duminică, 30 decembrie 2012

Chaïm Soutine

Mai descopãr și eu câte un pictor din când în când.
Si pe el îl pot adãuga la obsesia mea privind artiști care au vrut sã-și distrugã opera (alãturi de Kafka).




Mai multe picturi, biografii și studii artistice :
Paintress Gretchen (en)
O mica galerie
Galerie cu imagini de buna calitate + comentarii (en)
O biografie (en)
O biografie (fr)
O analiza interesanta (en)
Alta analiza interesanta (en)

marți, 25 decembrie 2012

Cristina Nemerovschi –Sânge satanic


Am reușit în sfârșit sã-mi achiziţionez „Sânge satanic” care îmi fãcea cu ochiul încã de acum doi ani când am rãsfoit-o în Cãrturești. Este o carte cu pasaje de comic de situaţie absolut fabuloase (șefii imbecili dintr-un mediu tipic corporatist, piţipoancele din Vamã,teribiliștii beţi noaptea prin cimitir etc.) și cu o poveste de iubire atipicã. Personajul este sincer, lucid, narcisist, recunosc cã exorcizeazã foarte bine multe revolte pe care eu le ţin pãstrate în tãcere („...copiii –scuza, justificarea faptului cã trãiesc a expiratelor, în viaţa asta pe care deja au ratat-o, îngrãșându-se prea mult, sau pierzând atenţia unui miliardar care le-ar fi putut oferi o viaţã de vis, pentru cã viaţã de vis este aia în care ai bani pentru a-ţi îngriji pizda, astfel încât sã fie cea mai râvnitã pizdã din univers. Pizda ca recompensã. Ai produs bani, primești pizdã. Ai fost eficient, chibzuit, ţi-ai luat mașinã și casã, e momentul sã primești pizdã. Ai fost înţelegãtor, mi-ai dat voie cu fetele la mall, și apoi în club, primești pizdã. Mi-ai luat salatã și suc natural, primești pizdã... și ce pizdã! Rasã, parfumatã, sclipicioasã... Bagã-ţi-o în cur. Nu vreau pizda ta falsã și pocitã, nu vreau sã fiu sclavul unei gãuri pe care tu o scoţi la licitaţie în fiecare searã în club, pe bulevard, chiar dacã ar fi gratis mi-ar fi scârbã sã o ating. Nu vreau pizdã.”), poate cu unele reflecţii filosofico-ciorãnești puţin prea adolescentine pentru senectutea mea (dar în care m-am recunoscut cu ceva timp în urmã: „Sunt trist și mi se pare cã dintotdeauna am fost așa, nu mã pot gândi la altã stare posibilã. Sunt trist cã mã schimb, sunt trist cã pierd bucãţi din mine, sunt trist cã intru într-o lume din ce în ce mai puţin familiarã și cã tot ce-a fost pânã acum a fost degeaba. Dacã nu putem fi tot, într-un anumit moment, dacã nu putem ști totul,  poate cã nu mai are rost sã fim în nici un fel, mi se rupe de jumãtãţile de mãsurã. Sunt așa de trist încât nu mã pot imagina netrist.”).

“Oamenii au devnit niște specimene atât de penibile încât nici nu mai are rost sã faci mișto de ei. Intr-un timp era fun sã îi sar în faţã unei babe, înarmat cu corpsepaint pe obraji. Acum câţiva ani, baba [...] și-ar fi fãcut cruce de trei ori și ar fi scuipat în sân: Piei satanã! I s-ar fi pãrut cã apariţia mea e blasfemiatorie [...] Acum, însã, baba nu mai are o lume. Nu mai crede în nimic, nici mãcar în prostiile cu ãl de sus. Nu a fost niciodatã un spirit cu adevãrat religios, chestiile metafizice au fost întotdeauna incomprehensibile pentru ea, dar avea mãcar acel ceva care o îndemna, chiar dacã numai în dimineţile de duminicã, sã se gândeascã la ceva de dincolo de lumea materialã [...] Acum e doar o marionetã, care ajunge acasã pentru a se uita la telenovela cu ţigani, își cumpãrã mâncare ca sã supravieţuiascã încã o zi și sã mai prindã o emisiune a lui capatos, plãtește facturile pentru cã nu își poate imagina cum s-ar scurge urmãtorii doi ani, singurii rãmași din viaţa ei, fãrã dan diaconescu. Nu se mai sperie de mine cu corpsepaint pe faţã, pentru cã a vãzut așa ceva la știri, când au dat imagini de la concertul lui marilyn manson. Mã gândesc serios dacã, în condiţiile astea, mai are vreun rost sã spui în glumã cã ești satanist.”

„De ce m-aș excita sã vãd bucile prin care te caci? La o pizdã seacã, epilatã, închisã, care se udã numai de la mirosul afrodiziac al banilor? Nu, fã, nici dacã aș avea bani cãcãlãu nu i-aș bãga în pizda ta, i-aș da pe cãrţi.
Da, fã, CARTI. Nu, fã, nu de joc, nu sunt cartofor.”

duminică, 23 decembrie 2012

Nora Iuga –Sexagenara și tânãrul

Mai presus de tabuul dragostei dintre douã persoane între care e o diferenţã mare de vârstã, este ideea de a scrie, a nara, a povesti ca un act de seducţie.
 „Confesiunile pot fi mai senzuale decât un act sexual. Ele îl trag cu forţa pe cel cãruia i te destãinui în intimitatea ta.”
Dar aici cititorul, ascultãtorul, ia forma unui tânãr (mai curând a unei priviri de tânãr –„Privirea verde se face dulce ca un șerbet de fistic, îmi vine sã o ling”) a cãrui atenţie trebuie reţinutã, relaţia dintre cei doi rezistã atât timp cât naratoarea vorbește. Tãcerea ar echivala cu destrãmarea povestei de dragoste.

Așa cã Nora Iuga, transpusã în ironica, dezamãgita, nostalgica și, în cele din urmã, epuizata Anna, povestește și povestește și povestește. Despre prieteni, soţi și dezamãgiri, despre tinereţe, regimuri politice, lumea literarã ca o curvã.
Apar astfel: referinţe biografice, trimiteri la realitatea contemporanã („Am înnebunit de tot. Trebuie sã mã gândesc la altceva, ca atunci când te doare mãseaua și dezlegi cuvinte încrucișate. Uite, de pildã, la Victor Ciorbea sau la Vasile Lupu, figurile cele mai indicate când vrei sã-ţi piarã pofta de bãrbaţi.”) și mirajul naraţiunii, cu atât mai savuroase cu cât se întrepãtrund („Avea o privire verde, inexpresivã care parcã înota într-un borcan gol. Asta nici nu mã ascultã, nu conteazã, am sã vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica. Anna se gândea la poza lui Nino, bãrbatul ei, murise cu trei ani în urmã și la pisica Dracula cu care își împãrţea parizerul.”)

miercuri, 5 decembrie 2012

Junot Diaz -Scurta și minunata viaţã a lui Oscar Wao


Junot Diaz este un nou dumnezeu al stilului sud-american, un Marquez contemporan, mai puţin nostalgic, mai dinamic, cu o ironie mai curatã, zâmbetele nu sunt pãtate de amãrãciunea pe care o avea "Un veac de singurãtate".

Inceputul romanului este apocaliptic cu descrierea distrugãtorului fukú, un blestem venit în Antile o datã cu invadatorii europeni și dus la desãvârșire de cãtre dictatorul dominican Rafael Leónidas Trujillo Molina la jumãtatea secolului XX. Oricine se împotrivește sau criticã regimul lui Trujillo ajunge urmãrit de blestem, cum este, bineînţeles cazul personajelor din roman (dar, pentru a fi și mai convingãtor, Junot Diaz exemplificã puterea fukú-ului cu destinul tragic al lui John F. Kennedy care a pus CIA-ul pe urmele lui Trujillo).
Aceste note istorice (în principal trecute ca note de subsol, deși poartã toatã greutatea întâmplãrilor cuprinse în carte) nu sunt aride, didactice, ci combinate cu legende, mituri, reflecţii personale de cele mai multe ori sarcastice, de genul: „N-aţi știut cã am fost ocupaţi de douã ori în secolul XX? Nu disperaţi, atunci când veţi avea copii, nici aceștia nu vor ști cã SUA a ocupat Irakul”).

Personajul principal (o poziţie ușor relativã) este Oscar de Leon, unul din membrii familiei blestemate, care vede acest fukú din perspectiva plãcerilor lui literare de SF și fantasy folosite ca zafa (un fel de incantaţie, acţiune magicã, care combate blestemul). Oscar este fiul obez (de neconceput pentru un dominican) și tocilar al unei imigrante dominicane într-un ghetou din Statele Unite, pasionat de romane cu vrãjitori, benzi desenate, SF și jocuri pe calculator, cu perpetue frustrãri sentimentale și sexuale, respins de ceilalţi pentru modul lui ciudat de a aborda lumea cu imaginaţia exacerbatã de poveștile fantastice în care își petrece mai tot timpul și care visazã sã devinã Tolkien-ul Republicii Dominicane.
Cartea oscileazã între Statele Unite cu diaspora dominicanã și Republica Dominicanã cu cei care încearcã sã supravieţuiascã regimurilor politice de o violenţã extremã.

Ce mi-a plãcut cel mai mult în „Scurta și minunata viaţã a lui Oscar Wao” sunt unele motive cu implicaţii, semnificaţii foarte percutante:
-paginile albe: apar uneori lipsuri în povestire, goluri descrise ca „pagini albe” care trebuie completate de cititor cu propria interpretare sau care ar cuprinde unele episoade teribile din dictatura lui Trujillo pe care oficialitãţile le-au anulat (inclusiv presupusa carte despre regim scrisã de Abelard, bunicul lui Oscar, posibila sursã a nenorocirilor atrase de blestem).
-mangusta: un animal la care eu nu mã așteptam sã aibã cine știe ce implicaţii supranaturale, dar se pare cã sunt o ignorantã și descrierea apariţiilor sale în roman este de-a dreptul fascinantã
-meta-referinţele literare: Marquez, desigur, cu al sãu Macondo; dar și Conrad cu „Heart of Darkness” (pe care o descoperiţi chiar la finalul romanului ca o reflecţie în oglindã –este o afirmare a frumuseţii, în ciuda tuturor violenţelor și a terorii), alãturi de nenumãratele trimiteri la lumea cãrţilor SF sau fantasy.

Descrierea mamei:
„Furia ei umplea casa cu un fum greu, înãbușitor. Intra peste tot, în pãrul și în mâncarea noastrã, precum cenușa nuclearã despre care ne povesteau la școalã cã se va așterne într-o zi moale ca zãpada."

Diferenţe rasiale:
„Așa sunt albii. Pierd o pisicã și asta se dã la toate buletinele de știri, dar noi, dominicanii, pierdem o fiicã și poate cã nu ne anulãm nici mãcar programarea la salonul de cosmeticã.”

Grandomania lui Trujillo:
„In ceea ce privește graniţa fluidã, din punct de vedere istoric, a ţãrii cu Haiti [...]ratatul Hoţ de Vite a devenit asemeni Doctorului Gull Din Iad; îmbrãţișând crezul Arhitecţilor Dionisieni, el aspira sã devinã un arhitect al istoriei și prin ritualul îngrozitor al tãcerii și al sângelui, al machetei și perejil-ului, al întunericului și negãrii, le-a impus ţãrilor o graniţã adevãratã, o graniţã care existã dincolo de hãrţi, care e gravatã direct în istoriile și imaginaţiile oamenilor.”

