duminică, 31 decembrie 2017

Bilanţ lecturistic 2017

De departe CARTEA anului 2017 pentru mine a fost "Omul fãrã însuşiri" a lui Musil. Mai dificil decât Thomas Mann, la umãr cu Joyce (deşi fãrã inovaţiile lui stilistice).

Cea mai frumoasã carte: Luli August Sturdza –"Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat..."
Cea mai complicatã carte ca stil: Djuna Barnes –"Nightwood"
Cea mai pasionantã descoperire: Elena Ferrante
Cea mai bunã carte româneascã: Ioana Pârvulescu –"Inocenţii"
Cea mai emoţionantã carte: Svetlana Aleksievici –"Vremuri second-hand"
Cea mai draguţã graficã: Svetlana Dorosheva –"Cartea din nufãr"
Cea mai bolnavã carte: Laszlo Krasznahorkai –"Satantango"
Cea mai neaşteptatã carte (cu reverberaţii personale): Aurora Liiceanu -"Prin perdea"
Cele mai poetice cãrţi (fãrã a fi poezie): Jose Luis Peixoto –"Nici o privire" şi Ioana Bradea –"Scotch"
Cea mai bunã carte de non-beletristicã: Erwin Kessler –"X:20 –o radiografie a artei româneşti dupã 1989"
Cea mai mare surprizã (pentru cã de obicei eu consider carţile cu acţiune ca fiind mediocre): Ihsan Oktay Anar –"Atlasul continentelor înceţoşate"
Cea mai plictisitoare carte: Yuval Noah Harari –"Sapiens"
Cea mai mare dezamãgire: David Grossman –"Un cal intrã într-un bar"

duminică, 24 decembrie 2017

Luli August Sturdza -"Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat..."

O carte de memorii minunatã, alãturi de "gustul, mirosul şi amintirea" a Anamariei Smigelschi, "Prin perdea" a Aurorei Liiceanu şi scrierile Lenei Constante. Cartea unei femei puternice, foarte creative, cu umor, cu dorinţa de a împãrtãşi cu alţii lucrurile frumoase descoperite înãuntrul ei, cu deschiderea de a ajuta cãci nimeni nu are nimic a pierde într-o lume în care suntem toţi nişte victime ale unui sistem absurd şi cu damnãri aleatorii.

Descendenta unei familii de intelectuali cu o istorie deosebit de interesantã, Luli August trece de la competiţia de triciclete cu micul vecin necunoscut de pe bulevardul Kiseleff care se descoperã a fi Regele Mihai copil la hãituiala Securitãţii cu schimbarea forţatã a identitãţii, pentru a se resemna cu soluţia fugii în luminoasa Californie dupã un scurt traseu creativ intens în perioada comunistã.

"Am trãit zece ani în Petroşani.
Ii ştiu toate pietrele drumurilor; toţi copiii care se uitã prin gard la trecãtori; toţi câinii vagabonzi.
Petroşani, oraşul meu.
Trãiesc de zece ani în Hollywood.
Hollywood, oraşul meu.
 Amândouã în aceeaşi viaţã."

Povestea fascinantã a unei vieţi preapline surprinse în esenţialul ei cu diverse cadre cinematografice pe fundalul unui Bucureşti care trece prin transformãri fenomenale de la construirea Arcului de Triumf la degradarea comunistã.

"Gândacii roşii cu tot atâţia "ochi" pe spinare i-am regãsit puzderie printre tufele mirositoare din Provence; pui de şopârlã îmi trec fulger peste espadrile pe pietrele calde ale Californiei. Zadarnic am cercetat ierburile: ceapa-ciorii a rãmas în Soseaua Kiseleff, în prima jumãtate a veacului douãzeci. Ca şi "liliacul nemţesc." Tufã mare cât un copac mic, cu frunze dantelate cum n-am vãzut la nici o specie de liliac. Flori modeste, firave, dese: mii de cruci palid violete cu un miros discret şi complicat, pe care îl caut de zeci de ani. Sã fi avut vreun amestec iasomia care înflorea la o aruncãturã de bãţ, sau lãmâiţa de lângã liliac? Amândouã?
In solul Californiei, în care înfloreşte orice nuia pe care o înfingi, am reconstituit: un liliac hibrid )dupã ce am cercetat savante dicţionare horticole), o iasomie şi o lãmâiţã. Infloresc toate de douã ori pe an în aceastã permanentã varã. Zadarnic. Amintirea acelui miros îmi tulburã mintea şi acum, dupã cincizeci de ani."

Ca o anecdotã, e interesant cât de mult se aseamãnã protestele comandate de comunişti cu cele din comandate de comuniştii cu faţã de social-democraţi de 2017:
"Ajung din urmã, pe bicicletã, o coloanã cu drapele roşii şi nelipsitele portrete enorme purtate pe ştãngi.
Nu-mi vine a crede ce aud.
Coloana s-a oprit. Opresc bicicleta lângã o chivuţã rezematã de un gard: îşi suceşte o ţigarã, gata sã se încoloneze din nou. O întreb.
-Ce strigai dumneata adineauri?
-Cum ce? Ce ne-a zis tovul posambil. Io fac decât ce zice şi nu strig decât ce zice sã strig.
-Adicã ce? Nu-mi spui şi mie?
-Pãi... ce-auzişi, mânca-ţi-aş. Joi fac cinste!
-Taci, fa! se repede un neam de-al ei din coloanã. Strigãm jos franciştii.
-Cine sunt franciştii? îl întreb.
-Cum cine? Aia care are franci, care a supt sângele poporului.
Visez un vis de groazã? Pe mintea acestei mulţimi a încãput ţara româneascã?
Chivuţa ridicã din umeri la vorbele bãrbatului, îşi aprinde ţigara adãugând, când el se depãrtase:
-Minte de bãrbat, duduie!
Coloana porneşte, ascult cu atenţie. Se aude clar, articulat, glasul mulţimii: Joi fac cinste!"

Ce-mi place mie la toate aceste memorii scrise de femei este naturaleţea cu care se opun nonsensului şi abuzului, fãrã a cãdea în cabotinismul unei ideologii pompoase cu idei mari şi, de fapt, gãunoase, cum întâlnim adesea la scriitorii bãrbaţi. Este vorba de ajuta atunci când cineva e în nevoie, de a denunţa prostia atunci când apare, de a privi situaţiile dificile în care ajungi ca o ocazie de a învãţa lucruri la care altfel nu ai fi nicicând expus. Aceste amintiri respirã o umanitate atât de fireascã încât nu pot decât sã-ţi restabileascã încrederea într-o lume cu resurse nebãnuite de altruism, de frumos, de bine.

"Un anume ochean-jucãrie se numeşte caleidoscop.
Suceşti ocheanul, imaginile se schimbã, se compun din bucãţi, alcãtuind alte şi alte imagini neaşteptate.
Gândindu-mã în urmã la viaţa mea, e un caleidoscop.
Mergând spre casã, cumpãram flori din aceeaşi rãscruce, de la aceeaşi ţigancã. Intr-o zi, mi-a luat pama stângã între ale ei. S-a uitat lung. "Haoleu, frumoaso, viaţa tãlicã ar sã hie o harababurã!"
Aveam 17 ani. Am 77. Curat harababurã."

joi, 14 decembrie 2017

Yuval Noah Harari -"Sapiens. Scurta istorie a omenirii"

Mi-am luat şi eu audiobook-ul acestei cãrţi care este la mare cãutare acum. Estimez cam 75 de pagini de conţinut interesant. Restul, sunt o umpluturã ca sã iasã best-seller-ul.
Harari este foarte bun pe tema preistoriei (cu sapiens, australus, neanderthal etc.) şi ceea ce mie mi s-a pãrut ideea super interesantã din carte este modul în care progresul ştiinţific pe care îl cunoaşte omenirea în ultima vreme readuce în discuţie supremaţia speciei sapiens de capul cãreia nu a fost mare lucru dacã stãm sã ne uitãm la nivel macro-biologic. Nu voi intra în detalii pentru cã nu vreau sã vã stric surpriza dacã vã apucaţi sã citiţi cartea. Cam primele 50 de pagini şi ultimele 25 vorbesc despre aceastã idee care mie mi s-a pãrut uimitoare şi m-a cam pus pe gânduri.
In rest, cartea este despre cum au ajuns sapienşii sã fie specia cea mai tare de pe Pãmânt, iar ipoteza lui Harari e cã datoritã capacitãţii lor avansate de a colabora în grupuri extrem de mari şi de a fi foarte flexibili în modul lor de colaborare. Nu neg strãduinţa lui Harari de a-şi îmbrãca ideile, unele dintre ele de bun simţ, lucruri la care eu cred cã orice om cu un interes minim în istorie şi civilizaţia s-a gândit, într-un ambalaj atrãgãtor, inedit. De exemplu, aceastã abilitate a sapienşilor de a forma comunitãţi pe baza comunicãrii de mesaje unii despre alţii, fãrã a fi necesar ca persoana discutatã sã fie prezentã, fãrã necesitatea unei întâlniri faţã în faţã, este pusã sub forma bârfei. Omenirea a evoluat datoritã pasiunii ei pentru a bârfi.

Harari strucureazã istoria umanitãţii pe axele a trei mari revoluţii prin care am trecut: cognitivã, agrarã şi ştiinţificã. Dupã cum am spus deja, interesantã în carte este legãtura dintre revoluţia ştiinţificã şi cea cognitivã. Mai precis, modul în care ştiinţa ar putea anihila câştigul obţinut prin evoluţia noastrã cognitivã. Paradoxal, da, tocmai de aceea şi extrem de interesant. Am decis deja cã nu voi intra în detalii.
Apoi, sunt umplute vreo 400 de pagini cu aceastã idee de cum putem noi colabora şi ce puternici suntem datoritã acestei abilitãţi, idee ilustratã cu o sumedenie de exemple care ne poartã de-a lungul întregii istorii a omenirii: aşa au apãrut religiile, naţiunile, bãncile etc. Puterea noastrã de a abstractiza, de a ne imagina poveşti pe care le investim cu real ne determinã lumea evoluatã în care trãim, dar o lume care se bazeazã, în esenţã, pe convenţii. O trãsãturã care apare exclusiv la specia noastrã, ceea ce ne explicã, de altfel, şi succesul.

Harari susţine, de exemplu, cã fericirea este o chestie pur personalã. Ea nu este datã de bani, faimã, putere etc. ci de cantitatea de hormon al fericirii eliberatã de creier ca reacţie la o anumitã situaţie. Astfel, unii dintre noi sunt fericiţi când au mulţi bani, pe când alţii sunt fericiţi sãraci dar mereu pe drumuri în cãlãtorii diverse. Dacã nu v-aţi gândit la asta pânã acum, cartea lui Harari este pentru voi. Dacã deja nu vã surprinde faptul cã fericirea nu este în legãturã directã cu stimulii externi care o cauzeazã, ci depinde exclusiv de modul în care creierul nostru reacţioneazã la stimuli, atunci probabil vã veţi plictisi ca mine pe parcursul celor 400 de pagini de umpluturã.

