"Haiku. An Anthology of Japanese Poems"

 

"One Hundred Poets, One Poem Each" -Fujiwara no Teika

 

"One Hundred Poets, One Poem Each (Hyakunin isshu) is a private compilation of poems dating to around 1230-40 and assembled by the renowned poet and scholar Fujiwara no Teika (1162-1241). The best-loved and most widely read of all Japanese poetry collections, it was also the first work of Japanese literature to be translated into English -by Frederick Victor Dickins (1838-1915) -in 1866. There are three main reasons for its popularity. Firstly, its compiler, Teika, a scholar, theoretician and philologist, was the most admired poet of his time. Secondly, as a collection of one hundred of the best poems by one hundred representative poets, it provides a convenient introduction to the finest Japanese poetry from the late seventh to the early thirteenth centuries. Finally, it has endured thanks in part to the countless paintings, illustrated editions, commentaries and even a card game that have been inspired by it."

"All of the poems [...] are waka, the most ancient and prestigious of the traditional poetry genres. Waka serves as a general term for classical Japanese poetry in all its forms -except renga (linked verse) and haiku- as opposed to foreign verse, especially Chinese poetry. However, in the more usual, restricted sense, waka designates Japanese poetic forms pre-dating renga and haiku, namely choka, sedoka and especially the thirty-one-syllable tanka. Since the Meiji period (1868-1912), the ancient term tanka has been revived and the form updated, replacing waka as the preferred term for poems in the classical thirty-one-syllable form. The poems are arranged in five lines in an alternating pattern of 5-7-5-7-7 syllables. In this volume, the majority of the translations are laid out over five lines."

"Although the exact circumstances of the compilation of the One Hundred Poets are unknown, some facts are well established. In 1235 Teika was asked by his son’s father-in-law, Utsunomiya Rensho (or Yoritsuna), to select a hundred poems to appear on the sliding doors of his country villa on Mount Ogura, west of Kyoto. […] 

In Teika’s Kindai shuka, the arrangement of the poems is marked by his predilection for love poetry, especially the darker aspects of love, such as betrayal, abandonment, bitterness and despair. The same is certainly true of the One Hundred Poets, whose treatment of love tends to focus on its more sombre, unhappy aspects, though in a sense this is true of all waka poetry, which does not celebrate happy or fulfilled love. "

"I have loved in vain 

and now my beauty fades 

like these cherry blossoms 

paling in the long rains of spring 

that I gaze out upon alone. 

Many commentators have written of it as the cri de coeur of an old woman who was in her heyday a very great beauty, blessed with exceptional talent, sensually alive, and feted and loved by many. Now her beauty has faded, her lovers are dead or gone, and her poetic talent is weakening. I do not disagree with this interpretation, but additional considerations must also be taken into account. Ono no Komachi is like many Japanese women of talent. In Japanese culture, women have traditionally taken roles subservient to men, which has meant that they have had less freedom and have had to overcome greater challenges in expressing themselves. One of the principal modes of expression employed by women was negation. When praised, the first response was (and to some extent still is) to negate. In this poem, Ono no Komachi employs the classical device of negation to produce what is ostensibly a lament for her fading beauty and talents. But it is important to see what the poem affirms. It is hard to imagine that Komachi was unaware of her achievement and stature as a poet. In other words, the poet is saying something like: “Yes, I am growing old and am less beautiful than I once was. Maybe you superficial (especially male!) readers will no longer find me attractive, but if you have a minimum of discernment, you will be able to see under my disguise and realize that the sadness of life has only sharpened my genius. Fade away, those of you who can only see the surface; and even those of you who can see beyond the surface, approach gingerly, for the profundity of my emotion has made me as formidable as ever” "

"One of the great strengths of classical Japanese waka poetry is that it can express deep emotion and refinement of sensibility in images of profound simplicity, and the “One Hundred Poets” is an exemplary work in this regard. Its poems contain rich and original images that still seem fresh a thousand years later. The collection shows how Teika defined himself in relation to the poetic tradition that he both inherited and promulgated. […] 

The primary aim in this book is to provide an enjoyable and poetic translation, and I hope that readers will find in these pages something of the depth and beauty of the original magical collection, which is notable for the great subtlety and allusiveness of the poems, their incomparable visual imagery and the profound emotion that they express. 

Haiku is widely known in the West, but it is originally developed from waka. Haiku, a relatively recent word, was originally known as hokku and was the opening stanza in Japanese linked verse, renga. Haiku came into being when the opening stanza came to exist independently from the rest of the linked verse. Formally, it is the equivalent of the upper strophe of waka, namely having seventeen syllables of 5-7-5. Though haiky developed in a completely different way to waka, a study of Japanese waka can help readers in understanding more about haiku and how to write it. […] Thus, if one wants to understand the heart of the Japanese it could be argued that it is found not only in haiku, but also -or even more- in waka."

