Katherine May -"Iernile sufletului"

 

"Aici ne aflăm acum, încurajându-ne în permanență să gândim pozitiv în timp ce ștergem cu buretele detaliile mizerabile ale vieții reale. Mereu mi se par brutale aceste mesaje: nu oferă nimic. Sunt zile când pot să afirm cu certitudine că nu sunt suficient de puternică să fac față. Și dacă nu pot să rezist? Atunci ce se întâmplă? Oamenii ăștia ar putea la fel de bine să se aplece spre mine și să-mi strige în față: „Descurcă-te! Descurcă-te! Descurcă-te!”, în timp ce pulverizează parfum în aer ca să facă totul să pară drăguț. Mesajul subliminal al acestor mesaje este clar: Suferința nu e o opțiune. Trebuie să continuăm să părem veseli de dragul mulțimii. Deși poate că nu mai percepem depresia ca un eșec, ne așteptăm de la tine s-o transformi destul de repede în ceva plin de sens. Iar dacă nu-ți iese treaba asta, atunci mai bine dispari din peisaj o vreme. Strici atmosfera."

"Poate mi-e jenă să recunosc, dar și eu mă rog pământului. Am învățat să meditez acum zece ani, iar când maternitatea a făcut să fie imposibil de găsit douăzeci de minute, de două ori pe zi, am descoperit o modalitate de a distila puțin din experiența aceea. Închizând ochii, pentru perioade oricât de scurte, și concentrându-mi gândurile pe esența percepției mele, pot câștiga o fărâmă din liniștea pe care mi-o aduce meditația. Am ajuns să mă gândesc la asta ca la o rugăciune, deși nu cer nimic și nu vorbesc cu nimeni în timpul ei. E o experiență profund nonverbală, o respirație proaspătă de trăire pură, într-o pădure de cuvinte. Este o despletire, un moment în care simt junghiul real al dorinței, o atingere blândă a compasiunii față de mine, simt cum inima se umple de recunoștință și aud mecanismul de ceasornic al existenței. Este un moment în care, în singurătate, sunt cel mai conectată cu ceilalți. Pot să mă simt complet separată într-o mulțime de oameni, dar, când închid ochii, e ca și cum m-am scufundat într-un râu al tuturor conștiințelor, sunt scăldată în umanitatea împărtășită."

"Iernile noastre sufletești sunt atât de des însoțite de insomnie: poate că suntem atrași către spațiul acela unic de intimitate și contemplare, întuneric și tăcere, fără să știm cu adevărat ce căutăm. Poate că, de fapt, suntem împinși către propria stare de confort. Somnul nu este un spațiu more, ci o cale spre o stare diferită a conștiinței -una reflexivă și vindecătoare, plină de gânduri conexe și revelații neașteptate. Iarna suntem chemați către o stare de somn deosebită: nu cele opt ore regulamentare, ci un proces lent, ambulatoriu, în care gândurile din starea de trezire se contopesc cu visele și se creează un spațiu în cele mai întunecate ore pentru a repara narațiunile fragmentate ale zilelor noastre. Cu toate acestea, noi dăm deoparte această abilitate înnăscută pe care o avem de a metaboliza părțile dificile ale vieții. Propriile mele spaime de la miezul nopții dispar când transform insomnia în veghe: un spațiu sacru, revendicat, în care nu am nimic intermediar, e ca și cum aș găsi o ușă ascunsă, lucruri specifice viselor. Chiar și pârșii știu cum să facă asta: se trezesc puțin și se ocupă de treburi, îmnainte de a se lăsa iar pradă somnului. Iar și iar, descoperim că iarna ne oferă spații de trecere în care să locuim. Și totuli, încă le refuzăm. Anotimpul rece trudește să ne învețe să le primim cu bucurie."

David Camus, Nick Abdzis -"The Cigar That Fell In Love With A Pipe"

 

Sarah Surgey -"Ghiozdanul cel greu"

 

Matt Haig -"Biblioteca de la miezul noptii"

 

"A fi parte din natură însemna a vrea să trăiești. 

Atunci când rămâi prea mult timp într-un loc, uiți cât de mare este lumea. Nu înțelegi ce întindere au longitudinea și latitudinea. La fel cum, presupunea ea, e greu să înțelegi imensitatea dinlăuntrul unei persoane. 

Dar, de îndată ce percepi imensitatea, de îndată ce ți-o dezvăluie ceva, ea se va agăța de tine cu încăpățânare, la fel cum un lichen se prinde de o stancă, fie că-ți place, fie că nu."

"[...] adevărata problemă nu sunt viețile pe care regretăm că nu le-am trăit, ci regretul însuși. Regretul e cel care ne face să ne simțim inutili, să ne ofilim și să avem senzația că suntem atât propriul dușman, cât și al celor din jur. 

Nu putem preciza dacă vreuna dintre celelalte versiuni ar fi fost mai bună sau mai rea. Viețile acelea există, e adevărat, dar și tu exiști și tocmai asupra acestei existențe trebuie să ne concentrăm. Desigur că nu putem să vizităm toate locurile și nu putem să întâlnim toate persoanele sau să avem toate slujbele și, totuși, sentimentele trăite în fiecare dintre aceste vieți sunt în continuare disponibile. Nu trebuie să jucăm toate jocurile ca să știm cum e să câștigăm. Nu trebuie să ascultăm toate melodiile din lume ca să înțelegem muzica. Nu trebuie să fi încercat toate soiurile de struguri din toate podgoriile ca să cunoaștem plăcerea vinului. Iubirea și râsul, teama și durerea sunt monede universale. 

Trebuie doar să închidem ochii și să savurăm gustul băuturii din fața noastră și să ascultăm melodia în timp ce e cântată. Suntem la fel de complet și de extraordinar de vii cum suntem în oricare altă viață și avem acces la aceeași gamă de emoții. 

