sâmbătă, 19 octombrie 2013

Dora Pavel -Pudra

"Sã revii dupã douã zile, sã încerci sã repari nu ruşinea de a fi murit de o moarte clinicã, adicã una ezitantã, neîmplinitã, ci imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţã atunci când toţi te ştiau mort, când pãrinţi şi fraţi, veri, unchi şi mãtuşi, vecini, cunoscuţi şi colegi se obişnuiserã sau începuserã sã se obişnuiascã cu asta, şi ceea ce pãrea devastator, imposibil de suportat, gândul unei pierderi premature [...] luase deja aerul normalitãţii..."

Un tânãr restaurator de artã se trezeşte într-un sicriu din ceea ce pare sã fie o moarte temporarã, chiar înaintea zilei propriei sale înmormântãri. Ieşind din acest spaţiu fizic claustrofob, începe sã bântuie oraşul în care întâlneşte tot felul de figuri mai fantomatice decât el, deşi „mai în viaţã”.
Cel mai mult mi-a plãcut povestea a doi fraţi pasionaţi de filosofie, drum care pe unul l-a dus la nebunie ajungând vagabondul pasionant al oraşului, iar pe celãlalt, la catedra facultãţii, dar cu preţul traumatizant al renunţãrii la o bucatã din propria viaţã.

Interviu cu Dora Pavel aici.

vineri, 18 octombrie 2013

Amos Oz –Cutia neagrã

 Un roman epistolar în care schimbul de scrisori, care penduleazã între extreme sentimentale și ideologice,  dintre Ilana, fostul ei soţ Alec și actualul soţ, Michael, contureazã un ciudat triunghi amoros unde dragostea și dispreţul nu sunt foarte bine delimitate. Ilana încã mai este iremediabil atrasã de Alec de care o leagã și un copil pe care l-au avut împreunã, Boaz, adolescentul renegat de tatãl natural care vrea sã se detașeze de violenţa vieţii israeliene cu o agresivitate neînţeleasã de cei din jur, dar folositã în propriul folos financiar și sentimental de tatãl vitreg, Michael .

Personajele par sã reprezinte fiecare câte un aspect al acestei ţãri paradoxale care este Israelul, cu toate conflictele și confruntãrile ce decurg de aici.

"Evreii şi-au construit o ţarã. Nu pe cea care ar fi trebuit, dar au construit-o! Pe dos –dar au construit-o. Fãrã Dumnezeu –dar au construit-o! Acum sã aşteptãm şi sã vedem ce va spune Dumnezeu."

Alec este profesorul erudit care pretinde luciditate și obiectivitate în analizele sale, dupã o implicare directã, teribil de violentã și întunecatã, în începuturile existenţei istorice a Israelului.

Michael este imaginea imigrantului evereu intransigent care trebuie sã treacã prin multe umilinţe pentru a avea o existenţã decentã și care nu ezitã sã îi foloseascã pe ceilalţi pentru a-și pune în aplicare ideile extremiste.
Legãtura dintre cei doi se realizeazã indirect prin intermediul Ilanei, o femeie puternicã, pasionalã, contradictorie și nemiloasã. In acest triunghi apare timid Boaz, adolescentul cu visurile lui hipiote de pace.

"Ce, n-ai ochi? Nu vezi ce se întâmplã aici? Rãzboaiele astea şi toate prostiile? Ne certãm şi ne omorâm toatã ziua în loc sã ne trãim viaţa? Ne mâncãm sufletele şi tragem şi punem bombe. Nu sunt de acord cu toate astea. Eu sunt, de fapt, destul de sionist, dacã vrei sã ştii.
-Ce eşti?
-Sionist. Vreau sã fie bine. Si fiecare sã facã ceva pentru binele ţãrii, oricât de neînsemnat, jumãtate de orã pe zi, sã se simtã bine şi sã ştie cã e util."

