Gogol -"Taras Bulba"

 

Marina Stepnova -"Femeile lui Lazăr"

 

"Ţariovii toatã viaţa au crezut în puterea sovieticã. Desigur, nu în cea adevãratã, ci în cea idealã, din cãrţi, puterea sovieticã corectã, care, dupã ce a supt toate persoanele capabile, trebuia, cel puţin, sã le dea tuturor dupã munca prestatã. Ţariovii îşi îndepliniserã cu onestitate partea lor de contract, fãrã sã-şi cruţe nici mâinile, nici creierele, de aceea cozile umilitoare şi lipsa a orice, începând cu dresurile pentru copii şi terminând cu precomenzile pentru Dostoievski, i-au împins spre o dezamãgire cruntã. Ei dispreţuiau puterea adevãratã-adevãratã, cotidianã, realã, sovieticã, aşa cum dispreţuieşti o mamã care bea din greu şi se dã tânãrã, dar e imposibilã, jalnicã -şi totuşi, e mama ta."

Ilf şi Petrov -"Douăsprezece scaune"

 

Evgheni Zamiatin -"Noi"

Stil: 3/5
Complexitate temporală: 4/5
Personaje: 3/5
Idei interesante: 3/5
Dramatism: 4/5
Bonus: puteți face o paralelă cu "1984" sau "Brave New World"

Evgheni Vodolazkin -"Laur"

"Laur" este una din cărţile care s-au bucurat de mult succes la noi în 2015.
Este un roman bine scris, cu un personaj principal (cu numele lui final de Laur) carismatic, cu o devenire supra-umană interesantă ca parcurs iniţiatic, cu umor bun pe alocuri, în general o carte uşor de citit, fără a vă pune nervii sau răbdarea la încercare prin tot felul de invenţii narative, cu o nuanţă de spiritualitate a-relogioasă (deşi la prima vedere pare profund religioasă) bine dozată.
O lectură plăcută, dar cam atât. Dacă vă plac cărţile mai solicitante, atât prin ideile îndrăzneţe, cât şi prin forma inedită, atunci puteţi să săriţi liniştit peste "Laur".

Este totuşi un roman cu o vibraţie de tihnă religioasă deosebită. Dacă de obicei conflictul se epuizează prin zbatere, prin acţiune, prin iniţierea dramatică a unei schimbări, Laur şi-l consumă pe al său prin anihilare de sine, prin epuizare a personalităţii, prin des-carnalizare, prin disoluţie redemptivă într-o lume văzută şi nevăzută inaccesibile oamenilor mai vanitoşi, mai legaţi de materie, mai îndepărtaţi de divinitate ca noi.

"Gerul a fost necruţător. Puterea lui era întreită de vânt, şi de vânt nu aveai scăpare. Vântul dobora trecătorii de pe picioare, răzbea prin crăpăturile uşilor şi şuiera printre bârnele puse prost. Făcea să moară păsările în zbor, să îngheţe peştii în râurile mici, să cadă jivinele în păduri. Nici măcar oamenii care aveau un foc să se încălzească nu mai aveau vlagă să îndure urgia frigului aceluia. In oraş, în satele dimprejur şi pe drumuri au degerat atunci o groază de oameni şi de vite. Săracii şi pelerinii întru Hristos, ajunşi la asemenea ananghie, se văitau din străfundul sufletului şi vărsau lacrimi amare şi nu se mai opreau din dârdâit şi îngheţau.
Stareţa dispuse ca Arseni să fie mutat în chilia cea îndepărtată şi i se porunci să aştepte acolo să treacă urgia. Dar numai ce trecură trei zile, şi Arseni părăsi chilia cea îndepărtată şi se întoarse la casa lui din cimitir. La toate stăruinţele de a nu părăsi chilia răspunse cu tăcere.
Inţelegi, i-a spus el Ustinei, în chilia cea îndepărtată carnea mea se încălzeşte şi începe să îşi arate cerinţele. Si asta, dragostea mea, e doar începutul. Dacă îi dai un deget, îţi ia toată mâna. Aşa că mai bine, dragostea mea, o să stau la aer curat. Ca să nu îngheţ, o să încep poate să umblu prin Zavelicie. O să observ ce se petrece pe lumea albă, că niciodată nu a fost aşa de albă."