Dar ca sã nu spuneţi cã sunt eu cârcotaşã, chiar apreciez strãduinţa lui Harari de a dinamiza cele 400 de pagini de plictisealã, fie prin prezentarea evenimentelor dintr-o perspectivã mai ineditã (de exemplu, ca urmare a revoluţiei agrare ni s-au scurtat intestinele şi ni s-au mãrit creierele), fie prin presãrarea de anecdote. Vã las aici douã dintre aceste anecdote, cã poate vã conving cã meritã sã treci totuşi prin cele 400 de pagini, de dragul ideii de la începutul şi sfârşitul cãrţii:
-când europenii au ajuns la azteci au observat cã aceştia ardeau beţişoare aromate în prezenţa lor, aşa cã au concluzionat cã aztecii îi privesc ca pe nişte zei, iar arderea parfumurilor este un semn al reverenţei faţã de ei; de fapt, pentru nasurile aztece europenii puţeau întrucât se ştie cã noi nu am fost tocmai cei mai riguroşi cu igiena personalã pânã mai de curând; de aceea ardeau aztecii beţişoare parfumate, pentru cã nu ne suportau duhoarea.
-când cosmonauţii americani se antrenau pentru mersul pe Lunã prin zonele aride locuite de indieni s-au întâlnit cu un bãtrân indian; acesta i-a întrebat ce satanã tot fac pe-acolo; cosmonauţii i-au explicat mândri cum se pregãtesc ei sã de ducã pe Lunã; atunci indianul i-a rugat sã memoreze un mesaj pe care sã-l transmitã zeitãţilor indiene care locuiesc pe Lunã (aşa era credinţa indigenilor indieni); se asigurã bãtrânul cã ãştia au memorat tot cum trebuie şi pleacã mulţumit; întorşi la bazã, cosmonauţii cautã pe cineva sã le traducã ce i-a pus indianul sã memoreze; care credeţi cã era mesajul indianului pentru zeitãţile de pe Lunã? –Sã nu aveţi încredere în oamenii aceştia. Sunt aici ca sã vã fure pãmânturile.

vineri, 8 decembrie 2017

Aurora Liiceanu -"Prin perdea"

Deşi Aurora Liiceanu nu se numãrã printre preferatele mele, "Prin perdea" m-a prins, chiar foarte mult, poate pentru cã acum avem mai multe afinitãţi personale. Este o carte autobiograficã în care se îmbinã experienţele cu un puternic specific feminin din timpul comunismului, mai ales când devii o persona non-grata prin natura profesiei, şi amintirile despre practicile educaţionale (bidirecţionale) din creşterea singurã a unui bãiat.

Spre deosebire de mine, Aurora Liiceanu a reuşit sã treacã peste primele dileme cauzate de cariera aleasã în psihologie:
"La un moment dat, la începutul carierei mele, relaţia mea cu psihologia era atât de nesatisfãcãtoare, de insuportabilã, încât priveam cu regret şi amãrãciune alegerea fãcutã. Vedeam numai semiîntuneric şi obscuritate adâncã. Invidiam pe oricine care fãcea ceva concret, o muncã fizicã sau nefizicã, dar care se termina bine. Deci se termina. Tatãlui meu îi spuneam cã îl invidiez pe cel care reparã instalaţia de apã, care pleacã mulţumit cã totul e bine, cã a rezolvat ce trebuia. Nu mai întorcea capul.
Vãzându-mã aşa de dezamãgitã de alegerea meseriei şi gândindu-se cã eram încã la începuturi şi, deci, cã puteam sã-mi schimb opţiunea care atât de mult mã nefericea, el mi-a propus sã fac Medicina sau altceva. Viaţa academicã, însã, îmi plãcea. Imi plãcea sã pot sta şi citi fãrã grijã. Intr-un fel mã gândeam la faptul cã este un noroc sã fii plãtit sã studiezi, sã citeşti. Mi se pãrea nu cã am salariu, ci o bursã. In plus, nu aveam un program strict de lucru. Uneori apãrea o condicã de prezenţã, dar puteai foarte bine sã mergi la Biblioteca Academiei şi sã nu stai în institut. Schimbãrii pe care mi-o doream nu ştiam ce contur sã-i dau. Atitudinea mea romanticã faţã de psihologie se eroda încet, iar senzaţia cã psihologia te plaseazã în demisolul cunoaşterii devenise din ce în ce mai pregnantã."

Am gãsit în carte descrierea perfectã a relaţiei pe care cei din generaţia mea o au cu pãrinţii lor, funcţionalã, reducându-se la succesul supravieţuirii:
"Când copiii cresc şi devin adulţi şi poate cã au şi ei copii, la rândul lor, ei vin la pãrinţi, dar nu ca pãsãrile lui Gide. Vãd adesea cã atunci când le vin copiii, pãrinţii, mai ales mamele, se reped şi le fac pachete cu ceva gãtit, cu ceva de mâncare, fericite sã-i ajute. Pare cã totul se mişcã în dimensiunea fizicã a vieţii. Schimbã cu ei câteva vorbe –copiii sunt ocupaţi, au treburi, au slujbe-, folosesc codul restrâns al administraţiei vieţii şi înţeleg graba copiilor de a pleca. Nu prea am vãzut ca ei sã vinã, sã vorbeascã despre viaţã, despre gândurile lor, despre griji şi îndoieli, pur şi simplu despre viaţã, dar nu în termenii administrativi ai vieţii. Aşa se face cã nici pãrinţii şi nici copiii nu ştiu mare lucru unii despre alţii.[...]
[...]excesul de asigurãri ale binelui trupesc se face prin evitarea tacitã a pãrţii sufleteşi. Este un fel de a fi împreunã şi a nu fi capabil de a împãrtãşi ceva care, tacit, este simţit intuitiv ca incomunicabil. Pare cã, cu cât o masã este prea plinã, cu atât ceea ce se vorbeşte este mai abreviat, mai expediat în observaţii la nivelul concretului. Când mesele sunt prea pline, se vorbeşte puţin şi se mãnâncã mult."

Deşi ideile autoarei mi se par puţin cam învechite, virând de prea multe ori pentru gustul meu spre stereotipie, trebuie sã recunosc cã, în contextul actual, opiniile Aurorei Liiceanu sunt de un prea preţios şi rar, din pãcate, bun simţ.
"Educaţia, la noi, nu dezvoltã la copii un echilibru între autonomie şi dependenţã. Copiii nu sunt învãţaţi de mici sã decidã şi singuri, sã suporte consecinţele unor decizii proaste. Copiii nu ştiu ce sã facã, nu au versiuni ale propriului viitor. Nici noi nu-i încurajãm, întãrindu-le încrederea în ei. Nu vorbesc de cealaltã extremã, de gândirea pozitivã, atât de la modã, care eliminã orice criticism de sine, orice recunoaştere a unei limite, a unor disponibilitãţi reduse faţã de anumite domenii. Nu progresezi cu o gândire pozitivã care încurajeazã un entuziasm tembel, un narcisism incipient, dar care se dezvoltã rapid, un favoritism de sine nemotivat, chiar dacã optimismul are un rol adaptativ. Totuşi, modelul de a creşte un copil oferindu-i înţelegere şi sprijin, de a-l asista la eşecuri, fãrã însã sã pui mereu cauzele acestora doar în exteriorul lui, este bun."

Iar acest bun simţ se extinde la mai multe aspecte ale vieţii noastre surprinse prin observaţii juste şi neiertãtoare:
"Alegerea locului de vacanţã este simptomatic pentru om. Vrei hotel, confort sporit, all inclusive, înseamnã cã nu-ţi ajungi ţie, nici cu cine eşti nu-ţi ajunge şi nici unul altuia. Inseamnã cã ai nevoie de alţii pentru a te simţi bine, înseamnã cã vrei sã fii vãzut, cã "socialul" este mai puternic ca „personalul”. Insemnã cã ceea ce spune, vede lumea este mai important pentru tine decât ceea ce vrei tu şi chiar cã nici nu ştii ce vrei."

Unul din lucrurile din carte carte cu care am rezonat şi pe care nu le-am gãsit în altã parte trimit la dilemele maternale prin care trece o femeie cultã, educatã, care şi-a sublimat multe din tendinţele biologice:
"Existã timpul care se scruge dupã ce o femeie aflã cã va face un copil pânã naşte şi când naşte. Uneori, e mai puţin profitabil dupã aceea. Este timpul femeii. Este timpul jubilãrii biologiei, care trage cu ea şi dupã ea psihologii la fel de speciale. Este timpul în care o femeie care a citit, poate prea mult sau poate mai mult decât îi trebuia sau mai mult decât era necesar, sã priveascã cu jind sau invidie pe cele mai înarmate decât ea cu strategii de speculare, în care iraţionalul se contopeşte misterios cu raţionalul şi care nu târãsc dupã ele frustrãri."

De asemenea, este foarte tonic hazul de necaz cu care abordeazã experienţa nefericitã din anii comunismului când psihologia cãzuse într-o adâncã dizgraţie, iar singura opţiune pentru ea rãmãsese munca necalificatã:
"Atmosfera îmi amintea, într-un fel, de ceea ce îi scrisese Maxim Gorki unui prieten, poate lui Cehov, referindu-se la cum îşi petrece timpul: "Muncesc, scriu, iar în timpul liber beau votcã cu zugravii"."

"Prin perdea" cred cã este o carte pentru femeile trecute de 35 de ani care vor sã-şi aline uneori momentele de amãrãciune existenţialã.

miercuri, 6 decembrie 2017

Ioana Bradea -"Scotch"

Un poem în prozã despre ruinele industriale. Dacã vã plac zonele industriale cãzute în (semi-)ruinã dupã comunişti, atunci cartea aceasta este pentru voi. Este o poezie vizualã care dã semnificaţie detaliilor unui mediu rece şi funcţional, care dezvãluie comunicarea dintre componentele neînsufleţite ale unui lumi decrepite pentru a devoala o sincronizare şi un animism ce vin sã creeze un feng shui umanizat pentru un spaţiu la prima vedere mort.
Apare şi dansul a douã personaje umane care încearcã, fãrã succes, sã formeze o armonie care sã-i salveze din dizarmonia din jur, dar cel mai mult din carte mi-a plãcut poetizarea spaţiului industrial.

"Inãuntrul şanţului mai sunt cinci cutii de bere înverzite.
Pungi de plastic deşirate.
Hârtii mototolite cu litere plouate şi lungi.
Felii de pâine cu salam ocolite cu grijã de câinii din zonã.
Un şold îngheţat de deal chel.
Foi de ziar pãtate cu unsoare.
Un papuc cu talpa dezlipitã.
Saci menajeri sfârtecaţi, cu mizeria rãsfrântã pe-afarã.
O potcoavã pirdutã de unul dintre caii rãtãciţi pe deal.
Cãcãcei de oaie.
O grãmãjoarã de ciment întãrit.
Cioburi de faianţã coloratã.
Un ghemotoc încâlcit de sârmã verde.
Porumbei îngheţaţi de astã iarnã.
O jumãtate de valizã fãrã mâner.
Bureţi de vase soioşi.
O mânecã de cãmaşã sfârtecatã într-un ciot.
 Arcuri ruginite de canapea.
 O pãpãdie foarte înaltã, adicã sãlbaticã."

luni, 4 decembrie 2017

Ioana Pârvulescu -"Si eu am trãit în comunism"

Dupã cum spune şi Ioana Pârvulescu în prefaţã, este o carte care se vrea a acţiona ca un vaccin. Cum se pare cã memoria trans-generaţionalã funcţioneazã foarte prost, ne-ar folosi nişte mãrturii care sã ne vaccineze constant împotriva comunismului, nazismului etc.
Cartea este o colecţie de amintiri despre viaţa de zi cu zi în comunism, prezentatã în realitatea ei brutã, chiar dacã îndulcitã pe alocuri cu nostalgia inerentã (fiecare dintre noi îşi aduce aminte cu drag de copilãrie şi tinereţe, indiferent de contextul în care s-au petrecut).

Nu trebuie sã vã speriaţi cã s-ar putea sã fie plictisitoare povestirile incluse în aceastã colecţie biograficã pentru cã cei mai mulţi dintre mãrturisitori sunt destul de versaţi în ale scrisului (Patapievici, Liiceanu, Cãrtãrescu etc.); dar fragmentele, grupate pe diverse aspecte ale cotidianului, nu sunt fãcute ca sã fie individualizate pe povestitor, ci ele se îmbinã armonios în a reda realitatea de atunci.

