Christiane F. -"Noi, copiii din Bahnhof Zoo"

 

"Vorbeam despre tot soiul de lucruri care, de fapt, nu existau decât în mintea noastră. Nu mai aveam nici o relație cu realitatea. Realitatea era, pentru mine, ceva cu totul ireal. Nu mă interesa nici ziua de ieri și nici cea de mâine. Nu aveam planuri, aveam doar visuri. Cel mai mult îmi plăcea să vorbesc cu Detlef despre cum ar fi dacă am avea mulți bani. Voiam să ne cumpărăm o casă mare și o mașină mare și un mobilier trăsnet. Un singur lucru nu apărea niciodată în plăsmuirile noastre: heroina."

Erich Maria Remarque -"Pe frontul de vest nimic nou"

 

"Zece sãptãmâni am fãcut instructie cazonã. In acest timp am fost transformati mai radical decât în zece ani de scoalã. Am învãtat cã un nasture bine lustruit are mai multã însemnãtate decât patru volume de Schopenhauer. La început mirati, apoi scârbiti si în cele din urmã indiferenti, ne-am dat seama cã nu spiritul se aflã pe primul plan, ci peria de ghete; nu ideea, ci sistemul; nu libertatea, ci instructia cazonã. Cu entuziasm si voie bunã am devenit soldati; dar s-a fãcut totul pentru a alunga din noi si entuziasmul si voia bunã. Dupã trei sãptãmâni nu ni s-a mai pãrut ciudat cã un factor postal cu galoane are mai multã putere asupra noastrã decât au avut pe vremuri pãrintii, profesorii si toate celebritãtile culturale de la Platon pânã la Goethe. Cu ochii tineri si treji vedeam cã notiunea clasicã de patrie a dascãlilor nostri se cristaliza aici, deocamdatã, în renuntarea la personalitate, precum n-am fi pretins vreodatã nici slugilor celor mai de rând. Salutul, pozitia de drepti, marsul de defilare, prezentarea armei, la dreapta, la stânga-mprejur, pocnitul cãlcâielor, înjurãturile si miile de mizerii: hotãrât, ne închipuiserãm cu totul altfel misiunea noastrã si descopeream subit cã eram dresati pentru eroism ca niste cai de circ."

"E de neînteles cã niste trupuri atât de ciopârtite mai au fete omenesti în care viata îsi urmeazã cursul. Si nu trebuie sã uitãm cã acesta este numai un singur spital, unul stationar -sunt sute de mii în Germania, sute de mii în Franta, sute de mii în Rusia. Ce absurd e tot ce s-a scris, tot ce s-a înfãptuit, tot ce s-a gândit vreodatã, dacã asemenea lucru e cu putintã! Totul trebuie sã fie minciunã si zãdãrnicie, dacã o civilizatie de milenii n-a fost în stare sã împiedice vãrsarea acestor râuri de sânge si existenta acestor lagãre de torturã, rãspândite peste glob cu sutele de mii. Numai lazaretul aratã adevãrata fatã a rãzboiului.

Sunt tânã, am douãzeci de ani; dar nu cunosc din viatã decât deznãdejdea, moartea, frica si îmbinarea celei mai neghioabe superficialitãti cu un abis de suferinte. Vãd popoare asmutite unele împotriva altora, ucigându-se tãcute, nestiutoare, tembele, docile, fãrã vinã. Vãd cã mintile cele mai întelepte din lume nãscocesc arme si cuvinte menite sã le facã pe toate acestea mai rafinate si de mai lungã duratã."

"Toate celelalte manifestãri sunt cufundate într-un somn hibernal; singurã, viata stã necontenit la pândã împotriva amenintãrii mortii -ne-a transformat în animale cugetãtoare, pentru a ne dãrui arma instinctului, ne-a cufundat în apatie, ca sã nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi dacã am avea mintea limpede si constientã, a trezit în noi simtul camaraderiei ca sã nu ne prãbusim în abisul singurãtãtii, ne-a dat indiferenta omului primitiv pentru ca, în ciuda tuturor împrejurãrilor, sã putem simti în orice moment tot ce e pozitiv si sã înmagazinãm aceste senzatii ca arme de rezervã împotriva asaltului ce ni l-ar da neantul."

Ernst H. Gombrich -"O scurtă istorie a lumii"

Stil: 4/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 5/5

Peter Wohlleben -"Viata secreta a copacilor"

Stil: 3/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 4/5

Stiţi acele cãrţi unde se simte pasiunea pentru subiect a celui care le scrie? Ei, asta e un astfel de exemplu minunat. Nu conteazã cã nu vã atrage subiectul copacilor. Cartea aceasta vã va merge la suflet. Lãsând la o parte faptul cã nenea acesta vorbeşte cu patos, cartea cuprinde multe observaţii spectaculoase despre viaţa copacilor, unele care chiar vin contra aşteptãrilor şi presupunerilor noastre.