Concluzia amarã a Lolei, sora lui Oscar:
„Lola a jurat cã nu se mai întoarce niciodatã în ţara aceea groaznicã. Intr-una din ultimele noastre nopţi ca novios a spus: Zece milioane de Trujillo, asta suntem cu toţii.”

duminică, 2 decembrie 2012

Lucian Dan Teodorovici –Matei Brunul


Deși tema generalã a romanului (istoria micã, personalã, bulversatã de istoria mare) poate sã nu atragã pe mulţi prin de-monetizarea sa cauzatã de supra-analizã în romane și cãrţi de eseisticã foarte bune, LDT individualizeazã minunat subiecul, cu un personaj principal sincer și candid în faţa abuzurilor, care refuzã sã fie o victimã purã, care nu renunţã la întrebãri, care vrea sã-și construiascã un sens, o perspectivã umano-coerentã asupra întâmplãrilor, cu toatã rãutatea gratuitã și haosul lor.

Romanul este structurat ca un puzzle de reconstituire a unor 20 de ani pe care Bruno Matei, zis Brunul, i-a perdut într-o amnezie cu o cauzã încã nedeterminatã. Astfel, alternativ, naraţiunea vine din trecutul anilor de închisoare comunistã cu ororile sale pe care Bruno nu și le mai amintește și înaintând în prezentul fãrã fundament cãruia Bruno, la cei 37 de ani ai sãi, încearcã sã îi dea sens, se cautã pe sine, atât în trecut, cât și în prezentul ghidat de tovarãșul securist Bojin.
Pentru mediul carceral, Bruno are personalitatea cea mai puţin înclinatã spre contrarevoluţionarism, aspect minimalizat de sistemul comunist care are nevoie de victime pentru a-și justifica statutul absolut pozitiv de justiţionar social.

Ceea ce ţine romanul laolaltã este motivul marionetei. Vasilache, marioneta pe care neurologul i-o aduce Brunului sperând într-un fir al Ariadnei care sã îl conducã în labirintul celor 20 de ani pierduţi în întunecimile amneziei lui bizare, este, paradoxal, unul dintre cele mai umane și pline de compasiune elemente din roman. Ca sã nu mai vorbim cã este intens vânat de miliţie, care și reușește sã-l confiște o datã, noroc cu intervenţiile generosului tovarãș Bojin. Anularea individualitãţii, ca metodã de supravieţuire, este tocmai afirmarea unei sensibilitãţi aparte (m-a impresionat în mod deosebit tehnica Brunului care, în închisoare, ajunge sã vadã speranţele ca pe niște premoniţii sumbre, aducãtoare de tristeţe, dezamãgiri și nenorociri mai mari; așa cã renunţã la ele). Marioneta, poveștile care înconjoarã pãpușile, își asumã un rol catharctic, o sublimare a dorinţei de rãzvrãtire prin metafore, prin visuri (în închisoare Brunul își distreazã colegii de suferinţã prin poveștile sale mitologice, cum sunt cele din Ramayana).
Chiar și romanul este foarte vizual, lasã o puternicã impresie de teatralitate, este alcãtuit mai mult din scene și nu din capitole sau episoade.

Cam ce-am înţeles eu din final: România comunistã nu e tocmai locul unde sã îţi dorești sã trãiești, dar sunt oameni pentru care plecarea nu este pur și simplu o soluţie; e un loc unde nu ești înţeles, unde e greu sã regãsești ceva autentic, unde supravieţuirea înseamnã sã accepţi minciuna, falsitatea, disocierea între versiunea oficialã și cea personalã (cele douã adevãruri ale tovarãșului Bojin: "Pur și simplu, începuse a crede cã, pe lângã minciunã, exista nu un singur adevãr, ci douã adevãruri mari și late. Un adevãr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine sã rãmânã acolo. Iar celãlalt adevãr, tot mai important în viaţa lui, era adevãrul rostit, oficial. Nu era nici o ipocrizie la mijloc. Pentru tovarãșul Bojin, adevãrul oficial era la fel de important ca și cel neoficial, cel din minte. Credea cu exact aceeași fermitate în amândouã; și faptul cã, de cele mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuși de puţin, de vreme ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţinut acolo, într-un colţ al minţii pãzit cu strãșnicie de experienţa pe care […] o cãpãtase de-a lungul vieţii."), dar totuși aici este locul tãu, unde tu vrei sã fii, fãrã false patriotisme, fãrã nici o dorinţã de afiliere la ideologii de loialitate ostentativã faţã de patrie, pur și simplu aici te simţi tu bine, aici e comod pentru tine și aici vrei sã rãmâi, sã fii tu.

Despre carte si aici.
LDT despre carte aici.

duminică, 25 noiembrie 2012

Ernesto Sábato -Abaddon, exterminatorul


Sábato e un scriitor dificil, îţi dã dureri de cap, refuzã sã scrie "frumos", iar pe deasupra e paranoic și angoasant. Abaddon este un înger al Apocalipsei care, dupã distrugerea vechiului, va determina nașterea unei lumi noi. Paralel cu realitatea regimului militar totalitar din Argentina la momentul scrierii romanului, cartea anunţã sfârșitul civilizaţiei occidentale corupte pânã dincolo de orice posibilitate de salvare. Iţi ia ceva timp pânã te descurci în hãţișul de personaje și îţi dai seama cine nareazã pãrţile de roman (elementul de legãturã e Bruno, un scriitor care încearcã sã-și termine de scris romanul).

"De ce, oare, autorul însuși ignora anumite lucruri ? N-avea nici un rost sã le explice cã unele adevãruri nu se pot explica decât prin simboluri inexplicabile, așa cum cel care viseazã nu înţelege ce semnificaţie au coșmarurile sale."

"Cã n-o sã fii în stare […] sã scrii despre “orice temã” e un semn bun, nu un motiv de descurajare. Sã nu crezi în cei care scriu despre orice lucru. Obsesiile își au rãdãcinile lor foarte adânci și cu cât sunt mai adânci, cu atât sunt mai puţine. Si cea mai profundã dintre ele este și cea mai obscurã, dar, în același timp, unica și atotputernica rãdãcinã a celorlalte, cea care reapare de-a lungul tuturor operelor unui creator adevãrat : pentru cã nu-ţi vorbesc despre fabricanţii de povești, de "fecunzii" fabricanţi de teleromane sau best seller-uri de același tip, aceste prostituate ale artei. Aceștia da, își pot alege temele. Când se scrie cu seriozitate, lucrurile se inverseazã: tema e cea care își alege autorul. Si nu trebuie sã scrii nici mãcar un rând care sã nu fi ţâșnit din obsesia aceasta care te pândește mereu […] Scrie când nu mai poţi suporta, când simţi cã altfel ai înnebuni"

"Si când literatura devine periculos de literarã, când marii creatori sunt înlocuiţi de manipulatori de cuvinte, când marea magie se transformã în magie de music-hall, survine un impuls vital care o salveazã de la pieire. Ori de câte ori Bizanţul ne ameninţã cu sfârșitul artei din exces de sofisme, sunt primitivii cei care vin în ajutorul sãu : cei de la periferie, precum Hemingway, ori autohtonii, precum Céline: tipi care intrã cãlãri, cu lãncile însângerate, în saloanele unde marchizii pomãdaţi danseazã menuete."

"Ficţiunile seamãnã mult cu visele care pot sã fie crude, îngrozitoare, cu omucideri, cu sadici, chiar și în cazul persoanelor normale care în timpul zilei sunt dispuse sã facã numai bine. Poate cã visele astea sunt o descãrcare. Iar scriitorul viseazã pentru comunitate. Un fel de vis colectiv. O comunitate care ar împiedica visele s-ar expune unui pericol deosebit de grav."

"Dupã aceea timpul își face datoria de a așeza faptele în ordinea  cuvenitã, astfel cã lucruri care la început par sã nu aibã nici un rost își dovedesc mai apoi întreaga lor transcendenţã. Prin urmare, trecutul nu este ceva cristalizat, așa cum presupun unii, ci o configuraţie care se schimbã pe mãsurã ce înaintãm în viaţã și care își realizeazã adevãrata semnificaţie în clipa în care ne punem  mâinile pe piept, clipã când acest trecut ne pietrificã pentru totdeauna. Dacã în momentul acela ne-am putea întoarce privirile spre el […] am vedea, în sfârșit, priveliștea realã în care ni s-a pregãtit destinul. Mici amãnunte pe care le-am desconsiderat cândva s-ar dovedi acum ca niște avertismente definitive sau ca niște melancolice despãrţiri pentru totdeauna."

luni, 22 octombrie 2012

Haruki Murakami -1Q84


Romanul este construit, în principal, în jurul a douã personaje: Tengo, profesor de matematicã, fost elev genial, care lucreazã disciplinat la primul sãu roman, şi Aomame, fostã colegã de gimnaziu cu Tengo –perioadã în care cei doi s-au îndrãgostit iremediabil, pentru a se pierde din vedere ulterior-, acum specialistã în stretching şi asasin ocazional pentru a rãzbuna violenţele conjugale prin care trec femeile luate în îngrijire de o Vãduvã misterioasã. Dupã  vreo 20 de ani, cei doi realizeazã cã se aflã unul în cãutarea celuilalt într-o lume nouã, bizarã.
Cartea este povestea labirinticã a reîntâlnirii dintre Tengo şi Aomame pentru a gãsi împreunã portiţa de scãpare din 1Q84, deşi li se spune în repetate rânduri cã, o datã ajuns în aceastã dimensiune, nu mai este cale de întoarcere.
Toate elementele specifice cãrţilor lui Murakami sunt prezente şi aici: personajul masculin calm, detaşat, distant, o sectã ciudatã, un mister care trebuie rezolvat, îmbinarea a douã lumi (Japonia anului 1984 şi o lume alternativã, un fel de în spatele oglinzii al lui Alice, unde doar unii vizionari pot identifica indiciile care demonstreazã cã este, de fapt, lumea 1Q84). Deşi şi celelalte lumi paralele din romanele lui Murakami au o laturã oarecum gratuitã, aceasta mi s-a pãrut exacerbatã în „1Q84”.
Uneori îţi vine sã laşi baltã cartea, iar la sfârşit parcã tot nu te-ai sãturat, ai sentimentul cã romanul ar trebui sã continue, cã nu şi-a terminat treaba. Unele fragmente te ţin cu sufletul la gurã şi le devorezi pe nerãsuflate, pentru ca apoi sã te plictiseşti groaznic timp de câteva capitole (cu detalii despre cum îşi aleg hainele, despre arborele de cauciuc mult iubit al lui Aomame, o lungã listã de cine şi prânzuri gãtite de cei doi –bine, înţeleg impresia de realism, de rutinã, de cotidian plictisitor pe care încearcã sã o creeze, dar parcã insistã cam mult pe acest aspect în cele aproape 1000 de pagini; personajele pot pãrea autentice şi cu mai puţine detalii de genul acesta, cu mai puţin monolog interior despre tot felul de lucruri mãrunte din viaţa lor).
Cartea pare fragmentatã, nu existã o idee centralã care sã îi dea forţã şi unitate. Deşi te aştepţi la un paralelism cu „1984” al lui Orwell, Murakami face doar niştre trimiteri vagi şi neconvingãtoare la acesta. Nu este vorba de un regim politic care anihileazã orice libertate, ci o sectã condusã de un leader carismatic care face legãtura cu fiinţe supranaturale, insuficient conturate în carte, numite „Little People”.
„Dans le roman de George Orwell, 1984, comme vous le savez, le personnage de Big Brother est représenté sous la forme d’un dictateur. Il s’agissait à l’époque pour l’auteur d’une allégorie du stalinisme, mais ensuite le terme de Big Brother est devenu trop évident. S’il se manifestait devant nous, nous dirions en le montrant du doigt: „Attention! Prenez garde, lui, là, c’est Big Brother!” Autrement dit, Big Brother n’a plus sa place sur la scène de notre monde. Ce sont ces Little People qui ont fait leur entrée. Ne pensez-vous pas que le contraste des termes est extrêmement significatif?”
Deşi cartea lasã de înţeles cã lumea din 1Q84 se centreazã pe acţiunile misterioase ale acestor „Little People”, rolul lor exact nu este clarificat şi ai impresia cã nici mãcar Murakami nu ştie foarte bine ce sã facã din ei, ceea ce pare mai mult o stângãcie, ceva lãsat neterminat, indiferent de aura de misticism pe care scriitorul încearcã sã o dea într-un interviu: „Little People au venit pe neaşteptate. Nu ştiu cine sunt. Nu ştiu care este rostul lor. Am fost prins în poveste. Nu m-am putut opune. Au venit peste mine şi eu i-am descris. Asta a fost contribuţia mea.”
In general, multe din enigmele din „1Q84” rãmân fãrã rezolvare, fãrã explicaţii la finalul cãrţii. Poate este un paralelism cu acei „receivers” şi „perceivers” din roman, cu natura inexplicabilã a ceea ce se comunicã de fapt între cei doi. Dar mie nu prea mi-a plãcut.
Leaderul sumarizeazã foarte bine mesajul cãrţii la un moment dat: „In aceastã lume nu existã bine şi rãu absolut [...] Binele şi rãul nu sunt entitãţi fixe, stabile, ci în continuã negociere. Un bine se poate transforma într-un rãu în secunda doi. Si invers. [...] Cel mai important lucru este sã pãstrezi echilibrul între binele şi rãul aflate într-o continuã transformare. [...] Pãstrarea acestei balanţe este binele însuşi.”