Vladimir Nabokov -"Speak, Memory: An Autobiography Revisited"

Autobiografia lui Nabokov este genul acela de carte de care ai nevoie atunci când ai o zi urâtă şi vrei să evadezi în viaţa cuiva înstărit, care se preocupă cu alergatul după fluturi şi-şi petrece vacanţele prin diverse locuri din Europa cu oameni la fel de preţioşi.
Nabokov insistă asupra copilăriei sale ruseşti, cu personajele pitoreşti ale guvernantelor străine, cu imaginea mamei mereu lângă fiul ei şi pasiunile lui, susţinându-l chiar şi când scrie poezii mediocre, cu tatăl care încearcă să menţină o idee şubredă de echitate într-o societate nedreaptă unde conflictele sunt peste tot pe punctul de a izbucni (lucru care se şi întâmplă, forţând familia să plece în exil o dată cu revoluţia bolşevică, burgheza copilă franţuzoaică de care s-a îndrăgostit în vacanţă etc).

"I witness with pleasure the supreme achievement of memory, which is the masterly use it makes of innate harmonies when gathering to its fold the suspended and wandering tonalities of the past. I like to imagine, in consummation and resolution of those jangling chords, something as enduring, in retrospect, as the long table that on summer birthdays and namedays used to be laid for afternoon chocolate out of doors, in an alley of birches, limes and maples at its debouchement on the smooth-sanded space of the garden proper that separated the park and the house. I see the tablecloth and the faces of seated people sharing in the animation of light and shade beneath a moving, a fabulous foliage, exaggerated, of ceaseless return, that makes me always approach that banquet table from the outside, from the depth of the park -not from the house- as if the mind, in order to go back thither, had to do so with the silent steps of a prodigal, faint with excitement.[...] And then, suddenly, just when the colors and outlines settle at last to their various duties -smiling, frivolous duties- some knob is touched and a torrent of sounds comes to life: voices speaking all together, a walnut cracked, the click of a nutcracker carelessly passed, thirty human hearts drowning mine with their regular beats; the sough and sigh of a thousand trees, the local concord of loud summer birds, and, beyond the river, behind the rhythmic trees, the confused and enthusiastic hullabaloo of bathing young villagers, like a background of wild applause."

In autobiografia lui, Nabokov nu ţine să-şi povestească viaţa cronologic şi prin evenimente, ci se opreşte asupra detaliilor care l-au marcat la nivel sentimental (distrugerea unui fluture din colecţie, câinii dachsund ale maică-sii, datul periculos cu sania care o îngrozea pe guvernanta elveţiancă). Nabokov caută să surprindă atmosfera diferitelor etape din viaţa lui şi mai puţin întâmplările, acţiunile. Ne ajută să înţelegem de unde a pornit în conturarea personajelor din romane şi în alegerea temelor mai mult decât să ne transmită o poveste a vieţii lui formată din evenimentele prin care a trecut.

"It should be understood that competition in chess problems is not really between White and Black but between the composer and the hypothetical solver (just as in a first-rate work of fiction the real clash is not between the characters but between the author and the world), so that a great part of a problem's value is due to the number of 'tries' -delusive opening moves, false scents, specious lines of play, astutely and lovingly prepared to lead the would-be solver astray. But whatever I can say about this matter of problem composing, I do not seem to convey sufficiently the ecstatic core of the process and its points of connexion with various other, more overt and fruitful, operations of the creative mind, from the charting of dangerous seas to the writing of one of those incredible novels where the author, in a fit of lucid madness, has set himself certain unique rules that he observes, certain nightmare obstacles that he surmounts, with the zest of a deity building a live world from the most unlikely ingredients -rocks, and carbon, and blind throbbings."

Autobiografia se opreşte la momentul în care este nevoit să părăsească Europa pentru a emigra cu soţia şi fiul său în America.

