Neil Gaiman -"Sandman vol. 2"

 

Neil Gaiman -"Sandman v.1"

 

"Van Gogh"

 

Andre Agassi -"Open"

 

"I’m supposed to be a different person now that I’ve won a slam. Everyone says so. No more Image is Everything. Now, sportswriters assert, for Andre Agassi, winning is everything. After two years of calling me a fraud, a choke artist, a rebel without a cause, they lionize me. They declare that I’m a winner, a player of substance, the real deal. They say my victory at Wimbledon forces them to reassess me, to reconsider who I really am. But I don’t feel that Wimbledon has changed me. I feel, in fact, as if I’ve been let in on a dirty little secret: winning changes nothing. Now that I’ve won a slam, I know something that very few people on earth are permitted to know. A win doesn’t feel as good as a loss feels bad, and the good feeling doesn’t last as long as the bad. Not even close."

"If I had time, if I were more self-aware, I would tell journalists that I’m trying to figure out who I am, but in the meantime I have a pretty good idea of who I’m not. I’m not my clothes. I’m certainly not my game. I’m not anything the public thinks I am. I’m not a showman simply because I come from Vegas and wear loud clothes. I’m not an enfant terrible, a phrase that appears in every article about me. (I think you can’t be something you can’t pronounce.) And, for heaven’s sake, I’m not a punk rocker. I listen to soft, cheesy pop, like Barry Manilow and Richard Marx."

"It was 1987, in Portland, Oregon. I was playing the Nike International Challenge and Nike reps invited me up to a hotel suite to show me the latest demos and clothing samples. McEnroe was there, and of course he was given first choice. He held up a pair of denim shorts and said, What the f... are these? My eyes got big. I licked my lips and thought. Whoa. Those are cool. If you don’t want those, Mac, I’ve got dibs. 

The moment Mac set them aside, I scooped them up. Now I wear them at all my matches, as do countless fans. Sportswriters murder me for it. They say I’m trying to stand out. In fact -as with my mohawk- I’m trying to hide. They say I’m trying to change the game. In fact I’m trying to prevent the game from changing me. They call me a rebel, but I have no interest in being a label, I’m only conducting an everyday, run-of-the-mill teenage rebellion. Subtle distinctions, but important. At heart, I’m doing nothing more than being myself, and since I don’t know who that is, my attempts to figure it out are scattershot and awkward -and, of course, contradictory. I’m doing nothing more than I did at the Bollettieri Academy. Bucking authority, experimenting with identity, sending a message to my father, thrashing against the lack of choice in my life. But I’m doing it on a grander stage. 

Whatever I’m doing, for whatever reasons, it strikes a chord, I’m routinely called the savior of American tennis, whatever that means. I think it fits, fans come sporting my hairdo. I see my mullet on men and women. (It looks better on the women.) I’m flattered by the imitators, embarrassed, thoroughly confused. I can’t imagine all these people trying to be like Andre Agassi, since I don’t want to be Andre Agassi."

Hal Rubenstein -"100 Unforgetable Dresses"

 

Fran Lebowitz -"The Fran Lebowitz Reader"

 

"If you are a disc jockey, kindly remember that your job is to play records that people will enjoy dancing to and not to impress possible visiting disc jockeys with your esoteric taste. People generally enjoy dancing to songs that have words and are a reasonable length. Sixteen-minute instrumentals by West African tribal drummers are frequently the cause of undue amyl nitrate consumption and shirt removal."

"I was in Rome for about two weeks, during which time there were five major strikes. I don’t know what the strikers wanted or whether or not they got it, but it probably didn’t matter. Going on strike in Rome is much more a matter of style than it is of economics. Rome is a very loony city in every respect. One needs but spend an hour or two there to realize that Fellini makes documentaries."

"Think before you speak. Read before you think. This will give you something to think about that you didn’t make up yourself – a wise move at any age, but most especially at seventeen, when you are in the greatest danger of coming to annoying conclusions."

ed Edward Denison -"30-Second Architecture"

 

Elizabeth Strout -"Oh William!"

