luni, 26 iunie 2017

Robert Musil -"Omul fãrã însuşiri"

Dupã Joyce, aceasta este cea mai dificilã lecturã prin care am trecut. Este un Thomas Mann la puterea Thomas Mann. Atâtea idei sunt dezbãtute în cartea aceasta încât îţi explodeazã capul (pe alocuri chiar crezi cã la propriu). Tot respectul pentru un scriitor care a putut concepe un asemenea roman. Când mã gândesc cã sigur a lucrat la mai multe versiuni mã ia cu ameţealã. Am muncit ca un sclav la ultimele 200 de pagini pentru cã deja nu mai intrau (cele douã volume au la un loc cam 1400 de pagini –şi nu neapãrat dimensiunea conteazã, cât faptul cã sunt foarte dense, compacte, aglomerate, solicitante). Iar romanul mai este şi neterminat...

Omul fãrã însuşiri, Ulrich pe numele sãu, este un tânãr celibatar, cu lipici la femei, trãindu-şi criza existenţialã în minunata Vienã a începutului de secol 20 şi a cãrui minte foarte logicã, de precizie matematicã rumegã contextul ideologic, economic, politic şi analizeazã persoanele (multe!) din jurul sãu. Aaaa, şi se mai cerceteazã şi pe sine, bineînţeles. Lui Musil îi reuşeşte foarte bine urmãrirea aceasta a firului gândirii unui personaj riguros ca raţiune, iar când terminã de disecat o idee trece imediat la alta, abia lãsându-i cititorului un timp minim de a digera cele analizate. Iar dacã pauza constã în trecerea la unul din personajele (în general feminine) sentimentale, dominate de emoţii, începe sã ţi se facã dor de Ulrich pe care mãcar îl puteai înţelege, chiar dacã gândurile lui se mişcau într-un ritm alert.
Ulrich este omul fãrã însuşiri pentru cã, deşi recunoaşte utilitatea folosirii raţiunii, nu are convingeri foarte puternice de nici o naturã (nici mãcar nu insistã cã rãspunsurile logice la problemele existenţei sunt cele mai adecvate), nu este înregimentat dogmatic în nici o direcţie, nu are idei fixe şi tinde sã analizeze dintr-o poziţie relativ neutrã orice aspect al vieţii cu care se confruntã.
Cartea nu este nici foarte serioasã, dar nici amuzantã. Totuşi Musil se joacã adesea frumos cu tot felul de remarci hoaţe, originale şi percutante (de ex. "îi rãspunse Agathei cu un surâs la fel de astringent ca un vin bun netratat cu zahãr"). Iar unele personaje sunt construite astfel încât prin contrast relevã ironia existenţei: capitolele în care pãtrundem în mintea criminalului Moosbrugger (ucisese o prostituatã) dezvãluie o percepţie sensibilã, justã, criticã, profundã asupra vieţii, chiar dacã ciudatã, accentueazã confuzia din capitolele în care contele Leinsdorf încearcã în zadar sã înţeleagã ce se petrece în ţara unde el ocupã o poziţie de decizie importantã.
Cred cã e clar pânã acum cã acest roman nu are vreo intrigã, el susţinându-se în principal din idei, personaje şi ironia finã cu care Musil observã societatea.

"Tot atunci se întâmpla ca Diotima, care stãpânea calitatea femeilor de spirit de a o alege din instinct dintre mai multe posibilitãţi pe cea mai proastã, calitate ce asigura succesul de public, fãcu o mişcare prin care Ulrich şi Agathe îşi dobândirã locul permanent în amintirea lumii bune, datoritã faptului cã protectoarea lor gãsi deodatã încântãtor faptul, transmiţându-l de îndatã mai departe ca atare, cã vãrul şi vara ei, reuniţi în mod romantic dupã o despãrţire de aproape o viaţã, se intitulaserã de atunci înainte gemeni siamezi, deşi, prin voinţa oarbã a destinului, fuseserã pânã atunci tocmai contrariul."

Se remarcã, de asemenea, minunata traducere fãcutã de Mircea Ivãnescu. O muncã excepţionalã.

vineri, 23 iunie 2017

Ryu Murakami -Albastru nemarginit, aproape transparent

Un fel de Trainspotting japonez. Cartea se învârte în jurul discuţiilor tânãrului Ryu (hm!) cu prietena lui, Lilly, fotomodel-prostituata, în timpul experimentãrii cu droguri diverse şi cu tot felul de prieteni care intrã şi ies din peisaj (în principal o camerã jegoasã, puţind a tutun, plinã de accesorii pentru consumul de droguri, colcãind de gândaci), toate petrecându-se în principal fãrã repere temporale precise, cititorul trebuind sã fie foarte atent la detalii pentru a face legãtura dintre episoade (de exemplu, un indiciu despre timp este conţinut de imaginea unui ananas).
Pe lângã halucinaţii, atacuri de panicã, izbucniri violente, are loc şi o orgie.
Cartea e amuzantã, discuţiile din gaşcã sunt realiste, uneori prin stupizenia lor, dar de cele mai multe ori prin lipsa lor (aparentã) de relevanţã, deşi ideea centralã este cã fiecare moment este esenţial. Grupul de prieteni pare foarte unit în demersurile lor de a obţine plãcere mai presus de toate, ca un fel de apãrare faţã de lumea din jur prin exploatarea la maxim a clipei prezente.