Este o carte care trebuie cititã de cei care nu au prins perioada pre-’89 şi care, şi spre uimirea mea, împrumutã tot felul de discursuri aberante cum cã era mai bine pe vremea comuniştilor. Nu, nu era mai bine pentru nimeni pe vremea comuniştilor; nu, nu gãseam de bine de rãu de mâncare, ci nu gãseam de mâncare punct; nu, nu aveam cu toţii loc de muncã, ci eram obligaţi sã muncim la sate, în pãrţi uitate de ţarã, fãcând naveta la -10 grade iarna cu autobuze pe care le aşteptai şi o orã, în care ningea sau ploua fãrã probleme (oricum, vântul sigur intra), astfel cã ziua de muncã îţi mânca chiar şi 14 ore pe zi, printr-un frig de care nu aveai cum sã scapi (nu, nu aveam cãldurã în casã; nu, nu puteam da drumul la aragaz pentru cã era presiune scãzutã la gaz; nu, nu ne puteam bãga în prizã un calorifer electric pentru cã se întrerupea curentul în fiecare searã; nu, nu puteai sã faci o baie caldã pentru cã nu aveai apã caldã ; nu, nu aveam cu toţii acces la studii; nu, nu eram mai puţin stresaţi, ci eram scoşi cu forţa la muncã pe câmp, trãiam într-o suspiciune continuã faţã de vecini, cunoştinţe, partenerii de cozi interminabile pentru orice fel de produs, cãci deja nu mai conta "ce se dã" pentru cã oricum nu aveam de nici unele, aşa cã orice era bun.
Toate acestea şi multe, multe altele sunt relatate "la prima mânã" chiar de cei care le-au trãit şi care nu au cãzut într-o amnezie nocivã adoptând un discurs toxic cum cã pe vremea comuniştilor era mai bine decât acum. Pentru cã nu, nu era. Sufeream cu toţii ca vitele şi abia reuşeam sã ne gãsim urme de umanitate în relaţiile cu cei apropiaţi, familia, prietenii şi cãrţile alcãtuind oxigenul de care aveam nevoie pentru a rezista ca sã vedem cum se prãbuşeşte un regim impardonabil care a încercat din rãsputeri sã ne dezumanizeze.

Deşi 90% din cele povestite în carte îmi erau cunoscute, pe la sfârşit tot mi-a venit sã plâng gândindu-mã cât noroc am avut eu sã mã nasc spre sfârşitul unei asemenea orori, astfel încât sã am o viaţã liberã, în care sã fac alegerile potrivite pentru mine, sã nu-mi fie teamã de cenzurã, opresiune, foame, animalizare.

vineri, 1 decembrie 2017

Dai Sijie -"Balzac şi Micuţa Croitoreasã chinezã"

Povestea a doi tineri care trebuie sã se reabiliteze pentru greşelile percepute de noul regim comunist chinez ca fiind inacceptabile comise de pãrinţi printr-o muncã abrutizantã din nişte regiuni uitate ale Chinei. Intrucât oroarea noului sistem este pãstratã în fundal, cu timide ieşiri în prim-plan, cartea reuşeşte sã fie foarte amuzantã, cu o lejeritate specificã tinerilor, concentrându-se mai mult pe acţiune, anecdoticã şi mai puţin pe reflecţii filosofice sau politice. O carte scurtã care aduce o lecturã antrenantã şi simpaticã, mizând în special pe ideea cã noi luãm ca pe ceva normal accesul la tot felul de cãrţi, în timp ce existã locuri în lume (şi istorie) unde literatura neaprobatã de sistemul politic (abuziv, se-nţelege) reprezintã o infracţiune. Eu am hohotit de râs de câteva ori.

"-Ai auzit de literatura occidentalã? mã întrebã Luo într-o zi.
-Nu cine ştie ce. Stii cã pe ai mei nu-i intereseazã decât munca lor. In afarã de medicinã nu prea mai ştiu altceva.
-La fel şi-ai mei. Mãtuşa mea însã avea câteva cãrţi strãine traduse în chinezã, înainte de Revoluţia Culturalã. Imi aduc aminte cã mi-a citit dintr-o carte care se numea Don Quijote, povestea unui cavaler bãtrân şi caraghios.
-Unde-or fi acum toate cãrţile alea?
-Scrum. Gãrzile Roşii le-au fost confiscat şi le-au ars în public, fãrã milã, chiar în faţa blocului ei.
Preţ de câteva minute am fumat pe întuneric, într-o tãcere tristã. Ceea ce se întâmpla cu literatura mã deprima îngrozitor: mare ghinion avuseserãm! La vârsta la care am fi ştiut, în sfârşit, sã citim, nu mai era nimic de citit."

vineri, 24 noiembrie 2017

Laszlo Krasznahorkai -"Satantango"

Dacã vreţi o carte foarte sumbrã, deşi pe alocuri de un umor sadic, luaţi de la Laszlo Krasznahorkai. Este şi un film dupã ea fãcut de Bela Tarr. Dacã îl ştiţi deja pe Tarr, gândiţi-vã cã e o carte pe care doar el ar fi putut-o pune pe ecrane şi atunci înţelegeţi cu ce aveţi a face.

Faptul cã sunt capitole concepute ca un singur paragraf este cel mai uşor aspect al cãrţii. Stilul, chiar dacã puternic modernist, este cea mai micã problemã a cititorului în digerarea romanului. Este o carte extraordinar de aglomeratã de idei, imagini întunecate, disperare, un aşteptându-l pe Godot la puterea aşteptându-l pe Godot. E genul de carte care te loveşte de îţi trebuie vreo sãptãmânã sã-ţi revii din senzaţia de greaţã. Si când vezi cã reuşeşte sã fie şi amuzantã în grozãvia ei, apoi chiar te apucã disperarea.

"Dragi prieteni, încã înainte de sosirea mea vouã vã era clar, numai cã n-aţi avut curajul sã rostiţi unii în faţa altora, faptul cã peste colonie –cu mai mult de un an jumãtate în urmã, credeţi-mã –a început sã domneascã... o anumite fatalitate, având astfel toate motivele sã simţiţi cã se împlineşte, încetul cu-ncetul, o sentinţã irevocabilã... Iar voi, dragi pieteni, vã târşiţi picioarele în pustiirea asta, departe de tot ce înseamnã Viaţã... planurile voastre se poticnesc, rând pe rând, eşueazã, toate visurile voastre se destramã în întunecime, credeţi într-o minune, care niciodatã nu se va înfãptui, speraţi în venirea unui mântuitor, care ar trebui sã vã scoatã de aici... deşi ştiţi cã nu mai aveţi în ce sã credeţi, nu mai aveţi în ce sã speraţi, deoarece anii care au trecut, nu-i aşa?, vã apasã cu atâta greutate, doamnelor şi domnilor, încât se pare c-a dispãrut definitiv posibilitatea sã dominaţi aceastã inerţie, iar starea asta vã sufocã pe zi ce trece tot mai tare, în curând n-o sã mai puteţi respira... Ei, dar victimele... cãrei fatalitãţi aţi cãzut voi pradã, dragii mei prieteni nefericiţi? Oare sã fie vorba de ceea ce prietenul nostru Futaki repetã mereu, deja pânã la plictisealã... de tencuielile nãruite... de acoperişurile devastate... de pereţii surpaţi... de cãrãmizile pline de salpetru... de gusturile acre? N-ar trebui, oare, sã vorbim mai degrabã despre imaginaţia nãruitã, perspectivele devastate, genunchi distruşi, despre o totalã... incapacitate de acţiune?"

E povestea unei comunitãti abandonate şi mizere care îşi aşteaptã un Mesia. Care e sau nu e un Mesia. Cumva într-un stil shakespearean al îndoielii. Oricum, lumea din carte este în agonie, speranţa e un lux, totul este într-un grad foarte avansat de degradare (şi oraşul, şi oamenii). Nu existã personaj care sã dea semne de sãnãtate fizicã şi mentalã. Principalele distracţii sunt spionatul reciproc, consumul accentuat de alcool şi adulterul sau prostituţia.

"Tãuni autumnali bâzâiau în jurul abajurului crãpat descriind opturi confuze în lumina slabã, se loveau, iar şi iar, e porţelanul murdar, pentru ca dupã un pocnet surd sã recadã în plasa magneticã a propriului traseu, continuând aceastã mişcare de înaintare fãrã sfârşit, dar pe o traiectorie închisã, pânã când nu se stinge lumina; dar mâna, în care dormita aceastã mişcare milostivã, încã mai sprijinea faţa nebãrbieritã a cârciumarului, care acum, cu sunetele ploii necontenite în urechi, privea somnoros tãunii, în timp ce bolborosea: "Dracu’ sã vã ia!" Halics stãtea în colţul de lângã uşã, pe un scaun şubred, din metal, având pe el mantaua de ploaie încheiatã doar la câţiva nasturi, pe care –dacã voia sã se aşeze, pur şi simplu- trebuia sã o îndoaie la şold, pentru cã, trebuie spus, ploaia şi vântul nu i-au cruţat, pe el l-au desfigurat şi înmuiat, ca în final sã-i şteargã de tot conturul, iar din manta a distrus toatã forţa elasticitãţii, astfel cã asta nu-l mai proteja de limbuţia apelor de pominã, ci, mai degrabã, cum adesea spunea, de "ploile interioare care se prea poate sã devinã fatale...", care, şiroind din inima-i uscatã, îi spãlau necontenit, zi şi noapte, mãruntaiele lipsite de apãrare."

Dacã la primele pagini cartea vi se pare prea complicatã, confuzã, deprimantã, mai bine vã opriţi pentru cã devine insuportabilã mai încolo. Vã prindeţi voi cã este suprinsã perioada comunistã din Ungaria, dar e atât de abstractizatã şi accentuatã cu tuşe întunecate încât mesajul cãrţii trece dincolo de critica unui sistem politic anume şi apare ca o distopie pentru orice tip de societate care şi-a pierdut substanţa, care nu mai gãseşte în ea însãşi sensuri pentru o existenţã umanã.

vineri, 17 noiembrie 2017

Art Spiegelman -"Maus"

O carte de benzi desenate despre experienţa Holocaustului aşa cum este povestitã de tatãl autorului la insistenţele perseverente ale acestuia. Tatãl, un bãtrân insuportabil şi emoţional haotic ca urmare a traumelor, îşi spune în mod sincopat povestea, cu multe tãceri care lasã sã se întrevadã unele realitãţi cam dure cãci e lesne de înţeles cã atunci când viaţa îţi este în pericol în cel mai brutal mod posibil instinctul de supravieţuire bate morala, bunul simţ, dreptatea şi tinde sã dezumanizeze atât victimele cât şi agresorii. Aceastã duplicitate ghicitã în spatele poveştii este ceea ce deosebeşte aceastã carte de muuuuultele alte produse artistice despre acest subiect (deşi e drept cã nu mai ştiu alte benzi desenate despre Holocaust, dar, în fine, piaţa este oricum suprasaturatã de cãrţi şi filme din aceastã arie).

Este o modalitate accesibilã de a prezenta subiectul istoric adolescenţilor deoarece autorul manifestã aceeaşi neînţelegere faţã de maniile propriului tatã aşa cum li se întâmplã şi cititorilor tineri cu proprii pãrinţi care au tot felul de tabieturi bizare pentru realitatea de acum dar care sunt justificate prin soluţiile pe care a trebuit sã le gãseascã în unele situaţii dificile pe care copiii lor nu le-au trãit şi pe care le e greu sã le înţeleagã. Este vorba de un mod de adaptare unor situaţii extreme devenit desuet, dar legat atât de puternic de instinctul de supravieţuire încât cel trecut printr-o asemenea experienţã nu mai poate renunţa la el.

vineri, 10 noiembrie 2017

Ioana Parvulescu -"Inocentii"

Una dintre cãrţile româneşti recente pe care le recomand; un cadou bun chiar şi pentru adolescenţi. Este perioada de mijloc a comunismului vãzutã mai ales prin ochii unei fete de 4 ani, cu puternice accente autobiografice şi cu genul acela de umor involuntar specific modului în care copii percep lumea şi au tentinţa sã ia lucrurile foarte literal.