 

Percival Everett -"The Trees"

 

Cormac McCarthy -"Blood Meridian"

 

O carte lirică. Limbajul e foarte intens și, cumva, elementul structurant; e ca muzica aceea din filme care te pregătește cum să primești o anumită scenă, care potențează suspansul sau susține umorul scenelor comice etc. Cormac McCarthy creează o carte în care te cufunzi complet, chiar și auditiv, datorită limbajului. E genul acela de text hipnotic care te înghite cu totul. Chestie care e cu atât mai dificil de realizat cu cât nu ai un personaj cu care să te identifici, pe care să-l placi, de care să te agăți, care să aibă oarecum rol de ghid în interiorul cărții (poate the Kid, dar și pe el îl pierzi de multe ori).

Totuși, ești prins acolo, fără personaje proeminente, fără poveste. Iar contrastul dintre frumusețea limbajului și violența extremă a conținutului este absolut uimitor și captivant. 

"Glanton sat his horse and looked long out upon this scene. Sparse on the mesa the dry weeds lashed in the wind like the earth’s long echo of lance and spear in the old encounters forever unrecorded. All the sky seemed troubled and night came quickly over the evening land and small Gillis birds flew crying softly after the fled sun. He chucked up the horse. He passed and so passed all into the problematical destruction of darkness."

"Long past dark that night when the moon was already up a party of women that had been upriver drying fish returned to the village and wandered howling through the ruins. A few fires still smoldered on the ground and dogs slank off from among the corpses. An old woman knelt at the blackened stones before her door and poked brush into the coals and blew back a flame from the ashes and began to right the overturned pots. All about her the dead lay with their peeled skulls like polyps bluely wet or luminescent melons cooling on some mesa of the moon. In the days to come the frail black rebuses of blood in those sands would crack and break and drift away so that in the circuit of few suns all trace of the destruction of these people would be erased. The desert wind would salt their ruins and there would be nothing, not ghost not scribe, to tell to any pilgrim in his passing how it was that people had lived in this place and in this place died."

"They fought them again at Encinillas and they fought them in the dry passes going toward El Sauz and beyond in the low foothills from which they could already see the churchspires of the city to the south. On the twenty-first of July in the year eighteen forty-nine they rode into the city of Chihuahua to a hero’s welcome, driving the harlequin horses before them through the dust of the streets in a pandemonium of teeth and whited eyes. Small boys ran among the hooves an the victors in their gory rags smiled through the filth and the dust and the caked blood as they bore on poles the desiccated heads of the enemy through that fantasy of music and flowers."

"They were much reduced by their wounds and their hunger and they made a poor show as they staggered onward. By noon their water was gone and they sat studying the barrenness about. A wind blew down from the north. Their mouths were dry. The desert upon which they were entrained was desert absolute and it was devoid of feature altogether and there was nothing to mark their progress upon it. The earth fell away on every side equally in its arcature and by these limits were they circumscribed and of them were they locus. They rose and went on. The sky was luminous. There was no trace to follow other than the bits of cast-off left by travelers even to the bones of men drifted out of their graves in the scalloped sands. In the afternoon the terrain began to rise before them and at the crest of a shallow esker they stood and looked back to see the judge much as before some two miles distant on the plain. They went on. 

The approach to any watering place in that desert was marked by the carcasses of perished animals in increasing number and so it was now, as if the wells were ringed by some hazard lethal to creatures. The travelers looked back. The judge was out of sight beyond the rise. Before them lay the whitened boards of a wagon and further on the shapes of mule and ox with the hide scoured bald as canvas by the constant abrasion of the sand. 

The kid stood studying this place and then he backtracked some hundred yards and stood looking down at his shallow footprints in the sand. He looked upon the drifted slope of the esker which they had descended and he knelt and held his hand against the ground and he listened to the faint silica hiss of the wind. 

When he drifted his hand there was a thin ridge of sand that had drifted against it and he watched this ridge slowly vanish before him. 

The expriest when he returned to him prevented a grave appearance. The kid knelt and studied him where he sat."

