miercuri, 16 august 2017

Andrei Pleşu -Despre îngeri

Este o sintezã a literaturii şi a ideilor pe subiectul îngerilor. Cartea nu are o cheie teologicã (deşi apar trimiteri relogioase, dar ele nu sunt limitate la spaţiul creştin, fiind abordate şi alte religii, în special islamul unde îngerii joacã un rol special), mai curând una filosoficã, din perspectiva unei curiozitãţi insistente asupra fenomenului. Poate pe alocuri pare prea încãrcatã de referinţe bibliografice şi abordatã într-un mod didactic accentuat pentru un cititor care cautã mai mult opinii şi mai puţin susţinerea lor, deşi Pleşu spune de la început cã prima parte este alcãtuitã din notiţe de curs organizate riguros, cartea este o investigaţie riguroasã a modului în care îngerii au fost analizaţi de filosofi, teologi, scriitori etc.
Nu este o carte cu care poţi sã polemizezi pentru cã, evident, Pleşu a fãcut o treabã bunã cu documentarea, dar sunt unele aspecte care pot iniţia discuţii interioare la cititori (de ex. ideea cã existã îngeri pentru naţiuni), iar stilul abordabil cu care ne-a obişnuit face o lecturã plãcutã.

"Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede în lupta lui Iacob cu îngerul modelul luptei pe care o dã hermeneutul cu textul dinaintea sa. Orice lecturã e o logomachie. A încerca sã interpretezi o paginã scrisã e a intra în luptã cu îngerul acelei pagini, a înfrânge obstrucţia sensului ei. In cazul acesta, însãşi strãdania noastrã de pânã acum intrã în scenariul pe care îl analizeazã. Am dat şi noi, pe palierul la care avem acces, propria noastrã luptã cu îngerul. Si încheiem, rãniţi, cu câteva uimiri în plus."

luni, 14 august 2017

César Aira -"Varamo"

Un roman pe care îl puteţi citi cap-coadã într-o cãlãtorie cu trenul. Este relatarea întâmplãrilor în ziua de dinainte de crearea poemului de cãpãtâi al avangarei latin-americane de cãtre un funcţionar din Colón, oraş din Panama, pornind de la primirea salariului în bani falşi. Modul lui Varamo de a se poziţiona în lume aduce destul de mult cu personajele kafkiene. Iar poemul rezultat ţine de acelaşi domeniul al absurdului, el trebuind de fapt sã fie un tratat despre hobby-ul funcţionarului, îmbãlsãmarea animalelor mici (la care oricum nu se pricepe). E cumva un îndemn la reflecţie dacã producţia literarã poate fi un produs al întâmplãrii, o improvizaţie şi nu ceva planificat, construit, muncit. Sunt multe idei care apar în carte (cum ar fi situaţia bizarã de a pãstra ministerele în oraşul Colón care nu este capitala statului), cu posibile intrigi care merge în direcţii diverse, dar relaţiile dintre personaje şi dialogurile sunt forţate, conectivitatea dintre oameni fiind scurtcircuitatã. Impostura este un motiv care apare de mai multe ori în carte, mai toatã lumea falsificând câte ceva.

Inceputul:
"Intr-o zi a anului 1923, în oraşul Colón (Panama), un copist de categoria a treia ieşea de la Ministerul une era angajat, dupã ce-şi terminase ziua de lucru şi trecuse pe la caserie sã-şi ia salariul, cãci era ultima zi lucrãtoare din lunã. In rãstimpul scurs între acest moment şi dimineaţa zilei urmãtoare, adicã zece sau douãsprezece ore mai târziu, a scris un lung poem, e la hotãrârea de a-l compune şi pânã la punctul final, fãrã adãugiri sau modificãri. Ca sã închidem acest interval, trebuie spus cã niciodatã în jumatatea de secol de când era pe lume nu scrisese nici mãcar un singur vers şi nu avusese vreun motiv pentru a o face; şi nici n-a mai fãcut-o dupã aceea. Fusese un fel de vârtej care intervenise în timp şi în biografia sa, fãrã antecedente şi fãrã consecinţe."

duminică, 13 august 2017

Kiyoko Murata -"Ceaunul"

Un roman foarte scurt, plin de melancolie, cu nepoţii care îşi petrec vacanţa la bunicã în timp ce pãrinţii sunt plecaţi în Hawaii pentru cã unul din cei 13 fraţi ai bunicii este într-o stare de sãnãtate foarte precarã. In atmosfera japonezã liniştitã de "la ţarã" se întrevãd probleme cu genetica bobului de mazãre al lui Mendel în vasta familie tradiţionalã, confuzie accentuatã şi de episoadele de pierdere a memoriei şi a raţiunii care apar la bunica prea bãtrânã pentru a mai putea ţine secrete. Amintirile, poveştile şi tachinãrile se deapãnã în jurul ceaunului în care harnica Tami (vocea narativã) gãteşte zilnic cina.
Romanul a inspirat filmul lui Kurosawa "Rapsodie în august".