Nu e nevoie să fim decât o singură persoană. 

Nu e nevoie să încercăm decât o singură existență. 

Nu trebuie să facem totul ca să fim totul, fiindcă suntem deja infiniți. Cât suntem în viață, dispunem de un viitor cu posibilități multiple."

Kazuo Ishiguro -"Klara and the Sun"

 

“I think I hate Capaldi because deep down I suspect he may be right. That what he claims is true. That science has now proved beyond doubt there’s nothing so unique about my daughter, nothing there our modern tools can’t excavate, copy, transfer. That people have been living with one another all this time, centuries, loving and hating each other, and all on a mistaken premise.”

Judith E. Walsh -"A Brief History of India"

 

Adrian Owen -"Into the Grey Zone"

 

Berdardine Evaristo -"Girl, Woman, Other"

 

"Yazz knows full well that Amma will always be anything but normal, and as she's in her fifties, she's not old yet, although try telling that to a nineteen-year-old; in any case, ageing is nothing to be ashamed of 
especially when the entire human race is in it together

although sometimes it seems that she alone among her friends wants to celebrate getting older

because it's such a privilege to not die prematurely, she tells them as the night draws in around her kitchen table in her cosy terraced house in Brixton

as they get stuck into the dishes each one has brought: chickpea stew, jerk chicken, Greek salad, lentil curry, roasted vegetables, Moroccan lamb, saffron rice, beetroot and kale salad, jollof quinoa and gluten-free pasta for the really irritating fusspots [...]"

Nick Mason -"O istorie personalã a Pink Floyd"

 

Alan Sillitoe -"Singurătatea alergătorului de cursă lungă"

"[...] eu sunt mai șiret și până la urmă o să câștig, chiar dacă e să mor în temniță la optzeci și doi de ani, pentru că viața mea o să-mi aducă mai multă bucurie și pasiune decât o să aibă el vreodată în viața lui. Bănuiesc că a citit o mie de cărți și, din câte știu eu, e posibil să fi și scris câteva, dar eu știu cât se poate de sigur, la fel de sigur precum faptul că mă aflu aici, că ceea ce mâzgălesc eu acum e de un milion de ori mai valoros decât orice ar putea el să mânzgălească vreodată. Nu-mi pasă ce spun alții, ăsta e adevărul și el nu poate fi negat. Știu, atunci când vorbește cu mine și eu mă uit la moaca lui de armată, că eu sunt viu și el e mort. E la fel de mort ca un bolovan. Dacă ar alerga zece metri, ar muri pe loc. Dacă ar putea să pătrundă ceea ce se întâmplă în interiorul meu, ar muri din nou, surprins. În acest moment indivizi morți ca el au o poziție superioară față de indivizii ca mine, și sunt aproape sigur că așa va fi întotdeauna, dar chiar și așa, pe Dumnezeul meu, prefer să fiu ceea ce sunt -alergând întruna, spărgând magazine pentru un pachet se țigări și un borcan de gem-, decât să am o poziție superioară față de altcineva și să fiu mort din cap până-n picioare. Poate că imediat cum obții o poziție superioară față de cineva mori. Pe Dumnezeul meu, ca să spun această ultimă  propoziție a fost nevoie de câteva sute de kilometri de alergat de cursă lungă."

Zadie Smith -"Dinți albi"

Este o simpatică saga familială, cu multă ironie privind modul în care fiecare îşi formează individualitatea pornind de la moştenirea culturală primită. O carte dinamică şi amuzantă care atacă cu curaj chestiuni adesea delicate (de exemplu, la un moment dat nişte tineri fundamentalişti ard "Versetele satanice" a lui Rushdie, fără să fi citit cartea...).

Englezul Archie se împrieteneşte în timpul celui de-al doilea război mondial cu camaradul său de arme, Samad Iqbal, iar împreună trec printr-o furtunoasă lipsă de acțiune şi de ocazii de a-şi demonstra eroismul. Iar şirul ăsta ds ocazii ratate în viață continuă după război. Totuşi, ambii rămân blocați în experiența lor din 1945, evoluția lor ca persoană oprindu-se practic în acel moment. După o căsătorie ratată, Archie se însoară cu o jamaicană frumoasă, mult mai tânără decât el, căreia îi lipsesc dinții din față (!). Ei au o fiică, Irie, cea care preia responsabilitatea narațiunii. Samad ajunge chelner într-o bodegă care serveşte curry şi se căsătoreşte (aranjat) cu apriga Aslana care îi dă doi fii gemeni, Magid şi Millat. Ambele familii trăiesc în vecinătate într-o suburbie colorată a Londrei.

"Acesta a fost secolul străinilor, negri, galbeni sau albi. Acesta a fost secolul marelui experiment cu imigranți. Abia acum, dacă intri pe un teren de joacă, îl vezi pe Isaac Leung pe malul lacului, pe Danny Rahman  pe terenul de fotbal, pe Quang O'Rourke bătând mingea de baschet şi pe Irie Jones îngânând un cântecel. Copiii ale căror nume şi prenume se bat cap în cap. Nume care ascund în ele exoduri în masă, vapoare şi avioane pline, sosiri reci, controale medicale. Abia acum, şi poate numai în Willesden, le poți găsi pe Sita şi Sharon, prietene bune, pe care lumea le confundă mereu între ele pentru că Sita e albă (mamei ei i-a plăcut numele), iar Sharon e pakistaneză (aşa a crezut mama ei că e mai bine; mai puțină bătaie de cap). Da; în ciuda confuziilor, în ciuda faptului că ne-am strecurat în sfârşit unii în viețile celorlalți fără prea mare deranj [...], în ciuda tuturor acestor lucruri, e totuşi greu să recunoaştem că nimeni nu e mai englez decât indianul, nimeni nu e mai indian decât englezul.[...]
Insă imigranților le vine să râdă când aud de temerile naționaliştilor, cărora le e frică de infecții, de asalturi, de amestecarea raselor, când asta e o nimica toată, floare la ureche, în comparație cu temerile imigranților -disoluție, dispariție. [...] Este cea mai irațională, dar şi cea mai normală senzație de pe lume. [...]
Hortense nu se străduise atât de mult să se mărite cu un negru, să salveze genele de pe marginea prăpastiei, pentru ca fiica ei să aducă pe lume alți copii cu pielea deschisă la culoare.
La fel, şi în casa familiei Iqbal fronturile de bătălie erau clar stabilite. Când Millat aducea acasă o Emily sau o Lucy, Alsana plângea încetişor în bucătărie, iar Samad se ducea în grădină să atace coriandrul. A doua zi dimineață se juca un joc al aşteptării, toți îşi muşcau nervoşi limba, până când Emily sau Lucy pleca şi putea începe războiul vorbelor."