Mihail Sişkin -"Scrisorar"

"Scrisorar" este (după cum probabil nu surprinde pe nimeni după ce citeşte titlul) un roman epistolar între Volodia, soldat rus plecat pe front, şi Saşa, iubita rămasă acasă. Trebuie să rezistaţi cu stoicism primele zeci de pagini în care scrisorile celor doi sunt pline de detalii fizice (ce se doresc inedite, fără însă a şi reuşi) ale dragostei lor. Aduce cu filmul "To The Wonder" al lui Malick. Cu mâna iubitei contre-jour care mângâie spicele dintr-un lan şi altele asemnea.
După ce treceţi de partea aceasta de reclamă la ciocolată în formă de inimioare, romanul devine interesant, încep să se contureze unele idei noi, avem şocul realizării că cei doi iubiţi nici măcar nu sunt în acelaşi plan temporal (el a fost trimis într-un război de la începutul secolului 20, în timp ce ea trăieşte clar în timpuri mai actuale).
Aceasta este una dintre ideile mele preferate din carte. Stiţi situaţiile acelea în care dragostea dintre doi oameni nu este posibilă pentru că între er i s-a întâmplat să fie o incompatibilitate de dată de naştere? Mă rog, în zilele noastre, diferenţa de vârstă la un cuplu este mai flexibilă, dar orişicât...

"Despre ce tot vorbesc? Despre faptul că nu avem timp.
Ei, sigur, există ore şi minute, dar timpul suntem noi. Oare timpul există în afara noastră? Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Si vectorii. Deci timpul este un fel de boală a cosmosului. Apoi cosmosul o să se răfuiască cu noi, noi o să dispărem şi o să urmeze insănătoşirea. Timpul o să treacă precum amigdalita.
Dar moartea este lupta cosmosului cu timpul, cu noi. Si ce înseamnă cosmos? In greacă înseamnă ordine, frumuseţe, armonie. Moartea este apărarea frumuseţii şi armoniei generale faţă de noi, de haosul nostru.
Dar noi ne opunem.
Timpul este o boală pentru cosmos, iar pentru noi arborele vieţii."

Sişkin ne propune un schimb de scrisori între două persoane care, temporal vorbind, nu prea aveau cum să se întâlnească –dar de ce ar fi asta o piedică în dragostea lor?! Doar pentru că sufletul-pereche cum ar veni e mort atunci când te-ai născut tu, asta ar însemna că între voi nu poate exista nici o legătura? Cel puţin în literatură poate exista. Si cred că asta face Sişkin în "Scrisorar", unde timpul se măsoară nu în zile, luni, ani, ci în frecvenţa scrisorilor.
Dar, pe de altă parte, aici intervine ceea nu mi-a plăcut la roman: cei doi nu par să comunice; în ciuda faptului că ei îşi vorbesc (în scris) în afara timpului, există totuşi o ruptură, o încapsulare în propria singurătate a fiecăruia, o imposibilitate de a fi împreună, deşi timpul este într-o oarecare măsură anulat.
Poate sunt eu prea siropoasă (deşi cartea lui Sişkin este mai puternică tocmai la acest nivel sentimental), dar nu prea am gustat inconsistenţa între dorinţa de a arăta că timpul devine irelevant pentru afinităţile dintre oameni şi nepotrivirile de dialog care, per total, par să dezvolte două poveşti paralele, nu convergente. Temele sunt frumoase, complexe –războiul este ceva urât, viaţa e cea care contează etc.- dar nu este suficient pentru a crea un roman convingător.

"Uneori, toate acestea îmi dau impresia unui bal mascat bizar –toate aceste uniforme, podoabe, caschete, turbane. Pe vremuri, oamenii se costumau la carnaval pentru a păcăli moartea. Nu asta facem şi noi aici?"

"Hrisostomi din toate vremurile şi ai tuturor popoarelor ne-au asigurat că scrisul nu cunoaşte moartea, că e singura modalitate de comunicare a morţilor, a viilor şi a celor nenăscuţi –şi eu i-am crezut. Eram convins că numai cuvintele mele vor rămâne după mine, efemerul, clipa vor fi aruncate în groapa puturoasă din cimitirul bunicii, şi de aceea cele scrise de mine erau partea cea mai importantă, primordială a mea."  