luni, 15 octombrie 2012

Dan Lungu -"Raiul gainilor"


Istoria unei strãzi de mahala, aproape ameninţatã cu distrugerea în perioada comunistã, dar care supravieţuieşte în mod inexplicabil, chiar spre surprinderea propriilor locatari, pentru a intra într-o tranziţie haoticã, sumbrã, dar atât de plinã de haz! Este o „frescã” burlescã a unei margini de lume, realist reprodusã cu tot umorul amãrãciunii propriului destin. Deşi o lecturã mai uşoarã decât celelalte cãrţi ale lui Dan Lungu, satira plinã de compasiune din „Raiul gãinilor” este foarte atrãgãtoare.

Ce mi-a stârnit hohote de râs:

„Dintre salcâmii de pe dreapta tocmai ţâşnise un câine ciudat. Avea blana de pe spinare prinsã cu cârlige de rufe. Cârlige albastre şi roşii. [...]  Tot dintre salcâmi se iţi şi o gaşcã de capete care cãutarã patrupedul din ochi şi goni dupã el [...] cu chiote pentru urmãrirea dinozaurului [...] „Prindeţi dinozaurul! Prindeţi dinozaurul!”, rãcneau cât îi ţineau plãmânii. Intr-o creangã de salcâm, Relu Covalciuc zãri înfipt un baschet chinezesc.”

„E adevãrat, când era treaz, n-o pocnea. Dar când se îmbãta, îşi aducea aminte de toate, cã le pãstra grijuliu la rãrunchi, în sertãraşe. Cum deschidea un sertãraş, cum îi înşuruba vreo douã [...] Iar cheile de la sertãraşe le ţinea pe fundul paharului de douã sute. Cum golea paharul, cum dãdea, pe fund, peste chei. Cum dãdea peste chei, cum începea sã deschidã sertãraşe. Cã altfel nici cã se putea; din douã-pe-faţã-douã-pe-dos nu putea fi scoasã decât prin şocuri mecanice. Abia dupã o şedinţã din asta  mai lãsa andrelele şi mai punea de-un borş. Dar n-o ţinea mult.
Cum sã  nu cauţi cheile la sertãraşe?”

„Aţi vãzut, bã? Colonelul bea numa’ apã mineralã în casã” [...]”Eu n-am auzit una ca asta, sã dai bani pe apã!” „Nu mai poate de bine, de-aia! Cã uni’-s calici de n-au dupã ce borî, iar alţii dau lovelele pe apã cu pârţ.” [...] „O sã dea rugina-n el.” „Ca-n strunguri dupã revoluţie.”

Despre carte si aici.

Michel Houellebecq -"Harta si teritoriul" / "La carte et le territoire"


Este un alt fel de scris decât tradiţionalul Houellebecq. Personal, mi-a plãcut/ dat de gândit mai mult celãlalt Houellebecq, însã cel din „Harta şi teritoriul” te ţine în suspans, ştie sã se joace cu nervii tãi, te face dependent de lecturã, fãrã a pierde din tradiţionalul sarcasm, presãrat parcã aici cu mai multã amãrãciune ca de obicei. Dacã, pedagogic luat, romanele lui Houellebecq au trei dimensiuni : cea care revoltã cititorii şi, bineînţeles, criticii (sexul în Thailanda, comentariile misogine sau rasiste etc.), o laturã documentaristã (despre religie, biologie etc.) şi fondul care uneşte sau pune personajele în antigonie, acest roman anuleazã prima dimensiune (e adevãrat cã mai rezistã nişte comentarii punctuale, ceea ce era inevitabil cã doar vorbim de Houellebecq), aduce o notã nouã celei de-a doua, iar cea de-a treia e fascinant de confuzã, îl regãsim pe Houellebecq în mai multe personaje (chiar şi cãţelul unui inspector de poliţie te face la un moment dat sã te gândeşti la Houellebecq), sunt îmbinate elemente reale şi imaginate, fãrã sã ne fie foarte clar unde este limita fiecãruia.

Intriga se desfãşoarã în mediul artistic contemporan folosit ca motiv pentru a critica diverse aspecte ale societãţii: dominaţia banului, vulgaritatea, impostura mediaticã etc. Personajul principal, Jed Martin, este un pictor/fotograf mizantrop care cunoşte succesul dupã realizarea unei serii de colaje pornind de la hãrţile Michelin. Aceastã etapã este urmatã de una pur picturalã în care Jed face portretele unor personalitãţi moderne ca Bill Gates împreunã cu Steve Jobs care discutã despre viitorul informaticii.  Aceste portrete îi definitiveazã succesul artistic şi îi îngroaşã semnificativ contul bancar. Surpriza: Houellebecq este personaj în propriul roman. Jed îl contacteazã pentru a-i scrie prefaţa la catalogul de lansare a colecţiei. De la prima întâlnire se naşte o afinitate ciudatã între cei doi artişti aproape autişti când vine vorba de relaţionarea cu lumea. "Un tableau... dit pensivement Houellebecq. En tout cas, j’ai des murs pour l’accrocher. C’est la seule chose que j’aie vraiment, dans ma vie: des murs."
"...je suis en train de pourrir sur place et tout le monde s’en fout, personne ne peut rien pour moi, j’ai été honteusement abandonné par la médecine, qu’est-ce qu’il me reste à faire? Me gratter sans relâche, c’est ça qu’est devenue ma vie maintenant: une interminable séance de grattinage..."

Paralel, se dezvoltã o altã relaţie, chiar mai dificilã decât cea cu un extraterestru ca Houellebecq: Jed îşi descoperã tatãl, un arhitect de succes care limitase la minimul utilitar legãtura cu fiul sãu dupã sinuciderea soţiei (mama lui Jed).  In carte sunt douã întâlniri cu moartea: cea a tatãlui lui Jed şi cea a lui... Houellebecq! Da, Houellebecq este ucis în propria carte! Si romanul continuã dupã acest moment. Când metroul a ajuns în staţia unde cobor ca sã mã duc la serviciu tocmai ajunsesem în acest punct al romanului. A TREBUIT sã termin cartea la serviciu în ziua aceea pentru cã pur şi simplu nu am mai putut-o lãsa din mânã! Este ca atunci când te trezeşti prea devreme dintr-un vis şi vrei sã adormi la loc sperând ca visul sã continue. Singurul avantaj cu o carte, e cã visul chiar poate continua (dacã îţi doseşti cartea dupã laptop ca sã nu se sesizeze lumea de la serviciu şi sã poţi continua lectura). Nu voi dezvãlui foarte mult ce se întâmplã dupã  momentul asasinãrii lui Houellebecq (din carte) pentru cã acele pagini sunt unele dintre cele mai captivante. Stilul cãrţii se schimbã foarte mult, devenind un fel de thriller poliţist pe care Houellebecq (autorul) îl struneşte excelent şi te ţine cu sufletul la gurã pânã la final.


„Harta şi teritoriul” pãstreazã, în mare, acelaşi stil foarte lucrat, fãrã înflorituri, neutru, tipic pentru Houellebecq, care vrea sã lase cât mai mult impresia de obiectivitate, de realism. Houellebecq recurge chiar la unele artificii noi în acest roman: copiazã pasaje din wikipedia (copiate acolo la rândul lor din enciclopedii –despre nu ştiu ce specie de muscã- sau de pe site-urile primãriilor –despre istoria suburbiei Beauvais-) care se simt ca venind din exterior în structura romanului, ca o grefã de text strãin. Este ca o paralelã a operei lui Jed, formatã în principiu pe ideea de colaj, de alãturare de obiecte non-artistice care devin artistice atunci când sunt puse într-un context adecvat. O lecţie despre cum utilitarismul dispare pentru a servi artisticului. De aici, probabil, şi titlul romanului cu comentariul lui Houellebecq cã harta devine mai interesantã decât teritoriul. Reprezentarea realitãţii este mai pasionantã decât realitatea însãşi.

Dupã descrierea unei lumi care şi-a pierdut autenticitatea, finalul romanului dã o dimensiune oarecum metafizicã şi melancolicã ironiei la adresa societãţii, pornind de la simptomele deviante ascunse de aparenţa trivialã a unei societãţi de consum. Aduce cumva cu acel „cultiver son jardin” al lui Voltaire. Cred cã este cel mai optimist sfârşit de roman pe care l-am citit pânã acum la Houellebecq. Totuşi el nu mai e acolo sã-l trãiascã.

„Il est impossible d’écrire un roman, lui avait dit Houellebecq la veille, pour la même raison qu’il est impossible de vivre: en raison des pesanteurs qui s’accumulent. Et toutes les théories de la liberté, de Gide à Sartre, ne sont que des immoralismes conçus par des célibataires irresponsables. Comme moi...”

„...il se demanda fugitivement ce qui l’avait conduit à se lancer dans une représentation artistique du monde, ou même à penser qu’une représentation artistique du monde était possible, le monde était tout sauf un sujet d’émotion artistique, le monde se représentait absolument comme un dispositif rationnel, dénué de magie comme d’intérêt particulier.”