"Maia ne-a povestit o întâmplare în care trebuia sã mi-l închipui pe tata copil cam de vârsta mea de-atunci, adicã 11 ani, ceea ce nu era atât greu, cât nefiresc. Pentru mine viaţa lui tata începea odatã cu a mea. Inainte de asta cel care trãise era o rudã a lui, în cel mai bun caz, dacã nu chiar un strãin. Intuiam încã de pe atunci cã fiecare om are mai multe vieţi şi cã naşterea unui copil te aruncã dintr-o viaţã în alta."

In lumea copiilor, oraşul (Braşovul), cu clãdirile şi strãzile lui, devine umanizat, un protector, un loc unde nimic rãu nu li se poate întâmpla. Este un loc care trãieşte, se bucurã şi se joacã alãturi de copii. Un oraş la fel de neputincios şi nedumerit ca aceşti copii în faţa schimbãrilor care îl aşteaptã.
"Casa noastrã din Strada Maiakovski, fostã Sfântul Ioan, avea şi memorie, şi conştiinţã. Işi amintea, desigur, de casele de vizavi, care acum nu mai erau decât loc gol. Işi amintea de toţi oamenii care trecuserã prin ea şi de cei care muriserã în ea. De cei care dãdeau Bunã ziua! şi de cei care spuneau Grüss Gott! Si de cei care spuneau Jó napot kívánok! şi de Michel, prietenul nostru belgian, care spunea Bonjour!, şi de domnul Olimpiu Stevanovici Svensk care pronunţa atât de frumos cuvintele englezeşti şi te învãţa sã spui the cu limba între dinţi. Işi amintea de vremea când ea avea pãmânt şi scânduri pe jos, de domnul Marton, care, deşi n-avea un picior şi nici protezã, pusese parchetul şi-l raşcheta la câţiva ani o datã, târându-se pe jos, de zugravi, de musafiri, de rude şi de paşii tuturor celor care îi deschiseserã poarta. La fel ca oamenii mari, vãzuse mai multe decât noi. Pentru ea lucrurile inexplicabile din lume, din case, din oameni, din ea însãşi stãteau comod alãturi de lucrurile pe care fiecare e capabil sã le lãmureascã. In felul ãsta cred cã uneori era în conflict cu mamele noastre, pentru care cauza e cauzã, iar efectul efect, astfel încât nu se lãsau pânã când nu explicau totul, şi cele mai multe lucruri prin chimie. Dar dincolo de chimie era ceva de o frumuseţe inexplicabilã."

Deşi copilul deţine perspectiva principalã, sunt momente în care intervine adultul cu nostalgia şi regretele aduse de distanţa şi înţelegerea care vin odatã cu vârsta.

"O pãrere de rãu pe care o am şi eu, acum, dupã atâta vreme. Pe toţi adulţii de la mesele la care participam aş avea sã-i mai întreb o mulţime de lucruri. Dar se vede cã trecutul trebuie sã rãmânã, în vieţile noastre, la fel de plin de posibilitãţi ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare sã-şi plaseze viaţa şi în ce variantã a trecutului, din o mie, e în stare sã-şi gãseascã urma. Unele lucruri se lãmureau, dupã câţiva ani, dacã aveai bunãvoinţa sã le ţii minte."

Cred cã aceste remarci sunt cele care dau farmecul deosebit al cãrţii. Nu este o simplã poveste a lumii care cade în absurdul comunismului vãzute de un copil. Este şi privirea adultului care îmbogãţeşte conţinutul cu reflecţii asupra modului în care viaţa ne creşte şi ne face mai buni sau mai rãi, în funcţie de cum învãţãm sã acceptãm, înfrumuseţãm, apreciem şi valorificãm acest trecut, aceastã lume minunatã a copilãriei dupã criza pierderii inocenţei şi fanteziei.

"Apoi a adãugat nişte cuvinte care mi s-au pãrut fãrã sens şi pe care mi le-am amintit mult mai târziu. Câtã rãbdare şi cât noroc îţi trebuie la recitire, pânã sã dai de capãt şaradelor trecutului! Cât de greu înţelegi unele lucruri pe care nu le-ai trãit direct şi cât de diferit le înţelegi în timp, chiar şi pe cele la care ai asistat sau ai contribuit. Atunci când a vrut sã moarã, a murit... Intr-o bunã zi, mi-am închipuit cã s-a întins în pat şi, obosit dupã ce trãise într-o singurã viaţã cât alţii în şapte, obosit de trãit ca dupã o zi grea de lucru, închisese ochii şi murise –aşa am crezut cã s-a întâmplat şi m-am bucurat pentru "norocul" lui , cum spusese Tanti."

vineri, 3 noiembrie 2017

Svetlana Dorosheva -"Cartea din nufãr"

Este o carte extrem de potrivitã pentru a fi fãcutã cadou. Este o bijuterie graficã. Povestea este şi ea interesantã şi plinã de ironie (blândã): fiinţe supranaturale explicã lumea oamenilor (şi desigur cã suntem simpatici cu tabieturile noastre, cu idiosincraziile, cu lucrurile ilogice pe care le facem din inerţie etc.). Deşi textul este potrivit pentru adulţi, puteţi citi cartea alãturi de copii. Nu vor prinde nuanţele poveştii, dar cu siguranţã vor sta cu ochii pierduţi în minuţioasele detalii ale desenelor fabulos de complexe şi inedite.

luni, 30 octombrie 2017

Elena Ferrante -"Povestea noului nume"

La bibliotecã sunt doar primele douã volume din tetralogia Elenei Ferrante, aşa cã nu pot sã le compar decat pe acestea, dar volumul doi mi s-a pãrut foarte foarte bun. Chiar dacã misterul de la început cu Elena care aruncã în apã caietele lãsate de prietena ei Lila probabil va fi clarificat în cãrţile urmãtoare, ele sunt utile pentru a clarifica multe din reacţiile şi deciziile aparent inexplicabile ale Lilei.

Descoperim atacurile de panicã ale Lilei care simte cã-i scapã haosul lumii în care încearcã din greu sã punã o ordine, soluţia ei de a gãsi o creativitate şocantã pentru lumea mahaleli napoletane, dar incitantã pentru lumea "din oraş", inovaţiile Lilei luând naştere din pasiunea ei de a distruge orice cutumã, moştenire, normã de bun simţ perpetuatã de mahalaua pe care o detestã atât de mult şi din care a fost nevoitã sã scape printr-un mariaj de convenienţã forţat de propria familie.
Cele douã prietene sunt despãrţite prin traseul lor diferit în viaţã, Lenu continuându-şi studiile, pe când Lila trebuie sã se resemneze cu un soţ dintr-o familie bogatã din mahala, dar un soţ care îi recunoaşte valoarea şi este dispus sã o lase sã-şi punã în aplicare ideile pentru cã miroase aici promisiunea unui venit frumos, diferit de tot ce a fost înainte în mahala. Dar, inevitabil, se ciocnesc una de cealaltã în cele mai neaşteptate moduri, de la dragostea pentru acelaşi bãrbat pânã la pasiunea pentru scris.
Relaţia dintre cele douã fete este ceea ce dã substanţã cãrţii. Alegerile lor de viaţã sau problemele cu care se confruntã nu reprezintã vreo noutate. Dar jocul de putere-supunere, dragoste-urã, duplicitatea, ambivalenţa prieteniei lor sunt surprinse într-un mod unic de Elena Ferrante.

duminică, 15 octombrie 2017

Elena Ferrante - " Prietena mea geniala"

In anul 2017 toatã lumea a vorbit despre misterioasa scriitoare Elena Ferrante. De data aceasta nu a mai fost povestea cu pomul lãudat. Este o scriere femininã care pe mine m-a prins foarte tare. Mi se pare superb descrisã aceastã prietenie între douã femei care penduleazã între admiraţie şi dispreţ, între armonie şi urã, cu conştientizarea faptului cã influenţele reciproce rãmân întipãrite pentru totdeauna în personalitatea fiecãreia. Farmecul şi complexitatea genului acesta de relaţie care oscileazã între extreme şi pe care o întâlneşti în viaţa realã între douã femei mi se pare cã nu au fost exploatate literar pânã acum la nivelul la care a fãcut-o Elena Ferrante într-o naraţiune deosebit de personalã.

Deşi volumul al doilea mi-a plãcut mai mult, sunt lucruri interesante şi în aceastã primã carte din tetralogie.
O descoperim pe mica Elena care îşi doreşte eliberarea dintr-o mahala imundã din Napoli prin scris, aventurã în care vrea sã se arunce împreunã cu impulsiva şi de multe ori neînţelesa prietenã Lila. Aceste visuri nu pot apãrea decât tot mai dureroase pe fundalul unei lumi marcate de violenţã şi sãrãcie, unde fetele trebuie sã rezolve singure probleme serioase privind viitorul unei femei care poate lucra pentru a se întreţine, lucru ce presupune o şcolarizare îndelungatã cu eforturi financiare din partea întregii familii, eforturi care depãşesc cu mult posibilitãţile mai tuturor familiilor din mahala, sau care este nevoitã sã aleagã o cãsnicie din interes, sperând la un soţ mai înstãrit din al cãrui venit sã trãiascã întreaga familie, soţ care, de cele mai multe ori, se va comporta ca stãpân absolut, femeia şi copiii sãi fiind puşi în rândul celorlalte bunuri de care poate dispune cum crede de cuviinţã, alegeri în care nu sunt susţinute nici mãcar de propriile mame care, eşuând deja, nu ar şti ce soluţie de ieşire sã le ofere.

"Lila ştia sã vorbeascã prin intermediul scrierii; spre deosebire de mine când scriam [...] ea se exprima cu fraze atât de îngrijite, atât de lipsite de greşeli chiar dacã nu-şi continuase studiile, dar –în plus- nu lãsa nici o urmã de nefiresc, nu se simţea artificiul cuvântului scris. Citeam şi în timpul acesta o vedeam, o auzeam pe ea. Vocea armonizatã cu scrisul m-a copleşit, m-a vrãjit şi mai mult decât atunci când discutam faţã-n faţã: era cu totul purificatã de zgura vorbitului, de confuzia oralitãţii; avea o vigoare vitalã care, îmi imaginam, pesemne cã-i revenea discursului în cazul în care fuseseşi atât de norocos încât sã te naşti din capul lui Zeus şi nu din familia Greco sau din familia Cerullo. Mi-a fost ruşine de paginile infantile pe care i le scrisesem, de tonurile excesive, de frivolitãţi, de bucuria falsã, de durerea falsã. [...]Am simţit dispreţ şi ranchiunã faţã de profesorul Gerace, care mã amãgise punându-mi nouã la italianã. Scrisoarea aceea a avut ca prim efect sã mã facã sã mã simt la cincisprezece ani, de ziua mea, o escroacã. Scoala comisese o greşealã în legãturã cu mine şi dovada era acolo, în scrisoarea Lilei."