Oshikochi no Mitsune 

To pluck a stem 

I shall have to guess, 

for I cannot tell apart 

white chrysanthemus 

from the first frost. 

Fujiwara no Sadayori 

As the dawn mist 

thins in patches 

on the Uji River, 

in the shallows appear 

glistening stakes of fishing nets. 

Inpumon-in no Taifu 

How I would like to show you – 

the fishermen’s sleeves of Ojima 

are drenched, but even so 

have not lost their colour, 

as mine have, bathed in endless tears. 

Fujiwara no Kintsune 

As if lured by the storm 

the blossoms are strewn about, 

white upon the garden floor, 

yet all this whiteness is not snow – 

it is me who withers and grows old

Katsuhiro Otomo -"Akira" vol 1

 

Ikuya Takashima -"Bitcoin, the Ultimate Guide to the World of Bitcoin"

 

"What risks does bitcoin face? 

Bitcoin and other cryptocurrencies go a stage further than fiat currencies. Because they are global currencies, they do not have any nation to back up their value. Thus, their worth is completely dependent on what the marketplace judges them to be. 

Bitcoin is no more than a series of symbols stored on a piece of software. By itself, it is worth nothing, just like the tulip bulbs of the Netherlands. The risk, therefore, is that something could cause Bitcoin to lose all legitimacy. This can happen to any currency, which is why most nations also stockpile a reserve of gold. The versatility of that precious metal (for example, its ability to be turned into jewelry) means it always retains its value. But Bitcoin has nothing behind it. No nation, no precious metal. It is just a code. [...] 

But, some analysts claim, Bitcoin is extremely fragile. Its bubble will burst, and its value plunge towards nothingness. The bigger you are, the harder you fall, as the saying goes, and if people suddenly- lose their Bitcoin fortunes, they are likely to abandon the currency and allow it to die. This could happen virtually overnight, in the worst case scenario."

"The way Bitcoin is issued plays a role in its value as well. This is often a force for good, but not always. Fiat currency issues are controlled by national government. They can manipulate the amount of currency in circulation for their own purposes. This is called quantitative easing, and is often used to kick start an economy that is struggling. Quantitative easing can be used to promote investment, to help address employment issues, and to control inflation. 

However, Bitcoin does not have the capability to provide quantitative easing. The amount of Bitcoin to be released has been set by its creators, and that is that. While this often encourages investment, because a limited supply generally increases value, as long as the demand is there, when demand falls Bitcoin does not have the ability to flood the market and regenerate interest. As a result, a long-term fall in value (such as in 2014) takes a while to address."

Haruki Murakami -"Kafka pe malul mării"

 

Marie Kondo -"Bucuria ordinii"

Stilul:2/5
Idei interesante:3/5
Coerență: 5/5
Bonus: umorul involuntar

Kiyoko Murata -"Ceaunul"

Un roman foarte scurt, plin de melancolie, cu nepoţii care îşi petrec vacanţa la bunicã în timp ce pãrinţii sunt plecaţi în Hawaii pentru cã unul din cei 13 fraţi ai bunicii este într-o stare de sãnãtate foarte precarã. In atmosfera japonezã liniştitã de "la ţarã" se întrevãd probleme cu genetica bobului de mazãre al lui Mendel în vasta familie tradiţionalã, confuzie accentuatã şi de episoadele de pierdere a memoriei şi a raţiunii care apar la bunica prea bãtrânã pentru a mai putea ţine secrete. Amintirile, poveştile şi tachinãrile se deapãnã în jurul ceaunului în care harnica Tami (vocea narativã) gãteşte zilnic cina.
Romanul a inspirat filmul lui Kurosawa "Rapsodie în august".

"Deşi nu avansaserãm cine ştie ce cu învãţãtura, fiecare reuşise sã gãseascã un cadou pe care sã-l ia cu el. Shinjirō se jucase pe afarã şi se bronzase, dezvãţându-se de citit manga. Era ceva epocal.
Tateo putea acum sã şadã pe tatami în poziţie politicoasã la masã... înainte obişnuia sã stea pe scaun...şi apoi ajunsese sã cânte la orgã cu ambele mâini.
Eu reuşisem sã pregãtesc masa pentru cinci persoane. Mi-am dat seama cã a ajuta pe cineva şi a face totul de unul singur sunt douã lucruri diferite. Socoteam cã asta urma sã aibã o influenţã bunã asupra modului meu de a vedea lucrurile şi de a gândi, când aveam sã mai cresc.
Stãteam în faţa geamului de la bucãtãrie.
Se auzi glas de pasãre dintr-o grãdinã îndepãrtatã.
Am simţit cum sufletul îmi devine transparent, ca vântul. Am tãiat mãrunt verdeaţa spãlatã de Minako şi am presãrat-o peste supa de miso din ceaun."