"Saşenka, acolo unde e moartea, unde te trimit să omori, mereu e multă minciună. Stii ce cred acum despre toate astea? De fapt, nu este important să fii învingător sau învins, singura victorie în război este să rămâi în viaţă."

Ludmila Uliţkaia -"Minciunile femeilor"

6 povestiri despre cum femeile mint pentru a se justifica, pentru a crea o realitate aşa cum şi-o doresc măcar în mintea celor care le ascultă, pentru a se pune într-o poziţie de victimă unde li se iartă lucruri pe care, poate, ele însele nu şi le pot ierta. Poveştile sunt legate prin personajul comun Jenia, incapabilă să mintă, dar care învaţă cum să-i lase pe ceilalţi să o facă. Aceeaşi Uliţkaia scrutătoare şi îngăduitoare cu slăbiciunile feminine, care ne mustră, dar pe care o ghicim mereu dispusă să ne treacă greşelile cu vederea.

Si să nu uităm de detaliile delicios amărui care îţi smulg un zâmbet:
"-Anna Veniaminovna, eu nu mă duc să-i cer vecinei fierul de călcat, râşniţa de cafea sau mixerul, mi le-am procurat pe ale mele. De ce trebuie să iau cu împrumut un bărbat?"

Finalul meu preferat de povestire:
"Iar peste încă o zi Jenia a plecat. A încheiat cu Michel un contract ca să scrie scenariul. Despre viaţa asta de câine. Despre minciuna asta mizerabilă. Iar adevărul e şi mai mizerabil. Dar Michel voia poveşti. Romanţe de mahala. Melodrame pentru oameni sărmani. In care toate fetele din lumea asta să-şi regăsească speranţele, şi cele naive, şi cele egoiste, şi cele sărace cu duhul, şi cele bune, şi cele crude, şi cele trase pe sfoară...
Jenia a primit o foaie avans. Aceeaşi sumă pe care toate sperau s-o primească pentru o noapte...
S-a întors acasă. Acasă totul era adevărat, viaţa era penibil de grea şi de tensionată. Jenia s-a dus la lucru şi a scris scenariul. La Moscova întreaga istorie i s-a părut din ce în ce mai stupidă şi mai inutilă.
Iar peste o lună şi jumătate a sunat Leo, i-a spus că Michel a murit din cauza unei supradoze de heroină. Si asta s-a întâmplat la o zi după înmormântarea soţiei lui, Esperanza, care a murit de SIDA într-o clinică. Leo plângea. A plâns şi Jenia. In sfârşit s-a isprăvit cu toată nebunia asta. S-au lămurit toate lucrurile, printre care şi culoarea ochilor lui Michel: albastru când pupila se contractă, ajunge cât un vârf de ac, şi negru când ea se dilată şi ocupă tot irisul, în funcţie de doză..."

Ludmila Uliţkaia -"Cei dintâi și cei de pe urmã"

Este o colecţie de povestiri pe subiecte diverse, dar cu anumite teme comune. Personajele sunt în principal femei, rusoaice simpatice, dotate cu bovarismul rusesc caracteristic, care se sacrificã de multe ori pentru ceilalţi, pentru fericirea comunã.

Ludmila Uliţkaia îmbinã delicateţea femininã, cu acea tentã de iraţionalitate, de neglijare de sine, cu un dramatism rusesc care reușește cumva sã nu devinã tragedie. Femeile ei se dãruiesc, dar uneori numai pânã la un anumit punct (și acesta este punctul de declic în povestiri, acel moment de epifanie atât pentru personaje, cât și pentru cititor), bunãstãrii celorlalţi: Tania se eclipseazã academic în favoarea iubitului ei Andrei (pânã "evadeazã" cumva negativ în sudul Rusiei), Nina este terorizatã de motanul care îi invadeazã casa și i-o murdãrește în cel mai abject mod posibil, Anna Fiodorovna satisface toate capriciile mamei sale, fostã frumuseţe naţionalã care și-a pãstrat aerele de divã deși este la galaxii distanţã de nebuniile tinereţii, Nikolai Romanovici (personaj bãrbat, dar care nu intrã totuși complet și fãrã contestaţie în sfera bãrbaţilor) suferã ca un Humbert Humbert homosexual, Lidia îl șocheazã pe elveţianul comod venit în vizitã cu rafinamentul domestic cu care îl rãsfaţã pentru a scãpa din spaţiul rusesc provincial în comparaţie cu ţãrile europene evoluate.