"Deşi nu avansaserãm cine ştie ce cu învãţãtura, fiecare reuşise sã gãseascã un cadou pe care sã-l ia cu el. Shinjirō se jucase pe afarã şi se bronzase, dezvãţându-se de citit manga. Era ceva epocal.
Tateo putea acum sã şadã pe tatami în poziţie politicoasã la masã... înainte obişnuia sã stea pe scaun...şi apoi ajunsese sã cânte la orgã cu ambele mâini.
Eu reuşisem sã pregãtesc masa pentru cinci persoane. Mi-am dat seama cã a ajuta pe cineva şi a face totul de unul singur sunt douã lucruri diferite. Socoteam cã asta urma sã aibã o influenţã bunã asupra modului meu de a vedea lucrurile şi de a gândi, când aveam sã mai cresc.
Stãteam în faţa geamului de la bucãtãrie.
Se auzi glas de pasãre dintr-o grãdinã îndepãrtatã.
Am simţit cum sufletul îmi devine transparent, ca vântul. Am tãiat mãrunt verdeaţa spãlatã de Minako şi am presãrat-o peste supa de miso din ceaun."

sâmbătă, 12 august 2017

Elena Bociorişvili –"Povestea unei fete şi a unui pian cu coadã"

Un roman minimalist. Existenţele întrepãtrunse a trei generaţii de femei plus una care este gardianul suprem al copiilor şi deţinãtoarea pianului cu coadã. Pe fundal: Georgia de dupã comunism, dar mereu sub umbra Rusiei. Femeile care trãiesc din amintiri, refãcându-se dupã traumele (de multe ori fizice) ale perioadei de dupã rãzboi, cãutându-şi dragostea, gãsind cel mai adesea violenţã, abandon şi tristeţe. Dar totuşi ele merg mai departe, mereu visând, trecând peste eşecuri, creând poveşti şi mituri. Un stil scurt şi la obiect, de o bruscheţe care scoate în evidenţã dinamica şi tenacitatea personajelor feminine.

"Din ziua când se dãduse jos de pe pianul încremenit în muţenie, Fafocika învãţase cum sã procedeze cu bãrbaţii. Sã nu cedeze nici o fãrâmã din teritoriul ei, cum nu cedezi duşmanului pãmântul tãu. Nimeni n-o mai aşeza lungitã pe pian. Castitatea ei, nefolositoare nimãnui, nu putea fi strãpunsã cu glonţul, era blindatã. Totuşi era, ca şi pânã acum, la fel de curioasã sã afle ce se întâmplã "apoi", dupã ce se bea în cinstea celui ales sã fie tamada şi dupã ce oaspeţii pleacã. De fiecare datã când se îndrãgostea, proba în faţa oglinzii rochia albã de mireasã cu bateria de nasturi, dar acest "apoi" nu mai venea odatã."

vineri, 11 august 2017

Halldor Laxness -Sub ghetar

Islandezii sunt asiaticii Europei. E un fel de "Muntele vrãjit" islandez. La fel cum "Omul fãrã însuşiri" este "Muntele vrãjit" austriac. Deşi e cel mai scurt, "Sub gheţar" e cu siguranţã cel mai ciudat.
Embi, un tânãr teolog, este trimis într-o localitate de lângã un gheţar de pe un vulcan sã investigheze situaţia unui preot care se pare cã şi-a pierdut credinţa (şi refuzã sã îngroape morţii), deşi am putea spune cã şi-a mutat-o de fapt în naturã şi în lucrurile simple şi de bun simţ din viaţã, sã noteze tot ce vede şi aflã şi sã raporteze înapoi la episcopie. Doar cã aterizeazã în mijlocul unui haos al absurdului. Preotul a închis biserica pentru cã e la potcovit de cai, Embi se trezeste îndopat pânã la vomã cu prãjituri de o femeie care-i povesteşte despre tot felul de animale fantastice, avem o poveste de dragoste cu o femeie despre care nimeni nu este sigur cã e realã etc.
Embi vorbeşte cu o groazã de personaje, dintre cele mai diverse şi bizare, conversaţii care nu fac decât sã-l destabilizeze (efect pe care-l produc şi asupra cititorului) pe tot parcursul cãrţii întrucât "normalitatea" este un concept care nu-şi are sensul în contextul respectiv. Nu pot sã neg un anumit tip de umor "nordic" (întâlnit şi în "Calcanul") pe care mie mi-e greu deocamdatã sã-l înţeleg.

