Salva Rubio -"Monet"

 

Fernando Aramburu - "Patria"

"Bãuse apa. Se fãcuse sapte si un sfert, asa cã s-a hotãrât sã plece, dar... Dar ce? O voce interioarã i-a zis: nerea, nu fi proastã, sã nu cumva sã te închizi în casã cu mintea plinã de amintiri; desartã-ti memoria acum si aici; goleste-o, ca sã scapi de chinul amintirilor. Gândeste-te: noaptea e lungã si e noiembrie, un noiembrie umed, întunecat, o lunã naspa. [...]

Ea, maicã-sa, fratele ei, toti trei ajunseserã sã fie satelitii unui om asasinat. Le plãcea sau nu, de ani întregi vietile lor se roteau în jurul acelei crime, al acelui nucleu de... de ce?, la naiba, pãi de suferintã, de durere, si asa nu se mai poate si nu stiu cum sã scap."

"-Pânã la urmã, am fost si eu un adolescent basc, expus, ca atâtia alti tineri din vremea mea, propagandei în favoarea terorismului si doctrinei pe care se întemeiazã. M-am gândit de multe ori la asta si cred cã am gãsit rãspunsul. [...]

-Asadar, am scris împotriva suferintei pe care oamenii si-o provoacã unii altora, încercând sã arãt în ce constã, de fapt, aceastã suferintã, cine o genereazã si ce consecinte fizice si psihice trebuie sã suporte victimele care supravietuiesc. [...]

-În acelasi timp, am scris împotriva crimelor comise din motive politice, în numele unei patrii în care o mânã de oameni înarmati, beneficiind de rusinosul sprijin al unei pãrti din societate, decid cine apartine sus-numitei patrii, cine trebuie sã o abandoneze si cine trebuie sã disparã pentru totdeauna. Am scris fãrã urã împotriva limbajului urii, împotriva falsificãrii memoriei si împotriva uitãrii de care încearcã sã se foloseascã toti cei ce vor sã inventeze o istorie pusã în slujba proiectului lor si a convingerilor lor totalitare.[...]

-Si am mai scris, din dorinta de a le oferi semenilor mei ceva pozitiv, în favoarea literaturii si artelor, asadar în favoarea a tot ce e bun si nobil în sufletul oamenilor. Si în favoarea demnitãtii victimelor ETA, întelese ca indivizi, nu ca niste simple numere într-o statisticã în care nu conteazã numele fiecãreia dintre ele, nici chipurile lor concrete, nici trãsãturile care le individualizeazã. 

Exact ceea ce mama nu-si doreste: ca suferinta ei si a copiilor ei sã devinã un material din care scriitorul sã-si scrie cartea, regizorul sã turneze filmul, pentru ca mai apoi sã-i aplaude, sã câstige premii, în timp ce pe noi continuã sã ne apese tragedia. 

-Am încercat sã evit cele douã capcane pe care le consider cele mai periculoase de acest gen de literaturã: tonul patetic, sentimental, pe de o parte, iar pe de altã parte, tentatia de a întrerupe povestea pentru a lua, în mod explicit, o atitudine politicã. Dupã pãrerea mea, pentru asa ceva existã interviurile, articolele din ziare si întâlnirile de genul acesteia.[...]

Avea impresia cã, pânã în prezent, scriitorii basci dãduserã prea putinã atentie victimelor terorismului. Se scrie mai mult despre cei care fac victime, despre problemele lor de constiintã, despre sângele lor rece. În plus, terorismul ETA nu e bun pentru a ataca dreapta. Pentru asa ceva, rãzboiul civil e mult mai eficient.

