Gogol -"Taras Bulba"

 

Stefan Zweig -"Douazeci si patru de ore din viata unei femei"

 

Stefan Zweig -"Frica. Scrisoare de la o necunoscuta"

 

Adriana Bittel -"Cum incarunteste o blonda"

 

"Cartea oraselor" (coord. Andreea Rasuceanu)

 

Alan Sillitoe -"Singurătatea alergătorului de cursă lungă"

"[...] eu sunt mai șiret și până la urmă o să câștig, chiar dacă e să mor în temniță la optzeci și doi de ani, pentru că viața mea o să-mi aducă mai multă bucurie și pasiune decât o să aibă el vreodată în viața lui. Bănuiesc că a citit o mie de cărți și, din câte știu eu, e posibil să fi și scris câteva, dar eu știu cât se poate de sigur, la fel de sigur precum faptul că mă aflu aici, că ceea ce mâzgălesc eu acum e de un milion de ori mai valoros decât orice ar putea el să mânzgălească vreodată. Nu-mi pasă ce spun alții, ăsta e adevărul și el nu poate fi negat. Știu, atunci când vorbește cu mine și eu mă uit la moaca lui de armată, că eu sunt viu și el e mort. E la fel de mort ca un bolovan. Dacă ar alerga zece metri, ar muri pe loc. Dacă ar putea să pătrundă ceea ce se întâmplă în interiorul meu, ar muri din nou, surprins. În acest moment indivizi morți ca el au o poziție superioară față de indivizii ca mine, și sunt aproape sigur că așa va fi întotdeauna, dar chiar și așa, pe Dumnezeul meu, prefer să fiu ceea ce sunt -alergând întruna, spărgând magazine pentru un pachet se țigări și un borcan de gem-, decât să am o poziție superioară față de altcineva și să fiu mort din cap până-n picioare. Poate că imediat cum obții o poziție superioară față de cineva mori. Pe Dumnezeul meu, ca să spun această ultimă  propoziție a fost nevoie de câteva sute de kilometri de alergat de cursă lungă."

Andrei Panțu -"Tonomatul"

George Saunders -"Zece decembrie"

Dacã sunteţi în cãutare de o carte de prozã scurtã în care sã vã prindeţi urechile, încercaţi cu încredere „Zece decembrie”. Cele zece povestiri au tot felul de subiecte ciudate, fantastice (chiar distopice) şi sumbre, dar personajele sunt lucrurile cheie din ele. Efectul pe care naraţiunile îl au asupra cititorului este foarte variat, mergând de la umor la groazã. Dar personajele care, deşi de multe ori par sã merite dispreţul sau batjocura la prima vedere, scot la ivealã resurse nebãnuite de bunãtate, altruism, umanitate alcãtuiesc cel mai interesant aspect al cãrţii, ceea ce o salveazã de la a fi o carte tristã.
Partea cea mai dificilã a cãrţii este stilul. Povestirile nu sunt scrise toate în acelaşi stil astfel încât sã te poţi obişnui pânã la sfârşit astfel încât lectura sã fie mai comodã. Fiecare povestire pune cititorul la încercare venind cu un stil diferit, alãturi de alte lucruri neaşteptate (nu ştii dacã vei gãsi o lume imaginarã sau una realistã; nu ştii dacã personajul principal e copil, adolescent, bãtrân; nu ştii dacã poţi avea încredere în abilitãţile intelectuale şi emoţionale ale personajului de a surprinde şi prezenta evenimentele în mod adecvat etc.).

Nu sunt un bun cititor de proză scurtă. Este un format care nu mă atrage; de aceea nici nu am citit mult, astfel încât am puțină deschidere către tehnicile experimentale de aici. Probabil nu sunt cel mai potrivit cititor pentru a aprecia talentul lui George Saunders în acest moment.