"Important e cã Lidia era fericitã ca niciodatã, dar își dãdea seama cã ultimele clipe de fericire se duc, cã n-o sã-l mai întâlneascã niciodatã pe Martin ãsta, omul ãsta atât de neobișnuit. In general, asemenea bãrbaţi nu existã, lui nici mãcar transpiraţia nu-i miroase, exact ca la îngeri."

Vladimir Makanin -Spaima

Am ales sã-l citesc pe Vladimir Makanin dupã ce am aflat cã a luat ceea ce se numește Russian Booker Prize.  Eu mã uit cu teamã la cãrţile din literaturi care m-au marcat timpuriu (iar Dostoievski este dumnezeul meu literar) pentru cã mi-e fricã sã nu mi se strice idolii, fixismele, nostalgiile etc. Poate la ruși ar trebui sã fiu mai deschisã pentru cã Makanin face o treabã foarte bunã cu scrisul; ia puţin și din Dostoievski, și din Kafka, le pune pe toate într-un coșmar expresionist cu puternice tente sumbru-apocaliptice, alãturi de o ironie amarã, și scoate o carte minunatã.

Piotr este un moșneguţ care scapã ordinii, bunului simţ, decãderii existenţei printr-o „boalã” neobișnuitã: în nopţile cu lunã plinã îl apucã o dorinţã sexualã violentã pe care și-o ostoiește cu diverse „Lolite” de origine rusã sãnãtoasã, profitând de toate înlesnirile unei societãţi cumva post-comunisto-totalitare (mã rog...), cum ar fi penele de curent, naveta la Moscova a soţilor, vacanţele „la ţarã” a orãșenilor etc.
Este o combinaţie neobișnuitã de comic de situaţie și fantezii erotice în faţa cãrora pânã și moartea este opritã ca spectator pentru a se minuna de isprãvile bãtrânului nostru satir, curioasã în ce se mai bagã (și la propriu și la figurat) acesta.

Despre carte si aici.


Despre traumele rãzboiului:
„Așa cum înţeleg eu lucrurile, clãtinatul și smucitul înceteazã când puștiul stã culcat în pãmânt. Puștiul închide ochii, simte mirosul (mirosul rãdãcinilor de iarbã) și crede cã a dat [...] peste un pat de neuitat. In chiloţi și în maiou... Lipit de pãmânt... El este convins cã se aflã în pântecele originar al femeii, deși e în pântecele pãmântului. [...] Acum o face aproape în fiecare noapte. Mai ales în nopţile cu lunã. Il urmãresc discret când se scoalã în miez de noapte. [...]Doarme și nu doarme... Apoi se ridicã, merge în grãdinã și acolo, lângã  meri, se ascunde în pãmânt, repede-repede, ca un câine. [...]Nu prea adânc, pânã la jumãtatea trupului. [...]S-a culcat. S-a ascuns. S-a ascuns foarte bine. S-a ascuns atât de bine încât nici glonţul strãin n-o sã-i gãseascã trupul, nici cuţitul strãin n-o sã-i gãseascã beregata. Aici, în pãmânt, își face somnul și nu-și mai smucește cãpãţâna. Puștiul doarme de-a binelea.”

Despre uitatul compulsiv la TV:
„Cum sã nu te implici și sã nu te strecori în vieţile altora când a ta se încheie! Cât e de plãcut sã arunci o privire în viaţa altuia... a oricui, o viaţã împlinitã atât de bine și de ușor (pe ecran). Sã ciocãnești ca la o ușã...Sã ciocãnești la o soartã strãinã, știind dinainte cã, pentru un timp, o sã-ţi dea drumul negreșit înãuntru.”