*întrucât între timp mi-a murit un laptop, iar cartea a fost împrumutatã (evident, acum aproape doi ani), nu am citate de dat

luni, 7 august 2017

Ruxandra Cesereanu -"Angelus"

Trei îngeri coboarã peste Metropolã (aka Bucureşti). Reacţia diverselor personaje de aici faţã de apariţia lor. Partea asta este fooooaaaarte plictisitoare. Descrierile personajelor, deşi se vor pitoreşti, sunt nespectaculoase. Enumerãrile, deşi ar trebui sã fie insolite, sunt eşuate într-o listã de platitudini, le lipseşte elementul surprizã. Si apoi vine a doua parte (mai scurtã) a romanului unde periferia şi-i însuşeşte pe cei trei îngeri şi se rupe de centru.

"[...] ce pot face nişte locuitori izolaţi şi blamaţi de restul lumii, consideraţi eretici şi rebeli, dar în acelaşi timp invidiaţi pentru obrãznicia, curajul şi nebunia lor? Ce ar putea face dânşii în aşa fel încât sã satisfacã utopiile şi râvnele hominizilor de pretutindeni, iar insula lor simbolicã de beatificatori şi beatificaţi sã renunţe de bunãvoie la serpentine şi sã aibã o singurã cale mlãdioasã şi descurcãreaţã? Hmmm, oare ce ar putea, într-adevãr, sã facã dânşii? Sã se sacrifice, sã se milostiveascã, sã halucineze etc.? Nicidecum: dânşii nu ar putea face altceva decât sã scandalizeze în continuare, fãrã şovãialã. Cu toţii am avut parte mãcar o datã în viaţa noastrã de o bifurcaţie în care ne-am cãit cã nu am luat-o pe cealaltã cale decât pe cea pe care am ales-o. Ei bine, locuitorii din Zonã evitarã orice fel de bifurcaţie încurcãtoare de sensuri şi existenţe, lãsarã în plata domnului complicaţiile isterice ori istorice [...] şi acceptarã sã se adapteze împrejurãrilor, dar cãlãuziţi de mai-marii lor, care, deşi nu aveau experienţã în chestiunea minunilor, mãcar aveau experienţã în chestiunea utopiilor."

De ce nu a scris Cesereanu toatã cartea ca pe aceastã ultimã parte nu înţeleg. Nu spun ca e minunatã, dar e cu mult mult mai bunã decât restul romanului. Pare cumva cã în prima parte a încercat sã scrie dupã nişte reţete învãţate sau create de ea, iar la sfârşit scrie aşa cum îi vine. Si o face chiar bine. Dar trebuie sã te înarmezi cu rãbdare sã treci de toatã plictiseala din primele trei sferturi de carte.

"Cine vrea sã facã autopsia fabulosului va gãsi acolo nu doar lumi compensatorii, ci şi lumi scelerate, bolnave sau, mai bine zis, arãtate cu degetul ca fiind bolnave şi molipsitoare prin degenerarea lor de la realitate. La urma urmei, ceea ce li se reproşeazã întotdeauna fantasmagoricilor este priza stricatã la care viaţa lor nu mai vrea sã se conecteze. Poate cã este o prizã arsã, poate cã este doar o prizã învechitã, care trebuie schimbatã, la naiba, cine sã mai ştie! Dar, oare, nu este dreptul celor care viseazã la nesfârşit sã uite de acea prizã şi sã o lase veşnic întreruptã atâta timp cât fericirea nu e o stare omeneascã decât într-un procent rarisim?Poate cã extazul se naşte tocmai prin renunţarea definitivã la priza electricã prin care circuitul cosmic îşi oferã produsele stigmatizate de fabula prezentului, poate cã inclusiv agonia cu halucinaţiile ei inerente este mai plinã de viaţã decât noima raţiunii supracalificate."

duminică, 6 august 2017

My Mistress's Sparrow Is Dead

O colecţie de povestiri, clasice (de ex. Cehov sau Maupassant) şi contemporane (de ex. Alice Munro sau Kundera), despre dragoste şi multiplele ei feţe editatã de Jeffrey Eugenides. O privire caleidoscopicã, uşor tristã, asupra dragostei cu dezamãgirile ei, cu problemele familiale, cu plictiseala din cãsãtorie, cu loialitatea pe care o impune. Eugenides explicã dorinţa lui de a muta centrul atenţiei de la tipica dragoste romanţioasã la modul în care iubirea se împlineşte dupã ce a trecut vâvãtaia iniţialã, când deja s-a ajuns la acel "şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi".

miercuri, 2 august 2017

Vacanta de vara 2017

Sã mai schimbãm postãrile despre cãrţi la care tot muncesc eu ca sã recuperez comentariile pentru lecturile de acum câţiva ani şi sã vorbim puţin despre vacanţã. Si anul acesta am fãcut o micã excursie prin România (fingers crossed ca la anul sã mergem undeva frumos în altã ţarã).