 
 Inceputul:
"Turul de onoare.
Cu trei zile înainte de cea de-a cincisprezecea ei aniversare, Alison Pope s-a oprit în capul scãrilor.
Sã spunem cã scara era de marmurã. Sã spunem cã ea a coborât şi toate capetele s-au întors. Unde era {alesul}? Apropiindu-se acum, înclinându-se uşor, el a exclamat: cum poate un ambalaj delicat sã cuprindã atâta? Uups. Spusese ambalaj delicat? Si rãmãsese neclintit? Cu faţa-i latã şi princiarã, golitã de orice expresie? Bietul de el! Imi pare rãu, sub nicio formã, adio, clar nu era {alesul}."

Svetlana Dorosheva -"Cartea din nufãr"

Este o carte extrem de potrivitã pentru a fi fãcutã cadou. Este o bijuterie graficã. Povestea este şi ea interesantã şi plinã de ironie (blândã): fiinţe supranaturale explicã lumea oamenilor (şi desigur cã suntem simpatici cu tabieturile noastre, cu idiosincraziile, cu lucrurile ilogice pe care le facem din inerţie etc.). Deşi textul este potrivit pentru adulţi, puteţi citi cartea alãturi de copii. Nu vor prinde nuanţele poveştii, dar cu siguranţã vor sta cu ochii pierduţi în minuţioasele detalii ale desenelor fabulos de complexe şi inedite.

César Aira -"Varamo"

Un roman pe care îl puteţi citi cap-coadã într-o cãlãtorie cu trenul. Este relatarea întâmplãrilor în ziua de dinainte de crearea poemului de cãpãtâi al avangarei latin-americane de cãtre un funcţionar din Colón, oraş din Panama, pornind de la primirea salariului în bani falşi. Modul lui Varamo de a se poziţiona în lume aduce destul de mult cu personajele kafkiene. Iar poemul rezultat ţine de acelaşi domeniul al absurdului, el trebuind de fapt sã fie un tratat despre hobby-ul funcţionarului, îmbãlsãmarea animalelor mici (la care oricum nu se pricepe). E cumva un îndemn la reflecţie dacã producţia literarã poate fi un produs al întâmplãrii, o improvizaţie şi nu ceva planificat, construit, muncit. Sunt multe idei care apar în carte (cum ar fi situaţia bizarã de a pãstra ministerele în oraşul Colón care nu este capitala statului), cu posibile intrigi care merge în direcţii diverse, dar relaţiile dintre personaje şi dialogurile sunt forţate, conectivitatea dintre oameni fiind scurtcircuitatã. Impostura este un motiv care apare de mai multe ori în carte, mai toatã lumea falsificând câte ceva.

Inceputul:
"Intr-o zi a anului 1923, în oraşul Colón (Panama), un copist de categoria a treia ieşea de la Ministerul une era angajat, dupã ce-şi terminase ziua de lucru şi trecuse pe la caserie sã-şi ia salariul, cãci era ultima zi lucrãtoare din lunã. In rãstimpul scurs între acest moment şi dimineaţa zilei urmãtoare, adicã zece sau douãsprezece ore mai târziu, a scris un lung poem, e la hotãrârea de a-l compune şi pânã la punctul final, fãrã adãugiri sau modificãri. Ca sã închidem acest interval, trebuie spus cã niciodatã în jumatatea de secol de când era pe lume nu scrisese nici mãcar un singur vers şi nu avusese vreun motiv pentru a o face; şi nici n-a mai fãcut-o dupã aceea. Fusese un fel de vârtej care intervenise în timp şi în biografia sa, fãrã antecedente şi fãrã consecinţe."

My Mistress's Sparrow Is Dead

O colecţie de povestiri, clasice (de ex. Cehov sau Maupassant) şi contemporane (de ex. Alice Munro sau Kundera), despre dragoste şi multiplele ei feţe editatã de Jeffrey Eugenides. O privire caleidoscopicã, uşor tristã, asupra dragostei cu dezamãgirile ei, cu problemele familiale, cu plictiseala din cãsãtorie, cu loialitatea pe care o impune. Eugenides explicã dorinţa lui de a muta centrul atenţiei de la tipica dragoste romanţioasã la modul în care iubirea se împlineşte dupã ce a trecut vâvãtaia iniţialã, când deja s-a ajuns la acel "şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi".