Inceputul:
"Nu, nu era un avion. Era bâzãitul unei insecte care venea de undeva din spatele meu. Gâza, mai micã decât o muscã, mi s-a învârtit de câteva ori în dreptul ochilor, apoi a dispãrut într-un colţ întunecat al camerei."

duminică, 18 iunie 2017

Iuri Andruhovyci -Douasprezece inele

In anii '90 un fotograf austriac se îndrãgosteşte de farmecul haotic al Ucrainei pe care începe sã o viziteze din ce în ce mai des, fascinat de harababura ieşirii din comunism, începutul unei tranziţii slinoase, alãturi de folclorul huţul cu un primitivism şi o sãlbãticie fascinante. Evident se şi îndrãgosteşte. De translatorã. Cu care se duce într-o excursie în Carpaţi. Unde dã de naiba, normal. Dupã o petrecere jegoasã într-un hotel elitist alãturi de regizori, stripteuze, diverşi intelectuali, paznici şi un poet faimos. Oricum, totul se încheie cu un zbor de poveste peste zona noastrã de aici (apare şi Transilvania, bineînţeles).
Deşi destul de confuzant pe alocuri, romanul meritã citit pentru ironia cu care ne este surprinsã "specificitatea" (pentru cã nici noi nu suntem departe de imagina Ucrainei acelor ani).

"In scrisorile sale din Ucraina, Karl-Joseph Zumbrunnen relata: "Tot ceea ce ne dorim, la ce ne gândim şi nãzuim ni se împlineşte negreşit. Din pãcate însã, de fiecare datã mult prea târziu şi nu întocmai cum am fi dorit. Si, când acel "ceva" apare aievea înaintea noastrã, nici nu-l recunoaştem la faţã. De aceea ne e teamã mai ales de viitor, de cãlãtorii, de copii, de schimbãri. Eu nu ştiu sã mã opun la toate astea, însã mimez din rãsputeri cã o fac. Nu demult, aici au început iarãşi sã opreascã îndelung lumina."

marți, 13 iunie 2017

Arthur Koestler -„Intuneric la amiazã”

Unul dintre cele mai celebre romane politice din secolul 20, "Intuneric la amiazã" este povestea unui versat bolşevic care este arestat, îşi "recunoaşte" acuzaţiile şi este condamnat la moarte. Deşi Stalin nu este menţionat clar (dar îl ghicim în portretul Numãrului 1 prezent în toate camerele), cartea se inspirã din modul în care utopia socialistã a fost brutal distrusã de regimul stalinist (Koestler însuşi confirmã aceastã legãturã în nota de la început).

Cititorul petrece câteva sãptãmâni alãturi de Rubaşov, una din figurile respectate şi reprezentative în roman pentru sistemul politic şi ideologic, în celula lui, îi aflã trecutul, descoperã loialitatea lui faţã de ideologia comunistã pervertitã acum de un regim opresiv şi ajunge sã-i aprecieze rezistenţa, puterea de a se dedica unei cauze, dar şi sã-i înţeleagã trãdãrile şi greşelile, umane la urma urmei. Pentru spaţiul foarte limitat în care se desfãşoarã, cartea nu lasã impresia de claustrare, ci este destul de dinamicã şi antrenantã în dezvãluirea evoluţiei lui Rubaşov şi a poziţionãrii lui faţã de degradarea unei idei în numele cãreia el şi-a creat întreaga existenţã. Dacã la începutul cãrţii Rubaşov este prototipul vechiului bolşevic are încredere cã argumentele, explicaţiile şi puterea sa de rezistenţã îl vor scoate din închisoare, pe mãsurã ce devin evidente contradicţiile din cadrul partidului şi al ideologiei pe care acesta se bazeazã, Rubaşov capituleazã la sfârşit şi acceptã toate acuzele care i se aduc.

"Rubaşov îşi repeta pentru a suta oarã cã Gletkin şi noii oameni de Neanderthal nu fãceau decât sã încununeze munca generaţiei cu capetele numerotate. Faptul cã aceeaşi doctrinã a devenit atât de inumanã în gura lor se datora, s-ar putea spune, unui moment de culminaţie. Când Ivanov folosise aceleaşi argumente, se mai pãstrase în glasul lui o nuanţã lãsatã de trecut, de amintirea unei lumi dispãrute. Iţi poţi renega copilãria, dar nu o poţi şterge din memorie. Ivanov îşi târâse trecutul dupã el pânã la capãt; asta dãdea tuturor spuselor lui acea nuanţã de melancolie frivolã; de aceea îl numise Gletkin cinic. Cei de teapa lui Gletkin n-aveau ce şterge; ei n-aveau nevoie sã-şi renege trecutul, pentru cã n-aveau trecut. Ei se nãscuserã fãrã cordon ombilical, fãrã frivolitate, fãrã melancolie."

marți, 11 aprilie 2017

Augusten Burroughs -"Running with Scissors"