Paul Auster -"Palatul lunii"

 

"Mă luptam să-mi controlez furia, dar îmi amintesc cel puțin un episod în care am mârâit atât de fioros către un băiețel, încât a izbucnit în plâns. In general însă am reușit să privesc aceste umilințe ca pe o parte firească a vieții pe care o duceam. In clipele de exaltare, le interpretam ca pe niște trepte ale inițierii spirituale, ca pe niște obstacole care-mi fuseseră aruncate în cale pentru a-mi testa credința în mine însumi. Dacă reușeam să le înfrâng, aveam să ating un prag superior al conștiinței de sine. In clipele mai puțin optimiste, mă priveam dintr-o perspectivă politică, sperând să-mi justific condiția ca fiind o sfidare adusă stilului de viață american. Eram un instrument de sabotaj, îmi spuneam, o piesă stricată a mașinăriei naționale, un inadaptat a cărui misiune era să încurce treburile statului. Nimeni nu se putea uita la mine fără să simtă rușine, milă sau furie. Eram dovada vie că sistemul eșuase, că superiorul tărâm binecuvântat al îmbuibării se ducea de râpă." 

"Viețile noastre sunt hotărâte de contingențe de tot felul [...] In fiecare zi ne lovim de tot felul de șocuri și accidente, încercând să ne păstrăm echilibrul. Acum doi ani, din motive atât personale, cât și filozofice, am decis să renunț la luptă. Nu fiindcă aș fi vrut să mă omor -să nu credeți asta, ci gândindu-mă că, odată ce mă voi lăsa în seama haosului acestei lumi, ea îmi va revela, poate o armonie secretă, o formă sau un tipar care mă va ajuta să mă pătrund pe mine însumi. Important era să iau lucrurile ca atare, să mă las purtat de curgerea eternă a lumii. Nu spun că am reușit să fac asta. De fapt, am eșuat lamentabil. Dar eșecul nu anulează îndrăzneala încercării. Deși am fost la un pas de moarte, cred că astfel am devenit o ființă mai bună."

"In noaptea dinaintea plecării, Byrne și cu mine am stat treji, tot vorbind. Mi-a arătat echipamentul de explorator și țin minte că eram atât de entuziasmat, încât totul îmi părea să rezoneze într-un fel nou, nemaiîntalnit. Byrne mi-a spus că nu-ți poți afla cu precizie poziția pe pământ fără să ai ca reper un punct de pe cer. Ceva în legătură cu triangulația, cu tehnica de măsurare, nu mai țin minte detaliile. Esențialul însă nu mi-a mai ieșit niciodată din minte. Un om nu-și poate afla locul pe pământ dacă nu știe unde e luna sau o stea anume. Astronomia are întâietate. Hărțile de teren îi urmează. Exact opusul a cum te-ai aștepta. Dacă te gândești suficient la asta, îți întoarce creierii pe dos. Aici nu există decât în raport cu acolo, nu invers. Există asta doar pentru că există aia. Dacă nu privești sus, nu vei ști niciodată ce e jos. [...] Ne descoperim doar privind la ceea ce nu suntem. Nu-ți poți înfinge picioarele în pământ până când nu ai atins cerul."

Adrian Tomine -"Summer Blonde"

 

Charlotte & Peter Fiell -"The Story of Design"

 

Michio Kaku -"Viitorul omenirii"

 

O carte foarte interesantă care dezbate ce șanse avem ca să ne mutăm pe alte planete când Pământul nu va mai fi prielnic pentru viață.

"Geneticienii au observat că, în mod curios, oricare doi oameni au ADN-ul aproape identic. În schimb, între doi cimpanzei sunt mai multe diferențe genetice decât am găsi la întreaga populație umană. O explicație matematică a acestui fenomen ar fi supoziția potrivit căreia, în momentul exploziei, cei mai mulți oameni au pierit, rămânând doar câțiva -cam două mii. Într-un mod remarcabil, acești indivizi murdari și jerpeliți aveau să devină Adamii și Evele ancestrale care vor popula în cele din urmă întreaga planetă. Noi, toți, suntem aproape niște clone unii pentru alții, frați și surori coborâți dintr-un grup minuscul de oameni viguroși, care ar fi încăput lejer în sala de dans a unui hotel modern. [...] 

Mi-am amintit de asta în 1992, când am auzit știrea uluitoare potrivit căreia, pentru prima dată, s-a descoperit o planetă aflată pe orbita unei stele îndepărtate. Cu această descoperire, astronomii puteau dovedi că există planete dincolo de sistemul nostru solar. Aceasta a fost o schimbare de paradigmă importantă pentru înțelegerea universului. Dar următorul pasaj din știre m-a întristat: această planetă se afla pe orbita unei stele moarte, un pulsar, care explodase într-o supernova, omorând probabil tot ce ar fi putut să trăiască pe acea planetă. Nicio făptură vie cunoscută de știință nu poate rezista la explozia nimicitoare de energie nucleară a unei stele apropiate. Apoi mi-am imaginat o civilizație pe acea planetă, conștientă că steaua-mamă urma să moară, trudind cu febrilitate să asambleze o armada uriașă de nave spațiale care să transporte populația spre un alt sistem stelar. [...]