O carte cu de toate despre dragoste, cum ar veni.

Inegalabilul Cehov: "Frenzied card-playing, gluttony, drunkness, constant talk about the same thing. Useless matters and conversations about the same thing took for their share the best part of one’s time, the best of one’s powers, and what was left in the end was some sort of curtailed, wingless life, some sort of nonesense, and it was impossible to get away or flee, as if you were sitting in a madhouse or a prison camp!"
"[...] this small woman, lost in the provincial crowd, not remarkable for anything, with a vulgar lorgnette in her hand, now filled his whole life, was his grief, his joy, the only happiness he now wished for himself; and to the sounds of bad orchestra, with its trashy local violins, he thought how beautiful she was. He thought and dreamed."

Tãiosul Maupassant: "She babbled incessantly with the continuous sound of those winged toys that spin in the breeze, trotting out the most unexpected, amusing and astonishing things. In that mind of hers, which seemed like a patchwork of rags of all kinds and colours, not sewn together but only tacked, there was fairy-tale fantasy, bawdy, immodesty, impudence, jokes and surprises, and a sense of fresh air and scenery such as you would get travelling in a balloon."

Si întorsãturi imprevizibile de fraze (bãnuiesc cã astea sunt învãţate pe la creative writing): Gilbert Sorrentino –"The late June night so soft one can, in retrospective, forgive America for everything."; "All you modern lovers, freed by Mick Jagger and the orgasm, give them, for Christ’s sake, for an hour, the use of your really terrific little apartment."; Lorrie Moore –"After four movies, three concerts, and two-and-a-half museums, you sleep with him. It seems to be the right number of cultural events."; "Shave your legs in the bathroom sink. Philosophize: you are a mistress, part of a great hysterical you mean historical tradition. They will survive you after a nuclear attack –they are tough and hardy and travel in packs- but right now they’re not having any fun. And when you look in the bathroom mirror, you spot them scurrying, up out of reach behind you."; David Gates – "[...] marry a man who wasn’t on speaking terms with his own desires."

Juan Pablo Villalobos - "Fiesta în bârlog"

Viaţa de traficant de droguri mexican vãzutã prin ochii unui copil (fiul Regelui traficului de cocainã) care încearcã sã înţeleagã lumea din cãrţi şi filme, singurele lui forme de contact cu exteriorul din palatul unde se izoleazã taicã-su pentru a nu fi ucis de rivali sau prins de poliţie.
Copilul (orfan de mamã) ştie exact numãrul persoanelor pe care le cunoaşte (servitori, bucãtãreasa, tutorele, paznicii, prietenele lui taicã-su): 13 la care adaugã încet alţii noi pe mãsurã ce au invitaţi la cinã câte un guvernator sau noi prietene Regelui (ajunge pânã la 16 în carte, parcã). In aceastã recluziune aproape totalã, Tochtli îşi formeazã bizare pasiuni şi teorii despre viaţã în lipsa unui sistem social de validare şi calibrare: îşi doreşte un hipopotam pitic din Liberia, îi place cultura japonezã (îşi ia numele japonez de Usagi, învaţã pe de rost filme japoneze cu samurai, umblã prin casã îmbrãcat în halat, nemulţumit cã cei din jur nu înţeleg cã e, de fapt, un kimono), învaţã seara înainte de culcare cuvinte din dicţionar, are o colecţie de pãlãrii, face comparaţii între aristocratica ghilotinã francezã şi decapitãrile pe care le vede la televizor în rãfuielile dintre cartelurile de droguri etc.
Deşi viziunea asupra lumii a lui Tochtli este foarte amuzantã, cititorul simte cu atât mai dureros situaţia care a creat-o, izolarea unui copil deprivat de relaţionãrile umane normale cu alţi copii şi cu adulţi care sã interacţioneze cu el şi la nivel emoţional, nu doar informaţional.