-...încercând sã descriu o panoramã reprezentativã a unei societãti supusã terorii. Poate cã exagerez, dar cred cu fermitate cã a început si înfrângerea literarã a grupãrii ETA,"
 

Hector Garcia (Kirai) & Francesc Miralles -"Ikigai"

 

José C. Vales -"Cabaret Biarritz"

Javier Marias -"Maine in batalie sa te gandesti la mine"

Javier Marias e acel gen de scriitor căruia îi place să scrie (şi să scrie foarte bine), să extindă personajul, mai ales prin monologuri nesfârşite, mult peste povestea propriu-zisă, să facă din analiza ezitărilor, regretelor, impulsurilor (de-a dreptul iraţionale pe alocuri) ale acestuia punctul central al cărţii mult peste limitele subiectului.
Detaliile din viaţă (unele dintre ele de o trivialitate rar întâlnită prin romane) curg în digresiuni extinse (şi, paradoxal, fascinante) care îl conturează pe Victor în logica lui alambicată care se pune în mişcare pentru a-l întâlni pe soţul fostei lui (aproape-)amante ca să-i mărturisească faptul că el este cel care i-a fost alături Martei (aproape-amanta) în noaptea în care aceasta a murit.

Ca să vă faceţi o idee cam cum se întâmplă lucrurile astea în capul lui Victor:
"Si ea trebuie să fi crezut, când îmi spusese „Ia-mă”, că se născuse ca să moară mai degrabă tânără şi căsătorită şi mamă, poate a văzut toţi paşii anteriori şi zilele ei de început ca pe un itinerar, în sfârşit lesne de înţeles, care conducea la noaptea cu mine, infidelă, dar fără împlinire. Iar eu, la rândul meu, trebuie să o fi văzut ca pe cineva apărut în zilele mele numai pentru a muri lângă mine şi a-mi provoca această vrajă, ce stranie misiune sau îndatorire este aceasta, să apară şi să dispară ca eu să fac alţi paşi, pe care nu i-aş fi făcut – firul continuităţii neîntrerupt, firul meu de mătase încă intact, dar fără ghid -, să-mi fac griji pentru un copil şi să caut un anunţ mortuar şi să asist disimulând la o înmormântare în faţa unui mormânt din 1914 şi să ascult, o dată şi încă o dată, o casetă („sigur că nu spune prea multe despre cheful tău de a fi cu mine, dacă vrei mai pot să trec pentru o clipă, tipul nu pare rău deloc, dar fie, nu este om de litere, nu-ţi face iluzii, povero me, aici lucrurile nu stau aşa de bine ca el să fie de negăsit, aşa că facem cum spui tu, putem să ne întâlnim luni sau marţi, bună, eu sunt, lăsaţi-mi un pic de şuncă, te rog, te rog”; şi plâns), ca să mă amestec fără nici o intenţie şi pe ascuns în vieţile altor persoane, pe care nici măcar nu le cunosc, de parcă aş fi un spion care ignoră ceea ce trebuie să afle –dacă trebuie să afle ceva- şi care, în schimb, îşi pune în pericol propriul secret tocmai în faţa celor care ar trebui să o facă cel mai puţin, chiar dacă nici ei nu ştiu că are un secret care îi priveşte; ca să-l păstrez între timp şi să scriu acum cuvintele pe care ..." ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Această încercare de a completa piesa necunoscută dintr-un puzzle pentru Eduardo, soţul Martei, se combină în mod ciudat cu tot felul de scăpări de memorie, Victor însuşi, ca narator chiar, fiind un observator în care nu poţi avea încredere, căruia îi scapă lucruri, fie din neatenţie, fie pentru că e cu mintea complet aiurea. Ca la final, completarea adusă de Eduardo puzzle-ului unde Victor se presupunea că este piesa lipsă să dea o cu totul altă dimensiune întregii situaţii [nu voi adăuga aici nimic pentru că ar fi un spoiler de neiertat, dar să vă puneţi centura de siguranţă lecturistică atunci când ajungeţi la scena discuţiei dintre cei doi].

Cititorul trebuie să fie atent la detalii. Chiar dacă titlul cărţii nu are un sens evident, paginile sunt presărate cu referinţe la situaţii conflictuale, de la obsedanta imagine a avioanelor-jucărie atârnate de tavan în camera copilului Martei până la "Richard al III-lea" care e dat la televizor după dubioasa întâlnire cu Celia (fosta nevastă a lui Victor) sau cu o prostituată care seamănă izbitor de mult cu aceasta şi care făcuse mişto de el când îi spusese că-l cheamă Javier (!).