Prima carte care este mai accentuat un roman de "coming of age" surprinde momentul de rupturã când destinul celor douã fete se desparte dramatic, Elena reuşind sã aibã susţinerea (mai mult forţatã de învãţãtoarea de la şcoala din mahala) financiarã a familiei pentru a-şi continua studiile, deşi chinuitã de un sentiment de vinovãţie pentru cã simte cã prietena ei ar fi mai îndreptãţitã la un asemenea privilegiu datoritã inteligenţei şi abilitãţilor sale academice percepute ca superioare, iar Lila trebuind sã joace cât mai bine cartea unei cãsãtorii de succes care sã îi permitã accesul la un statut social şi financiar unde felul sãu deosebit de a fi şi a gândi sã-şi gãseascã o modalitate de manifestare. Acest parcurs iniţiatic este punctat de multe revelaţii dure pe care viaţa le furnizeazã celor douã fetiţe visãtoare. Iar fiecare dintre ele scapã cum poate din aceste lovituri ale realitãţii, uneori apropiindu-se una de cealaltã, alteori îndepãrtându-se brutal cu un bagaj apãsãtor de resentimente şi dispreţ.
Elena încearcã sã-şi construiascã o identitate desprinzându-se de lumea din mahala, pe când Lila se vede nevoitã sã-şi construiascã o identitate înfruntând lumea din mahala şi obligând-o sã se schimbe.

"[...] mi-am dat seama de felul în care continua sã se modifice bogãţia visatã când eram mici. Cuferele pline cu monede de aur pe care o procesiune de servitori în livrea le-ar fi depozitat în castelul nostru când am fi publicat o carte ca „Micuţele doamne” –bogãţie şi faimã- pãliserã definitiv. Persista, poate, ideea de bani ca element de a ne consolida existenţa şi a-i împiedica tãierea marginilor odatã cu persoanele care ne erau dragi. Dar trãsãtura fundamentalã care domina acum era concreteţea, gestul cotidian, negocierea. Aceastã bogãţie a adolescenţei încolţea, da, dintr-o iluminare fantasticã încã infantilã –desenele de pantofi originali-, dar se materializase în nemulţumirea agresivã a lui Rino, care voia sã cheltuiascã precum un mare domn, în televizorul, în prãjiturile şi în inelul lui Marcello al cãrui scop era sã cumpere un sentiment, şi, în fine, încetul cu încetul, în acel tânãr amabil, Stefano, care vindea mezeluri, avea o maşinã roşie decapotabilã, cheltuia patruzeci şi cinci de mii de lire ca popa, înrãma desene, voia sã facã negoţ şi cu pantofi, nu doar cu brânzeturi, investea în pielãrie şi forţã de muncã, pãrea convins cã ştie cã inaugureazã o nouã epocã de pace şi bunãstare în cartier: era, în fine, o bogãţie care stãtea în faptele cotidiene şi, de aceea, fãrã splendoare şi fãrã glorie."

Din primul volum cel mai mult mi-a plãcut cum e surprinsã aceastã comunitate napoletanã sufocatã de mizerie, unde mersul la mare (şi aici vorbim de Napoli, deci marea ar trebui sã fie un lucru obişnuit), o bibliotecã publicã improvizatã de unde sã împrumuţi cãrţi sau o zi întreagã petrecutã în oraş alãturi de tatã reprezintã cele mai mari bucurii ale vieţii.

duminică, 8 octombrie 2017

Ovidiu Ivancu -Vremea musonului: patru ani in India

Este un jurnal de cãlãtorie care mie mi-a plãcut foarte mult. Amintirile de cãlãtorie mi se par oricum sub-reprezentate în literatura românã. E adevãrat şi cã în ultimul timp au apãrut multe bloguri interesante pe care posteazã tineri români care cãlãtoresc în locuri dintre cele mai diverse. Insã "Vremea musonului" este mai mult decât o simplã povestire a experienţei de 4 ani de profesor universitar în India. Bineînţeles, gãsiţi aici detalii despre o Indie murdarã, aglomeratã, ipocritã, paradoxalã etc. condimentatã cu experienţele de la universitate:

"[...] indiferent cât de mult mã încânta ideea cã, în masa celor peste un miliard de indieni, existã suficienţi cetãţeni educaţi, faptul cã nici unul nu se numãrã printre studenţii pe care îi cunosc mã bulverseazã inevitabil."

Dar cartea conţine reflecţii interesante asupra faptului însuşi de a scrie, de a transforma experienţa în text, de a concretiza în cuvinte trãiri, întâmplãri, concluzii, impresii.

"Asta este, cred eu, cea mai mare frustrare a celui care scrie. Uneori, ideile se înfãţişeazã limpezi, cu o claritate care pare evidentã, dar, mai apoi, transformarea lor în text presupune o muncã sisificã de selectare a cuvintelor potrivite, a exemplelor potrivite, a contextelor potrivite. Dacã ideile s-ar putea exprima în forma brutã în care sunt gândite, cu limpezimea cu care ele apar în mintea celui care le emite, atunci toate conferinţele de genul acesta ar deveni cu mult mai interesante decât sunt."

Mi-a plãcut şi raportarea constantã la spaţiul românesc. De obicei cei care scriu despre cãlãtoriile lor o fac ca o imersiune completã în cealaltã culturã, ca o afundare eliberatoare şi amnezicã într-o experienţã energizantã, revelatoare. E ca o lepãdare terapeuticã temporarã de pielea din locul tãu pentru a împrumuta pentru scurt timp sclipirea unei piei noi care totuşi îşi pune amprenta asupra ta şi dupã ce te întorci la vechea piele. In "Vremea musonului" sunt mai multe raportãri ale noii experienţe la obişnuitul românesc, lucruri care sunt diferite, care se aseamãnã, care nasc doruri, care dau de gândit.
Cum ar fi, de exemplu, faptul cã românii nici mãcar nu-şi pun problema de a fi reprezentaţi în alte culturi. Un aspect care pe mine m-a intrigat dintotdeauna. Limitarea noastrã la spaţiul european sau cel mult nord-american. Atât ca direcţie de promovare, cât şi ca direcţie de receptare. Lucrurile s-au mai schimbat, din fericire, în ultimul timp, dar aceastã închistare într-un perimetru pe care noi în percepem valoros (în mod fals, aş spune) şi evitarea contactului cu dimensiuni culturale pe care (în necunoştinţã de cauzã, dupã pãrerea mea) le desconsiderãm din punct de vedere cultural, literar, social etc. continuã sã ne caracterizeze.

"In România, marile îngrijorãri ale culturii europene, identitãţile hibride, emigranţii, postcolonialismul sunt abia ecouri ale unor frãmântãri care, pentru noi, nu reprezintã nimic sau reprezintã prea puţin. In patru ani, nici mãcar un singur scriitor român nu a fost prezent la Jaipur, deşi, în cadrul festivalului, am vãzut atâtea naţiuni reprezentate. Pe piaţa de carte din India, literatura românã nu existã, iar Mircea Eliade, de care suntem cu toţii atât de mândri, nu se gãseşte în librãrii, numele lui fiind familiar doar unei elite restrânse. [...] nu existãm nu pentru cã ar fi imposibil, ci pentru cã nu vrem. Ne exportãm scriitorii exclusiv cãtre Europa, ne creãm imaginea (odios cuvânt!) exclusiv în Europa, adicã acolo unde nu e nevoie de nici o imagine."

Este o carte pe care o gãsiţi cam greu în librãrii, dar recomand manifestãrile on-line ale autorului (ultima datã când l-am verificat era profesor în Vilnius).

marți, 3 octombrie 2017

Richard Flanagan -"The Narrow Road to the Deep North"

O carte care a luat Man Booker Prize-ul (dupã cum am mai spus, un premiu literar în care eu am mare încredere) despre o perioadã din istoria Australiei despre care eu nu ştiam multe lucruri. Cum a fost treaba cu cel de-al doilea rãzboi mondial în Asia şi lagãrele cu prizonieri de rãzboi puşi la o muncã imposibilã pentru a construi o cale feratã prin jungla din Birmania (Myanmar) sub supravegherea japonezilor.
Dupã cum mãrturiseşte chiar Flanagan, cartea a fost inspiratã de amintirile propriului sãu tatã, veteran şi fost prizonier în al doilea rãzboi mondial.

Dorrigo Evans, un doctor militar, este şeful unui grup de prizonieri australieni şi trebuie sã raporteze în fiecare zi pe cine trimite la muncã, deşi în realitate nici unul nu este în stare sã munceascã, atât de jalnice erau condiţiile acolo. Rezumatul situaţiei este surprins de rãspunsul pe care Dorrigo îl primeşte la întrebarea dacã cei din grupul lui mai cred în Dumnezeu : "Dunno, Colonel. It's human beings I'm starting to wonder about."

Insã surpriza vine dupã eliberarea din lagãr, când foştii prizonieri încep de fapt atunci sã moarã pe capete în cele mai bizare circumstanţe. Nici Dorrigo nu o duce mai bine; deşi îşi trãieşte viaţa aparent normal, pare cã a rãmas închis sufleteşte pentru totdeauna în lagãr.
Dar viaţa dupã rãzboi a lui Nakamura, comandantul lagãrului, dependent de metamfetamine, este mult mai agitatã în materie de peripeţii. Si alte destine ale paznicilor din lagãr sunt cele care fac acţiunea în carte. Viaţa lui Evans este mai staticã; el este dezvoltat mai mult la nivel emoţional şi relaţional.

Nu vã aşteptaţi la o carte cu un stil convenţional. Trecerile temporale sunt adesea abrupte şi trebuie sã fii atent ca sã-ţi dai seama în ce perioadã a vieţii lui se aflã Evans. Confuziile temporale sunt o capcanã atât pentru cititor, cât şi pentru personaj. Cãutarea unui sens pentru cele trãite se iroseşte şi în timpul rãzboiului şi în anii de dupã. Cruzimea, groaza, oroarea pur şi simplu existã, în afara oricãrui sens.

joi, 28 septembrie 2017

Mario Vargas Llosa-"Conversaţie la Catedralã"

Dacã din titlu vã aşteptaţi la o carte despre o discuţie greoaie, de o seriozitate extremã, cu subiecte indigeste, e bine sã vã liniştiţi –catedrala asta e un bar.
"Conversaţie la Catedralã" mi-a plãcut foarte mult. Structura este complicatã, dar suficient cât sã nu devinã enervantã şi sã-ţi distragã atenţia de la conţinut sau personaje. Istoricul se îmbinã cu poveştile personale în mãsura potrivitã ca sã nu fie nevoie sã te apuci sã citeşti în detaliu despre dictatura lui Odria din Peru (deşi o cunoştinţã minimã a contextului istoric din carte e clar de ajutor), dar îndeajuns pentru destinele individuale sã dobândeascã o semnificaţie abstractã, un sens filosofic.

La Catedralã se întâlnesc douã dintre personajele principale, cumva contrapunctice, Santiago Zavala, provenind dintr-o familie înstãritã, dar care se revoltã, alegând o viaţã pe cont propriu (digresiune: e o chestie complicatã, devine comunist, dar într-o perioadã în care comunismul are o pronunţatã tentã stalinistã, aşa cã ajunge sã aleagã sã fie mediocru; aceasta mi-a plãcut cel mai mult dintre toate personajele din carte –alegerea conştientã a lui Santiago de a deveni mediocru, deşi avea toate condiţiile pentru o viaţã strãlucitã, orice şi-ar fi ales sã facã; el este strãlucit în mediocritate), departe de confortul banilor lui taicã-su (membru al poliţiei secrete şi susţinãtor al regimului) şi Ambrosio, un negru sãrac, cu o viaţã încãrcatã de secrete, care a lucrat ca şofer pentru familia Zavala. Inceputul este unul convenţional cu ãştia doi care se apucã de vorbit (şi de bãut). Dar imediat dupã introducere începe dezmãţul stilistic.
Eu am avut cartea în format audiobook, ceea ce a amplificat efectul procedeului stilistic prin care vocile personajelor irup din text fãrã nici un avertisment. Acum ai povestea cuiva, brusc intervine vocea altcuiva cu povestea lui, aparent separatã de cealaltã, dar totuşi îmbinându-se subtil într-un întreg, într-o imagine cuprinzãtoare a societãţii peruane din anii '50. Este un dinamism al vocilor povestitoare care mie mi-a plãcut foarte mult. E o gãselniţã bine aplicatã care te menţine alert ca cititor. Este genul acela de lucru dintr-o carte care îţi aratã cã scriitorul te respectã ca cititor, cã te trateazã ca pe cineva inteligent şi deschis la tot felul de jocuri care sã-ţi punã mintea la contribuţie.