Inceputul:
"Unii spun cã sunt precoce. Spun asta mai ales fiindcã se gândesc cã sunt prea mic ca sã ştiu cuvinte grele. Unele dintre cuvintele grele pe care le ştiu sunt: "sordid", "nefast", "şic", "jalnic" şi "fulminant". De fapt, nu sunt chiar aşa de multe persoanele care spun cã sunt precoce. Chestia e cã nu cunosc multã lume. Abia dacã ştiu vrei treişpe sau paişpe persoane, iar dintre acestea doar patru spun cã sunt precoce."

Jhumpa Lahiri -"Pamânt neîmblânzit"

Jhumpa Lahiri este o câștigãtoare a premiului Pulitzer. Colecţia de opt povestiri "Pamânt neîmblânzit" surprinde problemele cu care se confruntã familiile indiene care trebuie sã se acomodeze mediului american, fãrã a se limita la dilemele specifice imigrantului, surprinzând dinamici familiale și relaţionale care adaugã substanţã personalã situaţiei de a fi într-o ţarã strãinã, de a crește și a prospera într-un pãmând neîmblânzit. Vieţile lor nu sunt date peste cap neapãrat de evenimente dramatice, dar devin profund marcate de schimbãri foarte relevante la nivel personal: trãdãri în dragoste, apropiaţi dependenţi de alcool, cãsãtoria copiilor cu non-indieni etc.

Personajele alcãtuiesc partea atractivã din cartea lui Lahiri. Avem un tatã vãduv care vine sã-și viziteze fiica și nepotul cu care dezvoltã o realţie neașteptat de strânsã, ferindu-se totuși de a-i anunţa cã și-a gãsit o nouã femeie cu care se înţelege bine și împarte hobby-uri.

"Singura tentaţie era bãiatul, dar știa cã bãiatul o sã-l uite. Ruma era cea cãreia trebuia sã-i aminteascã faptul cã acum, când soţia lui se dusese, chiar dacã el încã mai era în viaţã, nu mai era nimeni care sã aibã grijã de ea. Când o vedea pe Ruma acum alergând dupã Akash, culegând diferite lucruri din urma lui, ștergându-i urina de pe jos, responsabilã pentru orice dorinţã a lui, își dãdea seama cât de tânãrã fusese soţia lui când fãcuse toate lucrurile acestea, aproape o copilã. Pânã când soţia lui ajunsese la vârsta de acum a Rumei, copiii lor deja se apropiau de adolescenţã. Pe mãsurã ce copiii lor creșteau, pãreau tot mai puţin sã semene cu oricare dintre pãrinţi –vorbeau diferit, se îmbrãcau diferit, pãreau strãini din toate punctele de vedere, de la pãr pânã la formele picioarelor și ale braţelor. In mod ciudat, nepotul lui era acela cu care, deși era doar pe jumãtate bengalez, la urma urmei, și nu avea un nume de familie bengalez, simţea cã avea o legãturã biologicã directã, un sentiment al propriei sale persoane regãsite într-o altã fiinţã."

Uneori perspectiva se mutã la persoana întâi, ceea ce dã impresia de intimitate și autenticitate, accentuând însingurarea personajelor. Jhumpa Lahiri are talentul de a-și trasa personajele în mod discret, fãcându-le sã parã naturale, nu rezultatul unei construcţii literare.