Romanul îşi ia vigoarea din dezamăgirile personajelor ale căror aşteptări sunt bulversate constant de realitate. De exemplu, Samad îl trimite pe Magid "acasă" în Bangladesh ca să-i bage mințile în cap, iar acesta se întoarce foarte fercheş, şcolit şi ateu pe deasupra, în timp ce Millat, care a rămas în Londra, devine musulman fundamentalist.

"-Pur şi simplu nu înțeleg unde am greşit. Ii înveți, dar ei nu te ascultă, fiindcă ascultă muzică cu "Public Enemy" la maximum. Tu le arăți calea, iar ei o iau pe poteca nenorocită către şcoala de drept. Tu-i călăuzeşti, şi ei îți scapă printre degete şi fug la o tabără sportivă din Chester. Incerci să planifici totul şi nimic nu se întâmplă aşa cum te aşteptai...
[...]
-Nu există cuvinte. Cel pe care-l trimit acasă devine englezoi, cu costum alb şi cu peruca aia tâmpită de avocat. Cel pe care-l țin aici este terorist fundamentalist bine plătit şi cu papion verde. Câteodată mă întreb de ce mă mai agit, spuse Samad cu amărăciune, trădându-şi accentul englezesc căpătat după douăzeci de ani de stat în țară. Chiar nu ştiu. In ziua de azi, mi se pare că în momentul când intri în țara asta faci un pact cu diavolul. Dai paşaportul la intrare, ți-l ştampilează, vrei să faci nişte bani, să pui pe picioare... dar îți doreşti să te întorci înapoi! Cine-ar vrea să rămână? Frig, umezeală, tristețe; mâncare groaznică, ziare îngrozitoare -cine-ar vrea să rămână? Intr-un loc unde nu eşti niciodată bine-venit, doar tolerat."

Deşi mai apar uneori elemente fantastice, mai ales când vorbeşte despre ascendența familiilor, stilul lui Zadie Smith este unul direct, bine conectat la realitate, lucid atunci când trebuie să analizeze diferențele şi neînțelegerile dintre generații, reuşind însă să-şi păstreze optimismul şi lejeritatea. Mi-a plăcut că diversifică tematicile adăugând personaje noi, ba chiar o întreagă nouă familie, Chlafen, de intelectuali albi, cu mari pretenții de părinți deschişi la minte, dar cu savuroase scăpări de superioritate care le relevă de fapt stereotipurile de rasă pe care tot încearcă să le ascundă sub masca liberalismului. Sunt însă foarte convingători şi o atrag destul de mult pe Irie în această iluzie a familiei perfecte.
In general, Zadie Smith dinamizează atmosfera introducând personaje noi, conturate puternic pe o singură trăsătură dominantă, dar construite cu atâta culoare locală şi umor încât nu se simte deloc deranjant această unilateralitate şi stilizare a multora din personajele secundare.

"-M-am săturat să-mi tot zică biserica asta că io-s femeie şi n-am destulă heducație. Toți încearcă să te heduce-acuma; te heducă de-aia, te heducă de-ailalată... Asta o fosf mereu problema cu femeile din familia asta. Tot timpul cineva o-ncercat să le heduce cu ceva, zicând că-i vorba de învățat, când de fapt e vorba de bătălie dintre voințe."

Zadie Smith surprinde societatea de azi unde persoanele ajung să conteze mai mult decât familia, etnia, cultura, religia din care vin, unde moştenirea părinților este sever transformată de interacțiunea cu ceilalţ şi de expunerea la probleme complet noi şi neaşteptate de la o generație la alta, pe lângă clasicele divergențe de atitudine privind viața sexuală, gusturile muzicale, şcoala, moda etc.

Jasper Fforde -"Cazul Jane Eyre"

O carte suprarealistă foarte amuzantă, mai ales pentru iubitorii de literatură. O Anglie unde literatura este o parte serioasă din realitate, unde milioane de fani iau cu asalt anual casele memoriale ale scriitorilor, unde pe stradă ai tonomate cu voci care recită din Shakespeare şi unde se produc infracțiuni grave de modificare a operelor literare în original.
Se impune, deci, existența unei brigăzi de detectivi literari, din care face parte şi Thursday Next, eroina cărții însărcinată cu prinderea maleficului Hades care foloseşte un portal de proză furat pentru a se strecura în manuscrisele originale ale cărților unde le schimbă iremediabil conținutul. In plus, Thursday are şi propriile probleme sentimentale, ca să nu mai vorbim de rezolvarea misterului adevăratului autor al pieselor considerate a fi scrise de Shakespeare.
Lucrurile se înrăutățesc considerabil când Jane este dată afară din manuscrisul "Jane Eyre", iar Next trebuie să intre în carte ca să-l vâneze pe Hades, fără ca această incursiune să aducă modificări dramatice în poveste.
Pe lângă umorul simpatic, cartea te face să te simți bine ca cititor atunci când vezi că literaturii i se dă un loc atât de important. Această graniță permeabilă dintre literatură şi lumea reală este ca un vis devenit realitate pentru orice cititor. Mai ales că şi faimoasele păsări dodo sunt readuse la viață prin mecanismele care fluidizează şi dimensiunile temporale, nu numai ficționale. Ah, şi Tara Galilor şi-a declarat independența. Este, de fapt, o lume care a luat-o razna exploatând multe dintre întrebările cu "ce-ar fi fost dacă..." pe care ni le-am pus mai toți în diversele noastre lecturi.