Scrisã sub forma unei autobiografii, "Running with Scissors" se întoarce în America anilor '70 unde limitele sunt constant puse sub semnul întrebãrii în numele redefinirii unei normalitãţi mai largi în care împlinirea ca individ este mai importantã decât regulile morale, sentimentul familiei, grija pentru ceilalţi de care ar trebui sã fii responsabil, ideea de maturitate.
Dupã o copilãrie în care "Who’s Afraid of Virginia Woolf" este filmul cel mai apropiat pentru a descrie relaţia nevroticã a pãrinţilor sãi, Augusten trece prin divorţul acestora în pragul adolescenţei, dupã care lucrurile o iau razna de-a dreptu’. Maicã-sa ajunge sã facã baie în cioburi de sticlã şi-şi descoperã lesbianismul (printre multe altele). El se mutã în casa psihiatrului mamei unde gãseşte o familie chiar mai ciudatã decât a lui (mergând de la joaca de-a electroşocurile a copiilor pânã la relaţia homosexualã la limita violului pe care minorul Augusten o are cu un pacient al doctorului Finch), renunţã la şcoalã dupã o tentativã de sinucidere înscenatã cu ajutorul mamei sale şi-şi pierde timpul cu una din fiicele doctorului, Natalie, o fire la fel de disfuncţionalã ca el (ceea ce nu mirã pe nimeni în contextul descris în carte).
In toatã aceastã nebunie, soluţia gãsitã de Burroughs este umorul, unul destul de negru pe alocuri având în vedere haosul moral, psihic, comportamental în care este aruncat sãracul copil. Tinând cont de mediul în care a crescut, faptul cã a ajuns un adult funcţional apare ca un miracol.

Inceputul:
"My mother is standing in front of the bathroom mirror smelling polished and ready; like Jean Nate, Dippity Do and the waxy sweetness of lipstick. Her white, handgun-shaped blow-dryer is lying on top of the wicker clothes hamper, ticking as it cools. She stands back and smooths her hands down the front of her swirling, psychedelic Pucci dress, biting the inside of her cheek.
'Damn it', she says, 'something isn’t right.' "

miercuri, 22 martie 2017

Suki Kim–"Without You, There Is No Us"

O ocazie rarã de a citi despre contactul direct cu sistemul şi societatea din Coreea de Nord, mai ales cã vine de la o persoanã exterioarã acestei ţãri. Kim, o profesoarã americanã de origine sud-coreeanã, ajunge în Coreea de Nord pentru a preda engleza la copiii elitelor politice de acolo şi ne povesteşte aceastã experienţã de 6 luni, într-un stil mai mult eseistic decât jurnalistic, ceea ce face lectura şi mai interesantã.

Kim relateazã toate acele aspecte ale vieţii cotidiene care, mai ales dacã eşti un cititor român, îţi dau fior reci ştiind cât de aproape am fost de un asemenea sistem politic tiranic şi aberant. Singurul lucru plãcut care i se întâmplã este relaţia pe care o stabileşte cu studenţii ei, tineri la fel de curioşi şi interesaţi de ce se întâmplã în lume ca oricare alţii, care cu siguranţã gãsesc metode (ilegale, desigur) de a descoperi realitãţi din afara ţãrii, deşi adoptã cu sfinţenie legea auto-cenzurii astfel încât nimeni sã nu le suspecteze dorinţa de deschidere spre lucruri non-nord-coreene.
Pe de altã parte, Kim trebuie sã rezolve o dilemã dureroasã: educarea studenţilor de a gândi critic, de a-şi pune întrebãri, o parte atât de încurajatã în pedagogia vesticã, ar putea avea beneficii într-un mediu represiv cum e cel din Coreea de Nord sau nu ar face decât sã-i aducã pe aceşti tineri sã conştientizeze absurdul şi abuzurile în care trãiesc, fãrã ca sã le ofere şi puterea de a schimba ceva?
Totuşi semne de speranţã ies uneori la suprafaţã, de la scãpãrile studenţilor care par sã ştie de internet şi de alte lucruri din exterior interzise de regim pânã la aprobarea din partea autoritãţilor primitã de profesori ca sã le proiecteze studenţilor unul din filmele din seria Harry Potter. Parcã şi sistemul începe sã accepte cã izolarea şi abrutizarea extreme în care este ţinutã populaţia nu pot continua la nesfârşit.

"Time there seemed to pass differently. When you are shut off from the world, every day is exactly the same as the one before. This sameness has a way of wearing down your soul until you become nothing but a breathing, toiling, consuming thing that awakes to the sun and sleeps at the dawning of the dark. The emptiness runs deep, deeper with each slowing day, and you become increasingly invisible and inconsequential. That’s how I felt at times, a tiny insect circling itself, only to continue, and continue. There, in that relentless vacuum, nothing moved. No news came in or out. No phone calls to or from anyone."

sâmbătă, 18 martie 2017

Andrei Ruse -"Soni"

O carte uşor de citit (deşi subiectul v-ar putea lãsa o altã impresie) despre cum o tânãrã (Soni, deisgur), suferind de cancer în stadiu terminal, încearcã sã-şi trãiascã ultimele luni din viaţã într-un mod în care sã simtã cã a pierdut cât mai puţin din existenţã. Ceea ce presupune mult sex şi droguri. Stilul este unul degajat, realist, fãrã nici o teamã de a pune pe hârtie cuvinte altfel considerate tabu. Soni este o fatã cultã, cãreia nu-i este fricã de experienţe neconvenţionale şi care, cu sprijinul mamei, al celei mai bune prietene şi a oamenilor pe care îi cunoaşte în frenezia ei de a nu rata nimic din viaţã, reuşeşte sã transmitã o împãcare sincerã şi nelacrimogenã cu o situaţie limitã. O carte foarte bunã de recomandat adolescenţilor.

