duminică, 20 mai 2012

Dan Lungu -"Sunt o babã comunistã"

Am stabilit clar cã sunt fan Dan Lungu, noul Ion Creangã al secolului 21.

“Sunt o babã comunistã” are şi o laturã personalã pentru mine: Mica şi Alice, fiicã-sa, oglindesc relaţia mea cu mama din dotare. Ca şi Alice, eu sunt vehementã împotriva celor cu nostalgii comuniste. Dar Mica, baba comunistã din carte, m-a fãcut sã înţeleg cã nu e vorba de valorizarea unui sistem în sine, ci a unei tinereţi care, inevitabil, ţi-a rãmas în suflet ca o perioadã foarte frumoasã, pe care este nedrept sã o renegi pentru cã tu ai fost fericit pe atunci. E adevãrat cã era dificil din punct de vedere economic şi ideologic, dar, pânã la urmã, tot a fost perioada cea mai distractivã din viaţa ta.
Si cum în haosul de dupã revoluţie chiar nu mai ajungi sã te regãseşti, unde valorile sunt date peste cap, unde regulile financiare, aşa şubrede şi absurde cum erau ele pe vremea comuniştilor, acum sunt complet date peste cap, e normal sã ai nostalgia trecutului. Mi-a plãcut cum e pusã problema din pespectiva Micãi. In ciuda abuzurilor comuniste, în fond este foarte greu sã îţi condamni acea parte din viaţã pe care ai trãit-o la maxim. Cã altfel, ce-ţi mai rãmâne?
Singurul reproş pe care i l-aş face cãrţii: pe alocuri stilul Emiliei se rupe şi îl recunoşti pe Dan Lungu care-şi bagã coada în gândurile Micãi.

“Pânã la conversaţia cu Alice, nu mã gândisem niciodatã la mine ca la o comunistã. Mã trezisem adesea visând la perioada frumoasã din viaţa mea, când eram tânãrã şi munceam voiniceşte, când fãceam mese îmbelşugate în familie şi mergeam în concedii,dar niciodatã nu-mi trecuse prin cap cã asta poate însemna sã fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjuratã, veselia, solidaritatea, dar, nu ştiu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adicã s-ar putea sã ştiu. Poate pentru cã pe vremuri, între noi, îi numeam comunişti pe cei care ţineau discursuri înflãcãrate, la şedinţe pictisitoare şi lungi. Pe cei care ţineau linia partidului fãrã sã vadã în stânga şi-n dreapta, fãrã nici o grijã pentru oameni şi fãrã înţelegere pentru situaţii particulare. Pentru noi, nu membrii de partid erau comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ãştia nu-i regretam. Acum comuniştii erau cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au bãgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mã numãram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistã eram? Dacã aceea erau comuniştii, atunci înseamnã cã eu vreau un communism fãrã comunişti? […] Dacã numai aceia erau comuniştii, atunci nu mai voiam sã fiu comunistã. Nu mai voiam sã fiu, dar eram. Se poate sã fii fãrã sã vrei sã fii?”

“E drept, fusesem membrã de partid. Asta nu însemna cã, în decembrie ’89 nu strigasem “Jos Ceauşescu!”, cã nu urmãrisem cu sufletul la gurã revoluţia la televizor şi execuţia Ceauşeştilor. Asta nu înseamnã cã dupã aceea nu-mi pãruse rãu cã-i împuşcase în ziua de Crãciun, fãrã sã-i lase sã se apere. Asta nu înseamnã cã nu-mi pare rãu dupã viaţa pe care o trãisem, fãrã sã mã duc sã pun flori la mormântul lor.”

“Emilia Apostoae a fost cu adevãrat fericitã sau doar i se pare, de fapt este o nebunã? Da, în felul tãu ai fost fericitã!, îmi spuneau toate amintirile. Dar, odatã smuls rãspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevãratã matrioşkã, alte întrebãri: cum de ai putut fi tu fericitã când alţii erau nefericiţi? Ce ai fãcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit sã fie în jurul tãu ca sã ai şi tu dreptul sã fii fericitã?”