Arthur Koestler -„Intuneric la amiazã”

Unul dintre cele mai celebre romane politice din secolul 20, "Intuneric la amiazã" este povestea unui versat bolşevic care este arestat, îşi "recunoaşte" acuzaţiile şi este condamnat la moarte. Deşi Stalin nu este menţionat clar (dar îl ghicim în portretul Numãrului 1 prezent în toate camerele), cartea se inspirã din modul în care utopia socialistã a fost brutal distrusã de regimul stalinist (Koestler însuşi confirmã aceastã legãturã în nota de la început).

Cititorul petrece câteva sãptãmâni alãturi de Rubaşov, una din figurile respectate şi reprezentative în roman pentru sistemul politic şi ideologic, în celula lui, îi aflã trecutul, descoperã loialitatea lui faţã de ideologia comunistã pervertitã acum de un regim opresiv şi ajunge sã-i aprecieze rezistenţa, puterea de a se dedica unei cauze, dar şi sã-i înţeleagã trãdãrile şi greşelile, umane la urma urmei. Pentru spaţiul foarte limitat în care se desfãşoarã, cartea nu lasã impresia de claustrare, ci este destul de dinamicã şi antrenantã în dezvãluirea evoluţiei lui Rubaşov şi a poziţionãrii lui faţã de degradarea unei idei în numele cãreia el şi-a creat întreaga existenţã. Dacã la începutul cãrţii Rubaşov este prototipul vechiului bolşevic are încredere cã argumentele, explicaţiile şi puterea sa de rezistenţã îl vor scoate din închisoare, pe mãsurã ce devin evidente contradicţiile din cadrul partidului şi al ideologiei pe care acesta se bazeazã, Rubaşov capituleazã la sfârşit şi acceptã toate acuzele care i se aduc.

"Rubaşov îşi repeta pentru a suta oarã cã Gletkin şi noii oameni de Neanderthal nu fãceau decât sã încununeze munca generaţiei cu capetele numerotate. Faptul cã aceeaşi doctrinã a devenit atât de inumanã în gura lor se datora, s-ar putea spune, unui moment de culminaţie. Când Ivanov folosise aceleaşi argumente, se mai pãstrase în glasul lui o nuanţã lãsatã de trecut, de amintirea unei lumi dispãrute. Iţi poţi renega copilãria, dar nu o poţi şterge din memorie. Ivanov îşi târâse trecutul dupã el pânã la capãt; asta dãdea tuturor spuselor lui acea nuanţã de melancolie frivolã; de aceea îl numise Gletkin cinic. Cei de teapa lui Gletkin n-aveau ce şterge; ei n-aveau nevoie sã-şi renege trecutul, pentru cã n-aveau trecut. Ei se nãscuserã fãrã cordon ombilical, fãrã frivolitate, fãrã melancolie."

Deborah Levy -"Hot Milk"

Carte care s-a aflat pe short list la Man Booker-ul din 2016. Maturizarea unei tinere, Sofia, descoperirea şi asumarea propriei identitãţi, independenţa faţã de o mamã, Rose, care-şi somatizeazã problemele. Micul roman surprinde foarte bine acele tribulaţii prin care trecem fiecare atunci când încercãm sã ne punem ordine în cap şi în relaţiile cu ceilalţi, lipsa de sens a multora dintre gesturile şi deciziile noastre atunci când simţim cã trebuie sã facem ceva, orice, pentru a împinge lucrurile sã se mişte în orice direcţie ca sã ieşim dintr-un impas. Se simte acea tensiune interioarã care apare în preajma schimbãrilor când pendulãm între resemnarea cu situaţia actualã şi curajul de a ne elibera din starea aceasta de frustrare.

"I want to sit here with a lover, close, closer, touching. Instead I am here with my mother, who is a sort of career invalid."

Sofia trebuie sã renunţe la poziţia ei pasivã, la protecţia oferitã de gândul cã mama ei este dependentã de ea, pentru a merge în necunoscutul unei vieţi unde ar putea avea o tezã de doctorat interesantã în antropologie (sau nu), unde şi-ar putea gãsi (sau nu) un loc de muncã mai pasionant decât în cafeneaua londonezã unde abia reuşeşte sã se descurce cu banii. Iar Sofia are umorul şi prospeţimea necesare pentru a privi toate acestea cu detaşare şi amuzament:

"Yes, some things are getting bigger (the lack of direction in my life), but not the right things. Biscuits in the Coffe House are getting bigger (the size of head), receipts are getting bigger (there is so much information on a receipt, it is almost a field study in itself), also my thighs (a diet of sandwiches, pastries...). My bank balance is getting smaller and so are passion fruit (though pomegranates are getting bigger and so is air pollution [...]). [...] The worst part of my job is the customers who ask me to sort out their traveller’s wireless mouse and charging devices. They are on their way to somewhere else while I collect their cups and write labels for the cheesecake."