„Lui-même avait été distingué, moins d’une mois auparavant, par la loi de l’offre et de la demande, la richesse l’avait soudain enveloppé comme une pluie d’étincelles, délivré de tout joug financier, et il se rendit compte qu’il allait maintenant quitter ce monde dont il n’avais jamais véritablement fait partie, ses rapports humains déjà peu nombreux allaient un par un s’assécher et se tarir, il serait dans la vie comme il l’était à présent dans l’habitacle à la finition parfaite de son Audi Allroad A6, paisible et sans joie, définitivement neutre.”

„Il était tellement désoeuvré que, depuis quelques semaines, il s’était mis à parler à son chauffe-eau. Et le plus inquiétant –il en avait pris conscience l’avant-veille- était qu’il s’attendait maintenant à ce le chauffe-eau lui réponde. [...] Il était, en somme, son plus ancien compagnon.”

"C’est ainsi que Jed Martin prit congé d’une existence à laquelle il n’avait jamais totalement adhéré."

duminică, 16 septembrie 2012

Herta Müller -"Inca de pe atunci vulpea era vanatorul"

Mi-a plãcut mai mult decât „Regele se înclinã şi ucide”, cealaltã carte de Herta Müller pe care am citit-o. Este cumva, sper sã nu oripilez pe nimeni, în stilul lui Cãrtãrescu („Orbitor” este una din marile mele slãbiciuni literare), cu simboluri şi metafore, cu încercarea de a reda mai mult cum te simţeai în comunism decât un mesaj foarte bine articulat verbal.
Este acea atmosferã şi acea trãire a unui sistem aberant care te domina prin fricã şi de care te „eliberai” doar temporar prin plãceri imediate, fãrã nici o perspectivã pe lungã duratã, unde viitorul nu prea avea sens. Este o reconstruire fidelã şi înspãimântãtoare a unui cotidian lipsit de speranţã, de bucurie autenticã, de umanitate, dominat de spaimã, ca a unui animal aflat în continuu sub bãtaia puştii unui vânãtor sadic care nu ucide imediat, ci te tortureazã cu indicii insidioase ale prezenţei sale, astfel încât nu te poţi bucura de nici un moment al vieţii, ajungând de fapt sã trãieşti o viaţã care nu mai e a ta, e a tuturor, în aceeaşi neputinţã şi mizerie comunã.

„Dacã lumea este o inimaginabilã şi apãsãtoare înşiruire de închisori concentrice , în care-ţi ispãşeşti condamnarea pe viaţã, mai eşti, de fapt, în viaţã? Sau te amãgeşti mimând umanitatea într-un cotidian pe care nici frumuseţea inocentã a naturii nu-l poate lumina”
„Când femeile poartã vatã între picioare, au sângele pepenilor în burtã. [...] Orice femeie poare sã lege orice bãrbat cu sângele pepenilor, spune Clara. La fabrica de sârmã femeile îşi povestesc cum le amestecã bãrbaţilor sângele de pepene, o datã pe lunã, dupã-amiaza târziu, în supa de roşii. [...]Fata slujnicei spunea, pe bãrbaţi îi legi de tine dimineaţa, pe stomacul gol. Deoarece în zilele pepenilor nevasta ofiţerului îi amestecã dimineaţa, înainte de a pleca la Cazinoul militar, patru boabe de sânge în cafea. [...] Zboarã cãtre alte femei, dar sângele de pepene se adunã în jurul inimii bãrbatului. [...] Inima ofiţerului nu poate ţine în ea imaginea altor femei, spune fata slujnicei, ofiţerul îşi poate înşela nevasta, dar n-o poate pãrãsi.”
„Obrajii Adinei ard, bãrbia i se lasã, mâinile îi sunt umede, micile feţe care ţipã sunt ca o imensã flegmã cu ochi ce privesc spre cer.”
„Toţi au tras în aer, spune bãtrânul cu cãciulã de blanã, aerul era în plãmâni.”

luni, 3 septembrie 2012

Klaus Mann -Mefisto


“Mefisto” este povestea actorului neamţ Hendrik Höfgen cu evoluţia lui politicã din fundal de la o persoanã cu convingeri de stânga, la un susţinãtor al regimului nazist, pentru a obţine mult râvnita faimã actoriceascã, cu sprijinul de culise al protectorului sãu, Göring. Dupã cum bãnuim și din titlu, este un pact între intelectualitate și totalitarism, cu analiza contractului faustian în societatea contemporanã, cu pasivitatea și parvenitismul inerent firii umane care nu face decât sã contribuie la rãspândirea rãului.
Romanul a avut parte și de scandalul corespunzãtor, întrucât infamul Hendrik este inspirat de un personaj real, Gustaf Gründgens, rudã și (fost) prieten cu Klaus înainte de secesiunea naţiei germane în douã o datã cu stabilirea nazismului.

Klaus Mann (nepotul faimosului și unicului Mann) se concentreazã mult pe personaje, le contureazã foarte bine, lucreazã cu atenţie la impresia pe care personajele o lasã asupra cititorului, ajutã cititorul sã înţeleagã în detaliu cum și de ce personajele sale evolueazã într-o anumitã direcţie. Pe lângã mult râvnita carierã pe scenele germane, Hendrik tânjește dupã comuniunea, dupã prietenia, dragostea și admiraţia celorlalţi din viaţa lui privatã, toate combinate și cu un inevitabil sentiment de inferioritate cauzat de originile mediocre și de lipsa acelei nobleţi înnascute în unele persoane (și-a schimbat pânã și numele lui real, Heinz, pe care îl considerã prea vulgar și este foarte afectat atunci când cineva nu-i scrie distinsul nou nume Hendrik cu “nd”). Dar noua identitate pe care și-o cautã Hendrik are de multe ori aerul unei imposturi (mai ales pentru el însuși), așa cã este mereu mãcinat de contradicţii, neliniști, nehotãrâri, tensiuni. Nu se poate construi ca un tot unitar, ci din fragmente relativ disparate și instabile în cãutarea lui de a scãpa de acel sentiment cã locul lui nu este acolo. Paradoxal, chiar o parte din farmecul lui (este un foarte bun orator, o prezenţã socialã sclipitoare) este dat tocmai de aceastã inapartenenţã, aceastã lipsã cronicã de convingeri pe care sã își construiascã ego-ul. Este mereu în cãutarea a ceva valoros la care sã adere, ceva cãruia sã îi aparţinã și care sã îi dea un statut apreciat de toatã lumea. Asta este în fond și ceea ce îl impinge sã accepte compromisurile fãcute sistemului nazist de propagandã în care devine un element popular. El ajunge sã îl joace pe Mefisto-clovn nu numai pe scenã, dar și în afara ei, în ambele ipostaze devenind celebru prin cochetarea cu forţele rãului.
Deși Hendrik recunoaște cã nu are o conștiinţã tocmai curatã, se amãgește cu hipnotizanta idee cã nu își face decât profesia, ceea ce se pricepe și cã încearcã, pe cât posibil, sã îi ajute și pe ceilalţi în acest regim monstruos prin influenţa foarte limitatã pe care o are asupra nebunilor puternici din cadrul sistemului. Insã are de multe ori îndoieli (justificate) cã popularitatea de care se bucurã din partea publicului este autenticã, cã aceasta este un rezultat al talentului sãu și nu al terorii maselor de a contrazice regimul. In ciuda accestui succes, Hendrik își recunoaște eșecul, atât ca actor, cât și ca om. Dar nu prea stârnește compãtimire, cãci, deși își recunoaște greșelile, continuã sã joace același rol important în șarada propagandistã nazistã.

Mi-a plãcut cum, spre sfârșit, aceastã claritate a propriei imposturi pe care o dobândește Hendrik este cauzatã de inabilitatea lui de a-l juca pe Hamlet. Deși face un Mefisto superb prin dorinţa lui de a obţine faima artisticã în detrimentul integritãţii artistice, Hendrik nu va fi niciodatã un Hamlet de succes, în ciuda aplauzelor frenetice de care se bucurã jocul lui în aceastã piesã.


“Sã nu fi înţeles oare aroganta de Barbara? Unica fericire pe care o puteau oferi oameni precum Hendrik Höfgen era cea a propriei lor prezenţe incitante, a apropierii lor fermecãtoare…”

“Hendrik Höfgen –specialistul nemernicilor eleganţi, al ucigaşilor în frac, al intriganţilor istorici- nu vedea nimic, nu auzea nimic, nu-şi dãdea seama de nimic. Nu trãia deloc în Berlin –la fel de puţin pe cât trãise, cândva, în Hamburg- şi nu cunoştea decât scenele de teatru, studiourile de filmare, cabinele de teatru, câteva localuri de noapte, câteva sãli festive şi saloanele pline de snobi. Sã fi simţit el oare cã anotimpurile erau în schimbare?”

“In privinţa lui Mefisto, se arãtase sigur pe fiecare sunet şi fiecare gest, din primele clipe. Prinţul danez era însã aspru şi i se împotrivea. Iar Hendrik se vãzu silit sã lupte cu el. “Nu renunţ eu la tine!” striga actorul. Hamlet însã, cu spatele la el, trist, batjocoritor şi peste mãsurã de arrogant, îi rãspundea: “Asemenea eşti duhului pe care-l înţelegi/Dar nu şi mie!” “

“In definitiv, numai în felul în care îl percepe şi-l înţelege geniul dumneavoastrã este prinţul danez suportabil pentru noi, cei de azi, oameni ai faptelor, mânaţi de cinism”

miercuri, 1 august 2012

Azar Nafisi – "Reading Lolita In Tehran" / "Citind Lolita în Teheran"


Este un fel de carte de memorii. Azar, pasionatã de literaturã și profesoarã universitarã dedicatã, povestește relaţia deosebitã pe care a avut-o cu studentele sale preferate, tinere care s-au nãscut prea târziu pânã și pentru nostalgiile pre-revoluţionare, pe fundalul tumultuos al celor multe schimbãri petrecute în Iran din anii ’70 încoace, cu metodele de a supravieţui unui sistem care îţi refuzã plãcerile elementare ale vieţii în numele unei doctrine (aici religioase) aride, prost înţelese și dãunãtoare tuturor prin artificialitatea și anti-umanitatea ei.

"These students, like the rest of their generation, were different from mine in one fundamental aspect. My generation complained of a loss, the void in our lives that was created when our past was stolen from us, making us exiles in our own country. Yet we had a past to compare with the present; we had memories and images of what had been taken away. But my girls spoke constantly of stolen kisses, films they had never seen and the wind they had never felt on their skin."

Nafisi își împarte cartea în 4 secţiuni mari (uneori cu un aer de artificialitate, dar nu foarte supãrãtor) : Lolita, Gatsby, James și Austen. Aceste referinţe literare sunt folosite pentru a aduce în discuţie împreunã cu studenţii ei diverse aspecte ale realitãţii iraniene contemporane, o metodã nu întotdeauna foarte de succes, dar care cel puţin reprezintã o tentativã de a exprima opinii și atitudini reprimate altfel sau a cãror dezbatere nu prea este încurajatã de nimeni în contextul unei represiunii ideologice accentuate.
In "Lolita" le cunoaștem pe fetele din grupul de lecturã (7), provenite din medii diferite, cu povești personale variate, însã toate pasionate de literaturã, care vin sãptãmânal acasã la Azar pentru a discuta cãrţi și pentru a le folosi ca punct de plecare in analiza și punerea sub semnul întrebãrii a propriilor alegeri și mod de a trãi. Azar a renunţat la postul de profesor universitar la Universitatea din Teheran din momentul în care cerinţele impuse de noul sistem politic au devenit aberante (acoperirea obligatorie a capului, interzisul alergatului pe scãri pentru studente etc.), dar și-a mutat orele de literaturã în propria sufragerie.

