Elena Ferrante -"Viața mincinoasă a adulților"

 

Hugo Pratt -"Corto Maltese. Sub semnul capricornului"

 

Elena Ferrante -"Zilele abandonului"

 

"Eram corpul unui incest, mã gândeam amețitã de mirosul de vomã a lui Gianni, eram mama bunã de violat, nu o amantã. El cãuta deja în altã parte figuri mai potrivite pentru iubire, fugind de sentimentele de vinovãție, şi se întrista, ofta. Carla se nimerise în casã la momentul potrivit, o ficțiune a dorinței nesatisfãcute. Pe-atunci avea cu treisprezece ani mai mult decât Ilaria, cu zece mai mult decât Gianni, cu şapte mai mult decât mine când o ascultam pe mama vorbind despre sãrmana femeie din Piața Mazzini. Mario probabil o confundase cu viitorul, dar îşi dorise trecutul, timpul femeii tinere pe care i-l dãruisem deja eu şi de care-i era dor. Ea însãşi crezuse poate cã-i oferã viitorul şi-l încurajase sã creadã în asta. Dar eram cu toții confuzi, eu în primul rând. Aşteptam, în timp ce aveam grijã de copii, de Mario, o vreme care nu venea niciodatã, vremea în care aş fi început din nou sã fiu cum fusesem înainte de sarcini, tânãrã, subțire, energicã, impudic de convinsã cã mã pot transforma în cine ştie ce persoanã memorabilã. Nu, m-am gândit strângând cârpa şi ridicându-mã cu greu: viitorul, de la un moment dat încolo, e doar nevoia de a trãi la trecut. Sã refaci iute timpurile gramaticale."

"Am petrecut câteva seri cercetând fotografiile de familie. Am cãutat în trupul pe care-l avusesem înainte de a-l cunoaşte pe viitorul meu soț semnele autonomiei mele. Am comparat imaginile mele de fetițã cu cele din anii urmãtori. Am voit sã descopãr cât mi se modificase privirea pornind de la întâlnirile cu el, am voit sã vãd dacã de-a lungul anilor ajunsese sã semene cu a lui. Sãmânța trupului lui îmi pãtrunsese în corp, mã deformase, lãtise, îngrãsase, rãmãsesem însãrcinatã de douã ori. Formulele erau: purtasem în pântece copiii lui; îi dãruisem copii. Chiar dacã încercam sã spun cã nu-i oferisem nimic, cã erau mai ales ai mei, cã rãmãseserã mereu în raza corpului meu, supuşi grijilor mele, totuşi nu puteam evita sã mã gândesc la ceea ce mocnea, inevitabil, înãuntrul copiilor din natura lui. Mario urma sã explodeze din interiorul oaselor lor pe neaşteptate, acum, de-a lungul zilelor, al anilor, tot mai evident. Cât din el voi fi obligatã pentru totdeauna sã iubesc fãrã mãcar sã-mi dau seama, numai datoritã faptului cã-i iubeam pe ei? Ce amestec complicat şi efervescent este un cuplu. Deşi relația se destramã şi apoi se sfârşeşte, ea continuã sã acționeze pe cãi misterioase, nu moare, nu vrea sã moarã."

"Chestia asta m-a deprimat. Iatã ce mã asteaptã, m-am gândit. Astfel de seri. Sã apar în casa unor strãini, marcatã de conditia de femeie care asteaptã sã-si refacã viata. La cheremul altor femei nefericite în cãsnicie, care se strãduie sã-mi propunã bãrbati pe care ele îi considerã fermecãtori. Sã fiu nevoitã sã accept jocul acela, sã nu fiu capabilã sã mãrturisesc cã mie bãrbatii aceia nu-mi trezesc decât un sentiment neplãcut din cauza scopului lor explicit, cunoscut de toti cei prezenti, de a cãuta un contact cu persoana mea glacialã, de a se înfierbânta ca sã mã înfierbânte si apoi de a mã împovãra cu rolul lor de seducãtori confirmati, bãrbati la fel de singuri ca mine, cât mine de îngroziti de ce e strãin, sfâsiati de esecuri si de anii fãrã sens, despãrtiti, divortati, vãduvi, pãrãsiti, trãdati."