"Capitolul 1
Moartea nu se pune la întreţinere
A doua zi totul s-a întors pe dos. Dimineaţa a fost unul dintre acele momente în care nu ai voie, sub nici o formã, sã fii singur. Tocmai atunci, când orice prezenţã omeneascã, pânã şi sforãitul sâcâitor al Danei, m-ar fi fãcut sã mã simt mai puţin bolnavã, m-am trezit singurã."

sâmbătă, 11 martie 2017

Djuna Barnes -"Nightwood"

O carte micã, dar în care îţi prinzi urechile. Nu este, clar, pentru cei care citesc de amuzament. Dacã nu citiţi din pasiune pentru stilul unei cãrţi, nu vã atingeţi de "Nightwood". Scrisã într-un stil poetico-hipnotic foarte intens, cartea este alcãtuitã din juxtapuneri, elipse, ambiguitãţi, relativizarea timpului, subiectivând totul în imaginea unei lumi ciudate.
Pe scurt, îl avem pe Felix, reprezentantul tradiţiei (cam ultimul din aceastã specie pe cale de dispariţie), depãşit de relaţia lui cu nevastã-sa, fascinanta Robin, şi incapabil sã-l înţeleagã pe extravagantul copil rezultat din aceastã cãsãtorii; apoi apare Jenny care o seduce pe inconştienta (şi la propriu, din cauza alcoolului) Robin abandonatã în lumea ieftinã, sordidã, promiscuã, dar liberã şi fascinantã a barurilor pariziene ieftine, descoperitã în compania Norei, iubita lui Robin. Avem astfel un triunghi amoros format din egoista Robin, seducãtoarea Jenny şi devotata Nora. Nimic nu este idealizat de cãtre Djuna Barnes, suferinţa şi angoasa rãmân aceleaşi, indiferent dacã relaţiile sunt hetero- sau homo-sexuale, greşelile în dragoste se fac indiferent de gen.

Ca sã vã faceţi o idee despre stil, vã propun descrierea pe care o face Djuna Barnes spiritului de predator emoţional al lui Jenny:

"No one could intrude upon her, because there was no place for intrusion. This inadequacy made her insubordinate –she could not participate in a great love, she could only report it. Since her emotional reactions were without distinction, she had to fall back on emotions of the past, great loves already lived and related, and over those she seemed to suffer and grow glad.
When she fell in love it was with a perfect fury of accumulated dishonesty; she became instantly a dealer in second-hand and therefore incalculable emotions. As, from the solid archives of usage, she had stolen or appropriated the dignity of speech, so she appropriated the most passionate love that she knew, Nora’s for Robin. She was a `squatter` by instinct."

sâmbătă, 4 martie 2017

Deborah Levy -"Hot Milk"

Carte care s-a aflat pe short list la Man Booker-ul din 2016. Maturizarea unei tinere, Sofia, descoperirea şi asumarea propriei identitãţi, independenţa faţã de o mamã, Rose, care-şi somatizeazã problemele. Micul roman surprinde foarte bine acele tribulaţii prin care trecem fiecare atunci când încercãm sã ne punem ordine în cap şi în relaţiile cu ceilalţi, lipsa de sens a multora dintre gesturile şi deciziile noastre atunci când simţim cã trebuie sã facem ceva, orice, pentru a împinge lucrurile sã se mişte în orice direcţie ca sã ieşim dintr-un impas. Se simte acea tensiune interioarã care apare în preajma schimbãrilor când pendulãm între resemnarea cu situaţia actualã şi curajul de a ne elibera din starea aceasta de frustrare.

"I want to sit here with a lover, close, closer, touching. Instead I am here with my mother, who is a sort of career invalid."

Sofia trebuie sã renunţe la poziţia ei pasivã, la protecţia oferitã de gândul cã mama ei este dependentã de ea, pentru a merge în necunoscutul unei vieţi unde ar putea avea o tezã de doctorat interesantã în antropologie (sau nu), unde şi-ar putea gãsi (sau nu) un loc de muncã mai pasionant decât în cafeneaua londonezã unde abia reuşeşte sã se descurce cu banii. Iar Sofia are umorul şi prospeţimea necesare pentru a privi toate acestea cu detaşare şi amuzament:

"Yes, some things are getting bigger (the lack of direction in my life), but not the right things. Biscuits in the Coffe House are getting bigger (the size of head), receipts are getting bigger (there is so much information on a receipt, it is almost a field study in itself), also my thighs (a diet of sandwiches, pastries...). My bank balance is getting smaller and so are passion fruit (though pomegranates are getting bigger and so is air pollution [...]). [...] The worst part of my job is the customers who ask me to sort out their traveller’s wireless mouse and charging devices. They are on their way to somewhere else while I collect their cups and write labels for the cheesecake."

Cele douã îşi pun ipotecã pe casã pentru a achita tratamentul la o clinicã faimoasã din sudul Spaniei cu speranţa ca mama Sofiei sã nu mai aibã probleme cu mersul şi sã nu mai depindã atât de mult de fiica ei. In aproapele deşertul spaniol, pe malul oceanului, cea care trece prin transformãri dramatice este mai curând Sofia, întrucât simptomele lui Rose (aşa cum ne şi aşteptam) sunt de naturã psihicã, nu fiziologicã.