Am pornit de acasã din Iaşi spre Maramureş, cã prea îl laudã toatã lumea. Ne-am oprit lângã Vatra Dornei ca sã facem un scurt traseu în Munţii Cãlimani. Am cãutat o pensiune cât mai aproape de Parcul Natural, aşa l-am gãsit pe nea Traian de la pensiunea Perla Cãlimanilor din Gura Haitii. E foarte frumos la nea Traian, existã şi o bucãtãrie unde vã puteţi gãti, are şi un mic magazin de unde vã puteţi lua nimicuri de mâncare în caz cã aţi ratat ceva la bagaj. Chiar la intrare în Gura Haitii pe dreapta este o pãstrãvãrie pe care v-o recomand cãlduros. Pãstrãvul este foarte arãtos (noi ne-am luat câteva bucãţi pentru un grãtar de searã) şi a doua zi dupã ce am ajuns au deschis terasa (noi ne-am bucurat de pãstrãvul lor cu smântânã –reţetã specificã locului- atunci când am coborât de pe munte).



Din Gura Haitii se pot face douã trasee mari: creasta cu Vârful Pietrosu sau 12 Apostoli. Noi am ales sã mergem pe creastã, dacã tot am stat doar douã nopţi aici. Se poate merge cu maşina pânã la exploatarea de sulf, iar de acolo se ia triunghiul albastru prin pãdure, apoi dunga roşie pe creastã. Dacã vreţi sã scurtaţi semnificativ drumul, se poate urca pe un drum judeţean, cred, pe lângã carierã, pe nişte serpentine (noi am ales sã coborâm pe jos pe drumul acesta). Atenţie, drumul este extraordinar de prost pe unele porţiuni, dar scutiţi cel puţin 2 ore. Altfel, vã ia cam 5-6 ore pânã la vârf, iar urcuşul prin pãdure pe triunghi albastru nu este spectaculos. De sus, însã, priveliştea e minunatã.




Sã aveţi apã la voi apã pentru cã nu sunt izvoare. La un moment la o intersecţie de trasee, unde începe urcuşul spre creastã veţi vedea un semn spre izvor 150m. Nu vã obosiţi sã coborâţi. Izvorul e aproape inexistent. Nu este nimic amenajat. Dacã nimeriţi în week-end şi vã cere cineva taxã de intrare în parc puteţi sã le faceţi scandal: intrarea pe triunghi albastru nu se vede bine pentru cã se face printr-un jnepeniş pe care nu l-a tãiat nimeni ca sã se vadã cãrarea; de altfel, sunt mai multe porţiuni unde nu s-a obosit nimeni sã taie jnepenişul din cãrare; izvorul nu este deloc amenajat (daca sãpa macar 50cm2 cineva şi fãcea acolo un pãtrat de lemn sau punea o cãldare de metal, puteai şi tu sã-ţi umpli o sticlã cu apã). In parc se pare cã sunt vipere. La întoarcere noi ne-am întâlnit cu un şarpe, dar cred cã e un şarpe de alun, nu o viperã.


De aici ne-am îndreptat spre Maramureş prin Bistriţa (evitaţi drumul prin Cârlibaba). Cam pe unde e satul lui George Coşbuc, opriţi-vã la pãstrãvãrie. Gãtesc bine şi icrele sunt din partea casei. Noi ne-am cazat la Borşa, care era un întreg şantier. Se reparau şoselele în draci, era un haos de nedescris, un praf de sã-l tai cu cuţitul. Oricum, Maramureşul candideazã cu succes la judeţul cu cele mai proaste şosele din ţarã. Inarmaţi-vã cu rãbdare dacã aveţi de gând sã faceţi un drum pânã acolo.

In drum spre Cimitirul Vesel, am oprit la Sighetul Marmaţiei ca sã vizitãm Memorialul Victimelor Comunismului. Nu cumva sã-l rataţi dacã treceţi prin zonã. Este foarte bine realizat. Are acelaşi nivel calitativ ca muzeul de la Check Point Charlie din Berlin. De mai multe ori mi s-a fãcut pielea gãinã pentru cã încã mai sunt vibraţiile ororilor care s-au întâmplat acolo. E un loc foarte încãrcat de suferinţã.