Cred cã a fost mai greu sã fie scrisã cartea asta, decât cititã, ceea ce mã face sã-l apreciez mult pe Llosa. Este un roman elegant unde gãseşti practic de toate, fãrã a-ţi lãsa impresia unui ghiveci scriitoricesc: crimã, politicã, dragoste, roman de formare şi cãutare a identitãţii, lumea delincvenţilor, violenţa asupra animalelor etc.

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Marin Malaicu-Hondrari -"Lunetistul"

Cum te urmãresc lucrurile lãsate în aer în tinereţe. Am citit cartea acum vreo trei ani (da, sunt încã în urmã cu postãrile) şi între timp am şi dat-o, aşa cã am rãmas fãrã citate (este clar, pe de altã parte, cât mi-a plãcut...).
O poveste de dragoste între doi oameni care par sã fie fãcuţi unul pentru celãlalt şi cum te distruge atracţia faţã de ceva foarte diferit de ceea ce eşti tu, de pasiunile tale etc. Este una din puţinele cãrţi româneşti care nu trateazã un subiect puternic marcat local. Lucru care poate fi apreciat de unii cititori (sãtui sã tot citeascã despre România şi problemele ei), dar, în cazul meu, i-a dat cãrţii un aer artificial (mie oricum nu-mi plac cãrţile cu acţiune, cu ucigaşi plãtiţi şi mafie; poate dacã este scrisã de Bolaño...; iar quest-uri nu mai joc de când nu mai am sesiuni la facultate).
Trebuie sã recunosc cã mi-a plãcut atmosfera tandrã din carte. Si cam atât.

luni, 18 septembrie 2017

Ngugi wa Thiong'o -"Râul care ne desparte"

O carte despre colonizarea Africii de Est şi impactul specific al acesteia asupra unei comunitãţi rurale odatã cu apariţia ideilor creştine promovate, în mod insidios şi nedrept, de legãtura dintre creştinism şi accesul la educaţie. Tânãrul Waiyaki din tribul Kikuyu vine în comunitate sã promoveze importanţa acestei educaţii pentru viitorul lor. Dar infiltrarea acestor influenţe externe, în principal occidentale, submineazã convieţuirea cât de cât liniştitã a diverselor facţiuni din satul kenyan, iar când Waiyaki îşi dã seama cã pãstrarea acestei armonii este mai importantã decât educarea copiilor, idee care îi este atât de dragã, s-ar putea sã fie prea târziu...
Este o carte simplã la nivel stilistic, dar cu resurse interesante pentru a iniţia discuţii privind pãstrarea tradiţiilor în faţa invaziei unei culturi care se impune prin nivelul de educaţie, de dezvoltare tehnicã, de putere financiarã.

"-Nu vã lãsaţi conduşi de un tânãr. A condus coada vreodatã capul, copilul pe tatã şi puii de leu pe leu?
Câţiva aplaudarã. Pe urmã se lãsã tãcerea. (Kabonyi stârnise şi el ceva în inimile lor.) In curând începurã sã vorbeascã. Unii vedeau mult adevãr în spusele lui Kabonyi. Stiau cã nu sunt laşi. Si cu siguranţã era mai uşor sã-l alunge pe omul alb şi sã revinã la vechile obiceiuri! Insã alţii, mai ales cei tineri, erau de partea lui Waiyaki. Waiyaki se simţi jignit. Kabonyi atinsese un punct sensibil, chestiunea tinereţii. Când Waiyaki se ridicã din nou în picioare, vechea nesupunere îi reveni. Curajul care-l fãcuse cândva faimos printre bãieţii din riika lui era acum din nou cu el. La început se mulţumi sã se uite la oameni, ţintuindu-i cu privirea. Apoi deschise gura şi începu sã vorbeascã. Iar vocea lui semãna cu cea a tatãlui sãu –nu- semãna cu glasul mãreţilor Gikuyu din vechime. Se afla din nou acolo salvatorul, cel ale cãrui cuvinte emoţionau sufletul oamenilor. Il ascultau şi inimile lor bãteau mai tare datoritã virbaţiei din glasul lui. Iar el, precum un pãstor care vorbeşte turmei, se feri de cuvinte care ar fi putut fi jignitoare. In orice caz, cum putea sã respingã argumentul lui Kabonyi? Waiyaki le spuse cã el era fiul lor. Ei toţi îi erau pãrinţi. Nu voia sã-i conducã. Bãtrânii înţelepţi se aflau acolo pentru a-i cãlãuzi şi conduce pe tineri. Iar tinerii trebuiau sã asculte. Trebuiau sã fie conduşi pe cãrãrile înţelepciunii. El, Waiyaki, avea sã asculte. Tot ce voia era sã slujeascã dealurile. Nu puteau sã stea deoparte. Nu mai puteau sã rãmãnã izolaţi. Dacã oamenii nu dãdeau ascultare cuvintelor şi planurilor lui, coamele aveau sã-şi piardã demnitatea de dinainte şi sã rãmânã mult în urma restului ţãrii..."

miercuri, 13 septembrie 2017

Alex Leo Serban -"De ce vedem filme"

Dacã vreţi sã citiţi o singurã carte despre cinema (şi nu numai) scrisã de un român, atunci aceasta este alegerea perfectã. Puteţi sã nu fiţi de acord cu toate alegerile stilistice ale lui Alex Leo Serban, dar modul în care îşi argumenteazã alegerile, profunzimea observaţiilor prin care plaseazã cinematograful în contextul celorlalte arte, paralele cu literatura pe care le face pentru a evidenţia poziţionãri stilistice similare nu te pot face decât sã te înclini în faţa unui asemenea tur de forţã de analizã, a unei gândiri riguroase şi cuprinzãtoare, surprinzãtoare şi finã.
Deşi sunt multe pasaje pe care trebuie sã le rumeg (în special partea despre Bergman –acolo am fost compleşitã de complexitatea ideilor şi de erudiţia referinţelor), cartea m-a impresionat prin ritmul susţinut al ideilor şi prin dificultatea de a face faţã tiradei rapide de perspective neobişnuite asupra lumii filmului (cu digresiunile care mãturã practic tot universul artistic).

Câteva fragmente ca sã vã faceţi o idee:

-cinemaul şi teatrul
"Pot exista "accidente tehnice" –un film se poate rupe, de pildã-, dar, în principiu, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu poate fi schimbat: filmul s-a sfârşit încã dinainte de-a se termina, ceea ce apare pe ecran [...] fiind ca un fel de amintire a gesturilor şi cuvintelor spuse atunci şi acolo, în alt timp, în alt loc. Nu poţi interveni în substanţa unui film aşa cum nu poţi interveni în substanţa Trecutului. In Teatru, dimpotrivã, Trecutul (textul scris) este reconstituit odatã cu fiecare reprezentaţie, este remodelat, reaşezat; orice accident (un actor care şi-a uitat replica etc.) are efect asupra acelui Trecut, îl modificã într-o oarecare (cât de micã) mãsurã: ceea ce vedem / auzim nu este Trecutul însuşi, ci versiunea noastrã asupra lui. In Teatru, "întoarcerea în trecut" este iluzorie."
"Cinemaul îşi creeazã propriul prezent, cã fiecare generaţie de cineaşti schimbã acel prezent şi cã, inevitabil, fiecare dintre aceste „prezenturi” este mai puţin prezent decât urmãtorul... Este o îmbãtrânire fireascã, precum îmbãtrânirea fiecãruia dintre noi. Dar Filmul ne pune în faţã acest adevãr fãrã anestezie la fiecare proiecţie: îmbãtrânirea noastrã, ca spectatori, însoţeşte îmbãtrânirea pelicului şi a poveştilor stocate în ea. Orice film este o melancolie; orice proiecţie, propria ei elegie."

-despre literaturã (şi doamne cum mi-a mers la suflet...atât m-am sãturat de oameni care cautã acţiunea sau morala în cãrţi)
"Pentru Nabokov, singura moralã admisibilã, în artã, tine de Stil. Un roman nu-şi propune (nu trebuie sã-şi propunã!) sã "schimbe Lumea"; el trebuie doar sã o contrarieze. Spaţiul unui roman este o lume autoconţinutã, ce rãspunde comandamentelor pur literare –nicidecum acelora, dubioase, ale „Realitãţii”. Este o operã de ficţiune, nu un manifest social, confesional sau ideologic. Fiind Literaturã, scopul sãu este, dimpotrivã, acela de a dezagrega stereotipiile de orice fel [...]: putem lesne deduce de aici cã, pentru Nabokov (estetul absolut, deşi ascuns), Literatura este deasupra Filosofiei pentru simplul motiv cã travaliul sãu este mai complex –deloc demonstrativ şi, deci, mai puţin direct."

-dacã vreţi sugestii privind filmele româneşti care meritã vãzute, în caz cã sunteţi reticenţi faţã de cinemaul autohton care nu poate fi uşor digerat
"Dacã vom enumera cele câteva filme româneşti pe care le putem considera, fãrã recurs la îngãduinţã, demne de a reprezenta arta noastrã regizoralã în circuitul european sau mondial, vom observa cã ele nu ating nici mãcar fatidica cifrã de zece (fatidicã în sensul în care revine frecvent atunci când se pune elementara problemã a întocmirii unui "top"); ele ar fi, în ordine: Pãdurea spânzuraţilor, Duminicã la ora 6, Reconstituirea, Nunta de piatrã, Proba de microfon, Faleze de nisip, Adela, Iacob."

vineri, 8 septembrie 2017

David Sedaris -Dress Your Family in Corduroy and Denim

David Sedaris este un tip super savuros, atât ca scriitor, cât şi ca om (a venit de vreo douã ori în România pânã acum; dacã mai apare, sã nu-l rataţi; e cel mai bun act de stand up gratuit şi neintenţionat ca atare).
"Dress Your Family in Corduroy and Denim" este o carte, cu tentã autobiograficã, despre familii, evident, unele dintre cele mai ciudate, neaşteptate, sincere în disfuncţionalitatea lor familii din literaturã. Cartea este alcãtuitã din povestiri relativ autonome care suprind diverse episoade care l-au marcat din copilãria, tinereţea şi maturitatea scriitorului asupra cãrora ţicneala pãrinţilor şi-au lãsat inevitabil amprenta, incluzând descoperirea propriei homosexualitãţi.
Deşi umorul specific Sedaris apare peste tot, unele fragmente mustesc în spate de o tristeţe şi un sentiment de "this is so so wrong".

Mama este personajul cel mai puternic conturat, contrastant, relatat cu o duioşie subtilã deşi tipa e dusã clar cu capu’.

"At two A.M. on a school night, my mother would not say, "Go to sleep", but rather, "Shouldn’t you be tired?" It wasn’t a command, but a sincere question, the answer provoking little more than a shrug. "Suit yourself," she’d say, pouring what was likely to be her thirtieth or forty-second cup of coffee. "I’m not sleepy, either. Don’t know why, but I’m not.""

"The suits she wore, the delicate bridges holding her teeth in place – it was all an invention. "You live in bad neighborhoods so you can feel superior," she’d say, the introduction, always, to a fight. "The point is to move up in the world. Even sideways will do in a pinch, but what’s the point in moving down?" As a relative newcomer to the middle class, she worried that her children might slip back into the world of public assistance and bad teeth. The finer things were not yet in our blood, or at least that was the way she saw it. My thrift-shop clothing drove her up the wall, as did the secondhand mattress lying without benefit of box springs upon my hardwood floor. "It’s not ironic," she’d say. "It’s not ethnic. It’s filthy.""