“Nu dupã mult timp, ne-a sunat sã ne spunã cã vrea sã se mãrite. Cu unul Alain. -Alain Delon? -Hai, mamã, chiar aşa? Ala e un boşorog… -Da, tu, dar mãcar îl ştie lumea de pe-aici…”

“Am luat din banii de înmormântare. Din fondul “Prietenia”, cum îl alintã Tucu. De la o anumitã vârstã, moartea face parte din familie. Vorbeşti despre ea la masã sau seara înainte de culcare. Faci calcule.”

“Umblam prin casã şi mormãiam de una singurã. Când eşti în vârstã, o astfel de îndeletnicire este plãcutã. Te rãfuieşti cu nu ştiu care, dai replici care nu ţi-au venit pe moment, zâmbeşti amintirilor frumoase […] Toatã viaţa ta e acolo, cu tine, în aceeaşti camera. Planurile tale sunt mai degrabã planuri de trecut decât de viitor.”


O recenzie drãguţã  aici.

sâmbătă, 12 mai 2012

Cheile Nerei

Deşi cam departe de Bucureşti, dacã aveţi timp şi bani de drum, meritã pe deplin încercate! E bine sã ai mai mult timp (noi am avut 3 nopţi) şi sã fiţi 4 dacã mergeţi cu maşina (e mult mai amuzant). Plecare de 1 mai din Bucureşti la ora 9 (noi mergem în vacanţã în sens invers mulţimii). Am ales sã innoptãm la Bãile Herculane pentru cã eu nu mai fusesem acolo niciodatã. Foarte frumoase, au un aer austriaco-freudian. Am fost impresionatã de arhitecturã. Mare pãcat cã partea veche e lãsatã în paraginã în dulcele stil românesc. Am nimerit acolo chiar când se forma transcendentala spiralã MISA, aşa cã staţiunea era destul de animatã. Am stat în centru la cãsuţe (cam jeg, cicã mai şi puţeau –eu nu prea am miros, deci nu am fost neapãrat deranjatã de acest aspect, duşurile nu mergeau, tanti de la administraţie era cam stresatã cã primeşte amendã de la poliţie –sã nu facem grãtar pe malul râului, aveau ei un grãtar foarte bun, e adevarat; sã nu fie muzicã tare seara etc.), foarte ieftin (15 ron patul în cãsuţa cu 2 paturi + 5 ron parcarea). Mâncarea e destul de ieftinã (pentru un prânz la o terasã am plãtit 26 ron: vreo 3-4 beri, cartofi prãjiţi cu cotlet la grãtar şi sos de usturoi + pâine).
Dacã mergeţi spre cele 7 izvoare (sufluroase, atenţie!) şi nu vreţi sã vã bãlãciţi cu toatã lumea, puţin mai sus au organizat nişte nenişori o piscinã (cu aceleaşi ape cãlduţe şi sulfuroase) mai curãţicã (10 ron intrarea pentru adulţi şi 5 ron pentru copii: au duşuri, bar etc.). De la Herculane ieşiţi înspre Caransebeş (dacã nu mai aveţi benzinã este un Petrom la câţiva km),iar apoi NU luaţi prima ieşire în stânga spre Iablaniţa (deşi drumul este mai scurt, este foarte prost). Mai mergeţi câţiva kilometri şi apoi faceţi stânga spre Bozovici. Sã nu vã îngrijoraţi dacã nu e multã circulaţie: bucuraţi-vã de peisaje şi de oameni. Aici totul este ca în trecut: oamenii îşi lucreazã pãmãntul cu sapa, nu sunt tractoare, merg cu care cu vãcuţe etc. E foarte rustic, tihnit. Dacã aveţi cort şi nu vreţi sã înnoptaţi la Herculane, puteţi merge pânã aici şi vã puneţi cortul pe malul râului (sunt multe locuri unde puteţi campa, neoficial). Mi-a plãcut mult la ei un fel de traiste pe care şi le fac singuri, dar nu am gãsit de unde sã le cumpãr. Cred cã ar fi trebuit pur şi simplu sã cumpãr traista pe care o avea cineva.