"She has forsaken her right to any kind of conversation with me because she has replaced her words with the surgeon’s knife. I cannot live with the violence of her intention or her imagination. In fact, I am not sure what kind of reality I am living in right now. I don’t know what is real. In this sense my own feet are not firmly touching the ground. I no longer have a grip. My mother has abdicated, resigned, relinquished, declined, waived, disclaimed everything and she has taken me down with her. My love for her is like an axe. She has grabbed it from me and is threatening to chop off her feet."

joi, 23 februarie 2017

Jhumpa Lahiri -"Pamânt neîmblânzit"

Jhumpa Lahiri este o câștigãtoare a premiului Pulitzer. Colecţia de opt povestiri "Pamânt neîmblânzit" surprinde problemele cu care se confruntã familiile indiene care trebuie sã se acomodeze mediului american, fãrã a se limita la dilemele specifice imigrantului, surprinzând dinamici familiale și relaţionale care adaugã substanţã personalã situaţiei de a fi într-o ţarã strãinã, de a crește și a prospera într-un pãmând neîmblânzit. Vieţile lor nu sunt date peste cap neapãrat de evenimente dramatice, dar devin profund marcate de schimbãri foarte relevante la nivel personal: trãdãri în dragoste, apropiaţi dependenţi de alcool, cãsãtoria copiilor cu non-indieni etc.

Personajele alcãtuiesc partea atractivã din cartea lui Lahiri. Avem un tatã vãduv care vine sã-și viziteze fiica și nepotul cu care dezvoltã o realţie neașteptat de strânsã, ferindu-se totuși de a-i anunţa cã și-a gãsit o nouã femeie cu care se înţelege bine și împarte hobby-uri.

"Singura tentaţie era bãiatul, dar știa cã bãiatul o sã-l uite. Ruma era cea cãreia trebuia sã-i aminteascã faptul cã acum, când soţia lui se dusese, chiar dacã el încã mai era în viaţã, nu mai era nimeni care sã aibã grijã de ea. Când o vedea pe Ruma acum alergând dupã Akash, culegând diferite lucruri din urma lui, ștergându-i urina de pe jos, responsabilã pentru orice dorinţã a lui, își dãdea seama cât de tânãrã fusese soţia lui când fãcuse toate lucrurile acestea, aproape o copilã. Pânã când soţia lui ajunsese la vârsta de acum a Rumei, copiii lor deja se apropiau de adolescenţã. Pe mãsurã ce copiii lor creșteau, pãreau tot mai puţin sã semene cu oricare dintre pãrinţi –vorbeau diferit, se îmbrãcau diferit, pãreau strãini din toate punctele de vedere, de la pãr pânã la formele picioarelor și ale braţelor. In mod ciudat, nepotul lui era acela cu care, deși era doar pe jumãtate bengalez, la urma urmei, și nu avea un nume de familie bengalez, simţea cã avea o legãturã biologicã directã, un sentiment al propriei sale persoane regãsite într-o altã fiinţã."

Uneori perspectiva se mutã la persoana întâi, ceea ce dã impresia de intimitate și autenticitate, accentuând însingurarea personajelor. Jhumpa Lahiri are talentul de a-și trasa personajele în mod discret, fãcându-le sã parã naturale, nu rezultatul unei construcţii literare.

vineri, 27 ianuarie 2017

Alan Hollinghurst -"The Line of Beauty"

Un alt câştigãtor al Man Booker-ului. Fundalul cãrţii este Anglia anilor '80, cu preferinţele pro- sau anti- Thatcher, cu high-class-ul londonez cu nasul pe sus, dar cu principii de moralitate destul de şubrede în realitate.
Nick Guest este, cum altfel şi poate puţin cam prea evident, musafir în casa familiei prietenului sãu de la Oxford, Toby, într-un cartier fiţos. Nick vine dintr-o familie modestã, cu tatãl vânzãtor de antichitãţi, şi îşi exploreazã homosexualitatea în marele oraş unde libertatea sexualã era în floare, din nefericire şi alãturi de conştientizarea rãspândirii nemiloase a îmbolnãvirii cu SIDA, mai ales în rândul homosexualilor. In timp ce familia lui Toby se preocupã de ascensiunea pe scena politicã, Nick este mai interesat de viaţa eroticã şi de latura esteticã a lucrurilor.

Romanul nu are o acţiune propriu-zisã (deşi apar câteva suprize), este mai mult o observaţie a înaltei societãţi britanice şi a oamenilor influenţi în politicã şi finante. De asemenea, familia Fedden are o dinamicã mai ciudatã, cu Toby care încearcã sã adopte ambiţiile sociale şi politice ale tatãlui, dar nostalgic dupã libertatea lui Nick de a-şi petrece timpul cu analize pe Henry James şi descoperiri sexuale, cu sora lui, Catherine, depresivã pânã la sinucidere, oscilantã între a se bucura de bunãstarea familialã şi dispreţul faţã de ipocrizia şi cupiditatea mediului în care trãieşte, cu Rachel, soţia lui Gerald, care îi tolereazã acestuia pânã şi infidelitatea pentru a pãstra aparenţele. Prin comparaţie, Nick este simplu, direct, cu un simţ al frumosului natural, firesc, mai ales cã el nu trebuie sã-şi protejeze mereu imaginea publicã, nu trebuie sã se preocupe de impresia socialã pe care o face, deşi simte adesea un complex de inferioritate atunci când se comparã cu viaţa de succes a prosperilor Fedden şi îşi dã de multe ori seama de poziţia lui precarã în mijlocul unei familii şi a unui grup social unde pare adesea un intrus.