Ionuţ Chiva -"Boddah speriat"

Un volum de 13 povestiri, cu sentimente diverse pe care le lasã cititorilor, la limita (niciodatã clarã) între autobiografic și imaginar, despre familie și relaţia pãrinţi-copii, despre cât de complicate și dezamãgitoare pot fi relaţiile amoroase, despre ratarea creativã și, mai ales, despre câini (ei apar mai în fiecare povestire). Stilul este unul onest, deschis, simplu, Ionuţ Chiva vorbește direct cu cititori tineri, care cautã mai mult o experienţã autenticã și mai puţin sofisticarea literarã. Povestirile îţi lasã o impresie de "fãrã stare", o cãutare a ceva, nu știi ce, dar trebuie sã cauţi, sã ai o schimbare, sã încerci sã fii undeva unde ar putea sã ţi se întâmple ceva mișto.

Inceputul povestirii "Doi bãieţi buni":
"Nu se pot spune multe lucruri despre familii –sunt cum sunt ("the infinite separate houses, how they all went on, each with its meals and minutia of daily usages", vorba poetului) și puţini, poate doar cei bolnavi într-un anume sens, sunt cei care pot pretinde cã s-au scuturat de praf și au mers mai departe fluierând atunci când, așa cum se spune, au pãrãsit cuibul. Oamenii inteligenţi sau poate doar cei inteligenţi într-un anume sens sunt foarte atenţi la anumite lucruri atunci când se hotãrãsc sã facã pasul, cum se spune –"We marry families".
Dar se pot spune oare mai multe lucruri despre vineri seara, începutul de weekend? Cultura pop pare sã creadã, ca și cu familiile, cã da –sunt cântece, filme de comedie întregi despre vineri seara, searã în care ne luãm câte o pauzã de la muncã pentru a petrece și pentru a ne reîncãrca bateriile, cum se spune.
 Nu aveau încã sau poate cel mare avea conștiinţa faptului cã, cel puţin acolo și pentru oamenii sãraci ca ei, weekendul era fãcut mai degrabã sã-ţi încarci bateriile decât sã petreci. Oricum, avea sã mai treacã ceva timp pânã ce asta vea sã înceapã sã-l melancolizeze și sã-l scoatã din minţi."

David Szalay -"All That Man Is"

O altã carte care a fost în cursa pentru Man Booker-ul de anul acesta, "All That Man Is" este o colecţie de povestiri de un realism crud despre bãrbaţi de diverse vârste, de la un adolescent de 17 ani care descoperã Europa (și se descoperã pe sine în aceste cãlãtorii) pânã la un pensionar înstãrit de 70+ ani care trebuie sã se obișnuiascã cu decãderea specificã bãtrâneţii. Deși toate personajele sunt într-un fel sau altul legate de UK, ele se aflã cel mai adesea în alt spaţiu geografic, departe de tradiţionalul "acasã" într-un loc mai puţin familiar unde trebuie sã treacã anumite probe existenţiale care sã ne dezvãluie nouã, cititorilor, anumite aspecte din "a fi bãrbat". Iar analiza psihologicã percutantã a lui Szalay este destul de deprimantã, singurãtatea și neînţelegerea caracterizându-i puternic personajele prinse în principal în preocupãri care ţin de bani sau de relaţii amoroase. Iar aceste personaje ne devin apropiate tocmai prin fragilitatea pe care ne-o dezvãluie.

Inceputul:
"Berlin-Hauptbahnhof.
It is where the trains from Poland get in and the two young Englishmen are newly arrived from Krakow. They look terrible, these two teenagers, exhausted by the ordeal of the train, and thin and filthy from ten days of Inter Railing. One of them, Simon, stares listlessly at nothing. He is a handsome boy, high-cheekboned, with a solemn, inexpressive, nervous face. The station pub is noisy and smoky at seven in the morning, and he is listening, with disapproval, to the men at the next table -one of them American, it seems, the other German and older, who says smiling 'You only lost four hundred thousand soldiers. We lost six million.' "

Julian Barnes -"The Sense of an Ending"

Puţin cam ironic din punctul meu de vedere, dar cea mai proastă carte a lui Julian Barnes a avut, se pare, şi cel mai mare succes. Este povestirea în care Julian Barnes este cel mai mult Ian McEwan (nu că nu mi-ar plăcea McEwan, eu am ceva de comentat doar la combinaţia celor doi). Il avem pe Julian Barnes cu ale lui ... până la sfârşit când avem parte de un thriller psihologic gen McEwan.