Elena Ferrante -"Prietena mea genială" 3&4

"Mi-a revenit în minte chiar, după mult timp, că din motive complet întâmplătoare -sub cele mai nesemnificative ocazii se ascund întinderi de nisipuri mișcătoare-, Lila îi dăduse fiicei ei numele iubitei mele păpuși, cea pe care, mică fiind, ea însăși o aruncase în fundul unei pivnițe. A fost prima oară, îmi amintesc, când am dat frâu liber fanteziei în legătură cu asta, dar n-am rezistat mult, m-am aplecat peste un puț negru în care scânteia din loc în loc lumina și m-am retras. Orice relație intensă între oameni e plină de capcane și, dacă vrei să dureze, e nevoie să înveți să le ocolești. Am făcut la fel și atunci și, în cele din urmă, mi s-a părut că am găsit o altă dovadă, cine mai știe a câta, a splendorii și beznei prieteniei noastre, a duratei și dificultății suferinței Lilei, cea prezentă și viitoare. Dar am plecat la Torino [...]"

Umberto Eco -"Istoria uratului"

E o colecție surprinzător de variată de imagini şi fragmente literare sau filosofice care vrea să acopere o gamă largă de fenomene umane pe care le considerăm urâte, respingătoare, deşi pe alocuri lipsa de armonie devine, paradoxal, frumoasă. Acestea sunt însoțite de comentariile lui Umberto Eco care, printre alte îndemnuri la reflecție şi punere sub semnul întrebării, îşi propune să arate cum urâtul este un lucru relativ, mai ales când e preluat de artă sau literatură care au puterea de a-l transforma prin perspectiva estetică inedită pe care o oferă cititorului sau privitorului.
Dar cea mai mare victorie asupra tendinței noastre naturale de retragere în fața urâtului este adusă de umanitatea noastră care are forța de a trece peste dezgustul cauzat de aparențele fizice atunci când se impun valori morale şi etice care le eclipsează.
Partea care m-a atras cel mai mult la carte este înşiruirea vizuală a urâtului şi evoluția lui de-a lungul timpului cu evidențierea flexibilității limitei dintre urât şi frumos, sub semnul atotcuprinzător al fascinației, atunci când un fenomen intră în sfera esteticului.

Elena Ferrante -"Povestea noului nume"

La bibliotecã sunt doar primele douã volume din tetralogia Elenei Ferrante, aşa cã nu pot sã le compar decat pe acestea, dar volumul doi mi s-a pãrut foarte foarte bun. Chiar dacã misterul de la început cu Elena care aruncã în apã caietele lãsate de prietena ei Lila probabil va fi clarificat în cãrţile urmãtoare, ele sunt utile pentru a clarifica multe din reacţiile şi deciziile aparent inexplicabile ale Lilei.

Descoperim atacurile de panicã ale Lilei care simte cã-i scapã haosul lumii în care încearcã din greu sã punã o ordine, soluţia ei de a gãsi o creativitate şocantã pentru lumea mahaleli napoletane, dar incitantã pentru lumea "din oraş", inovaţiile Lilei luând naştere din pasiunea ei de a distruge orice cutumã, moştenire, normã de bun simţ perpetuatã de mahalaua pe care o detestã atât de mult şi din care a fost nevoitã sã scape printr-un mariaj de convenienţã forţat de propria familie.
Cele douã prietene sunt despãrţite prin traseul lor diferit în viaţã, Lenu continuându-şi studiile, pe când Lila trebuie sã se resemneze cu un soţ dintr-o familie bogatã din mahala, dar un soţ care îi recunoaşte valoarea şi este dispus sã o lase sã-şi punã în aplicare ideile pentru cã miroase aici promisiunea unui venit frumos, diferit de tot ce a fost înainte în mahala. Dar, inevitabil, se ciocnesc una de cealaltã în cele mai neaşteptate moduri, de la dragostea pentru acelaşi bãrbat pânã la pasiunea pentru scris.
Relaţia dintre cele douã fete este ceea ce dã substanţã cãrţii. Alegerile lor de viaţã sau problemele cu care se confruntã nu reprezintã vreo noutate. Dar jocul de putere-supunere, dragoste-urã, duplicitatea, ambivalenţa prieteniei lor sunt surprinse într-un mod unic de Elena Ferrante.

Elena Ferrante - " Prietena mea geniala"

In anul 2017 toatã lumea a vorbit despre misterioasa scriitoare Elena Ferrante. De data aceasta nu a mai fost povestea cu pomul lãudat. Este o scriere femininã care pe mine m-a prins foarte tare. Mi se pare superb descrisã aceastã prietenie între douã femei care penduleazã între admiraţie şi dispreţ, între armonie şi urã, cu conştientizarea faptului cã influenţele reciproce rãmân întipãrite pentru totdeauna în personalitatea fiecãreia. Farmecul şi complexitatea genului acesta de relaţie care oscileazã între extreme şi pe care o întâlneşti în viaţa realã între douã femei mi se pare cã nu au fost exploatate literar pânã acum la nivelul la care a fãcut-o Elena Ferrante într-o naraţiune deosebit de personalã.