"For nearly two years, almost every Thursday morning, rain or shine, they came to my house, and almost every time, I could not get over the shock of seeing them shed their mandatory veils and robes and burst into color. When my students came into that room, they took off more than their scarves and robes. Gradually, each one gained an outline and a shape, becoming her own inimitable self. Our world in that living room with its window framing my beloved Elburz Mountains became our sanctuary, our self-contained universe, mocking the reality of black-scarved, timid faces in the city that sprawled below."

Deși sunt discutate multe cãrţi, în prim plan este adusã "Lolita" lui Nabokov –relaţia dintre abuzator și victimã, ca o paralelã a situaţiei lor. Inţelegerea mea a romanului lui Nabokov este destul de diferitã, mai metaforicã, de versiunea pe care o alege Nafisi: accentuarea laturii "concrete" a povestirii, monstruozitatea indiferenţei și insensibilitãţii lui Humbert faţã de vulnerabilitatea Lolitei supusã unor abuzuri împotriva cãrora nu are maturitatea și autonomia necesare pentru a le respinge.
Secţiunile de mijloc, "Gatsby" și "James", povestesc anii pedagogici ai lui Nafisi la universitãţile iraniene, în paralel cu revoluţia și rãzboiul cu Irakul, cu disputele dintre studenţii marxiști și cei islamiști, cu persecuţiile, încarcerãrile și asasinatele diverșilor intelectuali și profesori, cu islamiștii care nici ei nu se mai regãsesc în noul regim și apeleazã la metode extreme de a atrage atenţia asupra acestei inadecvãri (cum ar fi studentul care și-a dat foc într-o salã de curs) etc.
Nafisi povestește despre anii în care a fost profesor la Universitatea din Teheran, chiar la începutul republicii islamiste. "The Great Gatsby" este ales pentru subiectul "visului american", într-o perioadã în care orice etichetat ca "american" era inacceptabil, simbolul dușmanului vestic. Este interesant "procesul" la care e supus romanul, în care studenţii islamiști trebuia sã aducã acuzaţii cãrţii, în timp ce ceilalţi îi construiau apãrarea, Nafisi însãși fiind chiar romanul-inculpat. Important la final nu a fost cine a avut dreptate, ci mai mult modul în care Azar a reușit sã supunã discuţiei un subiect considerat interzis, i-a forţat atât pe extremiști, cât și pe studenţii temãtori sã își argumenteze punctul de vedere.

"You don't read Gatsby," I said, "to learn whether adultery is good or bad but to learn about how complicated issues such as adultery and fidelity and marriage are. A great novel heightens your senses and sensitivity to the complexities of life and of individuals, and prevents you from the self-righteousness that sees morality in fixed formulas about good and evil..."

In urmãtoarea secţiune izbucnește rãzboiul iraniano-irakian, iar cerinţele regimului devin tot mai dure și mai absurde (femeile nu mai au voie deloc sã iasã în public cu capul neacoperit, fiind ameninţate chiar și cu închisoarea). Cu ajutorul romanelor "Daisy Miller" și "Washington Square" Nafisi aduce în discuţie claustrarea, imposibilitatea comunicãrii cu celãlalt, tensiunile care se nasc în afara dimensiunii verbale.
In ultima secţiune, universul privat este dezvãluit mai pe larg, atât în ceea ce o privește pe Azar, cât și pe celelalte fete (soţia abuzatã care nu vrea sã își pãrãseascã soţul pentru cã acesta ar obţine, în justiţia islamicã, custodia fetiţei lor, deși nu are nici cel mai mic interes sã se ocupe de ea și ar arunca-o în grija bunicii; promisiuni de logodnã încãlcate; cãsãtorii fericite; arestarea fetelor pentru "atitudinea lor occidentalã"; intentiile de emigrare legalã și ilegalã). Romanul "Pride and Prejudice" este folosit ca pretext de a aduce în prim-plan viaţa intimã, universul nostru interior care poate fi foarte greu cenzurat. Oricât de durã este reprimarea exterioarã a unor tendinţe umane naturale, în interiorul nostru tot reușim sã ne revoltãm, sã visãm, sã simţim, sã fim noi înșine.

"There was nothing in reality that I could give her, so I told her instead about Nabokov's "other world". I asked her if she had noticed how in most of Nabokov's novels -Invitation to a Beheading, Bend Sinister, Ada, Pnin -there was always the shadow of another world, one that was only attainable through fiction. It is this world that prevents his heroes and heroines from utter despair, that becomes their refuge in a life that is consistently brutal."

Stilul lui Nafisi este nepretenţios, iar, deși unele paralelisme literare sunt cam exagerate, cam aduse din condei, memoriile curg natural, elegant. Chiar și aspectele vieţii lor cu un marcat potenţial șocant sunt astfel povestite fãrã insistenţe inutile și dezvoltãri abominabile (lucru pe care îl detest la toate cãrţile noi care urmãresc vânzarea prin însãși oribilitatea ostentativã a celor povestite –femei lapidate sau atacate cu acid etc.) încât refuzul și condamnarea unui regim aberant sunt comunicate într-un mod paradoxal cu atât mai convingãtor cu cât delicateţea vieţii private și a tragediilor personale este respectatã.

"Looking back, I am amazed at how much we learned without even noticing it. We were, to borrow from Nabokov, to experience how the ordinary pebble of ordinary life could be transformed into a jewel through the magic eye of fiction."

"Each morning with the rising of the routine sun as I wake up and put on my veil before the mirror to go out and become a part of what is called reality, I also know of another "I" that has become naked on the pages if a book: in a fictional world, I have become fixed like a Rodin statue. And so I will remain as long as you keep me in your eyes, dear readers"

vineri, 15 iunie 2012

Markus Zusak -"Hotul de carti"

Mãrturisesc încã de la început cã sunt supra-saturatã de filme și cãrţi pe subiectul evreilor din cel de-al doilea rãzboi mondial. Consider cã s-a spus cam tot ce era de spus în orice formã care sã aibã valoare. Astfel, sunt recalcitrantã faţã de orice nouã carte pe acest subiect deoarece pornesc de la o premisã de redundanţã în privinţa acesteia.

Si « Hoţul de cãrţi » nu mi-a demontat poziţia. Eternul subiect, privit, e adevãrat, din perspectiva unei familii de nemţi (care nu e cine știe ce noutate) capãtã oareșce interes prin alegerea naratorului cãrţii : însãși moartea. Care, pe deasupra, mai are și simţul ironiei și este foarte vizualã în comentarii (de ex. la un moment dat privește cum sângele ca cireșele de la soldaţii cãzuţi se transformã în prune –cum nu am citit cartea în românã, nu știu cum a fost tradus pasajul dar, sigur, atunci când citești e mai interesant decât l-am rezumat eu). E o Moarte sentimentalã, bântuitã de rãul oamenilor, capabilã sã aprecieze zbaterea cinstitã a unui om care refuzã sã renunţe la viaţã. Mda, pânã și moartea este mai îndurãtoare decât naziștii.
Moartea spune, în principal, povestea unei fetiţe, Liesel, pe fundalul celui de-al doilea rãzboi mondial, cu atrocitãţile sale atât de partea evreiascã, cât și de cea nemţeascã. Liesel este încredinţatã de mama ei (o adeptã a comunismului care, dupã soarta nefericitã a propriului soţ, și el comunist, nu prevede un viitor favorabil familiei lor) soţilor Hubermann, pe undeva prin Germania, suficient de aproape de Dachau pentru a asista la sinistrele convoaie de evrei spre/dinspre lagãr. Prima întâlnire a morţii cu Liesel are loc atunci când aceasta îi viziteazã fratele mai mic.
Liesel este « hoţul de cãrţi », de fapt e o hoaţã, dar ambiguitatea lui thief din englezã se pierde în românã. Prima carte este furatã la înmormântarea fratelui ei de la un gropar (manualul groparului), pentru ca apoi sã fie furate/salvate un șir de cãrţi, în general în prag de a fi distruse de cãtre un regim totalitar care, inevitabil, le refuzã oamenilor dreptul la cunoaștere și la a-și pune întrebãri.

Cele multe sute de pagini ale cãrţii nu sunt justificate de subiectul istoric, nici de descrierea procesului turmentat de coming of age prin care trece Liesel, nici de ritmul povestirii. Deși pe alocuri stilul lui Zusak are niște încondeieri frumoase, iar reflecţiile Morţii asupra vieţii dau farmec cãrţii, în general e o pierdere de vreme.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Michael Chabon –„Bãieţi teribili”

Despre lumea ciudatã şi absurdã a scriitorilor contemporani pentru care scrisul (alãturi de predatul la universitate ca activitate complementarã, dar constant aducãtoare de bani) este o meserie.

Grady Tripp, un profesor pe la mijlocul vârstei, este un scriitor care trece printr-o crizã personalã şi profesionalã. Timp de şapte ani, a lucrat la un roman-monstru, de dimensiuni impresionabile (peste 2000 de pagini), de al cãrei unitate a subiectului şi a structurii nici el nu mai este sigur, pe care nu îndrãzneşte sã îl arate nimãnui pentru a cere o opinie, sperând ca ultimele câteva zeci de pagini, nescrise încã, sã definitiveze valoarea cãrţii înainte de a arãta manuscrisul vechiului sãu priten şi editor, Terry Crabtree care urmeazã sã vinã în oraş pentru week-end-ul de festival literar WordFest (şi da, romanul în chestiune are titlul de Bãieţi teribili). De fapt îi mai arãtase manuscrisul neveste-sii (a treia), Emily, care l-a categorisit ca excesiv de masculin (mã refer la roman), şi care acum îi completeazã haosul şi tensiunea mentalã printr-o plecare neaşteptatã la pãrinţi. Asta tocmai în momentul în care Grady mai aflã şi cã amanta lui, soţia decanului, este însãrcinatã. Lucrurile par sã se fi infundat pentru Grady. Noroc cã existã iarbã, de care scriitorul nostru vânãtor de succes literar profitã din plin, atât pentru propria calmare şi inspiraţie literarã, cât şi pentru a face faţã perioadelor de crizã sentimentalã în care are o plãcere masochistã sã se bage.

Personajele sunt bine construite, originale, cu relaţii haioase între ele. Evoluţia subiectului cãrţii, în cuda unor situaţii surprizã care mai animã ritmul, lâncezeşte destul de mult, dar stilul este destul de plãcut ca sã mai taie din plictisealã. E interesant modul în care toate fantomele trecutului (roman nescris, iubiri eşuate, tâmpenii fãcute la bãuturã) se îmbulzesc sã îl destabilizeze pe Grady, diagnosticat la final cu veritabile atacuri de panicã la toate aceste atacuri „supra-naturale”.
In fine, faimoasa idee de sfârşit cã, în ciuda dezamãgirilor pe care ni le rezervã, viaţa merge înainte şi cã, totuşi, e mai bine sã îţi urmezi dorinţele, chiar dacã ele nu ţi se îndeplinesc, decât nici mãcar sã nu fi încercat. Nu înţeleg, însã, de ce pânã la urmã Grady e pus în roman sã renunţe la iarbã. Doar face bine la atacurile de panicã...

Dacã vã place Salinger, citiţi Chabon. Dacã nu, mai bine nu încercaţi.