Cartea este despre memorie, despre cum ajungem să ne interpretăm trecutul pentru a ne face o imagine coerentă (din punct de vedere subiectiv) despre noi înşine, deşi aceasta este adesea o reconstrucţie fără legătură cu realitatea (mai ales pentru că avem tendinţa de cosmetizare, de a evita sau reinterpreta lucrurile neplăcute pe care le-am făcut celorlalţi atunci când ne-am lăsat cuprinşi de furie, frustrare, invidie).

"When you are in your twenties, even if you’re confused and uncertain about your aims and purposes, you have a strong sense of what life itself is, and of what you in life are, and might become. Later... later there is more uncertainty, more overlapping, more backtracking, more false memories. Back then, you can remember your short life in its entirety. Later, the memory becomes a thing of shreds and patches. It’s a bit like the black box aeroplanes carry to record what happens in a crash. If nothing goes wrong, the tape erases itself. So if you do crash, it’s obvious why you did: if you don’t, then the log of your journey is much less clear."

Anthony, acum un pensionar divorţat, povesteşte despre relaţia lui din tinereţe, cu tentă de joc de-a şoarecele şi pisica, cu misterioasa şi intriganta Veronica, care, după despărţirea lor, devine iubita lui Adrian, un bun prieten pe care Anthony îl venerează. Spre sfârşit, bineînţeles, acest trio romantic se complică într-un mod neaşteptat (iar Barnes îşi ţine cititorul cu sufletul la gură până la final pentru că perspectiva limitată, opacă a lui Anthony este cea folosită pentru a le percepe pe celelalte personaje şi relaţiile dintre ele).
Doar că această surpriză nu a reprezentat pentru mine partea interesantă din carte. Mie-mi place stilul lui Julian Barnes, reflecţiile lui, comentariile, ironia. De aceea, probabil, nu m-a atras în mod deosebit această surpriză narativă pe care mizează nuvela. Iar remuşcarea pe care Anthony ar trebui să o simtă atunci când are revelaţia a ce a declanşat o scrisoare răzbunătoare de acum 40 de ani mi se pare inutilă, nejustificată, artificială.

Dar să revenim la ce mi-a plăcut mie din carte (pentru că Barnes rămâne unii din scriitorii mei preferaţi: pentru cum scrie şi mai puţin pentru despre ce scrie) şi a modului în care el alege să descrie modul de schimbare în vieţile noastre a lucrurilor pe care în tinereţe le vedeam ca plasându-se pentru totdeauna în afara posibilităţii de schimbare.

Relaţia lui cu Veronica, unde chestiunea sexuală rămâne mult timp un aspect tabu, îl aduce la o comparaţie cu relaţiile dintre tinerii din zilele noastre unde sexualitatea nu numai că este un lucru aprobat şi necontroversat, dar a devenit un criteriu de competiţie:
"I was talking recently to a woman friend whose daughter had come to her in a state of distress. She was in her second term at university, and had been sleeping with a boy who had –openly, and to her knowledge- been sleeping with several other girls at the same time. What he was doing was auditioning them all before deciding which one to go out with. The daughter was upset, not so much by the system –though she half-perceived its injustice –as by the fact that she hadn’t been the one finally chosen."

M-am regăsit, de asemenea, în remarcile lui despre Ceaikovski şi cum acesta îşi pierde farmecul pe măsură ce te îndepărtezi de tinereţe (ca să nu spun că îmbătrâneşti):
"But Tchaikovsky has gone the way of those geniuses who fascinate in youth, retain a residual power in middle age, but later seem, if not embarrassing, somehow less relevant. [...] There’s nothing wrong with being a genius who can fascinate the young. Rather, there’s something wrong with the young who can’t be fascinated by a genius."