Este la fel de inevitabil ca legile fizicii faptul că într-o zi omenirea se va confrunta cu un tip de eveniment capabil să-i provoace extincția. Dar vom avea noi, la fel ca strămoșii noștri, ambiția și hotărârea de a supraviețui și chiar de a prospera? Dacă am trece în revistă toate formele de viață care au existat vreodată pe Pământ, de la bacteriile microscopice la pădurile impunătoare, de la dinozaurii greoi la oamenii întreprinzători, am constata că peste 99,9% dintre ele au dispărut. Aceasta înseamnă că extincția este norma, că șansele ne sunt deja exgtrem de potrivnice. [...] Milioane de specii au apărut înaintea noastră, au avut perioada lor de glorie și apoi, după o perioadă de declin, au dispărut. Asta este povestea vieții. [...] 

Istoria grandioasă a vieții pe Pământ ne arată că, în confruntarea cu un mediu ostil, organismele pot avea una din trei sorți posibile. Pot părăsi mediul, se pot adapta la acesta sau vor muri. Dar, dacă privim suficient de departe în viitor, ne vom confrunta în final cu un dezastru atât de mare, încât adaptarea va fi practic imposibilă. Ori părăsim Pământul, ori pierim. Nu există altă variantă."

"Ideea de a exploata resursele de pe asteroizi nu este chiar atât de absurdă pe cât ar putea să pară. De fapt, cunoaștem o mulțime de lucruri despre compoziția lor deoarece unii dintre ei au lovit Pământul. Ei sunt formați din fier, nichel, carbon și cobalt, dar conțin și cantități semnificative de pământuri rare și metale prețioase cum ar fi platină, paladiu, rodiu, ruteniu, iridiu și osmiu. Aceste elemente se găsesc în stare naturală și pe Pământ, dar sunt rare și foarte scumpe. Pe măsură ce rezervele de pe planeta noastră se vor epuiza în următoarele decenii, va deveni convenabil să le aducem din centura de asteroizi. Iar dacă putem devia un asteroid astfel încât să se înscrie pe orbita lunară, vom putea să-i valorificăm resursele după bunul nostru plac."

"Fizicienii cred că în momentul Big Bangului universul se afla într-o simetrie perfectă și că existau cantități egale de materie și antimaterie. Dacă așa ar fi stat lucrurile, anihilarea dintre cele două ar fi fost perfectă și completă, iar universul trebuia să fie acum alcătuit din radiație pură. Și totuși iată-ne aici, făcuți din materie, care nici n-ar mai trebui să existe. Însăși existența noastră sfidează fizica modernă.

Încă nu am reușit să aflăm de ce există mai multă materie decât antimaterie în univers. Doar zece miliardimi din materia originară a universului timpuriu a supraviețuit acestei explozii, iar noi facem parte din ea. Potrivit teoriei principale, simetria perfectă dintre materie și antimaterie din momentul Big Bangului a fost tulburată de ceva, dar nu știm ce-a fost. Un Premiu Nobel îl așteaptă pe cel care va rezolva această problemă."

Roald Dahl -"Vrajitoarele"

 

Adrian Tomine -"Killing and Dying"

 

Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon -"Romantism, pasiune, scandal"

 

Daca nu ar fi fost recomandarea bibliotecarei de la mine din cartier, nu as fi pus niciodata mana pe aceasta carte cu miros puternic de "cheap". Mare greseala. Nu stiu cine a venit cu ideea acestei coperti neinspirate, dar continutul cartii este de foarte buna calitate, cu multe lucruri atent studiate, inedite, cu acel echilibru fragil si greu de obtinut intre barfa si suturi intelectuale spre profunzimi literare. In ciuda aparentelor, este o lectura nu doar agreabila, dar si instructiva si inspirationala.

Michael G. Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O'Neill Grace -"Mamã, sunt tachinat!"