Cel mai frumos lucru din carte este stilul. Nu cred cã romanul îşi propune sã demonstreze ceva. Este mai curând o contemplare a scurtei convieţuiri a lui Nick cu bogata şi ambiţioasa familie Fedden, cu deliciile sociale ale seratelor organizate de aceasta, cu intrarea în propria viaţã a tinerilor dupã Oxford, cu pericolul latent al unei boli crunte care ajunge sã defineascã relaţiile sexuale ale vremii. Alan Hollinghurst face o treabã bunã reuşind sã ţinã închegate toate aceste teme într-un roman unde plãcerea cititului nu se rezumã la acţiune, dialog, personaje, ci ţine de esteticã.

vineri, 20 ianuarie 2017

Milan Kundera -"La fête de l'insignifiance"

Recentul roman al lui Kundera (în fine, cam subţire pentru un roman; oricum, dã senzaţia mai mult de piesã de teatru) este, bineînţeles, despre lipsa de importanţã, de distincţie, de individualitate. Așa cum ne-am obișnuit de la scriitorul ceh, nu existã multã acţiune în carte; pe fundalul preocupãrilor boeme pariziene, se desfãșoarã contemplarea și analiza peisajului uman, a detaliilor lui. Intrebãrile pe care și le pun personajele sunt dintre cele mai derizorii, cum ar fi de ce fetele din ziua de azi preferã sã poarte bluze care le descoperã buricul. Dar și evenimente grave, cum ar fi moartea, devin fãrã importanţã, componente ale farsei cu care se terminã chiar și tragediile.
In centrul cãrţii se aflã patru personaje pe care cititorul le diferenţiazã cu dificultate. Aceștia sunt un grup de prieteni despre viaţa și trecutul cãrora nu aflãm multe lucruri, dar care își pierd timpul discutând despre vrute și nevrute în cafenelele pariziene sau în Jardin du Luxembourg și care au un lucru în comun: nu se iau foarte în serios. Mai rãmâne d’Ardelo, un tip foarte plin de sine și atent la propria imagine (ceea ce nu-l scapã de ridicol, ba dimpotrivã). Apoi urmeazã o serie de personaje care, chiar dacã atipice, sunt inspirate din istorie, cum ar fi Stalin și Mihail Kalinin (un șef de stat șters, dar care, paradoxal, va rãmâne în memoria omenirii mai bine decât teribilul Stalin).
Este o propunere de abordare a neputinţei pe care o resimţim cu toţi în faţa unei existenţe asupra cãreia nu avem nici un control și unde lucrurile serioase, puse în perspective, sunt la fel de nesimnificative ca dilema privind sexul îngerilor. Imbrãţișarea lipsei de însemnãtate a vieţii este cheia fericirii umane.

marți, 17 ianuarie 2017

Jose Mauro de Vasconcelos -"Lãstarul meu de portocal"

O carte foarte potrivitã pentru adolescenţi. Este povestea unui copil, Zeze, care vine dintr-un mediu brazilian sãrac și dominat de violenţã și alcool, dar care încearcã prin imaginaţie și energie sã-și alcãtuiascã lumea lui fantasticã și frumoasã. Prin comentariile lui jucãușe, naive, dar suprinzãtor de lucide asupra lumii, Zeze îl înduioșeazã pe "Portughez", un om înstãrit și singuratic din oraș care îi devine prieten și-l ia cu el sã descopere plãcerea împãrţirii cu cineva a micilor bucurii ale vieţii, atât de simple ca pescuitul sau mâncatul unei prãjituri. Dar bineînţeles viaţa nu e chiar atât de binevoitoare, iar Zeze este forţat sã facã faţã duritãţii unei existenţe cu care probabil va trebui sã se descurce mereu.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Adelin Petrisor -"Tara cu un singur gras"

Eu sunt fascinatã de Coreea de Nord pentru cã așa mã vãd eu trãind dacã nu ar fi fost Revoluţia din '89. In plus, consider cã toate cãrţile scrise despre experienţe în Coreea de Nord ar trebui introduse obligatoriu pe lista de lecturi din liceu și sã fie câte un subiect din ele la bacalaureat în fiecare an. Poate astfel reușim sã combatem acea nostalgie nocivã pe care reușesc uneori sã o instaleze cei mai în vârstã în capul ãlora mai tineri care-și imagineazã cã în comunism alergau câinii cu covrigi în coadã și trãiam toţi într-o lume unde nu ni se putea întâmpla nimic pentru cã dragul nostru conducãtor atotputernic veghea în continuu asupra bunãstãrii noastre.

"In Coreea de Nord, propaganda nu ia niciodată pauză. De altfel, se spune că, în fiecare apartament, în bucătărie există un radio acordat pe frecvenţa oficială. Aparatul nu are buton de oprire, poţi doar să-l dai mai încet sau mai tare. Atât. Si pe acolo picură propaganda... Ca şi metroul, statuile impozante, fântânile arteziene erau în contrast puternic cu tristeţea oamenilor veşnic posomorâţi, care se deplasau ca nişte roboţei dintr-un punct în altul, doar unde le era permis."