Tatiana Tolstaia -"Zâtul"

Pierderea civilizaţiei dupã un dezastru nuclear (“Prãpãdul”) care a distrus o mare parte din cãrţi și alte resurse sau arhive de cunoștinţe achiziţionate de umanitate. Astfel, societatea se regãsește brusc într-un stadiu apropiat de neolitic (pânã și focul este un mister, iar regresia limbajului este semnificativã –“Foștii”, cei care au reușit sã supravieţuiascã accidentului, sunt consideraţi niște ciudaţi pentru cã vorbesc de realitãţi pe care “guguștiucii” de dupã catastrofã nu le pot pricepe –nici mãcar noţiunea de cal nu este accesibilã).
Tatiana Tolstaia aratã vulnerabilitatea dezvoltãrii noastre –câţi știm de fapt cum funcţioneazã chiar și lucrurile elementare din viaţa noastrã astfel încât sã le putem re-crea singuri?

Romanul e plasat într-o Moscovã pe care Nikita Ivanici incearcã sã o pãstreze (acum, bineînţeles, orașul a luat numele conducãtorului prea-mãrit: Fiodor-Kuzmici, slãvit fie-i numele), mãcar schematic (de exemplu, pune stâlpi cu numele de strãzi sau de foste clãdiri –lucru care “guguștiucilor” li se pare nu numai complet inutil, dar și neplãcut –le ia lumina dacã sunt plasate prea aproape de ferestre –acoperite cu … urs pentru cã sticla trebuie incã sã fie descoperitã).
Tatiana Tolstaia construiește aceastã lume post-apocalipticã pe tot felul de detalii simpatice (coerenţa unei astfel de lumi nu este punctul forte al cãrţii, dar pânã la urmã nici nu e necesarã pentru cã romanul este totuși unul metaforic): șoarecii sunt principala hranã (și monedã de schimb –nu avem încã bani), focul e ceva mistic (și o metodã de abuz de putere pentru fochiști –oricum abuzul de putere pare sã fie unul dintre cele mai larg rãspândite scopuri în viaţã); mai sunt și “urmãrile” (mutaţiile genetice –unele foarte amuzante, mi-a plãcut personajul care avea urechile la subraţ așa cã îţi poţi da seama când trage cu urechea pentru cã e nevoit sã ridice braţele -și acestea sunt metafore, moduri de a reflecta monstruozitatea interioarã sau trãsãturile personajelor pe care ele încearcã sã le ascundã de ceilalţi, ca și cum viaţa interioarã, neavând instrumentele verbale necesare pentru a se exterioriza, se manifestã prin aceste excrescenţe fizice care dintre care mai bizare).
Bineînţeles avem și un element de teroare: “Sanitarii” care te înhaţã imediat ce bãnuiesc cã dosești vreo carte (cãrţile sunt interzise –monopolul cunoașterii este cea mai puternicã armã a totalitarismului) și apoi nu mai știe nimeni nimic de tine. De asemenea, îţi este interzisã și orice formã de “gândire personalã”. Pentru a ști ce sã faci cu viaţa ta, se emit decrete : când sã fie anul nou, ce an sã fie bisect (lucru abominabil, perceput ca o pedeapsã, ca un an nefast, cãci ai cu o zi mai mult timp sã ţi se întâmple lucruri neplãcute…).
Dupã o “mezalianţã” (cãsãtoria cu Olenka, care se dovedește a fi fiica Sanitarului șef), Benedikt este mutat brusc din izba lui sãrãcãcioasã într-o vilã luxoasã, unde principala activitate este halitul (și nu de șoareci, ca înainte, ci de tot felul de bunãtãţi). Pentru a-și ocupa timpul cu ceva (acum nu mai are nevoie sã munceascã), Benedikt dã iama în bibliotecã (pânã la urmã apanajul Sanitarului șef este deţinerea unei biblioteci bogate) și devine dependent de cãrţi (din nefericire la un nivel relativ superficial și nediscriminativ –aceastã sete aparentã de cunoaștere nu îl face sã-și doreascã progresul personal și al societãţii în general, ci, dimpotrivã, îl îndeamnã sã adopte cu frenezie rolul de ajutor al socrului sanitar pentru a vâna potenţiali deţinãtori de cãrţi, perpetuând astfel sistemul totalitar aberant și tiranic a cãrui existenţã depinde de menţinerea maselor în starea lor de ignoranţã și teroare).
Intrucât terminã de citit toatã biblioteca socrului și nu mai are alte victime potenţial ascunzãtoare de cãrţi, se lasã influenţat de Sanitarul șef şi se implicã în rãsturnarea de la putere a lui Fiodor Kuzmici pentru a pune mâna pe cãrţile acestuia, fãrã nici un alt fel de scop revoluţionar cu privire la îmbunãtãţirea condiţiilor existenţei oamenilor din oraș.
Oricum, la final Benedikt tot nu gãsește (cum e și de așteptat) cartea care sã îl înveţe cum sã trãiascã (i-a venit lui o idee cum cã ar exista așa ceva). Deși cãrţile te ajutã sã pãstrezi cunoștinţele și lucrurile descoperite de-a lungul civilizaţiei, ele nu îţi pot spune cum sã-ţi trãiești viaţa și ce decizii sã iei; pânã la urmã acestea depind de felul de persoanã care ai devenit și, deși cãrţile îţi pot influenţa dezvoltarea personalã, ele nu oferã o reţetã perfectã despre cum sã-ţi trãiești viaţa.
Si te mai și gândești cã, pânã la urmã, dacã o carte nu este creatã ca o reflecţie naturalã a stadiului de evoluţie la care a ajuns societata, atunci ea nu poate fi de mare ajutor cãci nu acoperã diferenţa de dezvoltare, ci, dimpotrivã, dã naștere la neinţelegeri și poate avea efecte chiar contrare la intenţia ei iniţialã (pentru Benedikt nu existã o mare diferenţã între o carte despre croșetat și piesele lui Cehov, deși parcã o preferã totuși pe cea dintâi).