Si ca sã aveţi o idee despre întorsãturile de frazã ale lui Sedaris: 
"The only thing worse than a twenty-five-year-old with a Vietnam flashback was a fourteen-year-old with a Vietnam flash-forward."

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Alina Nedelea -"Soseaua Catelu 42"

Una din marile curiozitãţi ale vieţii mele este cum aş fi fost eu dacã aş fi prins mai mult din comunism. Imi place sã cred cã aş fi fost ca personajul din cartea Alinei Nedelea. Când am citit faimoasa "Exuvii" nu am fost deloc impresionatã şi am spus cã e o carte pe care aş putea sã o scriu şi eu. Ei bine, "Soseaua Cãţelu 42" este o carte pe care mi-ar fi plãcut sã o pot scrie eu.
Autobiografia ficţionalã este scindatã de momentul Revoluţiei, cu inocenţa perceperii sordidului comunism, urmatã de cinismul unei adolescente şi tinere care se încãpãţâneazã parcã sã treacã prin toate chestiile nasoale venite cu o libertate nesperatã pe care nu ştie sã o gestioneze.
Deşi cartea face exces de naraţiune, de acţiune, de anecdoticã, faptul cã am rezonat personal cu povestea a însemnat mult pentru mine şi am putut trece peste necioplirile punctuale ale textului. Este o carte cu impact mai mult sentimental decât literar, dar şi ãsta e un mare mare merit.

"Mama mea iubitã are aceastã problemã: râde tare şi tot timpul cu gura larg deschisã, iar eu nu am înţeles niciodatã dacã ea ştie sau pur şi simplu o doare în cot cã are o gaurã mare, mai lungã de partea stângã din pricina a trei mãsele cãzute. Iar eu nu am avut niciodatã curajul sã-i mãrturisesc cã ãsta e motivul pentru care râsul ei e aşa de molipsitor. Pentru cã, de câte ori râde, vãd doi ochi trişti, un nãsuc obraznic, o gurã mare, deschisã, iar eu fixez gura aia cu interesul dentistului. Când râde, mama mea aratã ca un clovn şi, privind-o, nu reuşesc sã rãmân serioasã mai mult de douã secunde, pentru cã hohotele ei mã molipsesc şi pe mine."

luni, 28 august 2017

Doina Rusti -Zogru

O fiinţã supranaturalã, misterioasã, se întrupeazã din inima pãmântului şi trãieşte parazitând diverse personaje, hrãnindu-se din timpul lor şi reuşind astfel sã traverseze evenimentele din istoria românilor de la Vlad Tepeş pânã în zilele noastre, oferindu-ne o perspectivã subiectivã, intimã şi vastã asupra noastrã. Zogrul nu poartã nici un fel de încãrcãturã maleficã sau beneficã, el este trãire purã, singurul sãu scop fiind gãsirea unei gazde adecvate astfel încât sã-şi întârzie momentul dispariţiei de pe Pãmânt, singura existenţã pe care o cunoaşte şi la care nu vrea sã renunţe pentru întoarcerea într-un necunoscut care ar putea foarte bine sã consiste în nimic. Este un roman despre identitate. O identitate colectivã şi una individualã.

Cartea este interesantã, uşor de citit, Doina Ruşti a gãsit o reţetã foarte reuşitã de a combina fantasticul, istoria, filosofia. Cred cã o voi înscãuna pe Doina Ruşti scriitoarea mea româncã, contemporanã, preferatã.

[*nu am citate pentru cã, bineînţeles, cartea a fost împrumutatã şi cititã acum câţiva ani; iar între timp am un laptop mort la activ]

vineri, 25 august 2017

Pascal Quignard -"Sexul şi spaima"

Mai bine îl mai citeam o datã pe Musil decât sã mã lupt cu Pascal Quignard. Un scriitor mai pedant şi mai dezlânat în a-şi închide ideile nu cred cã existã. Dacã vreţi vreodatã sã vã apucaţi de cartea asta, sã ştiţi cã e despre greci şi romani. Mai mult despre romani decât despre greci. Cu zei, istorie, literaturã, citate (de obicei cu o relevanţã dubioasã pentru subiectul discutat). Este o carte de bãtut câmpii (acum ştiu ce simţea proful de literaturã din Franţa când îmi citea lucrãrile şi îmi spunea cã nu-mi inchei ideile; karma strikes back).
Gãsiţi totuşi şi nişte fapte diverse interesante. Cum ar fi despre inventatorul pornografiei, Parrhasios (pictor de bordeluri), despre care avem informaţii doar din relatãrile altora.
In fine, avem imaginea unei civilizaţii încremenite în spaima de dinaintea ororii şi în credinţa cã pasivitatea este semn de inferioritate. Faptul de a fi activ e un semn de nobleţe. Transformarea în spaimã a erotismului jucãuş, neserios, libertin.

Ca sã vã faceţi o idee despre stilul din carte:
„Dezmierdãrile umane sunt confundate neîncetat cu neaşteptate limite libidinale sau temporale pe care dorinţa ce le animã, dar care la fel de repede slãbeşte, nu le înţelege niciodatã. Nici conştiinţa iubiţilor nu le înţelege întotdeauna. Insuficienţa noastrã eroticã, satisfacerile noastre incomplete sau desincronizate în toiul jubilaţiei ne descumpãnesc.
Plãcerea ne smulge dorinţa.
Suntem sortiţi fantasmelor, precum rechinii sunt sortiţi mãrii.
In corpul masculin, elementul sexual se manifestã ca o deformare absolut insolubilã, ori solubilã doar prin violenţa actului. Excesul sexual se manifestã de fiecare datã sub forma unei reveniri inadecvate, anacronice, trãite la modul constrângãtor, intempestiv sau ruşinoş, total involuntarã, mereu imperioasã, mereu inexprimabilã pentru cã limbajul, departe de a se uni cu libidoul, îl divinizeazã.”

miercuri, 23 august 2017

Margaret Atwood -"Femeia comestibilã"

Cum devine femeia obiect de consum. Dar nu într-o carte încrâncenatã, ci într-una plinã de umor (destul de negru pe alocuri, adevãrat). Marian, o tânãrã care lucreazã în telemarketing, acceptã sã se cãsãtoreascã cu prietenul ei, un avocat de viitor, dintr-o bizarã inerţie conformistã pentru a se mula pe aşteptãrile pe care societatea le are de la o femeie, în ciuda propriilor dubii privind relaţia lor. Continuã totuşi sã se vadã cu un tip total opus vieţii ei ordonate şi previzibile.

Aceastã delãsare în voia sorţii duce, desigur, la o disoluţie a eului care devine tot mai accentuatã pânã când criza identitarã nu mai poate fi suportatã. Marian pare sã-şi rezolve nevrotic conflictul ãsta refuzând mâncarea (simptom pe care ceilalţi sunt dispuşi sã-l normalizeze social sub forma stresului dinaintea nunţii). La petrecerea organizatã de Peter pentru a sãrbãtori şi unde Marian apare îmbrãcatã, coafatã etc. conform cerinţelor viitorului soţ, impasul ei psihic atinge apogeul şi situaţia trebuie sã explodeze cumva, bineînţeles tot în cheie culinarã. Rezolvarea constã, ironic, în transformarea înapoi a lui Marian din obiect consumat în consumator.

Inceputul:
"Stiu cã mã simţeam bine vineri când m-am trezit; poate doar ceva mai apaticã decât de obicei. Când am trecut în bucãtãrie sã-mi iau micul dejun, Ainsley era acolo, abãtutã: zicea cã fusese la o petrecere nereuşitã noaptea trecutã. Jura cã nu fuseserã decât studenţi la stomatologie, ceea ce o deprimase atât de tare, încât se consolase îmbãtându-se."

miercuri, 16 august 2017

Andrei Pleşu -Despre îngeri

Este o sintezã a literaturii şi a ideilor pe subiectul îngerilor. Cartea nu are o cheie teologicã (deşi apar trimiteri relogioase, dar ele nu sunt limitate la spaţiul creştin, fiind abordate şi alte religii, în special islamul unde îngerii joacã un rol special), mai curând una filosoficã, din perspectiva unei curiozitãţi insistente asupra fenomenului. Poate pe alocuri pare prea încãrcatã de referinţe bibliografice şi abordatã într-un mod didactic accentuat pentru un cititor care cautã mai mult opinii şi mai puţin susţinerea lor, deşi Pleşu spune de la început cã prima parte este alcãtuitã din notiţe de curs organizate riguros, cartea este o investigaţie riguroasã a modului în care îngerii au fost analizaţi de filosofi, teologi, scriitori etc.
Nu este o carte cu care poţi sã polemizezi pentru cã, evident, Pleşu a fãcut o treabã bunã cu documentarea, dar sunt unele aspecte care pot iniţia discuţii interioare la cititori (de ex. ideea cã existã îngeri pentru naţiuni), iar stilul abordabil cu care ne-a obişnuit face o lecturã plãcutã.

"Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede în lupta lui Iacob cu îngerul modelul luptei pe care o dã hermeneutul cu textul dinaintea sa. Orice lecturã e o logomachie. A încerca sã interpretezi o paginã scrisã e a intra în luptã cu îngerul acelei pagini, a înfrânge obstrucţia sensului ei. In cazul acesta, însãşi strãdania noastrã de pânã acum intrã în scenariul pe care îl analizeazã. Am dat şi noi, pe palierul la care avem acces, propria noastrã luptã cu îngerul. Si încheiem, rãniţi, cu câteva uimiri în plus."

luni, 14 august 2017

César Aira -"Varamo"

Un roman pe care îl puteţi citi cap-coadã într-o cãlãtorie cu trenul. Este relatarea întâmplãrilor în ziua de dinainte de crearea poemului de cãpãtâi al avangarei latin-americane de cãtre un funcţionar din Colón, oraş din Panama, pornind de la primirea salariului în bani falşi. Modul lui Varamo de a se poziţiona în lume aduce destul de mult cu personajele kafkiene. Iar poemul rezultat ţine de acelaşi domeniul al absurdului, el trebuind de fapt sã fie un tratat despre hobby-ul funcţionarului, îmbãlsãmarea animalelor mici (la care oricum nu se pricepe). E cumva un îndemn la reflecţie dacã producţia literarã poate fi un produs al întâmplãrii, o improvizaţie şi nu ceva planificat, construit, muncit. Sunt multe idei care apar în carte (cum ar fi situaţia bizarã de a pãstra ministerele în oraşul Colón care nu este capitala statului), cu posibile intrigi care merge în direcţii diverse, dar relaţiile dintre personaje şi dialogurile sunt forţate, conectivitatea dintre oameni fiind scurtcircuitatã. Impostura este un motiv care apare de mai multe ori în carte, mai toatã lumea falsificând câte ceva.