Un exemplu pentru a vă da seama cât de atent trebuie să vânaţi detaliile în carte:
"Am lucrat alături de Tellez restul săptămânii iar duminică m-am dus cu Ruiberriz de Torres la curse, gândindu-mă că acum puteam deja să-l răsplătesc pentru intervenţiile lui, să-mi plătesc datoria faţă de el şi să-i povestesc ce mi se întâmplase cu o necunoscută cu mai bine de o lună înainte, povestea îl va distra, pur şi simplu, într-un anumit sens o va invidia: de-ar fi fost a lui istorisirea, ar fi răspândit-o de la început în cele patru vânturi şi ar fi fost o naraţiune între macabru şi burlesc, deopotrivă comic şi tenebros, moartea oribilă şi moartea ridicolă, un lucru care atunci când se întâmplă nu este nici grosolan, nici elevat, nici amuzant, nici trist, poate deveni orice când este povestit, lumea depinde de povestitorii ei şi, de asemenea, de cei care aud povestea şi o condiţionează uneori, eu însumi nu îndrăznisem să i-o povestesc pe a mea lui Ruiberriz altfel decât o făcusem, în timp ce se desfăşurau cele două prime curse neînsemnate, adică în acelaşi ton tenebros şi burlesc, întrerupându-ne fără probleme pentru a urmări liniile drepte cu binoclurile noastre, mergând de la gradenuri la padoc şi de la padoc la bar şi de acolo la pariuri şi din nou la gradenuri, nimic nu se potriveşte de două ori în acelaşi fel, nici cu aceleaşi cuvinte, nici măcar povestitorul nu este unic pentru fiecare situaţie, chiar dacă rămâne acelaşi."

Antonio Munoz Molina -"Iarna la Lisabona"

 Este povestea unui pianist talentat care cântã jazz, Santiago Bilbao, spusã de un narator necunoscut. E oarecum o poveste de dragoste, cu accente de film noir. Santiago o descoperã într-un bar pe misterioasa, fascinanta și inteligenta Lucrecia, însoţitã fatidic de ceea ce pare a fi soţul ei, Malcolm, un individ care, pe lângã gelozia caracteristicã, se ocupã și cu o serie de infracţiuni artistice internaţionale. Totul se desfãșoarã în ritm de jazz atât ca și conţinut, cât și structural. Nici nu apucã Bilbao bine sã se îmbete de pasiunea pentru frumoasa Lucrecia, cã aceasta și dispare la Berlin, târâtã de infamul sãu soţ, o absenţã care îi cauzeazã lui Bilbao o sinucigașã abstinenţã muzicalã. Nu mai poate cânta decât dacã este ascultat de Lucrecia. Dupã vreo trei ani în care cei doi se cautã unul pe altul cu regãsiri temporare prin mai multe orașe europene, combinat cu o poveste ciudatã de furt a unui tablou de Cezanne, o posibilã crimã, urmãriri de indivizi dubioși rãu, își dau lovitura finalã în Lisabona. Acest periplu este însoţit continuu de atmosfera barurilor de jazz cu evoluţia relaţiei muzicale a lui Bilbao cu Billy Swann, un trompetist genial, a hotelurilor sordide care protejeazã prin mizerie, inclusiv spiritualã, anonimatul  amanţilor pasageri. Nu existã locuri fixe ; toate camerele, barurile, gãrile au un puternic caracter public, o lipsã cronicã de intimitate.