Yasunari Kawabata -"Le lac"

Un roman (cred, deşi e destul de scurt) la fel de ciudat ca toate celelalte cãrţi scrise de japonezi (mai puţin Haruki Murakami uneori, el fiind cel mai abordabil). Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a luat Nobelul.

Gimpei stalk-ãreşte femei (foarte) tinere. La un moment dat în cartese creeazã şi o reţea de legãturi între femeile pe care le urmãreşte (adolescenta Hisako învaţã la şcoala unde este director Arita cãruia Gimpei îi scrie discursurile şi care este amantul lui Miyako, o tânãrã care îşi lasã geanta în mâinile lui Gimpei dupã ce îl loveşte pe urmãritor şi care merge cu fratele sãu şi cu prietena acestuia, fascinanta Machié, sã vadã cireşii în floare, tânãrã pentru care Gimpei dezvoltã o obsesie). Kawabata atacã mai multe tabuuri, principalul fiind însã relaţiile dintre bãtrâni şi fete tinere, deşi aceastã distincţie bãtrân/tânãr e destul de ambiguã (de exemplu, Miyako devine pe alocuri o figurã maternã pentru Arita). Romanul nu are o moralã propriu-zisã, dar te lasã cu o senzaţie de greaţã la sfârşit (ceea ce este o realizare literarã demnã de tot respectul).

"Gimpei était envoûté par la séduction irréelle de cette jeune fille. La seule couleur de sa peau, aperçue entre les revers à carreaux rouges et les chaussures d’épaisse toile blanche, lui poignait tant le coeur qu’il eût voulu ou mourir, ou supprimer la jeune fille. [...] Gimpei, maintenant, se retrouvait le coeur déchiré, loque humaine en proie à tous les vents du sort. Quoique ce fût un soir de printemps, ses paupières fatiguées débordaient de larmes, comme s’il lui eût fallu lutter contre des rafales glaciales, et il haletait tandis qu’il gravissait la pente pourtant clémente. Ses jambes sans force se gainaient de plomb, l’empêchant de rattraper la jeune fille."

Ryu Murakami -Albastru nemarginit, aproape transparent

Un fel de Trainspotting japonez. Cartea se învârte în jurul discuţiilor tânãrului Ryu (hm!) cu prietena lui, Lilly, fotomodel-prostituata, în timpul experimentãrii cu droguri diverse şi cu tot felul de prieteni care intrã şi ies din peisaj (în principal o camerã jegoasã, puţind a tutun, plinã de accesorii pentru consumul de droguri, colcãind de gândaci), toate petrecându-se în principal fãrã repere temporale precise, cititorul trebuind sã fie foarte atent la detalii pentru a face legãtura dintre episoade (de exemplu, un indiciu despre timp este conţinut de imaginea unui ananas).
Pe lângã halucinaţii, atacuri de panicã, izbucniri violente, are loc şi o orgie.
Cartea e amuzantã, discuţiile din gaşcã sunt realiste, uneori prin stupizenia lor, dar de cele mai multe ori prin lipsa lor (aparentã) de relevanţã, deşi ideea centralã este cã fiecare moment este esenţial. Grupul de prieteni pare foarte unit în demersurile lor de a obţine plãcere mai presus de toate, ca un fel de apãrare faţã de lumea din jur prin exploatarea la maxim a clipei prezente.

Inceputul:
"Nu, nu era un avion. Era bâzãitul unei insecte care venea de undeva din spatele meu. Gâza, mai micã decât o muscã, mi s-a învârtit de câteva ori în dreptul ochilor, apoi a dispãrut într-un colţ întunecat al camerei."

Junichiro Tanizaki -"Jurnalul unui bătrân nebun"

Este, bineînţeles, jurnalul unui bătrân, Utsugi, care, în ciuda decăderii fizice (şi mentale) cauzate de vârsta înaintată, încă este atras de femei şi îşi doreşte să obţină plăcere din relaţia cu acestea (plăcere dată de gesturi şi modalităţi de contact la limita fetişismului, întrucât bătrânul nostru este deja, evident, impotent).
Deşi situaţia lui Utsugi stârneşte dezgustul şi, cel mai adesea, revolta (reprimată, întrucât el rămâne, totuşi, capul familiei, autoritatea care nu poate fi contestată) familiei, jurnalul lui este amuzant. Descoperim un personaj lucid, cu o putere de analiză intactă a relaţiilor şi conflictelor din interiorul familiei lui extinse, capabil să recunoască faptul că propriile capricii sunt nedrepte faţă de ceilalţi, dar care vede în exploatarea senzualităţii nurorii sale, Satsuko, frivolă, nonşalantă, nonconformistă, fostă dansatoare de cabaret (în sensul japonez al cuvântului) ultima plăcere pe care o mai poate sustrage vieţii şi chiar asta hotărăşte să şi facă.