Cele douã îşi pun ipotecã pe casã pentru a achita tratamentul la o clinicã faimoasã din sudul Spaniei cu speranţa ca mama Sofiei sã nu mai aibã probleme cu mersul şi sã nu mai depindã atât de mult de fiica ei. In aproapele deşertul spaniol, pe malul oceanului, cea care trece prin transformãri dramatice este mai curând Sofia, întrucât simptomele lui Rose (aşa cum ne şi aşteptam) sunt de naturã psihicã, nu fiziologicã.

"She has forsaken her right to any kind of conversation with me because she has replaced her words with the surgeon’s knife. I cannot live with the violence of her intention or her imagination. In fact, I am not sure what kind of reality I am living in right now. I don’t know what is real. In this sense my own feet are not firmly touching the ground. I no longer have a grip. My mother has abdicated, resigned, relinquished, declined, waived, disclaimed everything and she has taken me down with her. My love for her is like an axe. She has grabbed it from me and is threatening to chop off her feet."

Alan Hollinghurst -"The Line of Beauty"

Un alt câştigãtor al Man Booker-ului. Fundalul cãrţii este Anglia anilor '80, cu preferinţele pro- sau anti- Thatcher, cu high-class-ul londonez cu nasul pe sus, dar cu principii de moralitate destul de şubrede în realitate.
Nick Guest este, cum altfel şi poate puţin cam prea evident, musafir în casa familiei prietenului sãu de la Oxford, Toby, într-un cartier fiţos. Nick vine dintr-o familie modestã, cu tatãl vânzãtor de antichitãţi, şi îşi exploreazã homosexualitatea în marele oraş unde libertatea sexualã era în floare, din nefericire şi alãturi de conştientizarea rãspândirii nemiloase a îmbolnãvirii cu SIDA, mai ales în rândul homosexualilor. In timp ce familia lui Toby se preocupã de ascensiunea pe scena politicã, Nick este mai interesat de viaţa eroticã şi de latura esteticã a lucrurilor.

Romanul nu are o acţiune propriu-zisã (deşi apar câteva suprize), este mai mult o observaţie a înaltei societãţi britanice şi a oamenilor influenţi în politicã şi finante. De asemenea, familia Fedden are o dinamicã mai ciudatã, cu Toby care încearcã sã adopte ambiţiile sociale şi politice ale tatãlui, dar nostalgic dupã libertatea lui Nick de a-şi petrece timpul cu analize pe Henry James şi descoperiri sexuale, cu sora lui, Catherine, depresivã pânã la sinucidere, oscilantã între a se bucura de bunãstarea familialã şi dispreţul faţã de ipocrizia şi cupiditatea mediului în care trãieşte, cu Rachel, soţia lui Gerald, care îi tolereazã acestuia pânã şi infidelitatea pentru a pãstra aparenţele. Prin comparaţie, Nick este simplu, direct, cu un simţ al frumosului natural, firesc, mai ales cã el nu trebuie sã-şi protejeze mereu imaginea publicã, nu trebuie sã se preocupe de impresia socialã pe care o face, deşi simte adesea un complex de inferioritate atunci când se comparã cu viaţa de succes a prosperilor Fedden şi îşi dã de multe ori seama de poziţia lui precarã în mijlocul unei familii şi a unui grup social unde pare adesea un intrus.

Cel mai frumos lucru din carte este stilul. Nu cred cã romanul îşi propune sã demonstreze ceva. Este mai curând o contemplare a scurtei convieţuiri a lui Nick cu bogata şi ambiţioasa familie Fedden, cu deliciile sociale ale seratelor organizate de aceasta, cu intrarea în propria viaţã a tinerilor dupã Oxford, cu pericolul latent al unei boli crunte care ajunge sã defineascã relaţiile sexuale ale vremii. Alan Hollinghurst face o treabã bunã reuşind sã ţinã închegate toate aceste teme într-un roman unde plãcerea cititului nu se rezumã la acţiune, dialog, personaje, ci ţine de esteticã.

David Szalay -"All That Man Is"

O altã carte care a fost în cursa pentru Man Booker-ul de anul acesta, "All That Man Is" este o colecţie de povestiri de un realism crud despre bãrbaţi de diverse vârste, de la un adolescent de 17 ani care descoperã Europa (și se descoperã pe sine în aceste cãlãtorii) pânã la un pensionar înstãrit de 70+ ani care trebuie sã se obișnuiascã cu decãderea specificã bãtrâneţii. Deși toate personajele sunt într-un fel sau altul legate de UK, ele se aflã cel mai adesea în alt spaţiu geografic, departe de tradiţionalul "acasã" într-un loc mai puţin familiar unde trebuie sã treacã anumite probe existenţiale care sã ne dezvãluie nouã, cititorilor, anumite aspecte din "a fi bãrbat". Iar analiza psihologicã percutantã a lui Szalay este destul de deprimantã, singurãtatea și neînţelegerea caracterizându-i puternic personajele prinse în principal în preocupãri care ţin de bani sau de relaţii amoroase. Iar aceste personaje ne devin apropiate tocmai prin fragilitatea pe care ne-o dezvãluie.