Deşi volumul al doilea mi-a plãcut mai mult, sunt lucruri interesante şi în aceastã primã carte din tetralogie.
O descoperim pe mica Elena care îşi doreşte eliberarea dintr-o mahala imundã din Napoli prin scris, aventurã în care vrea sã se arunce împreunã cu impulsiva şi de multe ori neînţelesa prietenã Lila. Aceste visuri nu pot apãrea decât tot mai dureroase pe fundalul unei lumi marcate de violenţã şi sãrãcie, unde fetele trebuie sã rezolve singure probleme serioase privind viitorul unei femei care poate lucra pentru a se întreţine, lucru ce presupune o şcolarizare îndelungatã cu eforturi financiare din partea întregii familii, eforturi care depãşesc cu mult posibilitãţile mai tuturor familiilor din mahala, sau care este nevoitã sã aleagã o cãsnicie din interes, sperând la un soţ mai înstãrit din al cãrui venit sã trãiascã întreaga familie, soţ care, de cele mai multe ori, se va comporta ca stãpân absolut, femeia şi copiii sãi fiind puşi în rândul celorlalte bunuri de care poate dispune cum crede de cuviinţã, alegeri în care nu sunt susţinute nici mãcar de propriile mame care, eşuând deja, nu ar şti ce soluţie de ieşire sã le ofere.

"Lila ştia sã vorbeascã prin intermediul scrierii; spre deosebire de mine când scriam [...] ea se exprima cu fraze atât de îngrijite, atât de lipsite de greşeli chiar dacã nu-şi continuase studiile, dar –în plus- nu lãsa nici o urmã de nefiresc, nu se simţea artificiul cuvântului scris. Citeam şi în timpul acesta o vedeam, o auzeam pe ea. Vocea armonizatã cu scrisul m-a copleşit, m-a vrãjit şi mai mult decât atunci când discutam faţã-n faţã: era cu totul purificatã de zgura vorbitului, de confuzia oralitãţii; avea o vigoare vitalã care, îmi imaginam, pesemne cã-i revenea discursului în cazul în care fuseseşi atât de norocos încât sã te naşti din capul lui Zeus şi nu din familia Greco sau din familia Cerullo. Mi-a fost ruşine de paginile infantile pe care i le scrisesem, de tonurile excesive, de frivolitãţi, de bucuria falsã, de durerea falsã. [...]Am simţit dispreţ şi ranchiunã faţã de profesorul Gerace, care mã amãgise punându-mi nouã la italianã. Scrisoarea aceea a avut ca prim efect sã mã facã sã mã simt la cincisprezece ani, de ziua mea, o escroacã. Scoala comisese o greşealã în legãturã cu mine şi dovada era acolo, în scrisoarea Lilei."

Prima carte care este mai accentuat un roman de "coming of age" surprinde momentul de rupturã când destinul celor douã fete se desparte dramatic, Elena reuşind sã aibã susţinerea (mai mult forţatã de învãţãtoarea de la şcoala din mahala) financiarã a familiei pentru a-şi continua studiile, deşi chinuitã de un sentiment de vinovãţie pentru cã simte cã prietena ei ar fi mai îndreptãţitã la un asemenea privilegiu datoritã inteligenţei şi abilitãţilor sale academice percepute ca superioare, iar Lila trebuind sã joace cât mai bine cartea unei cãsãtorii de succes care sã îi permitã accesul la un statut social şi financiar unde felul sãu deosebit de a fi şi a gândi sã-şi gãseascã o modalitate de manifestare. Acest parcurs iniţiatic este punctat de multe revelaţii dure pe care viaţa le furnizeazã celor douã fetiţe visãtoare. Iar fiecare dintre ele scapã cum poate din aceste lovituri ale realitãţii, uneori apropiindu-se una de cealaltã, alteori îndepãrtându-se brutal cu un bagaj apãsãtor de resentimente şi dispreţ.
Elena încearcã sã-şi construiascã o identitate desprinzându-se de lumea din mahala, pe când Lila se vede nevoitã sã-şi construiascã o identitate înfruntând lumea din mahala şi obligând-o sã se schimbe.