Sunt de acord cu scepticismul lui privind resursele noastre inepuizabile de schimbare. Una din iluziile pe care alţii încearcă să ni le bage pe gât (cu scopuri comerciale şi financiare, desigur) este că ne putem schimba radical oricând, doar să ne dorim asta. Ori, dacă până la 30-35 de ani nu ţi-ai dat seama cam pe unde ar trebui să te afli şi nu ai profitat de ocaziile oferite de viaţă pentru a te dezvolta cât mai mult în direcţia dorită, deja te trezeşti într-un pattern pe care îţi va fi greu (ba chiar, cu excepţiile de rigoare, bineînţeles, imposibil –iar excepţiile aici sunt de-a dreptul... excepţionale) să-l abandonezi.
"Does character develop over time? In novels, of course it does: otherwise there wouldn’t be much of a story. But in life? I sometimes wonder. Our attitudes and opinions change, we develop new habits and eccentricities; but that’s something different, more like decoration. Perhaps character resembles intelligence, except that character peaks a little later: between twenty and thirty, say. And after that, we’re just stuck with what we’ve got. We’re on our own. If so, that would explain a lot of lives, wouldn’t it? And also –if this isn’t too grand a word –our tragedy."

Si acele delicioase amărăciuni ale vieţii care-ţi amintesc de "Tristeţi de lămâie":
"What did I know of life, I who had lived so carefully? Who had neither won nor lost, but just let life happen to him? Who had the usual ambitions and settled all too quickly for them not being realised? Who avoided being hurt and called it a capacity for survival? Who paid his bills, stayed on good terms with everyone as far as possible, for whom ecstasy and despair soon became just words once read in novels? One whose self-rebukes never really inflicted pain? Well, there was all this to reflect upon, while I endured a special kind of remorse: a hurt inflicted at long last on one who always thought he knew how to avoid being hurt –and inflicted for precisely that reason."

Florin Piersic jr. -"Opere cumplite. Volumul 2"

Florin Piersic jr. este actorul român contemporan care mie-mi place cel mai mult. Este singurul capabil să facă un one man show ca lumea (în fine, un one man show cu cuvinte, că altfel şi Dan Puric face o treabă foarte bună de unul singur atunci când tace). Dar îmi place şi modul în care scrie; scrie ca personajele pe care şi le construieşte pentru scenă (dacă nu aţi văzut încă "Freak Show", vi-l recomand cu stăruinţă).
"Opere cumplite 2" este o colecţie de vigniete (articole publicate în diverse reviste, dar în special în "Unica" –mhm), de felii de viaţă aşa cum o ştim cu toţii, dar cu o atenţie deosebită pentru detaliile care dau miez întâmplărilor de fiecare zi. După ce-l citesc pe Piersic jr. , traiesc epifanii zilnice, mai ales în metrou, unde oamenii, discuţiile, mimicile, gesturile lor dobândesc brusc semnificaţie.

"După ce ai terminat de citit, ai pus cartea deoparte.
Tot ce ai scris aici s-a întâmplat cu adevărat? ai spus.
Da, am spus eu.
Am tăcut un minut. Ai tăcut şi tu. Te-ai uitat pe fereastră. M-am uitat şi eu, ca să văd ce vezi tu. Pe cer era un nor în formă de biscuit.
Dar am inventat mai mult de jumătate, am spus eu, într-un târziu.
Tu ai tăcut şi te-ai uitat la nor. Biscuitul s-a transformat într-o ceaşcă de cafea, cu farfurioară şi linguriţă.
De fapt, doar pe vreo două sau trei pagini apar întâmplări pe care le-am trăit, am spus eu fără să-mi iau ochii de la ceaşca de cafea.
Apoi ceaşca a plutit încet spre dreapta şi a dispărut din rama ferestrei.
Iar din alea două pagini, doar pe câteva rânduri apar lucrurile care mi s-au întâmplat în realitate, am spus eu.
Am rămas nemişcaţi şi ne-am uitat la cer până când s-a făcut noapte."