Cutia neagrã face referire la obiectul folosit de avioane pentru a înregistra toate comenzile executate de piloţi. La fel și cartea dezvãluie jocul de forţe dintre cei trei prin înregistrarea fidelã a corespondenţei dintre personaje.
Singurul lucru care nu mi-a plãcut a fost artificialitatea din unele scrisori care au cuprins prea mult material narativ care sã lege episoadele intre ele. Cititorul nu este lãsat sã subînţeleagã realitatea din schimbul epistolar, ci primește explicaţii într-un mod mult prea direct și transparent ca sã nu distrugã farmecul unui astfel de roman.

marți, 15 octombrie 2013

Eric-Emmanuel Schmitt –Pe când eram o operã de artã


 Un tânãr de 20 de ani, pe o falezã înaltã, gata sã se sinucidã copleșit de sentimentul de inutilitate a propriei existenţe. Dupã o copilãrie și adolescenţã trãite în umbra a doi fraţi gemeni de o frumuseţe impresionantã, Tazio, complexat de fizicul sãu mediocru, hotãrãște sã își punã capãt zilelor. Când, brusc, apare un necunoscut (numit ulterior Zeus) care îi oferã un pact, eternul pact faustian: 24 de ore pentru a-i reda pofta de viaţã. Plus transformarea lui excentricã într-o operã de artã (numitã ulterior Adam bis). Singura condiţie: se supune în întregime dorinţelor lui Zeus-Peter Lama. Si astfel cartea trece prin avantajele și dezavantajele condiţiei de a fi obiect, unul deosebit de frumos e adevãrat, în posesia cuiva. Este o poveste fantasticã despre orgolii mult prea exagerate și idealuri puse sub semnul întrebãrii. Dilema majorã: are cineva dreptul sã renunţe la propria umanitate?

„Nu, nefericitule ! Sclav e prea mult ! Sclavul are conștiinţã! Sclavul își dorește sã fie liber! Nu, vreau sã devii mai puţin decât un sclav. Societatea noastrã e organizatã în așa fel încât e mai bine sã fii un obiect decât o conștiinţã. Vreau sã devii obiectul meu. Atunci vei fi în sfârșit fericit ! Te vei plictisi într-o perfectã fericire.”

In principial, cartea este o criticã adusã societãţii noastre care valorificã poate exacerbat tinereţea, frumuseţea, succesul, celebritatea, cu o nouã variantã a mitului faustian.
La acestea se adaugã o serie de alte întrebãri interesante pe care le ridicã Schmitt:
-unde se terminã arta?
„Natura, iatã ce reușește sã facã Natura atunci când se întrece pe sine : frumuseţea. Ce porcãrie ! Câtã banalitate. Nu existã nimic mai ușor de înlocuit decât frumuseţea. Un trandafir e frumos. Zece trandafiri sunt scumpi. O sutã de trandafiri sunt plictisitori […] Natura n-are pic de imaginaţie.”
-unde este limita dintre originalitate și snobism?
„Pentru cã oamenii cred cã lucrurile despre care se vorbește mult sunt și cele mai meritorii, el vrea sã se vorbeascã despre el pentru ca nimeni sã nu-i punã la-ndoialã valoarea. Fiindcã observatorul grãbit poate sã confunde calitatea operei cu cantitatea comentariilor, lui îi place sã stârneascã orice fel de comentarii. Pentru cã imbecilii cred cã a fi modern înseamnã a fi revoluţionar, el pretinde mereu cã se delimiteazã de trecut și cã inaugureazã o nouã erã. […] Nu și-a construit cariera în atelier, ci în presã ; culorile, uleiurile lui sunt jurnaliștii, iar în domeniul ãsta e dacã nu un mare artist, cel puţin un foarte bun manipulator. […] Sã-i propui unui om sã devinã obiect ! Si încã ce obiect ! Sã-l zdrobești, sã-l torturezi, sã-l violezi, sã-l dezumanizezi, sã-i  smulgi orice aparenţã naturalã !”
-la ce principii și valori meritã sã renunţãm în numele frumuseţii și al artei?
„Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieţi. O viaţã de obiect : suntem un trup. O viaţã a spiritului : suntem o conștiinţã. Si o viaţã de discurs : suntem ceva despre care vorbesc alţii. […] Prima ta viaţã a fost ceva insipid, a doua, un dezastru, pentru cã ea te-a fãcut sã-ţi dai seama de acea insipiditate ; așadar, a treia se lovea de un zid, pentru cã nu puteai sã-i faci pe alţii sã vorbeascã despre tine, pentru cã erai transparent și conștient de asta. Tocmai ţi-am oferit trei vieţi nou-nouţe. Un nou corp. O nouã conștiinţã. Un nou discurs. Ai deja șase vieţi ! Ca sã fii liniștit, sã știi cã pãrerea ta nu conteazã : a treia viaţã e cea care conteazã și se vorbește din plin despre tine. Datoritã mie, ai devenit un fenomen. Mulţumește-te sã conștientizezi asta, nu-ţi mai bate capul sã emiţi judecãţi.”