Inceputul:
"Berlin-Hauptbahnhof.
It is where the trains from Poland get in and the two young Englishmen are newly arrived from Krakow. They look terrible, these two teenagers, exhausted by the ordeal of the train, and thin and filthy from ten days of Inter Railing. One of them, Simon, stares listlessly at nothing. He is a handsome boy, high-cheekboned, with a solemn, inexpressive, nervous face. The station pub is noisy and smoky at seven in the morning, and he is listening, with disapproval, to the men at the next table -one of them American, it seems, the other German and older, who says smiling 'You only lost four hundred thousand soldiers. We lost six million.' "

Oliver Sacks -"On the Move. A Life"

Faima neurologului Oliver Sacks a explodat anul trecut, evident, după moartea lui.
Dacă e să ne uităm la învăţământul românesc, e de înţeles că nu l-am găsit menţionat prin facultate, unde pasiunile descriptive, înclinaţia către anecdoticul afecţiunilor neurologice nu sunt considerate demne de o abordare ştiinţifică riguroasă, unde teoriile trebuie să domine totul, această onorabilă tendinţă de a trece dincolo de tabloul simptomatic pentru formularea principiilor universale ghidându-ne drumul spre culmile măreţe ale ştiinţei. Pe lângă aspectele personale, autobiografice din "On the Move", vom descoperi un practician care vede în descrierea şi analiza cazurilor particulare cu afecţiuni neurologice bizare punctul de plecare, esenţial, pentru conturarea unei abordări neurologice terapeutice şi teoretice la fel de valide ca şi cea generată de demersul invers, puternic centrat pe abstractizare, pe conturarea de modele teoretice, de structuri general explicative. Mă gândesc că poate aş fi avut şi eu o şansă în psihologie dacă aş fi întâlnit profesori la fel de curajoşi care să se desprindă de mondenitatea ştiinţifică şi să ia în considerare şi alte metode, să treacă înainte de lecturile de secol 20 în speranţa de a găsi, poate, nişte legături cu scrieri şi observaţii vechi, dar a căror actualitate să-ţi pună un semn de întrebare dacă nu cumva acolo este un aspect care merită aprofundat.

In fine, aceasta este mai mult o idee din carte care a rezonant cu experienţa mea. Dar, lăsând la o parte obsesiile şi ideile mele fixe, autobiografia lui Oliver Sacks ne dezvăluie o persoană surprinzătoare pentru un clinician neurolog, pasionată de moluşte şi de plante atavice, care s-a ambiţionat să bată un record american la ridicarea de greutăţi, mereu în mişcare (bineînţeles) în lungul şi latul mai multor ţări pe motocicletele lui mult iubite, care se simte mai bine în/sub apă decât pe pământ, pentru care scrisul este un act definitoriu, existenţial.

"I spent a few days in New York, and then the open road beckoned me. I covered thousands of miles in my slow, erratic return to California. The roads were wonderfully empty, and going across South Dakota and Wyoming, I would scarcely see another soul for hours. The silence of the bike, the effortlessness of riding, lent a magical, dreamlike quality to my motion.
There is a direct union of oneself with a motorcycle, for it is so geared to one’s proprioception, one’s movements and postures, that it responds almost like part of one’s own body. Bike and rider become a single, indivisible entity; it is very much like riding a horse."

Este o poveste de viaţă fascinantă, cu un om care, deşi nu a excelat într-un domeniu, a adus o contribuţie autentică la dezvoltarea acestuia şi (iar aceasta este una din slăbiciunile mele, după cum am spus şi la Stephen Hawking) la deschiderea lui către publicul larg.

"The act of writing is itself enough; it serves to clarify my thoughts and feelings. The act of writing is an integral part of my mental life; ideas emerge, are shaped, in the act of writing. [...]
I am a storyteller, for better and for worse. I suspect that a feeling for stories, for narrative, is a universal human disposition, going with our powers of language, consciusness of self, and autobiographical memory. The act of writing, when it goes well, gives me pleasure, a joy, unlike any other. It takes me to another pace –irrespective of my subject- where I am totally absorbed and oblivious to distracting thoughts, worries, preoccupations, or indeed the passage of time. In those rare, heavenly states of mind, I may write nonstop until I can no longer see the paper. Only then do I realize that evening has come and that I have been writing all day.
Over a lifetime, I have written millions of words, but the act of writing seems as fresh, and as much fun, as when I started it nearly seventy years ago."

Julian Barnes -"The Sense of an Ending"

Puţin cam ironic din punctul meu de vedere, dar cea mai proastă carte a lui Julian Barnes a avut, se pare, şi cel mai mare succes. Este povestirea în care Julian Barnes este cel mai mult Ian McEwan (nu că nu mi-ar plăcea McEwan, eu am ceva de comentat doar la combinaţia celor doi). Il avem pe Julian Barnes cu ale lui ... până la sfârşit când avem parte de un thriller psihologic gen McEwan.

Cartea este despre memorie, despre cum ajungem să ne interpretăm trecutul pentru a ne face o imagine coerentă (din punct de vedere subiectiv) despre noi înşine, deşi aceasta este adesea o reconstrucţie fără legătură cu realitatea (mai ales pentru că avem tendinţa de cosmetizare, de a evita sau reinterpreta lucrurile neplăcute pe care le-am făcut celorlalţi atunci când ne-am lăsat cuprinşi de furie, frustrare, invidie).

"When you are in your twenties, even if you’re confused and uncertain about your aims and purposes, you have a strong sense of what life itself is, and of what you in life are, and might become. Later... later there is more uncertainty, more overlapping, more backtracking, more false memories. Back then, you can remember your short life in its entirety. Later, the memory becomes a thing of shreds and patches. It’s a bit like the black box aeroplanes carry to record what happens in a crash. If nothing goes wrong, the tape erases itself. So if you do crash, it’s obvious why you did: if you don’t, then the log of your journey is much less clear."

Anthony, acum un pensionar divorţat, povesteşte despre relaţia lui din tinereţe, cu tentă de joc de-a şoarecele şi pisica, cu misterioasa şi intriganta Veronica, care, după despărţirea lor, devine iubita lui Adrian, un bun prieten pe care Anthony îl venerează. Spre sfârşit, bineînţeles, acest trio romantic se complică într-un mod neaşteptat (iar Barnes îşi ţine cititorul cu sufletul la gură până la final pentru că perspectiva limitată, opacă a lui Anthony este cea folosită pentru a le percepe pe celelalte personaje şi relaţiile dintre ele).
Doar că această surpriză nu a reprezentat pentru mine partea interesantă din carte. Mie-mi place stilul lui Julian Barnes, reflecţiile lui, comentariile, ironia. De aceea, probabil, nu m-a atras în mod deosebit această surpriză narativă pe care mizează nuvela. Iar remuşcarea pe care Anthony ar trebui să o simtă atunci când are revelaţia a ce a declanşat o scrisoare răzbunătoare de acum 40 de ani mi se pare inutilă, nejustificată, artificială.

