Mihaly Csijszentmihalyi -"Flow"

 

"As our studies have suggested, the phenomenology of enjoyment has eight major components. When people reflect on how it feels when their experience is most positive, they mention at least one, and often all, of the following. First, the experience usually occurs when we confront tasks we have a chance of completing. Second, we must be able to concentrate on what we are doing. Third and fourth, the concentration is usually possible because the task undertaken has clear goals and provides inmediate feedback. Fifth, one acts with a deep but effortless involvement that removes from awareness the worries and frustrations of everyday life. Sixth, enjoyable experiences allow people to exercise a sense of control over their actions. Seventh, concern for the self disappears, yet paradoxically the sense of self emerges stronger after the flow experience is over. Finally, the sense of the duration of time is altered; hours pass by in minutes, and minutes can stretch out to seem like hours. The combination of all these elements causes a sense of deep enjoyment that is so rewarding people feel that expending a great deal of energy is worrhwhile simply to be able to feel it."

"There is ample evidence to suggest that how parents interact with a child will have a lasting effect on the kind of person that child grows up to be. In one of our studies conducted at the University of Chicago, for example, Kevin Rathunde observed that teenagers who had certain types of relationship with their parents were significantly more happy, satisfied, and strong in most life situations than their peers who did not have such a reationship. The family context promoting optimal experience could be described as having five characteristics. The first one is clarity: the teenagers feel that they know what their parents expect from them -goals and feedback in the family interaction are unambiguous. The second is centering, or the children's perception that their parents are interested in what they are doing in the present, in their concrete feelings and experiences, rather than being preoccupied with whether they will be getting into a good college or obtaining a well-paid job. Next is issue of choice: children feel that they have a variety of possibilities from which to choose, including that of breaking parental rules- as long as they are prepared to face the consequences. The fourth differentiating characteristic is commitment, or the trust that allows the child to feel comfortable enough to set aside the shield of his defenses, and become unselfconsciously involved in whatever he is interested in. And finally there is challenge, or the parents' dedication to provide increasingly complex opportunities for action to their children.

The presence of these five conditions made possible what was called the "autotelic family context," because they provide an ideal training for enjoying life. The five characteristics clearly parallel the dimensions of the flow experience. Children who grow up in family situations that facilitate clarity of goals, feedback, feeling of control, concentration on the task at hand, intrinsic motivation, and challenge will generally have a better chance to order their lives so as to make flow possible."

"There are two words whose meanings reflect our somewhat warped attitudes toward levels of commitment to physical or mental activities. These are the terms amateur and dilettante. Nowadays these labels are slightly derogatory. An amateur or a dilettante is someone not quite up to par, [...] one whose performance falls short of professional standards. But originally, "amateur" [...] referred to a person who loved what he was doing. Similarly a "dilettante" [...] was someone who enjoyed a given activity. The earliest meanings of these words therefore drew attention to experience rather than accomplishments; they described the subjective rewards individuals gained from doing things, instead of focusing on how well they were achieving. [...] increasingly the emphasis has been to value behavior over subjective states; what is admired is success, achievement, the quality of performance rather than the quality of experience. Consequently it has become embarrassing to be called a dilettante, even though to be a dilettante is to achieve what counts most -the enjoyment one's actions provide."

Laszlo Krasznahorkai -"Satantango"

Dacã vreţi o carte foarte sumbrã, deşi pe alocuri de un umor sadic, luaţi de la Laszlo Krasznahorkai. Este şi un film dupã ea fãcut de Bela Tarr. Dacã îl ştiţi deja pe Tarr, gândiţi-vã cã e o carte pe care doar el ar fi putut-o pune pe ecrane şi atunci înţelegeţi cu ce aveţi a face.

Faptul cã sunt capitole concepute ca un singur paragraf este cel mai uşor aspect al cãrţii. Stilul, chiar dacã puternic modernist, este cea mai micã problemã a cititorului în digerarea romanului. Este o carte extraordinar de aglomeratã de idei, imagini întunecate, disperare, un aşteptându-l pe Godot la puterea aşteptându-l pe Godot. E genul de carte care te loveşte de îţi trebuie vreo sãptãmânã sã-ţi revii din senzaţia de greaţã. Si când vezi cã reuşeşte sã fie şi amuzantã în grozãvia ei, apoi chiar te apucã disperarea.

"Dragi prieteni, încã înainte de sosirea mea vouã vã era clar, numai cã n-aţi avut curajul sã rostiţi unii în faţa altora, faptul cã peste colonie –cu mai mult de un an jumãtate în urmã, credeţi-mã –a început sã domneascã... o anumite fatalitate, având astfel toate motivele sã simţiţi cã se împlineşte, încetul cu-ncetul, o sentinţã irevocabilã... Iar voi, dragi pieteni, vã târşiţi picioarele în pustiirea asta, departe de tot ce înseamnã Viaţã... planurile voastre se poticnesc, rând pe rând, eşueazã, toate visurile voastre se destramã în întunecime, credeţi într-o minune, care niciodatã nu se va înfãptui, speraţi în venirea unui mântuitor, care ar trebui sã vã scoatã de aici... deşi ştiţi cã nu mai aveţi în ce sã credeţi, nu mai aveţi în ce sã speraţi, deoarece anii care au trecut, nu-i aşa?, vã apasã cu atâta greutate, doamnelor şi domnilor, încât se pare c-a dispãrut definitiv posibilitatea sã dominaţi aceastã inerţie, iar starea asta vã sufocã pe zi ce trece tot mai tare, în curând n-o sã mai puteţi respira... Ei, dar victimele... cãrei fatalitãţi aţi cãzut voi pradã, dragii mei prieteni nefericiţi? Oare sã fie vorba de ceea ce prietenul nostru Futaki repetã mereu, deja pânã la plictisealã... de tencuielile nãruite... de acoperişurile devastate... de pereţii surpaţi... de cãrãmizile pline de salpetru... de gusturile acre? N-ar trebui, oare, sã vorbim mai degrabã despre imaginaţia nãruitã, perspectivele devastate, genunchi distruşi, despre o totalã... incapacitate de acţiune?"