Poate faptul cã personajele sunt destul de schematice, pe alocuri prea caricaturale chiar și pentru o tentativã de a provoca cititorul, nu face un serviciu ideilor în jurul cãrora se construiește romanul, dar per total cartea oferã o lecturã foarte agreabilã.

De prin Cincinnati (partea a doua)

Mã gândesc cã poate e interesant sã scriu câteva adecdote despre experienţa mea americanã. Cultural vorbind, eu nu mã așteptam la diferenţe atât de mari. Bineînţeles, conteazã și ce fel de persoanã ești, ce preocupãri și interese te caracterizeazã.

Pentru mine, societatea americanã a fost ca un semi-șoc așa.
Din perioada mea francezã, m-am obișnuit cu rasismul. Francezii sunt rasiști, xenofobi și tot tacâmul. Eu m-am înţeles foarte bine cu persoanele de culoare de acolo, la fel și cu magrebienii (relativ pe alocuri, dar fãrã conflicte majore). Dupã un an de zile am învãţat cã trebuie sã îţi atașezi neapãrat pozã la CV în Franţa atunci când ai un nume ciudat ca sã înlãturi orice dubiu cum cã ai avea altã culoare în afarã de alb și nici nu am mai fost nedumeritã de întrebãri de genul: aveţi vreo problemã în a purta pantaloni?
In State însã e un altfel de rasism. Toatã lumea zice cã nu sunt rasiști acolo (în Franţa, oamenii sunt mai direcţi și mai sinceri cu propriile idei rasiste). Dar începi sã mergi pe stradã (în Cincinnati este cel mai mare centru istoric cu clãdiri intacte –mai mare și decât cel din New Orleans) și observi cã ești singura persoanã albã care merge pe jos, ceilalţi „parteneri” de stradã sunt invariabil mai închiși la culoare și se uitã ciudat la tine. Unii vin chiar sã te întrebe dacã te-ai rãtãcit. Mi s-a propus chiar și un „ride” downtown, cã doar nu o sã continui sã merg pe jos. Dacã ajungi în cartiere mai dubioase, ţi se oferã droguri (cã ce altceva poate cãuta acolo un alb...). Când mergi cu autobuzul, „partenerii” de autobuz sunt mai închiși la culoare ca tine. Si doar dacã este chiar aglomerat îndrãznește cineva sã se așeze alãturi. Altfel, se face loc în jurul tãu, nimeni nu se apropie.
Se întâmplã ca și atunci când mergi pe stradã pãrinţii sã-și dea la o parte copiii de culoare ca nu cumva în agitaţia lor (normalã pentru niște copii, de altfel) sã te loveascã, îmbrânceascã sau sã aibã vreun oarecare contact fizic cu tine. Este un sentiment foarte aiurea pe care îl ai cum cã persoanele de culoare te evitã pentru cã se așteaptã de la tine la un comportament imprevizibil, sã începi sã faci scandal din cel mai mic pretext.