Anamaria Beligan -"Dragostea e un Trabant"

"Dragostea e un Trabant" este o colecţie de povestiri despre imigranţii est-europeni (în speţă români) din Australia care au luat cu ei atmosfera de aici şi încearcă să găsească acolo (în mod firesc) o combinaţie fericită între cele două dimensiuni (de la banala inflitrare a cuvintelor englezeşti mai potrivite pentru o realitate specific australiană în conversaţiile în limba română până la accentuarea unor moşteniri tipic balcanice pentru a le transforma în motivaţie şi motor de acţiune în spaţiul îndepărtat).
Nu sunt neapărat nişte drame ale înstrăinării, ci o serie de povestiri despre personaje pestriţe (cu nume aşişderea: Sobolanu’, Cucharadita, Primavera etc.) care continuă să se hrănească din adecdoticul românesc pentru a-şi păstra privilegiul de a fi savuros de deosebiţi.

Alice Munro -"Prea multă fericire"

Bineînţeles că Alice Munro a devenit o lectură obligatorie după toate premiile pe care le-a primit. Colecţia de povestiri "Prea multă fericire" este plină de sentimente, de emoţii, de ce simt personajele şi mai puţin de descrieri, acţiune, dialoguri. Intr-un stil destul de inconfortabil, sunt surprinse femei în variate ipostaze, în general dezamăgite de ce le oferă viaţa (da, titlul sună ironic din această perspectivă). De câteva ori personajele secundare duplicitare, contradictorii ocupă, prin ruptura pe care o introduc în naraţiune, un loc dominant. Cititorul, care la început se obişnuieşte să vadă povestirea din perspectiva personajului principal, după o revelaţie neplăcută, ajunge să regrete această identificare.
Nu este o lectură reconfortantă, dar presupun că un cititor interesat de Alice Munro nici nu ar căuta o carte de divertisment.

"Nu fusese nici genul care citeşte o carte o singură dată. Fraţii Karamazov, Moara de pe Floss, Aripile porumbiţei, Muntele vrăjit, le citise pe toate iar şi iar. Lua câte o carte, propunându-şi să citească doar o anumită parte şi se trezea că nu se putea opri din citit până când nu digera încă o dată toată cartea. Citea şi proză modernă. Doar ficţiune. Detesta să audă cuvântul "evadare" folosit în ceea ce priveşte ficţiunea. Ar fi ripostat, nu doar în glumă, că, de fapt, viaţa reală era adevărata evadare. Dar era un subiect prea important ca să-l combată."

"Incepea să înveţe, destul de târziu, ceea ce oamenii din jurul ei păreau să fi ştiut încă din copilărie –că viaţa poate fi foarte satisfăcătoare şi fără realizări măreţe. Putea fi plină de ocupaţii care să nu te epuizeze complet. Puteai obţine tot ceea ce aveai nevoie ca să duci o viaţă confortabilă, apoi o viaţă de distracţii în societate, care nu te lăsau să te plictiseşti şi te ţineau ocupat, iar, la final, simţeai că îi mulţumisei pe toţi. Nu era nevoie să te chinui. Cu excepţia momentului în care venea vorba de obţinut bani."

Jorge Luis Borges –"Aleph"

Cu Borges cred că mi se întâmplă acelaşi lucru cum a fost cu Faulkner: nu-mi place, dar, la momentul potrivit, îl voi înţelege şi va deveni unul din scriitorii mei preferaţi.

Această colecţie de povestiri este foarte utilă ca introducere în stilul şi temele lui Borges: manuscrise ciudate, nesiguranţa care pândeşte mereu să ne distrugă existenţa ordonată, transgresiunea care va fi pedepsită, fluiditatea identităţii, coincidenţele, apariţia a tot felul de talismane, obiecte magice, revelatoare, fascinaţia pentru metafizică, pentru lucruri teoretice, în afara simţurilor noastre, dar care ne pot da peste cap existenţa.