"Stiu foarte bine că sunt un bătrân urât şi cu riduri. Când mă uit în oglindă la culcare, după ce îmi scot dinţii falşi, faţa pe care o văd chiar că e ciudată. Nu am nici un dinte care să fie al meu, pe nici unul din maxilare. Abia dacă mai am şi gingii. Dacă îmi închid gura, buzele devin plate, iar nasul îmi atârnă până la bărbie. Nici maimuţele nu au feţe atât de hidoase. Cum ar putea vreodată cineva cu o asemenea faţă să spere că va atrage vreo femeie?"

Si să menţionez şi cât de drăguţ este să citeşti despre toate acele ritualuri nipone care însoţesc activităţile zilnice ale acestei familii rafinate şi înstărite (mâncatul de sushi în oraş, vizitarea templelor pentru alegerea unui loc interesant pentru viitorul mormânt etc.) Cu totul diferit faţă de Murakami de-şi face noodles la fiecare 10 pagini cu personajele lui celibatare sau cărora le-a dispărut soţia. Atmosfera la Tanizaki este în stil Ozu aşa, preţios, delicat şi estetic perfect.

Ryu Murakami –"In supa miso"

"In supa miso", în ciuda straniului personaj Frank și a unei explozii de sânge în stilul lui Tarantino de pe la jumãtatea cãrţii, este totuși unul dintre romanele potolite ale lui Ryu Murakami. Apar mai puţine idei șocante și mai multe reflecţii asupra diferenţei dintre civilizaţia americanã și cea japonezã (lucruri la care oricum te gândești atunci când citești alte grozãvii scrise de Ryu Murakami și care aici sunt relativ mai puţine), douã ţãri care au în comun izolarea, faptul cã nu au fost forţate sã se adapteze la nici o altã culturã.

"Din punctul de vedere al strãinilor, sunt multe chestii neobișnuite în ţara asta și pe majoritatea nu aș putea sã le explic. De ce, în ciuda faptului cã Japonia e una din ţãrile cele mai bogate, oamenii muncesc pânã când se întâmplã chiar sã cadã morţi ? Poţi înţelege niște fete din vreo ţarã sãracã din Asia, dar liceenele de aici de ce se prostitueazã ? Oricine pe lume muncește pentru fericirea familiei, dar în Japonia existã sistemul transferurilor la câte un post departe de casã și nimeni nu se plânge. Nu pot sã explic lucrurile astea - și nu pentru cã aș fi tâmpit. Așa ceva nu scrie în ziare, nici în reviste, și nici la televizor nu vorbește nimeni de ele. Nu îţi explicã nimeni de ce în Japonia existã fenomenele astea, care, vãzute din afarã, par foarte stranii."

Tânãrul Kenji câștigã și el un ban cinstit fãcând pe ghidul pentru turiștii strãini prin cartierele mustind de prostituţie, voyeurism și altele asemãnãtoare din Tokyo. La început bãnuiește doar cã ciudatul Frank poate fi un criminal în serie, și chiar dupã ce se convinge de acest lucru tot simte o simpatie inexplicabilã faţã de acesta. O complicitate în care se regãsește pânã la urmã și cititorul. Sau poate a fost ceva în neregulã cu mine... Dar nu cred.
Frank este un american care aparent nu iese cu nimic în evidenţã, dar care își duce acţiunile violente la extrem pentru a testa lipsa de sens a lumii din jurul lui. Mai ales a societãţii japoneze, abrutizatã de un consumerism excesiv, marcatã de un gol identitar, existenţial, ideologic, pe care nimic nu vine sã-l acopere, nici mãcar de faţadã. Dar Frank nu este numai violent, ci și trist, melancolic, deprimat de aceastã violenţã proprie pe care lumea nu pare sã o împiedice.

"Când îmi fãceau astfel de confesiuni, pronunţau cu durere cuvântul a accepta. Nu îi auzeam însã niciodatã spunând a îndura. Din multe puncte de vedere, a îndura este ceva foarte japonez. Dupã astfel de discuţii simţeam cã tristeţea americanilor are ceva diferit de tristeţea noastrã și mã bucuram cã sunt japonez. Tristeţea pe care ţi-o provoacã efortul de a accepta situaţia este altfel decât cea de a îndura pur și simplu realitatea. Nu cred cã aș fi în stare sã îndur tristeţea pe care o simt americanii."

Haruki Murakami -Dans dans dans

 O carte în stilul obișnuit al lui Murakami, cu personajul principal care trãiește cumva suspendat, dupã un divorţ din care se reface cu o viaţã cam nesãratã, dar și lipsitã de complicaţii, cu suficienţi bani câștigaţi din articole neinteresante despre restaurante pentru reviste de femei. Este personajul tipic pentru Murakami, cu o existenţã goalã, în postura preferatã de observator, și care așteaptã ca evenimentele sã nãvãleascã peste el ca sã simtã totuși cã trãiește. Si de aici începe dansul, personajul-narator se lasã în voia lucrurilor, fãrã a reflecta prea mult asupra propriilor decizii, dar având revelaţia legãturilor ascunse care se creeazã între tot ceea ce ni se întâmplã.