Adelin Petrișor are norocul neașteptat de a primi vizã pentru Coreea de Nord, unde reușește sã facã și câteva poze pe furiș ca sã facã mai convingãtoare realitatea tristã pe care o întâlnește acolo. Este un documentar în format hârtie unde aberaţia și totalitarismul unui sistem care își menţine poporul într-o continuã teroare sunt vizibile chiar dacã jurnaliștii sunt mereu însoţiţi de cãtre un ghid care se asigurã cã ei nu iau contact decât cu partea aprobatã a realitãţii. Dar chiar și aceastã realitate trunchiatã, cosmetizatã este mai sumbrã decât orice alt contact cultural posibil.

"Stiu ce a însemnat comunismul românesc. Din fericire, l-am trãit pe pielea mea mult mai puţin decât au fãcut-o alţii, doar vreo 14 ani. Dar a fost de-ajuns ca sã gust din mai toate „plãcerile” unei vieţi controlate dement de un regim ostil omului: mâncare pe cartelã, cozi la alimentarã, luminã și apã caldã cu program, propagandã turnatã cu gãleata în puţinele ore de program TV, manifestãri faraonice organizate pentru omagierea dictatorului.
Mai târziu, când aveam sã-l descopãr pe Orwell, am înţeles cã întotdeauna existã și mai rãu, dar mi-am zis cã e ficţiune, cã e ceva scornit de mintea unui scriitor dezamãgit de socialismul la care visa, imaginativ și pervers. Aveam sã vãd cã "O mie nouã sute optzeci și patru" își poate gãsi lejer corespondentul în realitate, și asta se întâmplã în Coreea de Nord, o ţarã închisã, condusã de un regim autoritar comunisto-ereditar, singurul de acest tip din lume.
Habar nu am dacã fondatorul comunismului coreean, Kim Ir Sen, s-a inspirat din Orwell sau a inventa, ajutat de camarilã, toate metodele bolnave prin care a fãcut dintr-un popor jucãria unei familii. Cert este cã El, "liderul suprem", a venit la putere în 1948, cu un an înainte ca Orwell sã publice "O mie nouã sute optzeci și patru". De atunci, liderii nord-coreeni au avut suficient timp sã rafineze metodele prin care-și tortureazã propriul popor."

miercuri, 11 ianuarie 2017

Han Kang -"Vegetariana"

Stiţi filmele alea coreene ciudate? La fel e și cartea asta (a câștigat Man Booker-ul internaţional, de altfel). Yeong-hye este o femeie banalã (așa dupã cum o descrie propriul soţ), pierdutã în rutina casnicã. Iar bãrbat-su nu sclipește nici el în nici un fel, dar, pentru cã e vocea din jumãtate de carte, aflãm mai multe despre gândurile și preocupãrile sale, este mai nunţat. Yeong-hye nu vorbește în nume propriu decât în câteva mici fragmente unde își rememoreazã visele bizare și efectul pe care acestea îl au asupra ei. De aici vine și ruptura, când Yeong-hye decide sã nu mai mãnânce carne (și nici sã nu o mai suporte la ceilalţi). Nimic ieșit din comun pentru noi obișnuiţi cu aceastã ultimã fiţã, dar într-o societate puternic tradiţionalistã și ierarhizatã cum e cea coreeanã hotãrârea ei naște dispute familiale și probleme profesionale la locul de muncã al soţului. Pe scurt, nu se mai poate ieși cu ea în lume. Celelalte personaje-perspectivã pentru Yeong-hye sunt cumnatul ei și la final sora, In-hye, (soţia sus-menţionatului cumnat) care pare singura în stare sã o înţeleagã sau cel puţin sã îi accepte decizia.
Cartea este destul de visceralã și agresivã pe alocuri, traumele lui Yeong-hye care încearcã sã-și gãseascã un echilibru fragil pentru suferinţa existenţialã pe care o resimte, alegerea de a nu mai mãnca deloc carne fiind cea mai la îndemãnã. E cumva o metamorfozã kafkianã femininã și contemporanã. O punere sub semnul întrebãrii a tuturor obiceiurilor care ne încorseteazã și cât de mult de alieneazã de ceilalţi și de ideea de normalitate încercarea de a ne regãsi confortul interior prin acţiuni exterioare. O îndrãznealã pe care doar Yeong-hye o are; deși atrãgãtoare pentru alţii, este singura care o duce pânã la capãt.