Dar să revenim la ce mi-a plăcut mie din carte (pentru că Barnes rămâne unii din scriitorii mei preferaţi: pentru cum scrie şi mai puţin pentru despre ce scrie) şi a modului în care el alege să descrie modul de schimbare în vieţile noastre a lucrurilor pe care în tinereţe le vedeam ca plasându-se pentru totdeauna în afara posibilităţii de schimbare.

Relaţia lui cu Veronica, unde chestiunea sexuală rămâne mult timp un aspect tabu, îl aduce la o comparaţie cu relaţiile dintre tinerii din zilele noastre unde sexualitatea nu numai că este un lucru aprobat şi necontroversat, dar a devenit un criteriu de competiţie:
"I was talking recently to a woman friend whose daughter had come to her in a state of distress. She was in her second term at university, and had been sleeping with a boy who had –openly, and to her knowledge- been sleeping with several other girls at the same time. What he was doing was auditioning them all before deciding which one to go out with. The daughter was upset, not so much by the system –though she half-perceived its injustice –as by the fact that she hadn’t been the one finally chosen."

M-am regăsit, de asemenea, în remarcile lui despre Ceaikovski şi cum acesta îşi pierde farmecul pe măsură ce te îndepărtezi de tinereţe (ca să nu spun că îmbătrâneşti):
"But Tchaikovsky has gone the way of those geniuses who fascinate in youth, retain a residual power in middle age, but later seem, if not embarrassing, somehow less relevant. [...] There’s nothing wrong with being a genius who can fascinate the young. Rather, there’s something wrong with the young who can’t be fascinated by a genius."

Sunt de acord cu scepticismul lui privind resursele noastre inepuizabile de schimbare. Una din iluziile pe care alţii încearcă să ni le bage pe gât (cu scopuri comerciale şi financiare, desigur) este că ne putem schimba radical oricând, doar să ne dorim asta. Ori, dacă până la 30-35 de ani nu ţi-ai dat seama cam pe unde ar trebui să te afli şi nu ai profitat de ocaziile oferite de viaţă pentru a te dezvolta cât mai mult în direcţia dorită, deja te trezeşti într-un pattern pe care îţi va fi greu (ba chiar, cu excepţiile de rigoare, bineînţeles, imposibil –iar excepţiile aici sunt de-a dreptul... excepţionale) să-l abandonezi.
"Does character develop over time? In novels, of course it does: otherwise there wouldn’t be much of a story. But in life? I sometimes wonder. Our attitudes and opinions change, we develop new habits and eccentricities; but that’s something different, more like decoration. Perhaps character resembles intelligence, except that character peaks a little later: between twenty and thirty, say. And after that, we’re just stuck with what we’ve got. We’re on our own. If so, that would explain a lot of lives, wouldn’t it? And also –if this isn’t too grand a word –our tragedy."

Si acele delicioase amărăciuni ale vieţii care-ţi amintesc de "Tristeţi de lămâie":
"What did I know of life, I who had lived so carefully? Who had neither won nor lost, but just let life happen to him? Who had the usual ambitions and settled all too quickly for them not being realised? Who avoided being hurt and called it a capacity for survival? Who paid his bills, stayed on good terms with everyone as far as possible, for whom ecstasy and despair soon became just words once read in novels? One whose self-rebukes never really inflicted pain? Well, there was all this to reflect upon, while I endured a special kind of remorse: a hurt inflicted at long last on one who always thought he knew how to avoid being hurt –and inflicted for precisely that reason."

Jon Ronson - "The Psychopath Test"

Anul acesta am început să mă ţin onorabil de programul meu de citit cărţi de non-beletristică. Din facultate nu m-am mai întors la cărţi de psihologie, dar "The Psychopath Test" a venit ca o lectură foarte plăcută, deşi intrigantă.
Nu este o carte pentru specialişti, ci pentru cei interesaţi în general de domeniu şi cu o doză mică de paranoia. Trebuie să rezistaţi puţin primelor pagini –unde este rezolvat un mister care nu mi s-a părut că-şi găseşte locul în economia cărţii- ca apoi să ajungeţi la peripeţiile autorului în lămurirea diagnosticării cu această afecţiune controversată, care a fost lăsată în afară până şi de celebrul DSM.

Este diagnosticarea cu psihopatie un fel de catch-22? O dată diagnosticat ca psihopat îţi este imposibil să scapi de acest diagnostic pentru că una din trăsăturile psihopatului este să se facă plăcut pentru a-şi urmări propriul interes –adică acela de a scăpa de diagnosticul de psihopat.
Astfel, cu ajutorul scientologilor (!), Jon Ronson îl întâlneşte pe Tony pacientul unui spital psihiatric de înaltă securitate închis acolo pentru că s-a prefăcut nebun ca să scape de închisoare şi care a ajuns să petreacă 12 ani în acest spital de nebuni în loc de o pedeapsă pentru vătămare corporală de vreo 4 ori mai scurtă. Si asta deoarece nu a mai putut convinge pe nimeni că el este, de fapt, sănătos o dată ce a primit diagnosticul de psihopat.

Ronson se întâlneşte cu mai multe persoane, psihiatri care s-au implicat în diagnosticarea sau terapia psihopaţilor şi oameni diagnosticaţi cu această maladie mentală, dezvăluind numeroasele aspecte ale acestei problematici.