Inceputul:
"Intr-o zi a anului 1923, în oraşul Colón (Panama), un copist de categoria a treia ieşea de la Ministerul une era angajat, dupã ce-şi terminase ziua de lucru şi trecuse pe la caserie sã-şi ia salariul, cãci era ultima zi lucrãtoare din lunã. In rãstimpul scurs între acest moment şi dimineaţa zilei urmãtoare, adicã zece sau douãsprezece ore mai târziu, a scris un lung poem, e la hotãrârea de a-l compune şi pânã la punctul final, fãrã adãugiri sau modificãri. Ca sã închidem acest interval, trebuie spus cã niciodatã în jumatatea de secol de când era pe lume nu scrisese nici mãcar un singur vers şi nu avusese vreun motiv pentru a o face; şi nici n-a mai fãcut-o dupã aceea. Fusese un fel de vârtej care intervenise în timp şi în biografia sa, fãrã antecedente şi fãrã consecinţe."

duminică, 13 august 2017

Kiyoko Murata -"Ceaunul"

Un roman foarte scurt, plin de melancolie, cu nepoţii care îşi petrec vacanţa la bunicã în timp ce pãrinţii sunt plecaţi în Hawaii pentru cã unul din cei 13 fraţi ai bunicii este într-o stare de sãnãtate foarte precarã. In atmosfera japonezã liniştitã de "la ţarã" se întrevãd probleme cu genetica bobului de mazãre al lui Mendel în vasta familie tradiţionalã, confuzie accentuatã şi de episoadele de pierdere a memoriei şi a raţiunii care apar la bunica prea bãtrânã pentru a mai putea ţine secrete. Amintirile, poveştile şi tachinãrile se deapãnã în jurul ceaunului în care harnica Tami (vocea narativã) gãteşte zilnic cina.
Romanul a inspirat filmul lui Kurosawa "Rapsodie în august".

"Deşi nu avansaserãm cine ştie ce cu învãţãtura, fiecare reuşise sã gãseascã un cadou pe care sã-l ia cu el. Shinjirō se jucase pe afarã şi se bronzase, dezvãţându-se de citit manga. Era ceva epocal.
Tateo putea acum sã şadã pe tatami în poziţie politicoasã la masã... înainte obişnuia sã stea pe scaun...şi apoi ajunsese sã cânte la orgã cu ambele mâini.
Eu reuşisem sã pregãtesc masa pentru cinci persoane. Mi-am dat seama cã a ajuta pe cineva şi a face totul de unul singur sunt douã lucruri diferite. Socoteam cã asta urma sã aibã o influenţã bunã asupra modului meu de a vedea lucrurile şi de a gândi, când aveam sã mai cresc.
Stãteam în faţa geamului de la bucãtãrie.
Se auzi glas de pasãre dintr-o grãdinã îndepãrtatã.
Am simţit cum sufletul îmi devine transparent, ca vântul. Am tãiat mãrunt verdeaţa spãlatã de Minako şi am presãrat-o peste supa de miso din ceaun."

sâmbătă, 12 august 2017

Elena Bociorişvili –"Povestea unei fete şi a unui pian cu coadã"

Un roman minimalist. Existenţele întrepãtrunse a trei generaţii de femei plus una care este gardianul suprem al copiilor şi deţinãtoarea pianului cu coadã. Pe fundal: Georgia de dupã comunism, dar mereu sub umbra Rusiei. Femeile care trãiesc din amintiri, refãcându-se dupã traumele (de multe ori fizice) ale perioadei de dupã rãzboi, cãutându-şi dragostea, gãsind cel mai adesea violenţã, abandon şi tristeţe. Dar totuşi ele merg mai departe, mereu visând, trecând peste eşecuri, creând poveşti şi mituri. Un stil scurt şi la obiect, de o bruscheţe care scoate în evidenţã dinamica şi tenacitatea personajelor feminine.

"Din ziua când se dãduse jos de pe pianul încremenit în muţenie, Fafocika învãţase cum sã procedeze cu bãrbaţii. Sã nu cedeze nici o fãrâmã din teritoriul ei, cum nu cedezi duşmanului pãmântul tãu. Nimeni n-o mai aşeza lungitã pe pian. Castitatea ei, nefolositoare nimãnui, nu putea fi strãpunsã cu glonţul, era blindatã. Totuşi era, ca şi pânã acum, la fel de curioasã sã afle ce se întâmplã "apoi", dupã ce se bea în cinstea celui ales sã fie tamada şi dupã ce oaspeţii pleacã. De fiecare datã când se îndrãgostea, proba în faţa oglinzii rochia albã de mireasã cu bateria de nasturi, dar acest "apoi" nu mai venea odatã."

vineri, 11 august 2017

Halldor Laxness -Sub ghetar

Islandezii sunt asiaticii Europei. E un fel de "Muntele vrãjit" islandez. La fel cum "Omul fãrã însuşiri" este "Muntele vrãjit" austriac. Deşi e cel mai scurt, "Sub gheţar" e cu siguranţã cel mai ciudat.
Embi, un tânãr teolog, este trimis într-o localitate de lângã un gheţar de pe un vulcan sã investigheze situaţia unui preot care se pare cã şi-a pierdut credinţa (şi refuzã sã îngroape morţii), deşi am putea spune cã şi-a mutat-o de fapt în naturã şi în lucrurile simple şi de bun simţ din viaţã, sã noteze tot ce vede şi aflã şi sã raporteze înapoi la episcopie. Doar cã aterizeazã în mijlocul unui haos al absurdului. Preotul a închis biserica pentru cã e la potcovit de cai, Embi se trezeste îndopat pânã la vomã cu prãjituri de o femeie care-i povesteşte despre tot felul de animale fantastice, avem o poveste de dragoste cu o femeie despre care nimeni nu este sigur cã e realã etc.
Embi vorbeşte cu o groazã de personaje, dintre cele mai diverse şi bizare, conversaţii care nu fac decât sã-l destabilizeze (efect pe care-l produc şi asupra cititorului) pe tot parcursul cãrţii întrucât "normalitatea" este un concept care nu-şi are sensul în contextul respectiv. Nu pot sã neg un anumit tip de umor "nordic" (întâlnit şi în "Calcanul") pe care mie mi-e greu deocamdatã sã-l înţeleg.

*întrucât între timp mi-a murit un laptop, iar cartea a fost împrumutatã (evident, acum aproape doi ani), nu am citate de dat

luni, 7 august 2017

Ruxandra Cesereanu -"Angelus"

Trei îngeri coboarã peste Metropolã (aka Bucureşti). Reacţia diverselor personaje de aici faţã de apariţia lor. Partea asta este fooooaaaarte plictisitoare. Descrierile personajelor, deşi se vor pitoreşti, sunt nespectaculoase. Enumerãrile, deşi ar trebui sã fie insolite, sunt eşuate într-o listã de platitudini, le lipseşte elementul surprizã. Si apoi vine a doua parte (mai scurtã) a romanului unde periferia şi-i însuşeşte pe cei trei îngeri şi se rupe de centru.

"[...] ce pot face nişte locuitori izolaţi şi blamaţi de restul lumii, consideraţi eretici şi rebeli, dar în acelaşi timp invidiaţi pentru obrãznicia, curajul şi nebunia lor? Ce ar putea face dânşii în aşa fel încât sã satisfacã utopiile şi râvnele hominizilor de pretutindeni, iar insula lor simbolicã de beatificatori şi beatificaţi sã renunţe de bunãvoie la serpentine şi sã aibã o singurã cale mlãdioasã şi descurcãreaţã? Hmmm, oare ce ar putea, într-adevãr, sã facã dânşii? Sã se sacrifice, sã se milostiveascã, sã halucineze etc.? Nicidecum: dânşii nu ar putea face altceva decât sã scandalizeze în continuare, fãrã şovãialã. Cu toţii am avut parte mãcar o datã în viaţa noastrã de o bifurcaţie în care ne-am cãit cã nu am luat-o pe cealaltã cale decât pe cea pe care am ales-o. Ei bine, locuitorii din Zonã evitarã orice fel de bifurcaţie încurcãtoare de sensuri şi existenţe, lãsarã în plata domnului complicaţiile isterice ori istorice [...] şi acceptarã sã se adapteze împrejurãrilor, dar cãlãuziţi de mai-marii lor, care, deşi nu aveau experienţã în chestiunea minunilor, mãcar aveau experienţã în chestiunea utopiilor."

De ce nu a scris Cesereanu toatã cartea ca pe aceastã ultimã parte nu înţeleg. Nu spun ca e minunatã, dar e cu mult mult mai bunã decât restul romanului. Pare cumva cã în prima parte a încercat sã scrie dupã nişte reţete învãţate sau create de ea, iar la sfârşit scrie aşa cum îi vine. Si o face chiar bine. Dar trebuie sã te înarmezi cu rãbdare sã treci de toatã plictiseala din primele trei sferturi de carte.

"Cine vrea sã facã autopsia fabulosului va gãsi acolo nu doar lumi compensatorii, ci şi lumi scelerate, bolnave sau, mai bine zis, arãtate cu degetul ca fiind bolnave şi molipsitoare prin degenerarea lor de la realitate. La urma urmei, ceea ce li se reproşeazã întotdeauna fantasmagoricilor este priza stricatã la care viaţa lor nu mai vrea sã se conecteze. Poate cã este o prizã arsã, poate cã este doar o prizã învechitã, care trebuie schimbatã, la naiba, cine sã mai ştie! Dar, oare, nu este dreptul celor care viseazã la nesfârşit sã uite de acea prizã şi sã o lase veşnic întreruptã atâta timp cât fericirea nu e o stare omeneascã decât într-un procent rarisim?Poate cã extazul se naşte tocmai prin renunţarea definitivã la priza electricã prin care circuitul cosmic îşi oferã produsele stigmatizate de fabula prezentului, poate cã inclusiv agonia cu halucinaţiile ei inerente este mai plinã de viaţã decât noima raţiunii supracalificate."

duminică, 6 august 2017

My Mistress's Sparrow Is Dead

O colecţie de povestiri, clasice (de ex. Cehov sau Maupassant) şi contemporane (de ex. Alice Munro sau Kundera), despre dragoste şi multiplele ei feţe editatã de Jeffrey Eugenides. O privire caleidoscopicã, uşor tristã, asupra dragostei cu dezamãgirile ei, cu problemele familiale, cu plictiseala din cãsãtorie, cu loialitatea pe care o impune. Eugenides explicã dorinţa lui de a muta centrul atenţiei de la tipica dragoste romanţioasã la modul în care iubirea se împlineşte dupã ce a trecut vâvãtaia iniţialã, când deja s-a ajuns la acel "şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi".

O carte cu de toate despre dragoste, cum ar veni.

Inegalabilul Cehov: "Frenzied card-playing, gluttony, drunkness, constant talk about the same thing. Useless matters and conversations about the same thing took for their share the best part of one’s time, the best of one’s powers, and what was left in the end was some sort of curtailed, wingless life, some sort of nonesense, and it was impossible to get away or flee, as if you were sitting in a madhouse or a prison camp!"
"[...] this small woman, lost in the provincial crowd, not remarkable for anything, with a vulgar lorgnette in her hand, now filled his whole life, was his grief, his joy, the only happiness he now wished for himself; and to the sounds of bad orchestra, with its trashy local violins, he thought how beautiful she was. He thought and dreamed."

Tãiosul Maupassant: "She babbled incessantly with the continuous sound of those winged toys that spin in the breeze, trotting out the most unexpected, amusing and astonishing things. In that mind of hers, which seemed like a patchwork of rags of all kinds and colours, not sewn together but only tacked, there was fairy-tale fantasy, bawdy, immodesty, impudence, jokes and surprises, and a sense of fresh air and scenery such as you would get travelling in a balloon."

Si întorsãturi imprevizibile de fraze (bãnuiesc cã astea sunt învãţate pe la creative writing): Gilbert Sorrentino –"The late June night so soft one can, in retrospective, forgive America for everything."; "All you modern lovers, freed by Mick Jagger and the orgasm, give them, for Christ’s sake, for an hour, the use of your really terrific little apartment."; Lorrie Moore –"After four movies, three concerts, and two-and-a-half museums, you sleep with him. It seems to be the right number of cultural events."; "Shave your legs in the bathroom sink. Philosophize: you are a mistress, part of a great hysterical you mean historical tradition. They will survive you after a nuclear attack –they are tough and hardy and travel in packs- but right now they’re not having any fun. And when you look in the bathroom mirror, you spot them scurrying, up out of reach behind you."; David Gates – "[...] marry a man who wasn’t on speaking terms with his own desires."