"E vorba de niște pași de dans, de un obicei. Corpul și-l amintește și, când aude muzicã, începe sã se miște singur. N-are nici o legãturã cu ce se întâmplã în jur. Sunt niște pași foarte complicaţi și nu am timp sã mã gândesc și la ce se petrece lângã mine. Dacã mã gândesc la prea multe, pot sã greșesc pașii, așa împiedicat cum sunt. Nu sunt deloc un tip trendy."

Astfel, romanul începe sã deruleze în detaliu activitãţile zilnice ale personajului principal (fãrã nume, întrucât și foarte puţin prezent ca individualitate deja conturatã), chestiile ciudate care i se întâmplã și alte personaje interesante cu care se întâlnește (inclusiv bãrbatul oaie din romanul anterior, "In cãutarea oii fantastice", la care se presupune cã este o continuare, dar care nu reprezintã o lecturã obligatorie pentru a înţelege "Dans dans dans").
Ca urmare a unui vis ciudat, povestitorul se întoarce la Hotelul Delfin al omului-oaie pe care îl gãsește complet schimbat. Se cazeazã aici și o descoperã pe recepţionera Yumiyoshi care îi povestește întâmplãrile bizare prin care a trecut în acest hotel-punte între douã lumi.

"In primul rând, hotelul n-ar fi trebuit sã se construiascã acolo. De aici au început toate problemele. Acest prim pas greșit a atras dupã sine un șir lung de erori. Când închei prost primul nasture de la cãmașã, inevitabil se încurcã toţi ceilalţi. Orice încercare de a repara greșeala duce la o nouã încurcãturã. Așa se explicã faptul cã în acel hotel totul pãrea deformat. Dacã încercai sã fixezi ceva cu privirea, te vedeai nevoit sã întorci capul într-o parte. Chiar și așa, fiind vorba de o mișcare aproape imperceptibilã, care nu te incomoda, puteai ajunge sã te obișnuiești cu ea și, dupã mai multã vreme petrecutã în hotel, sã o ignori. (Doar cã, dacã te obișnuiai așa, nu mai puteai sã privești lumea normalã fãrã sã-ţi înclini capul într-o parte)."

Tot aici, naratorul se procopsește și cu adolescenta Yuki care, mare surprizã, are și puterni paranormale (și un tatã, scriitor celebru, al cãrui nume este o anagramã a numelui Haruki Murakami). Dacã mai adãugãm la toate acestea și apariţia unui fost coleg de școalã Gotanda, acum star de cinema care îi împãrtãșește din deziluziile vieţii de vedetã, și cazurile de ucidere misterioasã a unor prostituate de lux, avem un thriller poliţist cu accente fantastice și porţiuni de criticã socialã care ne ţine atenţia vie pânã la sfârșitul cãrţii. Toate dominate de ideea recurentã a lui Murakami cã noi nu ne putem înţelege nici mãcar pe noi înșine, deci cu atât mai puţin unii pe alţii. Suntem fundamental incapabili sã ne explicãm propriile decizii și sã ne dãm seama din ce sunt fãcute cu adevãrat motivaţiile noastre.

Yukio Mishima -The Sailor Who Fell From Grace With The Sea

Mã strãduiesc sã îl înţeleg pe Mishima încã de când i-am citit tetralogia “Sea of Fertility”. Deși stilul m-a hipnotizat întotdeauna, nu aș putea spune cã îi înţeleg 100% ideile din romane. “The Sailor Who Fell from Grace With the Sea” cred cã este cea mai accesibilã care a lui. Este plasatã în Japonia de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, într-un port, loc foarte potrivit pentru a sublinia o serie de constraste care dominã romanul (de altfel structurat și formal în douã pãrţi : varã și iarnã) : mare/uscat, singurãtate/camaraderie, rãzvrãtire / domesticire, integritate/compromis.

Mishima le folosește pe cele 3 personaje principale pentru a contura anumite atitudini tipice faţã de viaţã : marinarul Ryuji, disciplinat, liber, care viseazã la momentul când își va dovedi superioritatea faţã de ceilalţi prin calitãţile sale deosebite, tânãra vãduvã cosmopolitã Fusako care îl îmblânzește pe distantul și singuraticul Ryuji, implicându-l într-o relaţie romanticã și comercialã prin asocierea lui în conducerea magazinului de obiecte rafinate europene pe care îl deţine ("…with each new day, another of the fulsome odors of shore routine adhered to the sailor : the odor of home, the odor of neighbors, the odor of peace, odors of fish frying and pleasantries and furniture that never budged, the odor of household budget books and week-end excursions … all the putrid odors landsmen reek of, the stench of death"), și fiul acesteia, adolescentul Nurobo care, împreunã cu gașca lui, este în cãutarea obiectivitãţii supreme și se revoltã împotriva lumii adulţilor pe care o considerã ipocritã și sentimentalã ("He never cried, not even in his dreams, for hardheartedness was a point of pride. A large iron anchor withstanding the corrosion of the sea and scornful of the barnacles and oysters that harass the hulls of ships, sinking polished and indifferent through heaps of broken glass, toothless combs, bottle caps, and prophylactics into the mud at harbor bottom –that was how he liked to imagine his heart. Someday he would have an anchor tattooed on his chest").