„Presupun cã Irene dãdea dovadã de ceea ce, în zilele noastre, oamenii numesc, cu o formã de dezaprobare zdrobitoare, negare. Mie, unuia, întotdeauna mi-a fost teribil de greu sã înţeleg care e diferenţa dintre negare şi ceea ce, odatã, era cunoscut sub denumirea de speranţã.”

duminică, 20 mai 2012

Dan Lungu -"Sunt o babã comunistã"

Am stabilit clar cã sunt fan Dan Lungu, noul Ion Creangã al secolului 21.

“Sunt o babã comunistã” are şi o laturã personalã pentru mine: Mica şi Alice, fiicã-sa, oglindesc relaţia mea cu mama din dotare. Ca şi Alice, eu sunt vehementã împotriva celor cu nostalgii comuniste. Dar Mica, baba comunistã din carte, m-a fãcut sã înţeleg cã nu e vorba de valorizarea unui sistem în sine, ci a unei tinereţi care, inevitabil, ţi-a rãmas în suflet ca o perioadã foarte frumoasã, pe care este nedrept sã o renegi pentru cã tu ai fost fericit pe atunci. E adevãrat cã era dificil din punct de vedere economic şi ideologic, dar, pânã la urmã, tot a fost perioada cea mai distractivã din viaţa ta.
Si cum în haosul de dupã revoluţie chiar nu mai ajungi sã te regãseşti, unde valorile sunt date peste cap, unde regulile financiare, aşa şubrede şi absurde cum erau ele pe vremea comuniştilor, acum sunt complet date peste cap, e normal sã ai nostalgia trecutului. Mi-a plãcut cum e pusã problema din pespectiva Micãi. In ciuda abuzurilor comuniste, în fond este foarte greu sã îţi condamni acea parte din viaţã pe care ai trãit-o la maxim. Cã altfel, ce-ţi mai rãmâne?
Singurul reproş pe care i l-aş face cãrţii: pe alocuri stilul Emiliei se rupe şi îl recunoşti pe Dan Lungu care-şi bagã coada în gândurile Micãi.

“Pânã la conversaţia cu Alice, nu mã gândisem niciodatã la mine ca la o comunistã. Mã trezisem adesea visând la perioada frumoasã din viaţa mea, când eram tânãrã şi munceam voiniceşte, când fãceam mese îmbelşugate în familie şi mergeam în concedii,dar niciodatã nu-mi trecuse prin cap cã asta poate însemna sã fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjuratã, veselia, solidaritatea, dar, nu ştiu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adicã s-ar putea sã ştiu. Poate pentru cã pe vremuri, între noi, îi numeam comunişti pe cei care ţineau discursuri înflãcãrate, la şedinţe pictisitoare şi lungi. Pe cei care ţineau linia partidului fãrã sã vadã în stânga şi-n dreapta, fãrã nici o grijã pentru oameni şi fãrã înţelegere pentru situaţii particulare. Pentru noi, nu membrii de partid erau comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ãştia nu-i regretam. Acum comuniştii erau cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au bãgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mã numãram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistã eram? Dacã aceea erau comuniştii, atunci înseamnã cã eu vreau un communism fãrã comunişti? […] Dacã numai aceia erau comuniştii, atunci nu mai voiam sã fiu comunistã. Nu mai voiam sã fiu, dar eram. Se poate sã fii fãrã sã vrei sã fii?”

“E drept, fusesem membrã de partid. Asta nu însemna cã, în decembrie ’89 nu strigasem “Jos Ceauşescu!”, cã nu urmãrisem cu sufletul la gurã revoluţia la televizor şi execuţia Ceauşeştilor. Asta nu înseamnã cã dupã aceea nu-mi pãruse rãu cã-i împuşcase în ziua de Crãciun, fãrã sã-i lase sã se apere. Asta nu înseamnã cã nu-mi pare rãu dupã viaţa pe care o trãisem, fãrã sã mã duc sã pun flori la mormântul lor.”

“Emilia Apostoae a fost cu adevãrat fericitã sau doar i se pare, de fapt este o nebunã? Da, în felul tãu ai fost fericitã!, îmi spuneau toate amintirile. Dar, odatã smuls rãspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevãratã matrioşkã, alte întrebãri: cum de ai putut fi tu fericitã când alţii erau nefericiţi? Ce ai fãcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit sã fie în jurul tãu ca sã ai şi tu dreptul sã fii fericitã?”

“Nu dupã mult timp, ne-a sunat sã ne spunã cã vrea sã se mãrite. Cu unul Alain. -Alain Delon? -Hai, mamã, chiar aşa? Ala e un boşorog… -Da, tu, dar mãcar îl ştie lumea de pe-aici…”

“Am luat din banii de înmormântare. Din fondul “Prietenia”, cum îl alintã Tucu. De la o anumitã vârstã, moartea face parte din familie. Vorbeşti despre ea la masã sau seara înainte de culcare. Faci calcule.”

“Umblam prin casã şi mormãiam de una singurã. Când eşti în vârstã, o astfel de îndeletnicire este plãcutã. Te rãfuieşti cu nu ştiu care, dai replici care nu ţi-au venit pe moment, zâmbeşti amintirilor frumoase […] Toatã viaţa ta e acolo, cu tine, în aceeaşti camera. Planurile tale sunt mai degrabã planuri de trecut decât de viitor.”


O recenzie drãguţã  aici.

sâmbătă, 12 mai 2012

Cheile Nerei

Deşi cam departe de Bucureşti, dacã aveţi timp şi bani de drum, meritã pe deplin încercate! E bine sã ai mai mult timp (noi am avut 3 nopţi) şi sã fiţi 4 dacã mergeţi cu maşina (e mult mai amuzant). Plecare de 1 mai din Bucureşti la ora 9 (noi mergem în vacanţã în sens invers mulţimii). Am ales sã innoptãm la Bãile Herculane pentru cã eu nu mai fusesem acolo niciodatã. Foarte frumoase, au un aer austriaco-freudian. Am fost impresionatã de arhitecturã. Mare pãcat cã partea veche e lãsatã în paraginã în dulcele stil românesc. Am nimerit acolo chiar când se forma transcendentala spiralã MISA, aşa cã staţiunea era destul de animatã. Am stat în centru la cãsuţe (cam jeg, cicã mai şi puţeau –eu nu prea am miros, deci nu am fost neapãrat deranjatã de acest aspect, duşurile nu mergeau, tanti de la administraţie era cam stresatã cã primeşte amendã de la poliţie –sã nu facem grãtar pe malul râului, aveau ei un grãtar foarte bun, e adevarat; sã nu fie muzicã tare seara etc.), foarte ieftin (15 ron patul în cãsuţa cu 2 paturi + 5 ron parcarea). Mâncarea e destul de ieftinã (pentru un prânz la o terasã am plãtit 26 ron: vreo 3-4 beri, cartofi prãjiţi cu cotlet la grãtar şi sos de usturoi + pâine).
Dacã mergeţi spre cele 7 izvoare (sufluroase, atenţie!) şi nu vreţi sã vã bãlãciţi cu toatã lumea, puţin mai sus au organizat nişte nenişori o piscinã (cu aceleaşi ape cãlduţe şi sulfuroase) mai curãţicã (10 ron intrarea pentru adulţi şi 5 ron pentru copii: au duşuri, bar etc.). De la Herculane ieşiţi înspre Caransebeş (dacã nu mai aveţi benzinã este un Petrom la câţiva km),iar apoi NU luaţi prima ieşire în stânga spre Iablaniţa (deşi drumul este mai scurt, este foarte prost). Mai mergeţi câţiva kilometri şi apoi faceţi stânga spre Bozovici. Sã nu vã îngrijoraţi dacã nu e multã circulaţie: bucuraţi-vã de peisaje şi de oameni. Aici totul este ca în trecut: oamenii îşi lucreazã pãmãntul cu sapa, nu sunt tractoare, merg cu care cu vãcuţe etc. E foarte rustic, tihnit. Dacã aveţi cort şi nu vreţi sã înnoptaţi la Herculane, puteţi merge pânã aici şi vã puneţi cortul pe malul râului (sunt multe locuri unde puteţi campa, neoficial). Mi-a plãcut mult la ei un fel de traiste pe care şi le fac singuri, dar nu am gãsit de unde sã le cumpãr. Cred cã ar fi trebuit pur şi simplu sã cumpãr traista pe care o avea cineva.
 La un moment dat veţi avea un indicator spre stânga spre Eftimie Murgu. Acolo puteţi vedea morile de apã. (despre mori un articol aici).
 Dupã ce aţi trecut de Oraviţa, luaţi-o spre Ciuchici/ Sasca Montanã/ Potoc/ Cãrbunari (orice vedeţi pe indicator): va fi un drum destul de bun (nu foarte bun) care o va lua în stânga. Mergeţi pânã la un gater (pe dreapta) şi o staţie de pompare(pe stânga) –pe aici puteţi vedea fazani. Dacã o luaţi în stânga pe lângã staţia de pompare ajungeţi în Potoc (întrebaţi acolo înspre cantonul Damian sau înspre cascada Beuşiţa). Cu maşina veţi ajunge la o intersecţie: înainte este înspre cantonul Damian (drum foarte prost, marcat cu linie rosie; de evitat dacã aveţi o maşinã normalã), iar înspre stânga este drumul spre pãstrãvãrie, un alt canton şi cascada (puteţi merge bine cu maşina, este un drum forestier, sã nu ezitaţi la primul pod, vã ţine). Este bine de mers cu maşina la cascadã pentru cã drumul nu e spectaculos şi vã pierdeţi timpul sã mergeţi pe jos pânã acolo. Dacã vreţi sã înnoptaţi în sat, noi am rãmas la Pensiunea Cheile Nerei din Sasca Românã (pe drumul unde aţi fãcut stânga pe lângã staţia de pompare spre Potoc, continuaţi drumul înainte). Deşi indicatorul vã aratã la stânga la un moment dat spre Sasca Românã (înainte de Sasca Montanã), aveţi rãbdare, mai dureazã ceva pânã ajungeţi, mergeţi înainte şi bucuraţi-vã de nişte dune ciudate (de nisip, da). Dacã vreţi sã rãmâneţi la aceastã pensiune, cum faceţi stânga înspre Sasca Românã, ţineţi tot înainte (şoseaua urcã) pânã vedeţi pensiunea pe dreapta (mai departe drumul se terminã la vreo câţiva metri). Este 47 ron de persoanã pe noapte, tanti de la pensiune e foarte simpaticã, gãteşte bine şi ştie sã explice cam pe unde sã mergi. De la pensiune, pe jos, ţinând drumul înainte, apoi fãcând stânga la o punte suspendatã (cu putinã grijã dacã aveţi rãu de înãlţime, dar puntea e foarte trainicã) mergeţi pe traseul celor 7 tunele (e marcat cu o dungã roşie –sã nu vã speriaţi la al doilea tunel, nu sunt tunele lungi şi nu aveţi surprize în ele). Dureazã o orã dus (pânã la intersecţia descrisã mai înainte unde se bifurcã drumurile înspre pãstravãrie/cascadã şi înspre cantonul Damian), o orã întors . E un traseu foarte uşor, dar priveliştile sunt frumoase cu mulţi guşteri coloraţi.
Dacã vã potriviţi cu alţi turişti cu maşinã de la pensiune, puteţi face urmãtoarea şmecherie: lãsaţi o maşinã la intersecţia dintre drumul spre cascadã şi cea înspre cantonul Damian (dupã Potoc), apoi mergeţi cu cealaltã maşinã spre Sasca Montanã –Cãrbuneşti (atenţie, drumul este relativ prost, dar cu puţinã rãbdare, merge). Imediat cum ieşiţi din Cãrbuneşti pe stânga este un indicator cu drumul marcat cu cruce albastrã. Dacã veţi coborî pe aici ajungeţi la cascada de pe râul Suşara (3 ore dus-întors pe jos; dacã veţi continua drumul dupã cascadã, ajungeţi inapoi la Sasca Montanã; va trebui sã mergeţi pe malul apei, cu intrare uşoarã în râu; pe porţiunile mai dificile aveţi lanţuri în stâncã). Sunt multe bâzdâgãnii simpatice pe drumul acesta (omizi, guşteri, fluturi, gândãcei etc.)
Dacã veţi continua drumul cu maşina (este un fel de drum forestier marcat cu crucea albastrã), la un moment dat drumul se terminã şi va trebui sã continuaţi pe jos traseul marcat pânã la Lacul Dracului, iar de acolo puteţi face toate cheile pânã la cantonul Damian cu ieşire la intersecţia unde aţi lãsat prima maşinã. Noi nu am fãcut drumul acesta, dar am înţeles cã sunt 3 ore dus-întors pânã la Lacul Dracului, unde face lumea grãtar. Dacã vreţi sã faceţi toate cheile, estimarea de timp e undeva la 6-7 ore. La un moment dat va trebui sã treceţi prin apã (dacã a plouat, apa poate ajunge pânã la piept; dacã e vreme frumoasã, apa e pânã la genunchi). Dacã nu aveţi 2 maşini, mai trebuie sã faceţi încã o orã pe traseul cu tunele pânã la pensiune şi sã vã recuperaţi maşina a doua zi. In chei sunt vipere. Din câte am citit, eu m-am liniştit cu urmãtoarele: viperele nu sunt şerpi agresivi (dar trebuie sã fiţi atenţi sã nu cãlcaţi pe ele etc.), doar jumãtate din muşcãturi sunt cu venin, iar veninul nu are o acţiune foarte rapidã (ajungeţi la timp undeva unde sã vi se facã vaccin, important este sã nu vã panicaţi). Dacã nu sunteţi copil sau bãtrân, şansele de a muri dupã o muşcãturã de viperã sunt minime (asta dacã ajungeţi sã vã muşte cu venin…). La întoarcere am coborât spre Moldova Nouã (trebuie sã vã întoarceţi pe drumul dinspre Oraviţa unde aţi fãcut stânga spre Sasca Montanã). Puteţi ieşi şi prin Cãrbunari, dar toatã lumea ne-a spus cã este extrem de prost drumul (noi i-am ascultat; oricum dacã mergeţi cu maşina pânã la poiana de unde coborâţi spre Lacul Dracului veţi vedea cã nu prea aveţi curaj sã mergeţi mai departe pe acolo). La Dunãre este foarte frumos. Treceţi pe la cazanele mari şi mici (unde este statuia lui Decebal sculptatã în munte), unele porţiuni de drum sunt foarte proaste.
La Orãştie e frumos, pare un oraş sârbesc. Noi am înnoptat într-o pensiune care pãrea folositã de curve pentru clienţii lor. Dar este situatã chiar la Dunãre (are un fel de ponton care mie mi-a plãcut mult), iar tanti care se ocupã de pensiune e foarte prietenoasã (iniţial ne-a cerut 80 ron pe camerã, dar ne-a lãsat la 60; oricum e destul de murdar), nu e genul paranoic care te trateazã ca pe un potenţial criminal (la 9 pleacã de la pensiune, nu mai rãmâne nimeni –cicã e un paznic, dar cred cã în noaptea cu pricina era bãut pe undeva, cã nu a apãrut, iar în toatã pensiunea eram numai noi; ne-a lãsat sã facem grãtar, numai sã avem grijã sã stingem focul, ne-a arãtat de unde sã ne aprindem luminile la ponton, cum sã ne punem frigidere în prizã dacã vrem bere la rece şi ne-a spus sã lãsãm cheile în uşã pe dinãuntru când plecãm cã ea nu ajunge aşa dimineaţã; ce mai! ne-a tratat ca pe nişte oameni responsabili, ceea ce şi suntem, de altfel). Pensiunea asta suspectã este pe drumul spre Calafat dupã ce ieşi din Drobeta (se vede pe dreapta, are şi o firmã, ceva cu 6 sau 7 nu mai ştiu exact).