"[...] mi-am dat seama de felul în care continua sã se modifice bogãţia visatã când eram mici. Cuferele pline cu monede de aur pe care o procesiune de servitori în livrea le-ar fi depozitat în castelul nostru când am fi publicat o carte ca „Micuţele doamne” –bogãţie şi faimã- pãliserã definitiv. Persista, poate, ideea de bani ca element de a ne consolida existenţa şi a-i împiedica tãierea marginilor odatã cu persoanele care ne erau dragi. Dar trãsãtura fundamentalã care domina acum era concreteţea, gestul cotidian, negocierea. Aceastã bogãţie a adolescenţei încolţea, da, dintr-o iluminare fantasticã încã infantilã –desenele de pantofi originali-, dar se materializase în nemulţumirea agresivã a lui Rino, care voia sã cheltuiascã precum un mare domn, în televizorul, în prãjiturile şi în inelul lui Marcello al cãrui scop era sã cumpere un sentiment, şi, în fine, încetul cu încetul, în acel tânãr amabil, Stefano, care vindea mezeluri, avea o maşinã roşie decapotabilã, cheltuia patruzeci şi cinci de mii de lire ca popa, înrãma desene, voia sã facã negoţ şi cu pantofi, nu doar cu brânzeturi, investea în pielãrie şi forţã de muncã, pãrea convins cã ştie cã inaugureazã o nouã epocã de pace şi bunãstare în cartier: era, în fine, o bogãţie care stãtea în faptele cotidiene şi, de aceea, fãrã splendoare şi fãrã glorie."

Din primul volum cel mai mult mi-a plãcut cum e surprinsã aceastã comunitate napoletanã sufocatã de mizerie, unde mersul la mare (şi aici vorbim de Napoli, deci marea ar trebui sã fie un lucru obişnuit), o bibliotecã publicã improvizatã de unde sã împrumuţi cãrţi sau o zi întreagã petrecutã în oraş alãturi de tatã reprezintã cele mai mari bucurii ale vieţii.

Italo Calvino –"Oraşe invizibile"

Un alt audiobook pe care am pus urechea. Sub forma unei conversații între Marco Polo și Kublai Khan în care exploratorul vorbește despre orașele minunate pe care le-a văzut în călătoriile sale, Italo Calvino descrie cinzeci și cinci de locuri imaginare mai mult cu miză poetică și filosofică, decât narativă. Kublai Khan îl întrerupe de multe ori pe Marco Polo pentru a pune sub semnul întrebării veridicitatea celor relatate, dar, totuși, ascultă fermecat cele povestite, unde rațiunea este mai puțin importantă. Structura cărţii este perfectă pentru acest format: sunt 55 de oraşe, suprarealiste, imaginare, delirante, inventate (şi feminine –toate au nume de femei), prin care Italo Calvino a încercat să se joace cât mai mult cu toate posibilităţile creării unui oraş. E ca un brain storming de cât de ciudat poate fi un oraş.

Romanul (nici nu ştiu dacă poate fi numit aşa...) nu are acţiune, poveste, desfăşurare temporală. Sub pretextul discuţiei între un Kublai Khan în vârstă şi un Marco Polo şturlubatic, Italo Calvino îşi dezlănţuie imaginaţia pentru a testa limitele în care poate fi creat un oraş (oricum, oraşul de la sfârşitul cărţii nici măcar nu mai are limite) şi a ne arunca diverse momeli de reflecţie (presupun că fiecare cititor ia ce i se potriveşte şi se pune pe gândit).
Oraşele lui Calvino sunt construite din idei, din imagini, din potenţialităţi, din cel care le priveşte şi le trăieşte. "You take delight not in a city's seven or seventy wonders, but in the answer it gives to a question of yours."

Una dintre ideile care m-a prins pe mine este aceea că fiecare avem un oraş pe care îl păstrăm cu noi toată viaţa şi care ne marchează modul în care le percepem pe celelalte.
"Every time I describe a city, I am saying something about Venice. Memory’s images, once they are fixed in words, are erased. Perhaps I am afraid of losing Venice all at once, if I speak of it. Or, perhaps, speaking of other cities, I have already lost it, little by little."

Si m-a mai marcat o idee: "You reach a moment in life when, among the people you have known, the dead outnumber the living." Cred că încep să fac o fixaţie pe bătrâneţe.

P. Bertetto -"Introduzione alla storia del cinema. Autori, film, correnti"

Incă nu am găsit formula potrivită în care să vorbesc despre cărţi de non-belestristică, aşa că nu voi spune multe lucruri despre această carte. Este o istorie a cinema-ului bine scrisă, riguroasă, obligatorie pentru cineva pasionat de subiectul filmelor, alcătuită din capitole scrise de diverşi specialişti în domeniu, acoperind mai ales cinema-ul (nord) american şi european (cu bonus Rusia şi Japonia, tangenţial atinsă India), cu un interesant capitol la sfârşit despre documentar (slăbuţ însă la capitolul animaţie unde este menţionat în special Disney). Analiza filmelor şi a tendinţelor este mai detaliată până la sfârşitul anilor `70.