Ca sã vã faceţi o idee:

"Cãderea frunzelor este un process activ. Aşadar, copacul nu poate sã tragã un pui de somn în tot acest timp. Dupã ce substanţele nutritive au fost redepozitate în trunchi, el formeazã o peliculã separatoare, care întrerupe legãtura cu crengile. E de ajuns o adiere de vânt, şi frunzele plutesc spre pãmânt. Abia apoi copacul se poate odihni. Si are nevoie de asta, pentru a se elibera de stresul sezonului care a trecut. Lipsa de somn la copaci are aceleaşi consecinţe ca la oameni: constituie un pericol de moarte. Acesta este şi motivul pentru care stejarii şi fagii plantaţi în ghivece, în sufragerie, nu supravieţuiesc. Nu le permitem sã se deconecteze şi de aceea mor, de cele mai multe ori chiar în primul an."

"Copacii cresc mai repede odatã cu înaintarea în vârstã. Copaci cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de douã ori mai multã biomasã decât arborii cu trunchiuri de douã ori mai mici. In cazul copacilor, sã fii bãtrân nu înseamnã, aşadar, sã fii neputincios, încovoiat şi sensibil, ci, dimpotrivã, plin de vigoare şi în putere. Seniorii pãdurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri şi, în contextul schimbãrilor climatice, aliaţi de nãdejde ai oamenilor. Sloganul sã întinerim pãdurile ca sã le regenerãm este cel puţin înşelãtor […] Singura scãdere a valorii, dupã o anumitã vârstã, este în sensul utilitãţii lemnului. […] Dacã ne dorim sã ne folosim de pãduri în lupta noastrã împotriva schimbãrilor climatice, atunci trebuie sã le lãsãm sã îmbãtrâneascã, aşa cum cer toate marile organizaţii de protecţie a mediului."

Klaus Mann -Mefisto

“Mefisto” este povestea actorului neamţ Hendrik Höfgen cu evoluţia lui politicã din fundal de la o persoanã cu convingeri de stânga, la un susţinãtor al regimului nazist, pentru a obţine mult râvnita faimã actoriceascã, cu sprijinul de culise al protectorului sãu, Göring. Dupã cum bãnuim și din titlu, este un pact între intelectualitate și totalitarism, cu analiza contractului faustian în societatea contemporanã, cu pasivitatea și parvenitismul inerent firii umane care nu face decât sã contribuie la rãspândirea rãului.
Romanul a avut parte și de scandalul corespunzãtor, întrucât infamul Hendrik este inspirat de un personaj real, Gustaf Gründgens, rudã și (fost) prieten cu Klaus înainte de secesiunea naţiei germane în douã o datã cu stabilirea nazismului.

Klaus Mann (nepotul faimosului și unicului Mann) se concentreazã mult pe personaje, le contureazã foarte bine, lucreazã cu atenţie la impresia pe care personajele o lasã asupra cititorului, ajutã cititorul sã înţeleagã în detaliu cum și de ce personajele sale evolueazã într-o anumitã direcţie. Pe lângã mult râvnita carierã pe scenele germane, Hendrik tânjește dupã comuniunea, dupã prietenia, dragostea și admiraţia celorlalţi din viaţa lui privatã, toate combinate și cu un inevitabil sentiment de inferioritate cauzat de originile mediocre și de lipsa acelei nobleţi înnascute în unele persoane (și-a schimbat pânã și numele lui real, Heinz, pe care îl considerã prea vulgar și este foarte afectat atunci când cineva nu-i scrie distinsul nou nume Hendrik cu “nd”). Dar noua identitate pe care și-o cautã Hendrik are de multe ori aerul unei imposturi (mai ales pentru el însuși), așa cã este mereu mãcinat de contradicţii, neliniști, nehotãrâri, tensiuni. Nu se poate construi ca un tot unitar, ci din fragmente relativ disparate și instabile în cãutarea lui de a scãpa de acel sentiment cã locul lui nu este acolo. Paradoxal, chiar o parte din farmecul lui (este un foarte bun orator, o prezenţã socialã sclipitoare) este dat tocmai de aceastã inapartenenţã, aceastã lipsã cronicã de convingeri pe care sã își construiascã ego-ul. Este mereu în cãutarea a ceva valoros la care sã adere, ceva cãruia sã îi aparţinã și care sã îi dea un statut apreciat de toatã lumea. Asta este în fond și ceea ce îl impinge sã accepte compromisurile fãcute sistemului nazist de propagandã în care devine un element popular. El ajunge sã îl joace pe Mefisto-clovn nu numai pe scenã, dar și în afara ei, în ambele ipostaze devenind celebru prin cochetarea cu forţele rãului.
Deși Hendrik recunoaște cã nu are o conștiinţã tocmai curatã, se amãgește cu hipnotizanta idee cã nu își face decât profesia, ceea ce se pricepe și cã încearcã, pe cât posibil, sã îi ajute și pe ceilalţi în acest regim monstruos prin influenţa foarte limitatã pe care o are asupra nebunilor puternici din cadrul sistemului. Insã are de multe ori îndoieli (justificate) cã popularitatea de care se bucurã din partea publicului este autenticã, cã aceasta este un rezultat al talentului sãu și nu al terorii maselor de a contrazice regimul. In ciuda accestui succes, Hendrik își recunoaște eșecul, atât ca actor, cât și ca om. Dar nu prea stârnește compãtimire, cãci, deși își recunoaște greșelile, continuã sã joace același rol important în șarada propagandistã nazistã.