Un alt articol despre Cheile Nerei aici.

duminică, 6 mai 2012

luni, 30 aprilie 2012

Tournier -"Le Roi des Aulnes"

O carte despre destin și despre indiciile și semnele premonitorii pe care le avem cu toţii în viaţã atât timp cât știm sã fim deschiși pentru a le înţelege. Tournier se joacã mult cu detaliile. Semnificaţia, importanţa unui element din naraţiune se clarificã treptat, pe mãsurã ce Tiffauges trece prin etapele surprinzãtoare ale experienţei lui din timpul rãzboiului.

Amintirile din copilãrie ale Abel Tiffauges sunt marcate de imaginea piticului Nestor care îl protejeazã de rãutãţile colegilor sãi la colegiul Saint Christophe (de unde și legenda acestui sfânt care, dorind sã fie în serviciul celui mai puternic stãpân, este mai întâi în slujba diavolului pânã sã descopere cã Iisus este chiar și mai puternic și, în numele lui, îi carã pe oameni în spate peste o apã periculoasã). Aceste amintiri sunt presãrate de detalii care vor marca întregul parcurs ulterior al lui Tiffauges: giroscopul lui Nestor –opoziţia depusã contra mișcãrilor Pãmântului va fi reflectatã mai târziu în modul în care Tiffauges se va opune direcţiei care ar trebui sã îi fie impusã de tendinţele istoriei; ideea cãpcãunului introdusã de piticul Nestor; fascinaţia pentru bicicletã, jocul copiilor în care se carã unii pe alţii pe umeri; imaginea lui Atlas care duce pe umerii lui cerurile, ca o premoniţie a finalului în care Tiffauges va cãra pe umerii lui copilul purtãtor de stea galbenã etc.)
In 1939, Abel, acum mecanic auto foarte critic la adresa valorilor societãţii, este fotograf amator și vâneazã portrete de copii. Acuzat pe nedrept de violarea unei fetiţe, Tiffauges este scãpat din închisoare de începerea celui de-al doilea rãzboi mondial și nevoia Franţei de soldaţi. Mobilizat la frontiera cu Germania, Tiffauges începe un alt fel de vânãtoare : rechiziţionarea porumbeilor preţioși pentru transmiterea mesajelor (pasionat fiind mai ales de descoperirea porumbeilor gemeni).
Prizonier de rãzboi, Tiffauges ajunge (de la postul de ajutor de vânãtoare pe domeniile lui Göring) sã lucreze într-o napola, o școalã a SS de instruire a copiilor înainte de a fi trimiși pe front, convingându-i pe ţãrani sã își lase copiii sã fie înrolaţi în aceastã instituţie (eforturile lui de convingere luând uneori forma unor rãpiri). Partea cu cãratul copiilor e destul de ciudatã. Ideea aceasta a unei maternitãţii masculine e deranjantã.

La final : modul în care lagãrele de concentrare se potrivesc organizãrii napolei unde obsesiile lui Tiffauges sunt pe deplin satisfãcute –pasiunea lui pentru vânãtoare (de la sensul "normal" al acesteia, pânã la vânãtoarea de copii –de unde reputaţia lui de cãpcãun), pornirile compulsive, cu realizarea de liste, clasificãri etc. , fascinaţia pentru trupurile de copii (mai ales pentru gemeni –aici este unul din leit-motivele care îl bântuiesc pe Tournier și în alte cãrţi), plãcerile phoriei (cãratul copiilor ; o pulsiune sexualã ambiguã și inocentã, întrucât nu presupune nici un act propriu-zis sexual asupra copiilor, dar care îi oferã o plãcere fizicã inexplicabilã). Atunci când bãieţelul evreu fugit de la Auschwitz îl face sã realizeze pe deplin cât de atroce este sistemul în care și-a gãsit locul (deși Tiffauges nu este un adept al nazismului, pânã atunci adoptase o atitudine mai curând curioasã, de analizã a fenomenului, acum având revelaţia adevãratei dimensiuni a obsesiei privind rasa, a dorinţei de moarte a sistemului la care s-a conformat), Abel duce la extrem sacrificiul simbolic al supunerii prin phorie.

Deşi este cea mai cunoscutã carte a lui, mie mi-a plãcut cel mai puţin de la Tournier. Mi se pare cã a renunţat prea mult la acea cursivitate a povestirii care te fãcea sã simţi partea magicã a lucrurilor în favoarea unei structuri care sã demonstreze ideea simbolurilor care se leagã pentru a constitui un sens ce depãşeşte nivelul individual dobândind o semnificaţie universalã.


"Et d’abord qu’est-ce qu’un monstre? L’étymologie réserve déjà une surprise un peu effrayante: monstre vient de montrer. Le monstre est ce que l’on montre –du doigt, dans les fêtes foraines, etc. Et donc plus un être est monstrueux, plus il doit être exhibé. Voilà qui me fait dresser le poil, à moi qui ne peut vivre que dans l’obscurité et qui suis convaincu que la foule de mes semblables ne me laisse vivre qu’en vertu d’un malentendu, parce qu’elle m’ignore."

"En vérité notre société a la justice qu’elle mérite. Celle qui correspond au culte des assassins qui fleurit à la lettre à chaque coin de la rue, sur les plaques bleues où sont proposés à l’admiration publique les noms des hommes de guerre les plus illustres, c’est-à-dire des tueurs professionnels les plus sanguinaires de notre histoire."

Festivalul Filmului European -3-13 mai in Bucuresti

         Unul din lucrurile mele preferate la primãvarã este cã înmuguresc festivalurile de film. Si cum Festivalul Filmului European se numãrã printre preferatele mele, abia aștept anul acesta seria de filme ale lui Kaurismäki, dupã ce Le Havre mi-a deschisul apetitul și vreau sã-l descopãr mai bine pe acest regizor intrigant.

         Si ca sã vã conving pe deplin cã TREBUIE sã mergeţi, Festivalul va mai prezenta și Ulysse’s Gaze (dacã fabulosul Angelopoulos nu vã spune nimic, jocul Maiei Morgenstern din film ar trebui sã vã scoatã din casã luni, 7 mai, la Cinemateca Eforie), iar încheierea va fi de-a dreptul apoteoticã : duminicã, 13 mai, e ziua magicã a lui Once Upon A Time In Anatolia al lui Ceylan (pe scurt despre Kasaba aici la bâzdâgãnii)

         Vã las sã descoperiţi singuri celelalte delicii ale festivalului pe pagina oficialã: FFE.ro

         De anul trecut știu cã organizatorii festivalului sunt foarte activi pe FB, așa cã un LIKE al paginii lor vã va oferi numeroase surprize: Festivalul Filmului European pe FB

duminică, 18 martie 2012

Keith Richards -Life



A fost o carte pe care am citit-o greu, timp de luni de zile, din cauza stilului. Nici nu sunt foarte mare fan cãrţi auto-biografice, dar unele pasaje şi detalii sunt cam plictisitoare. Stilul balzacian e ok pentru Balzac. Intr-o autobiografie, e cam obositor.