 

"Atunci când lucrați la abilitățile sociale cu un copil este important să țineți minte că abilitățile sociale-cheie din copilărie nu sunt exact la fel ca ale adulților. De exemplu, copiii rareori fac cunoștință unul cu celalalt. Ei încep direct să se joace. Poate că întreabă numele celuilalt copil, dar nu se gândesc să ofere și numele lor. [...] Manierele pot fi importante, dar abilitățile sociale [...] sunt mai cruciale pentru acceptarea socială. Uneori părinții cu bune intenții le spun copiilor lor să se ducă la alți copii și să îi întrebe “Pot să mă joc și eu?” Dar eu le spun întotdeauna copiilor să nu spună vreodată asta, pentru că este ca o invitație gravată pentru ca un alt copil să spună nu. Refuzul nu vine din dușmănie sau răutate, ci din lipsa unor abilități sociale personale. In schimb, sugerați copiilor să meargă să stea în apropiere, să facă contribuții relevante la conversație, să acorde atenție pozitivă și apoi să își ofere ajutorul."

"Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la munca de psiholog pentru copii este că dezvoltarea e de obicei de partea mea, dar mi se oferă toată lauda atunci când comportamentul copilului se îmbunătățește. Ceea ce vreau să spun este că cei mai agresivi preșcolari se dezvoltă în elevi mai puțin agresivi, pe măsură ce învață abilități verbale și abilități nonverbale sociale, dezvoltă o toleranță crescută la frustrare și reușesc să își gestioneze impulsurile mai bine. Dacă au fost la terapie, pare că terapia a reușit, dar de obicei este dezvoltarea copilului cea care face aproape toată munca."

Oliver Sacks -"Omul care îsi confunda sotia cu o pãlãrie"

 

"Îți venea să spui despre el, în mod instinctiv, că e un rănit spiritual -un „suflet pierdut”: era oare posibil să fi fost „de-spiritualizat” de o boală? „Credeți că are un suflet?” le-am întrebat odată pe asistente. Deși erau jignite de întrebarea mea, își dădeau seama de ce o pusesem. „Urmăriți-l când e la biserică”, mi-au zis, „și judecați singur.” 

Așa am făcut, și am fost mișcat, adânc mișcat și impresionat, deoarece am văzut aici o intensitate și o stăruință în atenție și concentrare pe care n-o observasem niciodată la el și de care nu l-aș fi crezut în stare. L-am urmărit îngenunchind și luând împărtășania și nu m-am îndoit de deplinătatea comuniunii sale, de integrarea perfectă a spiritului său în spiritul liturghiei. Deplin, intens, liniștit, în liniștea unei concentrări și atenții absolute, s-a împărtășit cu Sfânta Cumenicătură. Era total prins, absorbit de sentiment. Nu mai exista uitare, Korsakoff nici nu părea cu putință să existe; căci nu se mai afla la discreția unui mecanism stricat și supus greșelii -acela al secvențelor fără sens și al rămășițelor de memorie-, ci era absorbit într-o acțiune, o acțiune a întregii sale ființe, care antrena sentiment și rost într-o continuitate și o unitate organică, o continuitate și o unitate atât de sudate încât nu se puteau sfărâma.

Era limpede că Jimmie se regăsise pe sine, că găsise continuitatea și realitatea în absolutul atenției și acțiunii spirituale. Asistentele aveau dreptate -el își găsise sufletul aici. Dreptate avea și Luria, ale cărui cuvinte mi-au revenit atunci în minte: „Omul nu e numai memorie. E și simțire, voință, sensibilitate, ființă morală. (...) Aici (...) poți ajunge la el și-l poți schimba.” Memoria, activitatea mintală, mintea singură, nu-l puteau reține, dar atenția și acțiunea morală puteau să-l capteze cu totul."

“[...] sa invatam de aici o lectie deopotriva filozofica si clinica, si anume ca in sindromul Korsakoff, in dementa, sau in alte nenorociri asemanatoare, oricat ar fi de grava afectiunea organica sau disolutia humeana, ramane probabilitatea reintegrarii prin arta, prin comuniune, prin atingerea spiritului uman, iar acesta poate fi salvat de la cee ace pare la inceput o stare de distrugere neurologica fara speranta.”

"Habibi" -Craig Thompson