Este cumva imaginea a ceea ce poate fi consideratã decadenţa Japoniei din acele timpuri : lipsitã de glorie, dar în plinã ascensiune economicã, prinsã în nebunia consumerismului, ingratã faţã de rãdãcinile sale, faţã de tradiţii și siguranţa propriei supremaţii, victimã a modelului de bogãţie și frumuseţe propus de Occident. Fusako poartã kimono doar în intimitatea dormitorului pentru a-l ademni pe Ryuji. Nurobo nu numai cã refuzã orice compromisuri, dar se dedicã și pedepsirii celor care, asemenea lui Ryuji, abdicã de la idealul de perfecţiune masculinã în accepţiunea japonezã clasicã. Opţiunile sunt clare : moarte moralã prin subordonarea la valorile vestice de confort economic și domestic sau moarte fizicã, violentã, prin reafirmarea idealurilor Japoniei tradiţionale.

"Real danger is nothing more than just living. Of course, living is merely the chaos of existence, but more than that it’s a crazy mixed-up business of dismantling existence instant by instant to the point where the original chaos is restored, and taking strength from the uncertainty and the fear that chaos brings to re-create existence instant by instant."

Haruki Murakami -1Q84

Romanul este construit, în principal, în jurul a douã personaje: Tengo, profesor de matematicã, fost elev genial, care lucreazã disciplinat la primul sãu roman, şi Aomame, fostã colegã de gimnaziu cu Tengo –perioadã în care cei doi s-au îndrãgostit iremediabil, pentru a se pierde din vedere ulterior-, acum specialistã în stretching şi asasin ocazional pentru a rãzbuna violenţele conjugale prin care trec femeile luate în îngrijire de o Vãduvã misterioasã. Dupã  vreo 20 de ani, cei doi realizeazã cã se aflã unul în cãutarea celuilalt într-o lume nouã, bizarã.
Cartea este povestea labirinticã a reîntâlnirii dintre Tengo şi Aomame pentru a gãsi împreunã portiţa de scãpare din 1Q84, deşi li se spune în repetate rânduri cã, o datã ajuns în aceastã dimensiune, nu mai este cale de întoarcere.
Toate elementele specifice cãrţilor lui Murakami sunt prezente şi aici: personajul masculin calm, detaşat, distant, o sectã ciudatã, un mister care trebuie rezolvat, îmbinarea a douã lumi (Japonia anului 1984 şi o lume alternativã, un fel de în spatele oglinzii al lui Alice, unde doar unii vizionari pot identifica indiciile care demonstreazã cã este, de fapt, lumea 1Q84). Deşi şi celelalte lumi paralele din romanele lui Murakami au o laturã oarecum gratuitã, aceasta mi s-a pãrut exacerbatã în „1Q84”.
Uneori îţi vine sã laşi baltã cartea, iar la sfârşit parcã tot nu te-ai sãturat, ai sentimentul cã romanul ar trebui sã continue, cã nu şi-a terminat treaba. Unele fragmente te ţin cu sufletul la gurã şi le devorezi pe nerãsuflate, pentru ca apoi sã te plictiseşti groaznic timp de câteva capitole (cu detalii despre cum îşi aleg hainele, despre arborele de cauciuc mult iubit al lui Aomame, o lungã listã de cine şi prânzuri gãtite de cei doi –bine, înţeleg impresia de realism, de rutinã, de cotidian plictisitor pe care încearcã sã o creeze, dar parcã insistã cam mult pe acest aspect în cele aproape 1000 de pagini; personajele pot pãrea autentice şi cu mai puţine detalii de genul acesta, cu mai puţin monolog interior despre tot felul de lucruri mãrunte din viaţa lor).
Cartea pare fragmentatã, nu existã o idee centralã care sã îi dea forţã şi unitate. Deşi te aştepţi la un paralelism cu „1984” al lui Orwell, Murakami face doar niştre trimiteri vagi şi neconvingãtoare la acesta. Nu este vorba de un regim politic care anihileazã orice libertate, ci o sectã condusã de un leader carismatic care face legãtura cu fiinţe supranaturale, insuficient conturate în carte, numite „Little People”.
„Dans le roman de George Orwell, 1984, comme vous le savez, le personnage de Big Brother est représenté sous la forme d’un dictateur. Il s’agissait à l’époque pour l’auteur d’une allégorie du stalinisme, mais ensuite le terme de Big Brother est devenu trop évident. S’il se manifestait devant nous, nous dirions en le montrant du doigt: „Attention! Prenez garde, lui, là, c’est Big Brother!” Autrement dit, Big Brother n’a plus sa place sur la scène de notre monde. Ce sont ces Little People qui ont fait leur entrée. Ne pensez-vous pas que le contraste des termes est extrêmement significatif?”
Deşi cartea lasã de înţeles cã lumea din 1Q84 se centreazã pe acţiunile misterioase ale acestor „Little People”, rolul lor exact nu este clarificat şi ai impresia cã nici mãcar Murakami nu ştie foarte bine ce sã facã din ei, ceea ce pare mai mult o stângãcie, ceva lãsat neterminat, indiferent de aura de misticism pe care scriitorul încearcã sã o dea într-un interviu: „Little People au venit pe neaşteptate. Nu ştiu cine sunt. Nu ştiu care este rostul lor. Am fost prins în poveste. Nu m-am putut opune. Au venit peste mine şi eu i-am descris. Asta a fost contribuţia mea.”
In general, multe din enigmele din „1Q84” rãmân fãrã rezolvare, fãrã explicaţii la finalul cãrţii. Poate este un paralelism cu acei „receivers” şi „perceivers” din roman, cu natura inexplicabilã a ceea ce se comunicã de fapt între cei doi. Dar mie nu prea mi-a plãcut.
Leaderul sumarizeazã foarte bine mesajul cãrţii la un moment dat: „In aceastã lume nu existã bine şi rãu absolut [...] Binele şi rãul nu sunt entitãţi fixe, stabile, ci în continuã negociere. Un bine se poate transforma într-un rãu în secunda doi. Si invers. [...] Cel mai important lucru este sã pãstrezi echilibrul între binele şi rãul aflate într-o continuã transformare. [...] Pãstrarea acestei balanţe este binele însuşi.”