Romanul e marcat de mișcare, de cãlãtorii, mai bine zis de rãtãciri geografice care merg în paralel cu o fluiditate a identitãţii personajelor. Nu știm de unde vin, care le este originea, trecutul, și, alãturi de ele, nici nu știm care le este viitorul. Nu au o destinaţie precisã. E o cãutare continuã, o despãrţire necesarã, o imposibilitate de a se fixa, de a se stabiliza, atât într-un loc, cât și într-o identitate personalã definitivã, o situaţie terminus sau mãcar stabilã. 
“Poate ceea ce o împingea nu era duioșia, ci sentimentul cã amândoi erau oarecum orfani. Doi ani mai târziu, la Lisabona, de-a lungul unei nopţi și al unui rãsãrit de soare iarna, Biralbo avea sã înveţe cã acesta era singurul lucru care avea sã-i uneascã pentru totdeauna, nu dorinţa și nici amintirea, ci pãrãsirea, siguranţa cã sunt singuri și cã nu au nici mãcar scuza unei iubiri destrãmate.”
Chiar și atunci când se ajunge într-un loc mult râvnit, cum ar fi aceastã simbolico-metaforicã Lisabonã, prin însuși acest fapt cã se ajunge în locul respectiv, el își pierde valoarea pe care o avea tocmai de loc la care se viseazã. Statutul sãu de destinaţie este esenţiat. O datã ce și-l pierde, nu mai înseamnã nimic pentru economia personajelor. Presupun ca în asta constã mare parte din postmodernimsul romanului. 

“Inţelesese dintr-o datã cã uitarea era o minciunã și cã singurul adevãr, izgonit chiar de el din conștiinţã de când plecase din San Sebastian, își gãsise adãpost în visurile lui, unde nici puterea voinţei și nici ranchiuna nu-l puteau ajunge, în visurile care-I înfãţișau vechiul chip și gingãșia de neuitat a Lucreciei, așa cum le cunoscuse cu cinci sau șase ani în urmã, când nici unul dintre ei nu pierduse încã nici curajul, nici dreptul la dorinţã și la nevinovãţie.”

Si un mic citat preferat: “Când bei de unul singur parcã ești feciorul în casã al unei stafii”

Carlos Ruiz Zafon -"The Shadow of the Wind"

Umbra vântului este o combinaţie reuşitã de roman istoric pe fundal, cu prim plan de mister literar în care un personaj intrigant urmãreşte sã distrugã toate cãrţile unui scriitor care nu avusese cine ştie ce succes la public. Toate acestea au loc într-o Barcelonã turmentatã politic, dar cu descrieri captivante (arhitectura interesantã, cerul tulbure, oameni de calitate etc.).
Personajul principal (şi naratorul unei bune pãrţi din roman) este un bãiat de 10 ani, Daniel, care descoperã în cimitirul cãrţilor (o bibliotecã-labirint, bineînţeles) romanul Umbra vântului (da, e acelaşi titlul romanului, mise en abime etc.) care îi oferã nu numai o lecturã incitantã dar şi apariţia în viaţa lui a unor personaje stranii care au legãturi încã neclare cu autorul respectivei cãrţi. Astfel, Daniel va trece din adolescenţã la maturitate paralel cu descoperirea misterului din jurul lui Julian Carax, autorul din roman al romanului Umbra vântului. Bineînţeles, apare şi o poveste de dragoste. In esenţã, este o carte despre frumuseţea vieţii şi motivele pentru care meritã (sau mai bine nu) sã mori.

Pornind de la motivul labirintului introdus o datã cu Cimitirul Cãrţilor Uitate, tot romanul se desfãșoarã pe aceeași structurã de imbinare de posibilitãţi (cu mai multe piste false) privind rezolvarea misterului vieţii lui Julian Carax și descoperirea rolului pe care l-au jucat în viaţa acestuia personajele secundare (care dintre care mai ţicnite) care acum îi dau și lui Daniel viaţa peste cap . Pe lângã personajele care îl lumineazã treptat (cu momente accentuate de umbrã pe parcurs) pe Daniel cu privire la identitatea lui Carax, a inspectorului de poliţie psihopat, a frumoasei și singuraticei Nuria etc., apar și alte personaje secundare foarte savuroase (Zafon are un bun simţ al caricaturii) : o tânãrã oarbã femme fatale, prima dezamãgire amoroasã a lui Daniel, un om al strãzii care se dovedește a fi un erudit (Fermin –preferatul meu), victimã a torturilor inspectorului psihopat, cu un simţ al ironiei perfect adaptat societãţii superficiale cãreia trebuie sã-i facã faţã, un ceasornicar travestit etc.