Keith scrie despre consecinţele celebritãţii, de la pierderea intimitãţii pânã la sentimentul ciudat pe care îl ai atunci când toatã lumea vorbeşte despre tine încât te gândeşti dacã chiar percepţia ta despre tine însuţi este autenticã sau construitã mai mult de ceilalţi.
Cartea este cumva un roman „on the road”, cu povestiri amuzante ale tertipurilor folosite pentru a scãpa de acuzaţiile poliţiei de deţinere de droguri, cu episoadele realistice, şi tocmai de aceea percutante, despre experienţa şi consecinţele consumului de droguri puternice (toate, scandaluri faimoase care au ocupat prima paginã a ziarelor de-a lungul timpului), dar mai ales cu descrierea relaţiilor şi expunerea propriilor pãreri despre alţi muzicieni sau despre colaborarea din trupã, mai ales cu Mick Jagger.

Interesant este fundalul anilor de naştere a rock ’n’ roll-ului, acel joc de influenţã între „culture” şi „counter-culture” cu noul stil muzical care dã peste cap Anglia şi America. E o combinaţie ciudatã, fascinantã de poziţionare ca rebel, de revoltã împotriva unui sistem învechit, depãşit, o luptã împotriva sistemului de orice fel care, inveitabil, îngrãdeşte libertãţi şi o conduitã auto-distructivã, hedonistã, prin acceptarea oricãrei substanţe sau experienţe care sã îi detaşeze de aceastã realitate pentru schimbarea cãreia militeazã.

Relaţia cu Mick este descrisã ca asemãnându-se mai curând cu relaţia dintre Germania de Vest şi cea de Est, decât cu cea dintre Coreea de Nord şi de Sud. Dacã în perioada în care Keith era dependent de heroinã, Mick a menţinut trupa pe linia de plutire, atunci când Keith a scãpat de dependenţã şi a început sã se implice mai mult în activitatea grupului, Mick a refuzat sã îşi împartã „autoritatea”, ceea ce a dus la o serie de frustrãri, de conflicte şi de sentimente de trãdare, mai ales dupã ce Keith aflã cã acesta a încheiat, în secret, un contract cu casa de producţie pentru 3 albume solo şi Mick declarã într-un interviu cã formaţia e ca o piatrã de moarã în jurul gâtului sãu.

Pãrţile care mi-au plãcut sunt cele în care Keith vorbeşte despre muzica lui. Cu elemente oarecum alchimiste despre cum te desprinzi de ceea ce ai auzit în trecut, cum îţi gãseşti stilul propriu, cum ia naştere un cântec, ce te influenţeazã, cum creezi într-o trupã. Spre deosebire de Mick, Keith nu este interesat de celebritate, de titluri, de aerele de vedetã(deşi în cazul lui Mick acestea fac parte tocmai din farmecul lui). Povesteşte despre toate influenţele lui de blues şi R&B, soul, country music, funk, stiluri jamaicane, de muzicienii care l-au inspirat, pe care i-a venerat şi despre dorinţa lui de a crea, la rândul sãu, ceva autentic.


Ce mi-a plãcut:

„There is something inside me that just wants to excite that thing in other people, because I know it’s there in everybody. There’s a demon in me, and there’s a demon in everybody else [...] People love that image. They imagined me, they made me, the folks out there created this folk hero. Bless their hearts. And I’ll do the best I can to fulfill their needs. They’re wishing me to do things that they can’t. They’ve got to do this job, they’ve got this life, they’re an insurance salesman… but at the same time, inside of them is a raging Keith Richards.”

„I can rest on my laurels. I’ve stirred up enough crap in my time and I’ll live with it and see how somebody else deals with it. But then there’s that word “retiring.” I can’t retire until I croak [...] The fact is, I’ve always said, if we were black and our name was Count Basie or Duke Ellington, everybody would be going, yeah yeah yeah. White rock and rollers apparently are not supposed to do this at our age. But I’m not here just to make records and money. I’m here to say something and to touch other people, sometimes in a cry of desperation: “Do you know this feeling?” ”

„I was looking for the core of it—the expression. You would have no jazz without blues out of slavery—that most recent and particular version of slavery, not us poor Celts for example, under the Roman boot. They put those people through misery, not just in America. But there’s something produced by its survivors that is very elemental. It’s not something you take in in the head, it’s something you take in in the guts.”

„But for this audience, blues was only blues if somebody got up there in a pair of old blue dungarees and sang about how his old lady left him. None of these blues purists could play anything. But their Negroes had to be dressed in overalls and go “Yes’m, boss.” And in actual fact they’re city blokes who are so hip it’s not true. What did electric have to do with it? Cat’s playing the same notes. It’s just a little louder and it’s a little more forceful. But no, it was “Rock and roll. Fuck off.” They wanted a frozen frame, not knowing that whatever they were listening to was only part of the process; something had gone before and it was going to move on.”

„And we didn’t want to make money. We despised money, we despised cleanliness, we just wanted to be black motherfuckers. Fortunately we got plucked out of that. But that was the school; that’s where the band was born.”

„Minimalism has a certain charm. You say, that’s a bit monotonous, but by the time it’s finished, you’re wishing it hadn’t. There’s nothing bad about monotony; everyone’s got to live with it.”

„One of the first lessons I learned with guitar playing was that none of these guys were actually playing straight chords. There’s a throwin, a flick-back. Nothing’s ever a straight major. It’s an amalgamation, a mangling and a dangling and a tangling thing. There is no “properly.” There’s just how you feel about it. Feel your way around it. It’s a dirty world down here. Mostly I’ve found, playing instruments, that I actually want to be playing something that should be played by another instrument. I find myself trying to play horn lines all the time on the guitar.”

„Give Mick Jagger a stage the size of a table and he could work it better than anybody, except maybe James Brown. Twists and turns, and he’s got the maracas going—c’mon, baby.”

„Our first aim as the Rolling Stones was to be the best rhythm and blues band in London, with regular gigs every week. But the main aim was somehow to get to make records. To actually get into the portal, the holy of holies, the recording studio. How can you learn if you can’t get in front of a microphone and a tape recorder in a studio? We saw this thing building up, and what’s the next step? Make records, by hook or by crook. [...]I’ll do anything to make a record. It was really narcissistic in a way. We just wanted to hear what we sounded like. We wanted the playback. The payback didn’t come into it, but the playback we really wanted. In a way, in those days, being able to get into the studio and get an acetate back sort of legitimized you.”

„The Beatles are all over the place like a fucking bag of fleas, right? And you’ve got another good band. The thing is not to try and regurgitate the Beatles. So we’re going to have to be the anti-Beatles. We’re not going to be the Fab Four, all wearing the same shit. And then Andrew started to play that to the hilt. Everybody’s too cute and they all wear uniforms and it’s all showbiz. And it was actually Andrew that disintegrated the way you can present yourself—do everything wrong, at least from a showbiz, Fleet Street point of view.”

„We used to play “Popeye the Sailor Man” some nights, and the audience didn’t know any different because they couldn’t hear us. So they weren’t reacting to the music. The beat maybe, because you’d always hear the drums, just the rhythm, but the rest of it, no, you couldn’t hear the voices, you couldn’t hear the guitars, totally out of the question. What they were reacting to was being in this enclosed space with us—this illusion, me, Mick and Brian. The music might be the trigger, but the bullet, nobody knows what that is.”

„These chicks were coming out there, bleeding, clothes torn off, pissed panties, and you took that for granted every night. That was the gig. It could have been anybody, quite honestly. They didn’t give a shit that I was trying to be a blues player.”

„Our songs were taking on some kind of edge in the lyrics, or at least they were beginning to sound like the image projected onto us. Cynical, nasty, skeptical, rude. We seemed to be ahead in this respect at the time. There was trouble in America; all these young American kids, they were being drafted to Vietnam. Which is why you have “Satisfaction” in Apocalypse Now. Because the nutters took us with them. The lyrics and the mood of the songs fitted with the kids’ disenchantment with the grown-up world of America, and for a while we seemed to be the only provider, the soundtrack for the rumbling of rebellion, touching on those social nerves. I wouldn’t say we were the first, but a lot of that mood had an English idiom, through our songs, despite their being highly American influenced. We were taking the piss in the old English tradition.”

„There’s something primordial in the way we react to pulses without even knowing it. We exist on a rhythm of seventy-two beats a minute. The train, apart from getting them from the Delta to Detroit, became very important to blues players because of the rhythm of the machine, the rhythm of the tracks, and then when you cross onto another track, the beat moves. It echoes something in the human body.
So then when you have machinery involved, like trains, and drones, all of that is still built in as music inside us. The human body will feel rhythms even when there’s not one. Listen to “Mystery Train” by Elvis Presley. One of the great rock-and-roll tracks of all time, not a drum on it. It’s just a suggestion, because the body will provide the rhythm. Rhythm really only has to be suggested. Doesn’t have to be pronounced. This is where they got it wrong with “this rock” and “that rock.” It’s got nothing to do with rock. It’s to do with roll.”

„But a song should come from the heart. I never had to think about it. I’d just pick up the guitar or go to the piano and let the stuff come to me. Something would arrive. Incoming. And if it didn’t, I’d play somebody else’s songs. And I’ve never really had to get to the point of saying, “I’m now going to write a song.” I’ve never ever done that. When I first knew I could do it, I wondered if I could do another one. Then I found they were rolling off my fingers like pearls. I never had any difficulty in writing songs. It was a sheer pleasure. And a wonderful gift that I didn’t know I had. It amazes me.”

The LVS = lead vocal syndrome: „Somewhere, though, he got unnatural. He forgot how good he was in that small spot. He forgot his natural rhythm. I know he disagrees with me. What somebody else was doing was far more interesting to him than what he was doing. He even began to act as if he wanted to be someone else. Mick is quite competitive, and he started to get competitive about other bands. He watched what David Bowie was doing and wanted to do it. Bowie was a major, major attraction. Somebody had taken Mick on in the costume and bizarreness department. But the fact is, Mick could deliver ten times more than Bowie in just a T-shirt and a pair of jeans, singing “I’m a Man.” Why would you want to be anything else if you’re Mick Jagger? Is being the greatest entertainer in show business not enough? He forgot that it was he who was new, who created and set the trends in the first place, for years. It’s fascinating. I can’t figure it out. It’s almost as if Mick was aspiring to be Mick Jagger, chasing his own phantom. And getting design consultants to help him do it. No one taught him to dance, until he took dance lessons. Charlie and Ronnie and I quite often chuckle when we see Mick out there doing a move that we know some dance instructor just laid on him, instead of being himself. We know the minute he’s going plastic. Shit, Charlie and I have been watching that ass for forty-odd years; we know when the moneymaker’s shaking and when it’s being told what to do. Mick’s taken up singing lessons, but that may be to preserve his voice.”
„In that sense he made things difficult, but if Mick wasn’t making things difficult you’d think he was ill.”

Intâlnirea cu Havel.


Ce nu mi-a plãcut:

„Then she met Jimi Hendrix, saw him play and adopted his career as her mission, tried to get him a recording contract with Andrew Oldham. In her enthusiasm, during a long evening with Jimi, as she tells it, she gave him a Fender Stratocaster of mine that was in my hotel room. And then, so Linda says, she also picked up a copy of a demo I had of Tim Rose singing a song called “Hey Joe.” And took that round to Roberta Goldstein’s, where Jimi was, and played it to him. This is rock-and-roll history. So he got the song from me, apparently.”

Când povesteşte despre Lennon care se fãcea varzã la el acasã.