 La un moment dat veţi avea un indicator spre stânga spre Eftimie Murgu. Acolo puteţi vedea morile de apã. (despre mori un articol aici).
 Dupã ce aţi trecut de Oraviţa, luaţi-o spre Ciuchici/ Sasca Montanã/ Potoc/ Cãrbunari (orice vedeţi pe indicator): va fi un drum destul de bun (nu foarte bun) care o va lua în stânga. Mergeţi pânã la un gater (pe dreapta) şi o staţie de pompare(pe stânga) –pe aici puteţi vedea fazani. Dacã o luaţi în stânga pe lângã staţia de pompare ajungeţi în Potoc (întrebaţi acolo înspre cantonul Damian sau înspre cascada Beuşiţa). Cu maşina veţi ajunge la o intersecţie: înainte este înspre cantonul Damian (drum foarte prost, marcat cu linie rosie; de evitat dacã aveţi o maşinã normalã), iar înspre stânga este drumul spre pãstrãvãrie, un alt canton şi cascada (puteţi merge bine cu maşina, este un drum forestier, sã nu ezitaţi la primul pod, vã ţine). Este bine de mers cu maşina la cascadã pentru cã drumul nu e spectaculos şi vã pierdeţi timpul sã mergeţi pe jos pânã acolo. Dacã vreţi sã înnoptaţi în sat, noi am rãmas la Pensiunea Cheile Nerei din Sasca Românã (pe drumul unde aţi fãcut stânga pe lângã staţia de pompare spre Potoc, continuaţi drumul înainte). Deşi indicatorul vã aratã la stânga la un moment dat spre Sasca Românã (înainte de Sasca Montanã), aveţi rãbdare, mai dureazã ceva pânã ajungeţi, mergeţi înainte şi bucuraţi-vã de nişte dune ciudate (de nisip, da). Dacã vreţi sã rãmâneţi la aceastã pensiune, cum faceţi stânga înspre Sasca Românã, ţineţi tot înainte (şoseaua urcã) pânã vedeţi pensiunea pe dreapta (mai departe drumul se terminã la vreo câţiva metri). Este 47 ron de persoanã pe noapte, tanti de la pensiune e foarte simpaticã, gãteşte bine şi ştie sã explice cam pe unde sã mergi. De la pensiune, pe jos, ţinând drumul înainte, apoi fãcând stânga la o punte suspendatã (cu putinã grijã dacã aveţi rãu de înãlţime, dar puntea e foarte trainicã) mergeţi pe traseul celor 7 tunele (e marcat cu o dungã roşie –sã nu vã speriaţi la al doilea tunel, nu sunt tunele lungi şi nu aveţi surprize în ele). Dureazã o orã dus (pânã la intersecţia descrisã mai înainte unde se bifurcã drumurile înspre pãstravãrie/cascadã şi înspre cantonul Damian), o orã întors . E un traseu foarte uşor, dar priveliştile sunt frumoase cu mulţi guşteri coloraţi.
Dacã vã potriviţi cu alţi turişti cu maşinã de la pensiune, puteţi face urmãtoarea şmecherie: lãsaţi o maşinã la intersecţia dintre drumul spre cascadã şi cea înspre cantonul Damian (dupã Potoc), apoi mergeţi cu cealaltã maşinã spre Sasca Montanã –Cãrbuneşti (atenţie, drumul este relativ prost, dar cu puţinã rãbdare, merge). Imediat cum ieşiţi din Cãrbuneşti pe stânga este un indicator cu drumul marcat cu cruce albastrã. Dacã veţi coborî pe aici ajungeţi la cascada de pe râul Suşara (3 ore dus-întors pe jos; dacã veţi continua drumul dupã cascadã, ajungeţi inapoi la Sasca Montanã; va trebui sã mergeţi pe malul apei, cu intrare uşoarã în râu; pe porţiunile mai dificile aveţi lanţuri în stâncã). Sunt multe bâzdâgãnii simpatice pe drumul acesta (omizi, guşteri, fluturi, gândãcei etc.)