Primele 400 de pagini dau dependenţã de acest roman. Modul în care apar diverse ipoteze despre trecutul și identitatea lui Julian Carax nu lasã cititorului nici o clipã de rãgaz. Abia terminat un episod de dezvãluiri, cã se și începe urmãrirea unei alte ipoteze la fel de neașteptate. Este o înlãnţuire de intrigi principale și secundare care te ţine cu sufletul la gurã.
Deși Zafon este un maestru al suspansului, este un nepriceput în aducerea cititorului pe o pantã descendentã pe mãsurã ce diversele fire narative ipotetice capãtã contur în rezolvarea misterului. Soluţia vine în stil deus ex machina, trântitã în scrisoarea post-mortem a Nuriei, și spulberã tot farmecul celor 400 de pagini. E ca și cum te-ar trezi cineva dintr-un vis frumos turnându-ţi o galeatã de apã îngheţatã în cap. E un lanţ destul de lung de morţi nici pe jumãtate justificate. Soluţionarea misterului aduce o versiune neinteresantã și neconvingãtoare a întâmplãrilor (unele dintre ipotezele mele de la primele 400 de pagini sunt mult mai potrivite decât finalul dat de Zafon).

E frumoasã cartea asta ca o sãrbãtoare a literaturii, îţi aduce aminte de alţi scriitori, de la Eco la Kafka. Multe dintre personaje au legãturã cu lumea cãrţilor (lucreazã la edituri, sunt librari, bibliotecari, jurnaliști, scriitori bineînţeles), dar asta nu echivaleazã cu un snobism cu pretenţii intelectuale, ci toţi sunt foarte tonici, cu o ironie paradoxal « caldã » faţã de ei înșiși și faţã de restul lumii.

Ce mi-a plãcut :
“Paris is the only city in the world where starving to death is still considered an art.”
Despre Cimitirul Cãrţilor Uitate: “I couldn’t help thinking that if I, by pure chance, had found a whole universe in a single unknown book, buried in that endless necropolis, tens of thousands more would remain unexplored, forgotten forever.”
Fermin despre cinema: “this business of the seventh art leaves me cold. As far as I can see, it’s only a way of feeding the mindless and making them even more stupid. Worse than football or bullfights. The cinema began as an invention for entertaining the illiterate masses. Fifty years on, it’s much the same.”
Fermin despre femei: “Nobody knows much about women, not even Freud, not even women themselves. But it’s like electricity: you don’t have to know how it works to get a shock.”
Fermin despre televizor: “Television, my dear Daniel, is the Antichrist, and I can assure you that after only three or four generations, people will no longer even know how to fart on their own. Humans will return to living in caves, to medieval savagery, and to the general state of imbecility that slugs overcame back in the Pleistocene era. Our world will not die as a result of the bomb, as the papers say –it will die of laughter, of banality, of making a joke of everything, and a lousy joke at that.”
Fermin despre rãu: “Evil presupposes a moral decision, intention, and some forethought. A moron or a lout, however, doesn’t stop to think or reason. He acts on instinct, like an animal, convinced that he’s doing good, that he’s always right, and sanctimoniously proud to go around fucking up, if you’ll excuse the French, anyone he perceives to be different from himself, be it because of skin colour, creed, language, nationality or, in the case of Don Federico, his leisure pursuits.”
Fermin încurajându-l pe Daniel: “Destiny is usually just around the corner. Like a thief, a hooker, or a lottery vendor: its three most common personifications. But what destiny does not do is home visits. You have to go for it yourself.”
Intr-un azil de bãtrâni: “You’re wasting your time, young man. Juanito only knows how to let off farts, and the others can only laugh and smell them. As you see, the social structure here isn’t very different from that of the outside world.”
“Sometimes we think people are like lottery tickets, that they’re there to make our most absurd dreams come true.”
“Making money isn’t hard in itself. […] What’s hard is to earn it doing something worth devoting your life to.”
Remarcã suprarealistã despre zãpadã: “It’s God’s dandruff.”