Haruki Murakami -“Pãdurea norvegianã” -nu chiar acel Murakami pe care il ştiam, dar totuşi interesant dupã ce am scãpat de aşteptãri

“Pãdurea norvegianã” este una dintre primele cãrţi ale lui Murakami publicatã în Japonia în 1987. Acolo s-a şi bucurat de cel mai mare succes deoarece în afara Japoniei Murakami este apreciat mai mult pentru poveştile lui cu un element fantastic special. “Pãdurea norvegianã” e un Buildungsroman, maturizarea unui adolescent care oscileazã între viaţã şi moarte, între douã femei cu caracter opus.
Titlul romanului este împrumutat de la o melodie a Beatles-ilor, folositã ca un leitmotiv. Este echivalentul madeleine-esc pentru Toru Watanabe, în prezent un om de afaceri de 37 de ani, pentru a plonja în rememorarea trecutului sãu studenţesc. Dupã aceastã introducere, toatã acţiunea se petrece cu 20 de ani mai devreme, în Japonia anilor ’60. Watanabe este personajul principal tipic pentru Murakami: un bãiat normal, cu o viaţã neaventuroasã, care se trezeşte prins într-un amestec de intâmplãri care îi depãşesc puterea de inţelegere, de unde porneşte goana pentru gãsirea sensului. Totuşi, în aceastã carte, nu va fi nimic suprarealist, de genul vânatului oii malefice care plãnuieşte sã controleze lumea, ci acţiunea este clar realistã. Asta nu înseamnã cã Toru nu e în mod repetat uimit de ceea ce i se întâmplã, luat prin surpindere de reacţiile şi alegerile femeilor din viaţa lui, ameţit de carisma prietenilor lui. Toate acestea se împletesc în efortul lui de a inţelege.
Watanabe alege o universitate din Tokyo unde se mutã la câţiva ani dupã ce prietenul lui cel mai bun, Kizuki, se sinucide. Aici o regãseşte pe prietena lui Kizuki, Naoko, de care se îndrãgosteşte şi cu care începe sã aibã o relaţie ciudatã, complicatã mai ales de firea stranie, de depresia lui Naoko. Cei doi fac dragoste o singurã datã, în ziua în care Naoko împlineşte 20 de ani, o schimbare de vârsta pe care ambii o resimt inconfortabil, însã Toru are stabilitatea psihicã necesarã pentru a se adapta nesiguranţei psihologice şi nostalgiei aduse de aceastã trecere. Insã Naoko este mult mai fragilã şi, dupã ce se întoarce la familia ei în Kobe, decide cã are nevoie de ajutor de specialitate şi se interneazã într-un fel de sanatoriu care propunea o terpaie mai neconvenţionalã (instituţia nici nu se numeşte spital, ci hostel).
In timpul acestei despãrţiri, Watanabe o întâlneşte pe Midori, o colegã de facultate, faţã de care începe sã aibã sentimente puternice, numai cã aceastã atracţie este resimţitã diferit faţã de cea pentru Naoko ceea ce face posibilã coexistenţa lor.
Declinul psihic al lui Naoko este anunţat încã de la început atunci când ea îi povesteşte lui Toru despre o fântânã ascunsã undeva pe câmpie, pe care nu a reuşit sã o descopere nimeni şi în care oamenii dispar brusc pentru totdeauna. O metaforã a propriei scufundãri într-un tunel psihic la capãtul cãruia o aşteaptã moartea.
Midori, care înseamnã verde, este o fatã plinã de viaţã, nonconformistã, conştientã de sexualitatea pe care o emanã. Ea acceptã existenţa cu toate faţetele ei, cu un optimism care o face sã inţeleagã cã e nevoie de ea pentru a-şi îngriji tatãl în fazã terminalã de cancer dar şi cã a-şi petrece jumãtate din saptãmânã în spital o ţine departe de distracţiile vârstei de care exuberanţa ei ar profita la maxim.
