pe urma căreia Elaine rămâne cu niște învățături dureroase despre loialitate și trădare. De aici teama de a-și trăi visurile la adevărata lor magnitudine, ezitarea de a-și permite libertatea propriilor tendințe creatoare. 

Discursul se desfãșoarã pe douã planuri : Elaine la vârsta de cam 50 de ani cu eșecurile, resemnãrile și dorinţa sa de a picta, și Elaine fetiţã din amintiri împreunã cu celelalte 3 prietene din copilãrie (Grace, Carol și mai ales Cordelia) și cu primii pași șovãitori din tinereţe, toate sub spectrul Cordeliei. Prezentul este trãit, simţit, evaluat din perspectiva trecutului, cu imagini și amintiri care apar pe neașteptate pe fundalul unui Toronto schimbat.

Prima parte a copilãriei lui Elaine a fost o cãlãtorie continuã de-a lungul Canadei din cauza serviciului tatãlui, un entomolog îndrãgostit de munca de teren. Dupã anii petrecuţi prin camere de motel, cabane abandonate și corturi, Elaine își începe școala în Toronto, complet nepregãtitã pentru viaţa din suburbii din perioada imediat urmãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial. Elaine nu cunoscuse pânã atunci o viaţã de familie clasicã, cu mame cu preocupãri gospodãrești, cu gustul pentru haine dichisite, o lume în care poziţia femeii este dominatã de o serie de stereotipuri pe care libera și semi-sãlbatica Elaine o învaţã cu greu, împreunã cu cele 3 noi prietene ale sale care, pe lângã sprijinul natural pe care i-l dau spre a o adapta la noua lume, se dovedesc și foarte rãutãcioase faţã de fetiţa care vrea sã fie acceptatã și care învaţã sã își ascundã deprinderile ciudate, nonconformiste.

"Nici una nu-mi vine la fix: tivurile atârnã prea jos, sau mãnecile îmi stau adunate sub braţe. Eu cred cã asta e regula, la rochii."
"Biserica, spaţioasã, e clãditã din cãrãmidã ; pe acoperiș, în loc de cruce, are ceva ce seamãnã cu o ceapã rotitoare. Intreb ce-i cu ceapa asta, care nu știu dacã are o semnificaţie religioasã, dar Grace îmi rãspunde cã-i doar ventilatorul."

Aceastã cruzime inexplicabilã, mai ales a Cordeliei, o va urmãri pe Elaine chiar și pânã la cei 50 și ceva de ani când revine în Toronto. Cordelia exercitã asupra ei o fascinaţie de care nu se poate elibera. Cordelia joacã, în mod paradoxal, rolul de torţionar, dar și de un fel de alter-ego al lui Elaine. Dacã Elaine, deși o victimã în copilãrie, reușește sã ia viaţa așa cum e, cu dezamãgiri, iubiri eșuate, cãsãtorii neîmplinite, lupte epuizante de a se impune în lumea artei dominatã aproape exclusiv de bãrbaţi, Cordelia abandoneazã viaţa dupã ce iese din copilãrie. Cordelia cea dominatoare în copilãrie pare sã nu fi gãsit resursele necesare pentru a domina și într-o lume a adulţilor, în care nedreptatea nu mai este personificatã ci generalizatã la nivelul unei societãţi în care femeile încep sã își câștige cu greu drepturile și sã își afirme valoarea.

Romanul evidenţiazã importanţa pe care copilãria o are asupra noastrã, acei primi ani din viaţã urmãrindu-ne pe fiecare cu lucruri specifice, de un simbolism individual la care nu putem renunţa foarte ușor. Iar abordarea paralelã a problemei stereotipurilor bãrbaţi-femei într-un mod personal, nedogmatic face tot farmecul acestei cãrţi scrise într-un stil simplu, nepretenţios care vine sã dubleze sinceritatea și simplitatea povestirii.

"In locul lui se înalţã acum o clãdire urașã, ceea ce se numește un complex comercial, de parcã mersul la cumpãrãturi ar fi o boalã psihicã"
"Sunt o fraierã, o inimã ce sângereazã. Am o tãieturã în inimã : prin ea se scurg bani."
"Toate aceste lucruri îmi sunt cunoscute, dar greu de crezut. Chiar aș prefera sã nu le știu. Vreau ca tatãl meu sã fie tatãl meu și atât, nu o persoanã aparte, cu o viaţã anterioarã proprie, mitologicã. Când știi prea multe despre oameni le dai putere asupra ta, ești revendicat de ei, obligat sã înţelegi motivaţia acţiunilor lor, iar aste te face slab"
"Trecutul nu e bizar cât timp te afli în el. E bizar doar mai târziu, de la o distanţã sigurã, când îl percepi ca pe un decor, nu ca pe o formã în care ţi-a fost îndesatã viaţa."
"L-am nedreptãţit, se înţelege, dar unde aș fi ajuns fãrã nedreptãţire ? Subjugatã, înhãmatã. Femeile tinere au nevoie de incorectitudine : este una dintre puţinele lor arme. Au nevoie de piele groasã, au nevoie de ignoranţã. Umblã prin întuneric, pe marginile unor prãpãstii abisale, fredonând în sinea lor, crezându-se invulnerabile."
"La petreceri, îmi pun întrebãri precise, care sunã ca la Inchiziţie : le intereseazã pãrerile mele, dogmele în care cred. Mã consider vinovatã cã am prea puţine : știu cã sunt neortodoxã, iremediabil heterosexualã, mamã, colaboraţionistã și, în tainã, un papã-lapte. Inima mea e, în cel mai bun caz, un obiect dubios, pãtat și inconstant. Incã mã mai epilez."
"Brânzeturile cu muchiile întãrite, strugurii pãstraţi în sulf, luxurianţi și lucioși ca ceara, umflaţi de sângele zilierilor muribunzi din California. Nu e convenabil sã știi prea multe : pânã la urmã nu mai poţi pune nimic în gurã fãrã sã simţi gustul morţii."