Este psihopatia o patologie sau sunt psihopaţii oamenii de succes din societatea actuală?
"I wondered if sometimes the difference between a psychopath in Broadmoor and a psychopath on Wall Street was the luck of being born into a stable, rich family."

Există o suprapunere între mass-media şi dezechilibru mental, în general, sau între jurnalism şi psihopaţi şi puterea lor de a ne fermeca în particular?
"Practically every prime-time program is populated by people who are just the right sort of mad, and I now knew what the formula was. The right sort of mad are people who are a bit madder than we fear we're becoming, and in a recognizable way. We might be anxious but we aren't as anxious as they are. We might be paranoid but we aren't as paranoid as they are. We are entertained by them, and comforted that we're not as mad as they are."

"The Psychopath Test" apare în mai multe topuri de cele mai bune cărţi de non-beletristică şi este o lectură uşoară şi agreabilă, dacă nu luăm în considerare seriozitatea subiectului în sine. Nu este o carte ştiinţifică şi referinţele la cercetări din domeniu sunt păstrate la nivel anecdotic. De cele mai multe ori sunt prezentate interviurile şi discuţiile pe care autorul le are cu psihopaţi sau specialişti, iar interpretările sunt păstrate la un nivel minim.

Remarcile din cartea lui Jon Ronson cuceresc prin bun simţ:
"There is no evidence that we've been placed on this planet to be especially happy or especially normal. And in fact our unhappiness and our strangeness, our anxieties and compulsions, those least fashionable aspects of our personalities, are quite often what lead us to do rather interesting things."

"We journalists love writing about eccentrics. We hate writing about impenetrable, boring people. It makes us look bad: the duller the interviewee, the duller the prose. If you want to get away with wielding true, malevolent power, be boring."

"Psychiatric diagnoses are getting closer and closer to the boundary of normal," said Allen Frances. "That boundary is very populous. The most crowded boundary is the boundary with normal."

Si una dintre ideile fixe pe care le am din facultate:
"It's very easy to set off a false epidemic in psychiatry," he said. "And we inadvertedly contributed to three that are ongoing now. [...] Autism, attention deficit, and childhood bipolar. [...] With autism it was mostly adding Asperger's, which was a much milder form. [...] The rates of diagnosis of autistic disorder in children went from less that one in two thousand to more than one in one hundred. Many kids who would have been called eccentric, different, were suddenly labeled autistic."

George Orwell -"Zile birmaneze"

Mi-am continuat seria de audiobooks cu "Zile birmaneze" a lui Orwell. Dacă "1984" şi "Ferma animalelor" sunt mai greu de digerat în acest format, "Zile birmaneze" e o carte mai schematică, implică mai puţin cititorul (deşi unele remarci rasiste ambigue te cam scot din sărite), cu o povestea ei mai curând stereotipă. Romanul porneşte de la experienţa lui Orwell din anii 1920 când a făcut parte din Poliţia Imperială în Burma, unde a strâns observaţiile despre viaţa colonialistă care alcătuiesc miezul cărţii.
Un fapt divers care mi s-a părut interesant este traducerea în birmaneză care a câştigat un premiu literar naţional în Myanmar acum 2 ani (!).

Pe scurt, un grup de expaţi britanici trăieşte în orăşelul Kyauktada de la marginea junglei birmaneze. Clubul exclusivist unde se adună europenii ca să joace bridge şi să se îmbete primeşte o directivă oficială prin care li se cere să admită membri localnici în grupul lor. Lui Flory, cel mai deschis dintre englezi, singurul cu idei liberale şi cel mai puţin marcat de rasism, îi lipseşte curajul de a înfrunta restul comunităţii. Unul dintre bunii lui prieteni este un doctor indian, excelent partener de discuţii, Veraswami, cu cele mai multe şanse de a fi "localnicul" acceptat de club. Acesta devine ţinta principală a uneltirilor lui U Po Kyin, un judecător districtual corupt şi invidios care îşi doreşte pentru el prestigiul de a fi primit în club. Toate complicăţelile astea politice şi rasiale se agravează la apariţia tinerei şi superficialei Elizabeth de care se îndrăgosteşte Flory.

Flory, deşi critic la adresa colonialismului, nu se poate desprinde de comunitatea din care face parte şi nici exprima o opoziţie făţişă. Totuşi, el este cel care petrece mult timp în mijlocul localnicilor şi le apreciază, într-o anumită măsură, cultura la care încearcă să o sensibilizeze şi pe Elizabeth (fără mare succes, însă, aceasta fiind de o frivolitate crasă).
Ideile despre colonialişti şi rasism din carte sunt cel mai clar exprimate în discuţiile dintre Flory şi doctorul Veraswami, unde englezul este cel care vine în apărarea localnicilor, pe când doctorul indian subliniază beneficiile aduse de ocupaţia britanică. In ciuda unor opinii pertinente, schimbul de replici între cei doi şi unele evenimente din carte lasă o măsură apreciabilă de ambiguitate în conturarea unei poziţii pro- sau anti- coloniale. Această cale de mijloc care pare să fie găsită de Orwell nu este deloc convingătoare şi nu face decât să lase lucrurile suspendate, ideile, incomplete.

Pentru mesajele clare din "Ferma animalelor" şi "1984", ambiguitatea din "Zile birmaneze" e puţin frustrantă. Partea cea mai ciudată e că atât coloniştii, cât şi colonizaţii susţin sau aprobă ideea că englezii sunt superiori, mai buni, mai inteligenţi, mai nobili. Si aici percepţiile alcătuiesc realitatea. Contează cum te văd ceilalţi, ce reputaţie ai, ceea ce nu poate fi neapărat influenţat de calităţile tale.
Oricum, Orwell se pricepe mai bine să scrie despre societăţi distopice, să epuizeze modelul teoretic al răului ultim din societăţile noastre decât să critice realitatea ca atare.