Inceputul:
"Nevastã-mea nu a avut niciodatã ceva special în personalitatea ei. Cel puţin așa am crezut pânã în ziua în care s-a hotãrât sã devinã vegetarianã."

duminică, 8 ianuarie 2017

Alexandru Vakulovski -"Pizdeţ"

Din lista mea de cãrţi de citit din toatã lumea, l-am ales pe Alexandru Vakulovski pentru Republica Moldova (da, știu, sunt atâţia alţii mai renumiţi, mai reprezentativi etc., dar acesta este chiar la îndemânã și se pare destul de actual). "Pizdeţ" conţine peripeţiile din anii '90 ale naratorului, așa cam cum le-am trãit cu toţii –un sistem universitar ineficient și plictisitor, cãminele de studenţi, familii dezintegrate, mizeria cotidianã, prieteniile din cartierul de blocuri. O lume plinã de jeg faţã de care nu poţi reacţiona decât violent (la nivel de limbaj și de comportament), prin rãzvrãtire, prin alcool și droguri. Povestirea, amuzant piperatã cu nuanţe basarabene, dar cam dezlânatã pe alocuri, este interesantã prin rezonanţa personalã pe care o poate avea cu cititorul.

joi, 5 ianuarie 2017

"Superscrieri –drumul generaţiei noastre"

Dacã vã doriţi o lecturã de vacanţã sau de metrou, proza scurtã de non-beletristicã din colecţia "Superscrieri" este foarte potrivitã. Sunt povestiri sau articole dinamice, tinerești, despre subiecte actuale, despre nostalgiile noastre, toate scrise într-un stil frumos, nepretenţios, preponderent jurnalistic, dar atent. Cu câteva excepţii, nu mai citim ziare sau reviste din cauza calitãţii scãzute a articolelor publicate. Dar "Superscrieri" adunã lucrãri interesante, votate, premiate, alese pentru valoarea și creativitatea lor, nu din diverse motive politice, strategice, ideologice. O carte care vã va readuce încrederea în tineri și în jurnalismul românesc.

luni, 2 ianuarie 2017

Harper Lee -"Go Set a Watchman"

Cã tot ne-a furat anul 2016 multe celebritãţi care ne-au marcat tintereţile, sã o amintim și pe Harper Lee care a murit dupã ce i-a fost publicat "Go Set a Watchman", continuarea singurului sãu alt roman "To Kill a Mocking Bird" (astfel nu mai poate fi inclusã în topurile de cei mai buni scriitori cu o singurã carte la activ) –deși cãrţile par sã fi fost scrise invers: "To Kill a Mockingbird" a venit sã detalieze copilãria lui Scout, Jean Louise din "Go Set a Watchman".
 Cel de-al doilea roman, cu trimiteri scurte spre primul, conţine împãcarea lui Jean Louise, acum mai criticã, mai lucidã, dar și mai intransigentã, cu trecutul și cu comunitatea din care provine, din Sudul Statelor Unite, o societate ipocritã profund marcatã de rasism. Narat la persoana a treia, "Go Set a Watchman" nu este la fel de lipicios ca celãlalt unde vocea naivã, haioasã și directã a fetiţei Scout dã farmec întregii povești.
Revenind acasã în Alabama din cosmopolitul New York, lui Jean Louise îi vine foarte greu sã accepte tendinţa generalã a orãșelului de a menţine segregarea rasialã și sã recunoascã faptul cã propriul ei tatã, pe care l-a idolatrizat în copilãrie pentru toleranţa și simţul lui justiţiar, avea o atitudine progresistã pentru America anilor '60, dar care, rãmânând neschimbatã (pentru cã știm cu toţii cã de la o vârstã ne este greu sã ne pãstrãm flexibilitatea faţã de schimbãrile sociale și morale), lasã sã se vadã toate relativismele rasiale care nu mai sunt acceptate în noul context social.

"Prejudice, a dirty word, and faith, a clean one, have something in common: they both begin where reason ends."

duminică, 1 ianuarie 2017

Bilanţ 2016

Nici anul acesta nu voi renunţa la practica obsesivã de a face lista lecturilor de pe 2016. Goodreads-ul spune cã am citit 48 de cãrţi (nu tocmai 50 așa cum mi-am propus, dar eu sunt mulţumitã) cu un total de 17.860 de pagini.

Rezumat:
-de ce sunt cea mai mândrã: am reușit sã cresc procentul de cãrţi de non-beletristicã (17/48). Si chiar am descoperit unele foarte foarte bune: Twyla Tharp "The Creative Habit", Oliver Sacks "On the Move. A Life", Taleb "Antifragile", Alex Leo Serban "De ce vãd filme", Steven Pinker "The Better Angels of our Nature", Susan Cain "Quiet. The Power of Introverts in a World that Can't Stop Talking"

-preferatele mele despre București: Andreea Rãsuceanu "Bucureștiul lui Mircea Eliade" și "Bucureștiul literar"

-am dat gata niște cãrţi monstruos de frumoase și dificile: "Infinite Jest", "A Brief History of Seven Killings", "Solenoid", "V.", "2666"

-o carte de cãlãtorii minunatã: "285 de zile în cãutarea verii"

-o carte despre un subiect-slãbiciune: Suki Kim "Without You, There Is No Us"

-o carte cu un personaj principal care îmi seamãnã: Rabih Alameddine "Femeia de hârtie" și Chimamanda Ngozi Adichie "Americanah"

-o carte pe care ar fi trebuit sã o citesc de mult, dar nu știu de ce am luat-o abia acum: Toni Morrison "Beloved"

-cartea mea româneascã preferatã: Adrian Schiop "Soldaţii. O poveste din Ferentari"

-am reușit sã citesc câștigãtorul la Man Booker Prize imediat dupã ce a luat premiul: Paul Beatty "The Sellout"
-o carte de poezie: Emil Brumaru "Rezervaţia de îngeri"

-dezamãgiri: "All the Light We Cannot See"