Dacã veţi continua drumul cu maşina (este un fel de drum forestier marcat cu crucea albastrã), la un moment dat drumul se terminã şi va trebui sã continuaţi pe jos traseul marcat pânã la Lacul Dracului, iar de acolo puteţi face toate cheile pânã la cantonul Damian cu ieşire la intersecţia unde aţi lãsat prima maşinã. Noi nu am fãcut drumul acesta, dar am înţeles cã sunt 3 ore dus-întors pânã la Lacul Dracului, unde face lumea grãtar. Dacã vreţi sã faceţi toate cheile, estimarea de timp e undeva la 6-7 ore. La un moment dat va trebui sã treceţi prin apã (dacã a plouat, apa poate ajunge pânã la piept; dacã e vreme frumoasã, apa e pânã la genunchi). Dacã nu aveţi 2 maşini, mai trebuie sã faceţi încã o orã pe traseul cu tunele pânã la pensiune şi sã vã recuperaţi maşina a doua zi. In chei sunt vipere. Din câte am citit, eu m-am liniştit cu urmãtoarele: viperele nu sunt şerpi agresivi (dar trebuie sã fiţi atenţi sã nu cãlcaţi pe ele etc.), doar jumãtate din muşcãturi sunt cu venin, iar veninul nu are o acţiune foarte rapidã (ajungeţi la timp undeva unde sã vi se facã vaccin, important este sã nu vã panicaţi). Dacã nu sunteţi copil sau bãtrân, şansele de a muri dupã o muşcãturã de viperã sunt minime (asta dacã ajungeţi sã vã muşte cu venin…). La întoarcere am coborât spre Moldova Nouã (trebuie sã vã întoarceţi pe drumul dinspre Oraviţa unde aţi fãcut stânga spre Sasca Montanã). Puteţi ieşi şi prin Cãrbunari, dar toatã lumea ne-a spus cã este extrem de prost drumul (noi i-am ascultat; oricum dacã mergeţi cu maşina pânã la poiana de unde coborâţi spre Lacul Dracului veţi vedea cã nu prea aveţi curaj sã mergeţi mai departe pe acolo). La Dunãre este foarte frumos. Treceţi pe la cazanele mari şi mici (unde este statuia lui Decebal sculptatã în munte), unele porţiuni de drum sunt foarte proaste.
La Orãştie e frumos, pare un oraş sârbesc. Noi am înnoptat într-o pensiune care pãrea folositã de curve pentru clienţii lor. Dar este situatã chiar la Dunãre (are un fel de ponton care mie mi-a plãcut mult), iar tanti care se ocupã de pensiune e foarte prietenoasã (iniţial ne-a cerut 80 ron pe camerã, dar ne-a lãsat la 60; oricum e destul de murdar), nu e genul paranoic care te trateazã ca pe un potenţial criminal (la 9 pleacã de la pensiune, nu mai rãmâne nimeni –cicã e un paznic, dar cred cã în noaptea cu pricina era bãut pe undeva, cã nu a apãrut, iar în toatã pensiunea eram numai noi; ne-a lãsat sã facem grãtar, numai sã avem grijã sã stingem focul, ne-a arãtat de unde sã ne aprindem luminile la ponton, cum sã ne punem frigidere în prizã dacã vrem bere la rece şi ne-a spus sã lãsãm cheile în uşã pe dinãuntru când plecãm cã ea nu ajunge aşa dimineaţã; ce mai! ne-a tratat ca pe nişte oameni responsabili, ceea ce şi suntem, de altfel). Pensiunea asta suspectã este pe drumul spre Calafat dupã ce ieşi din Drobeta (se vede pe dreapta, are şi o firmã, ceva cu 6 sau 7 nu mai ştiu exact).

Un alt articol despre Cheile Nerei aici.

duminică, 6 mai 2012