Toru are o atitudine mai mult pasivã. Ia lucrurile aşa cum vin, încearcã sã nu fie prea intruziv. Se simte atras de Midori, dar în acelaşi timp i se pare cã are o datorie moralã faţã de Naoko.
La Tokyo, Watanabe îşi face un singur prieten de care îl leagã în principal pasiunea pentru cãrţi, în special lectura “Marelui Gatsby”. Nagasawa este un tip sigur de el, care nu intrã uşor în complicaţiile sentimentale caracteristice lui Toru, cu un farmec aparte care îi atrage femei frumoase şi interesante şi de care se va folosi pentru o viitoare carierã diplomaticã. Nagasawa îl introduce pe Watanabe în lumea sexului în timpul rãtãcirilor lor adolescentine prin nopţile Tokyo-ului. Spre deosebire de Nagasawa însã, pentru Toru dimensiunea fizicã a acestor escapade este resimţitã ca atare, fãrã a-l împlini sufleteşte, admiţându-şi nevoile de dragoste, de sentimente, de apropiere umanã. Hatsumi, prietena lui Nagasawa, este prinsã fãrã scãpare de atracţia pentru acesta. Ea rãmâne alãturi de el deşi ştie foarte bine de aventurile lui sexuale şi de opţiunea lui de evitare a oricãrui ataşament sentimental. Dupã ce Nagasawa îşi urmeazã cariera diplomaticã preconizatã, cãlatorind în diverse ţãri, acesta îl anunţã pe Toru de sinuciderea lui Hatsumi care pãrea o femeie împlinitã cu o cãsnicie fericitã.
Dupã mai multe luni, Naoko îi cere lui Toru sã o viziteze la hostel, un loc izolat în munţi, unde protagonistul întâlneşte o serie de personaje bizare, dar şi pe colega de camerã a lui Naoko, Reiko. Aceasta este o profesoarã de muzicã cu o poveste tristã în care a încercat tot posibilul de a se salva de nebunie şi de a rãmâne alãturi de familia ei, pânã când a fost nevoitã sã accepte realitatea propriei boli. Umorul ei înveseleşte atmosfera sumbrã a întâlnirii celor doi tineri şi firea ei deschisã o sprijinã pe Naoko în a reuşi sã se deschidã şi sã încerce sã-şi verbalizeze trãirile în faţa lui Toru care fusese întotdeauna consternat de tãcerile ei. Tot Reiko cântã la un moment dat la chitarã melodia Pãdurea Norvegianã.
La întoarcerea în Tokyo, Toru este vizibil marcat de întâlnirea cu Naoko. Midori îşi dã seama de nesiguranţa lui Toru şi stabileşte clar cã ei nu pot avea o relaţie decât atunci când el îşi lãmureşte sentimentele faţã de prietena lui despre care ei nu au avut niciodatã o discuţie deschisã.
Starea lui Naoko se înrãutãţeşte şi Reiko îl anunţã cã aceasta a hotãrât sã se interneze într-un spital de psihiatrie pentru a se supune unei terapii clasice. In ultima noapte la hostel însã, Naoko se sinucide în pãdure. Aceastã veste îl destabilizeazã pe Toru care vagabondeazã prin toatã Japonia în încercarea de a se detaşa, de a se refugia într-un mediu complet necunoscut unde sã se regãseascã şi sã dea sens celor întâmplate. Violenţa deznodãmântului este anunţatã încã de la episodul morţii tatãlui lui Midori când Toru îi explicã de ce îl preferã pe Sofocle lui Euripide. Nici un deus ex machina nu va dezlega conflictul cãrţii care trebuie sã se încheie ca o tragedie.
Finalul cãrţii pãstreazã acest aer de confuzie. Experienţele de martor la toate aceste sinucideri nu pot fi nici asimilate, nici uitate de cãtre Toru, ci sunt pãstrate într-un loc special al minţii sale unde conştienţa morţii rãmâne foarte acutã, deşi alegerea lui e clar pentru viaţã.

Despre carte si aici.