E povestea unei comunitãti abandonate şi mizere care îşi aşteaptã un Mesia. Care e sau nu e un Mesia. Cumva într-un stil shakespearean al îndoielii. Oricum, lumea din carte este în agonie, speranţa e un lux, totul este într-un grad foarte avansat de degradare (şi oraşul, şi oamenii). Nu existã personaj care sã dea semne de sãnãtate fizicã şi mentalã. Principalele distracţii sunt spionatul reciproc, consumul accentuat de alcool şi adulterul sau prostituţia.

"Tãuni autumnali bâzâiau în jurul abajurului crãpat descriind opturi confuze în lumina slabã, se loveau, iar şi iar, e porţelanul murdar, pentru ca dupã un pocnet surd sã recadã în plasa magneticã a propriului traseu, continuând aceastã mişcare de înaintare fãrã sfârşit, dar pe o traiectorie închisã, pânã când nu se stinge lumina; dar mâna, în care dormita aceastã mişcare milostivã, încã mai sprijinea faţa nebãrbieritã a cârciumarului, care acum, cu sunetele ploii necontenite în urechi, privea somnoros tãunii, în timp ce bolborosea: "Dracu’ sã vã ia!" Halics stãtea în colţul de lângã uşã, pe un scaun şubred, din metal, având pe el mantaua de ploaie încheiatã doar la câţiva nasturi, pe care –dacã voia sã se aşeze, pur şi simplu- trebuia sã o îndoaie la şold, pentru cã, trebuie spus, ploaia şi vântul nu i-au cruţat, pe el l-au desfigurat şi înmuiat, ca în final sã-i şteargã de tot conturul, iar din manta a distrus toatã forţa elasticitãţii, astfel cã asta nu-l mai proteja de limbuţia apelor de pominã, ci, mai degrabã, cum adesea spunea, de "ploile interioare care se prea poate sã devinã fatale...", care, şiroind din inima-i uscatã, îi spãlau necontenit, zi şi noapte, mãruntaiele lipsite de apãrare."

Dacã la primele pagini cartea vi se pare prea complicatã, confuzã, deprimantã, mai bine vã opriţi pentru cã devine insuportabilã mai încolo. Vã prindeţi voi cã este suprinsã perioada comunistã din Ungaria, dar e atât de abstractizatã şi accentuatã cu tuşe întunecate încât mesajul cãrţii trece dincolo de critica unui sistem politic anume şi apare ca o distopie pentru orice tip de societate care şi-a pierdut substanţa, care nu mai gãseşte în ea însãşi sensuri pentru o existenţã umanã.

Adam Bodor -Zona Sinistra

 Este o carte greu de digerat despre un spaţiu imaginar (dar, paradoxal, foarte familiar –cel puţin pentru un cititor român nãscut înainte de Revoluţie), un spaţiu-limitã, interzis,  în care teroarea și resemnarea dintr-un sistem totalitar sunt duse la extrem, cu tot felul de viruși misterioși care seamãnã moartea între personaje care din care mai bizare.
Nu existã o „poveste” în sensul clasic al cuvântului, ignorându-se coerenţa cronologicã sau imperativul unei intrigi. Un strãin ajunge în zona Sinistra, pe undeva la graniţa între România și Ucraina, cu un amestec bulversant de naţii, români, unguri, ruși, ucraineni, moldoveni etc., pentru a-și recupera fiul vitreg izolat aici ca pedeapsã pentru sãvârșirea unei infracţiuni nenumite și a-l convinge sã fugã împreunã din acest ţinut al absurdului și violenţei.
De cum ajunge, Andrej al nostru primește un alt nume scris pe o plãcuţã de metal pe care trebuie sã o poarte mereu la gât. Doar așa, despuiat de propria identitate, este acceptat în Zona Sinistra, alãturi de alte câteva zeci de oameni, cu o identitate la fel de artificialã ca și a lui.
Zona Sinistra este într-adevãr sinistrã, dupã cum ne avertizeazã numele; totul este descompus de umezealã și mucegai, într-o atmosferã cenușie, cu oameni abrutizaţi, forţaţi sã coboare la stadiul de animale. Romanul este pictura unei stãri de dezumanizare, cu o puternicã laturã vizualã, într-o lume care se construiește pe propriile reguli, fãrã nici o legãturã cu logica, cu nevoile oamenilor, cu sentimentele și bunã-starea lor, de unde și unele episoade de umor foarte negru.

Un interviu cu autorul (în englezã) : aici.