La supermarket:
Cum apa de la robinet are un gust urât de ţevi ruginite, vrei, bineînţeles, sã îţi cumperi apã. Prima problemã: dacã vrei apã fãrã calorii trebuie sã scotocești ceva timp. Când abia ajunsesem acolo, mi-am luat o sticlã cu apã de izvor care avea o etichetã de parcã fusese adusã dintr-un izvor de la Cernobâl și care afișa la vedere cele o sutã și ceva de calorii conţinute. Dar chiar avea gust de apã de izvor. Am ezitat puţin și la sticla de apã mineralã de la Kroger pe care scria Caffeine free. Adicã celelalte nu ar fi coffeine free? E bine însã cã sunt multe magazine unde poţi gãsi San Pellegrino. Când e vorba de apã în State prefer sã rãmân în „my confort zone”.
Cum toatã lumea s-a mutat în suburbii, te întrebi ce fac oamenii aceia dacã rãmân fãrã pâine sau fãrã ulei etc. Rãspunsul este simplu: nu au cum sã rãmânã. Alimentele sunt ambalate în cantitãţi gigantice. Borcanele de maionezã sunt ca borcanele noastre cu murãturi. Am vrut sã-mi cumpãr o bere, dar nu au decât 12-beer packs (cele mai mici). Dupã vreo 3 magazine, am gãsit și bere la bucatã. Dupã cum bine i-a descris colega mea, americanii în supermarket sunt ca fericiţii proprietari de buticuri la ţarã din România când se aprovizioneazã din Selgros.
Regula generalã: sã nu citești etichetele. De obicei sunt duble faţã de etichetele de pe alimentele noastre și multe componente chimice sunt complet necunoscute, ceea ce-ţi stârnește bãnuiala cã sunt interzise în UE și nu e a bine. In plus, orice aliment are coloranţi. Dar unii dintre ei sunt naturali, cicã.

In punguţele cu parmezan ras erau plicuri din alea care absorb umezeala pe care le gãsim noi în pantofi. Scria și pe plic: „do not eat”. Bine cã e pus printre fulgi de branzã acest „do not eat”.
Se mai întâmplã sã fie poliţie în supermarket. Chiar dacã totul este „under video surveillance”.
Alcoolul și ţigãrile sunt ţinute sub cheie și dacã nu ai ID, chiar nu primești nimic. Repet: chiar nu primești, fãrã nici un compromis.