Oricum mâncãrimea asta mentalã pe care o simte Benedikt, melancolia lui, râvna dupã “altceva”, în cãutarea unei soluţii pentru un disconfort existenţial, sentimente care de altfel sunt salutare pentru cã ar trebui sã constituie motorul schimbãrii, sunt încã percepute negativ sub forma fantasticã, superstiţioasã a faimosului și ameninţãtorului zât, creaturã imaginarã care vine sã exprime o realitate ce nu-și gãsește o formulare verbalã pentru a o încadra în spaţiul psihologic al acestor fiinţe primitive.


Fragmente care mi-au plãcut:

Guguştiucii omoarã toate gãinile pentru cã fac ouã normale (ouãle radiate ale pãsãrilor au un conţinut solid din care oamenii îşi fac bãuturã) pe care ei le considerã ca nişte urmãri nefaste şi periculoase ale accidentului nuclear. Nikita Ivanîci, un Fost, recunoaşte aceastã revenire la realitate dar este mult prea târziu. Nu ajunge la timp pentru a salva decât un nou pentru a-şi face o omletã. Intr-o lume dominatã de monstruos şi fãrã repere, ceea ce odatã fusese normalitatea nu mai poate fi recunoscut şi este distrus ca dãunãtor, astfel eliminându-se chiar şi cele mai slabe şanse de a reveni la o existenţã normalã.

Replica lui Benedikt când aflã cã Nikiti Ivanîci mãnâncã miere de albine: Ei, asta-i. Cum sã mãnânci caca de albinã?

Guguştiucii îşi aduc animalele de prin curte ca sã ia raţie suplimentarã de alimente şi bunuri susţinând cã ãştia sunt membri ai familiei cu nişte urmãri mai ciudate.

P.S. Domnica asta e strãnepoata lui Lev Tolstoi.