Mi-a plãcut cum, spre sfârșit, aceastã claritate a propriei imposturi pe care o dobândește Hendrik este cauzatã de inabilitatea lui de a-l juca pe Hamlet. Deși face un Mefisto superb prin dorinţa lui de a obţine faima artisticã în detrimentul integritãţii artistice, Hendrik nu va fi niciodatã un Hamlet de succes, în ciuda aplauzelor frenetice de care se bucurã jocul lui în aceastã piesã.


“Sã nu fi înţeles oare aroganta de Barbara? Unica fericire pe care o puteau oferi oameni precum Hendrik Höfgen era cea a propriei lor prezenţe incitante, a apropierii lor fermecãtoare…”

“Hendrik Höfgen –specialistul nemernicilor eleganţi, al ucigaşilor în frac, al intriganţilor istorici- nu vedea nimic, nu auzea nimic, nu-şi dãdea seama de nimic. Nu trãia deloc în Berlin –la fel de puţin pe cât trãise, cândva, în Hamburg- şi nu cunoştea decât scenele de teatru, studiourile de filmare, cabinele de teatru, câteva localuri de noapte, câteva sãli festive şi saloanele pline de snobi. Sã fi simţit el oare cã anotimpurile erau în schimbare?”

“In privinţa lui Mefisto, se arãtase sigur pe fiecare sunet şi fiecare gest, din primele clipe. Prinţul danez era însã aspru şi i se împotrivea. Iar Hendrik se vãzu silit sã lupte cu el. “Nu renunţ eu la tine!” striga actorul. Hamlet însã, cu spatele la el, trist, batjocoritor şi peste mãsurã de arrogant, îi rãspundea: “Asemenea eşti duhului pe care-l înţelegi/Dar nu şi mie!” “

“In definitiv, numai în felul în care îl percepe şi-l înţelege geniul dumneavoastrã este prinţul danez suportabil pentru noi, cei de azi, oameni ai faptelor, mânaţi de cinism”

Katharina Hagena -"Le gout des pepins de pomme"

Le goût des pépins de pomme este un roman « domestic » cum ar veni (de familie așa). Cel puţin la prima vedere. Pentru cã, treptat, dimensiunea istoricã și filosoficã își face simţitã prezenţa, dar într-un mod foarte subtil, delicat, cititorul nepregãtit sã absoarbã aceste aluzii nesimţind cã îi scapã ceva. Secretele familiale, doliul, moștenirile, adulterele se disipã într-un context istoric care marcheazã Germania pânã în zilele noastre, cu un timp de confuzie intelectualã și instinctualã unde nu existã fapte condamnabile, ci doar moduri de a fi.

Toate acestea sunt spuse pe un ton vesel, lejer, în spatele cãruia se întrevede o realitate care depãșește capacitatea umanã lingvisticã, dar care transformã brusc, traumatizant, lumea (copaci care înfloresc a doua oarã în plinã toamnã, mãceșele care se fac brusc albe –nu știu sigur cã alea sunt mãceșe, dar bãnuiesc cã ideea e importantã, fetiţa care se naște scoţând scântei din degete).

Firul narativ principal : la moartea bunicii, Bertha, dupã o lungã perioadã de Alzheimer (dupã o cãzãturã din copac –un mãr ; merii sunt peste tot, merii le definesc pe cele douã surori iniţiale), unica nepoatã, Iris (naratoarea), bibliotecarã la Freiburg (orașul cu o puternicã încãrcãturã istoricã și intelectualã –scandalul de nazism cu Heidegger ca personaj principal), se trezește unica moștenitoare a casei (spre suprinderea tuturor celor din familie –Bertha are 3 fiice, una dintre ele fiind, evident, mama lui Iris).
Dupã moartea Berthei, într-o amnezie completã, Iris începe sã descopere, sã scoatã la ivealã amintiri îngropate într-o istorie de tãcere a întregii familii. In grãdina acum semi-sãlbaticã a familiei (Iris încearcã și la propriu sã o coseascã, cu un rezultat nu tocmai foarte eficient), Iris trebuie sã descopere rãspunsul la mai multe întrebãri pentru a defini situaţia familiei : cu ce s-a ocupat bunicul ei înainte de a merge la rãzboi ? ce bãrbaţi le-au curtat și pe cine au preferat cele 2 surori de la început (bunica Bertha și sora ei) ? cine mânca merele cu tot cu seminţe ? cum a murit Rosemarie (cealaltã nepoatã) ? ce vroia Rosemarie sã-i spunã în acea ultimã noapte teribilã ?

Este romanul cãutãrii identitãţii într-un trecut care pare condamnabil, deși lucrurile nu se petrec niciodatã bi-dimensional, astfel încât sã se împartã clar în bine și rãu, alb și negru. Dupã o imagine paradoxalã care apare și în carte, în miezul (les pépins) vieţii, adevãrului rezidã Léthé, fluviul uitãrii din infern.