Cu autobuzul:
Imi place la ei sã merg cu autobuzul. Vin cam la 30-45 de minute, dar dacã scrie în orar cã vine la 11:10, atunci la 11:10 e în staţie. Așa cã îţi poţi calcula programul în funcţie de autobuz. Am renunţat la taxi dupã câteva experienţe nefericite cu taximetriști din Bangladesh care conduc pe baza permisului de conducere din Bangladesh și ca în Bangladesh. Am decis cã ţin la coastele și la viaţa mea.
Bilet îţi cumperi direct din autobuz. Bagi banii într-un aparat care ţipã când ai trecut de suma necesarã. Nu dã rest. Dacã e 2,65 $ pentru zone 2 (1,75$ pentru zone 1 –scump ca dracu’) și tu bagi în aparat 3 dolari, aia e, te costã 3$. Nu existã chitanţe, facturi, bilete de hârtie etc. Explicaţia șoferului când am întrebat de chitanţã ceva: this is public transportation, hun! Scuze, my bad.
Soferii de autobuz (în oraș majoritatea femei) sunt foarte de treabã: așteaptã toate bãtrânicile, chiar dacã mai au vreo 2 treceri de pietoni pânã în staţie, te iau și câteva staţii fãrã bani dacã plouã, se opresc sã cobori chiar în faţa hotelului dacã ai bagaje, chiar dacã acolo nu e staţie etc. Adicã așa cum ar trebui sã fie niște șoferi de autobuz. Iar staţiile sunt cred cã din 500 în 500 de metri. Insã dacã nu e nimeni în staţie sau nu a tras nimeni clopoţelul cã vrea sã coboare, atunci nu opresc, ceea ce mai reduce din disperarea ta de european trãit în orașe super aglomerate cu autobuze mega înghesuite.
Spre mirarea mea de cãlãtor obișnuit cu scandalul, înjurãturile și fugile din RATB atunci când te prind controlorii, acolo am asistat la o scenã interesantã: doi adolescenţi de culoare, cu pantalonii lãsaţi pe vine și hanoracele cu gluga de rigoare, coboarã din autobuz fãrã sã valideze tichetul de zone 2. Soferiţa, bineînţeles, ţipã dupã ei sã se întoarcã, cã de ce merg neregulamentar în zone 2 dacã au plãtit pentru zone 1. Spre marea mea uimire (și groazã), cei doi adolescenţi de peste 1,90 m se urcã la loc în autobuz. Dar cu capetele plecate și mormãind cã își cer scuze, cã nu au avut bani pentru un bilet de zone 2. Soferiţa le cere sã mai scoatã ce mãrunţiș au prin buzunare și sã îl punã în aparat, chiar dacã nu e suficient ca sã acopere diferenţa dintre zone 1 și zone 2... cei doi executându-se întocmai. Recunosc cã am rãmas cu gura cãscatã cât lacul cu cianuri pe care vor ãștia sã-l facã la Roșia Montanã. Nu tu isterii, nu tu crize, nu tu trimiteri la origini, nu tu împins-tras-ameninţat. Simplu. I-a muștruluit, ãia și-au cerut scuze, au mai dat ce bani aveau prin buzunare pentru bilet ca sã acopere cât de cât costul și asta e. C’est du jamais vu la Românik aici la mine.


Oamenii:
Oamenii sunt foarte prietenoși. Ca la noi la ţarã. Te salutã pe stradã, te întreabã ce faci, îţi ureazã o zi bunã etc. Dacã mai dai de o persoanã în vârstã (de culoare, bineînţeles) te întreabã de unde vii, ce faci pe-acolo, cât stai etc. Pe principiul: da’ tu de-a cui ești, maicã?
Intr-o zi, cât așteptam autobuzul în staţie, s-a oprit o mașinã la semafor. O fatã care aștepta cu mine s-a dus la șofer și i-a zis cã mașina scoate un zgomot ciudat, cã e de la ulei, cã sã se ducã nu știu ce sã-și facã la ulei, cã unchiul ei e mecanic auto și știe de la el, cã mai bine se duce acum cã, dacã îi cade nu știu ce, mai tarziu o sã o coste cam 1000 de dolari sã-și schimbe acel nu știu ce. Soferiţa a mulţumit din suflet și a plecat mai departe probabil gândindu-se la o programare la service.

In altã zi, în timp ce așteptam sã se facã verde la semafor, a trecut o doamnã cu mașina vorbind la telefon. Nu și-a dat seama cã e roșu, așa cã a oprit în ultimul moment pe trecerea de pietoni. Ce a fãcut doamna? Si-a luat telefonul la ureche, și-a cerut scuze de la mine cã nu a observat și... a dat mașina înapoi de pe trecerea de pietoni ca sã nu mã deranjeze. Pãi în București șoferii considerã cã poţi sã-i ocolești fãrã probleme, cã tu ai douã picioare, doar nu o sã dea ei înapoi de pe trecerea de pietoni, mai ales cã rateazã apoi jumãtate de secundã din verdele lor?!

duminică, 6 octombrie 2013

Cincinnati (2)

Dar de data aceasta a fost mai animat si mai simpatic decat data trecuta.






  Graffiti-ul meu preferat.
Porcul zburator Hamlet.







 Porcul zburator printesa.



 Vine Halloween-ul.


 Porcul zburator iubitor de cafea.