Cimitirul Vesel e cam kitchos, ca s-o spunem sincer. Vizual, se vede frumos, cu toate crucile acelea lucrate în stil asemãnãtor, cu biserica lui coloratã. Dar conţinutul cam lasã de dorit şi oricum te plictiseşti sã tot citeşti crucile alea. E de bifat, dar nu e vreo mega-experienţã.


Per total, Maramureşul nu ni s-a pãrut ceva deosebit. E frumos, îl puteţi încerca dacã vã pasioneazã, dar nouã ne-a plãcut mult mai mult zona Bucovinei. Maramureşul e foarte lãudat şi super vândut, dar la faţa locului e mult prea puţin spectaculos faţã de aşteptãri.

De aici am coborât spre Bucureşti prin Ardeal. Ne-am cazat la Turda, un oraş mic, cu un centru istoric drãguţ, aproape de Cluj pe unde ne-am şi plimbat în vreo douã zile.




In Cluj ne-a plãcut la berãria de pe terasa Magazinului Central de unde ai o panoramã foarte frumoasã asupra oraşului.


In Turda puteţi vizita salina. Ce e interesant la salina de acolo este lacul pe care te poţi plimba cu bãrcuţele şi care e frumos amenajat cu nişte structuri de lemn interesant luminate.


La plecare ne-am oprit la Racoş (lângã Rupea) pentru a vedea vulcanul stins. Iniţial am vrut sã ne şi cazãm aici o noapte, dar localitatea este moartã, nu e nimic investit, nu e nimic amenajat. Si chiar e pãcat pentru cã vulcanul este interesant şi nu e greu de ajuns la el, aşa cã e accesibil pentru oricine, inclusiv pentru familiile cu copii mici. Noi am ales sã ne întoarcem în aceeaşi zi la Bucureşti.



marți, 1 august 2017

Tash Aw -Harta lumii nevazute

In Indonezia anilor '64, orfanul Adam, amnezic faţã de propriul trecut, îşi cautã tatãl adoptiv, un artist indoneziano-olandez care alesese sã rãmânã aici dupã independenţã, sãltat într-o noapte de soldaţi, pe fundalul unei ţãri care se afundã într-un rãzboi civil. Astfel, pe de o parte, romanul este despre colonialism şi post-colonialism, despre cât de complicatã este formarea unei naţiuni din haosul care urmeazã obţinerii libertãţii.

In paralel, fratele lui Adam, adoptat de o familie foarte bogatã din Malaezia, rãtãceşte în maşina scumpã a pãrinţilor, bântuit de imaginea fratelui mai mic pe care simte cã l-a pãrãsit întrucât a fost adoptat înaintea lui, dominat de un sentiment de vinovãţie de care încearcã sã scape prin comportamente auto-distructive. Cumva, destinele celor doi fraţi sunt legate de destinele separate ale celor douã ţãri.

Adam este ajutat de o prietenã de-a lui Karl, o profesoarã americancã de antropologie, Margaret, care are şi ea o relaţie dubioasã cu un student, comunist împãtimit. Dar împreunã încearcã sã treacã peste dificultãţile unei situaţii politice şi sociale tot mai agitate pentru a-l gãsi pe artistul dispãrut.
Iar pe fundal se contureazã imaginea obsedantã a oraşului Jakarta, aglomerat pânã la epuizare, plin de mizerie, rãscolit de muson, minat de corupţie.

Pe lângã realitãţile din care este inspiratã, povestea nu aduce mari revelaţii, iar ritmul acţiunii este destul de inegal, mie lãsându-mi impresia cã structura nu a fost bine gânditã de la început. Cartea e plãcutã mai ales prin stilul lui Aw care redã foarte bine acea atmosferã încãrcatã, umedã şi înãbuşitoare pânã la limita suportabilului.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Yasunari Kawabata -"Le lac"

Un roman (cred, deşi e destul de scurt) la fel de ciudat ca toate celelalte cãrţi scrise de japonezi (mai puţin Haruki Murakami uneori, el fiind cel mai abordabil). Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a luat Nobelul.

Gimpei stalk-ãreşte femei (foarte) tinere. La un moment dat în cartese creeazã şi o reţea de legãturi între femeile pe care le urmãreşte (adolescenta Hisako învaţã la şcoala unde este director Arita cãruia Gimpei îi scrie discursurile şi care este amantul lui Miyako, o tânãrã care îşi lasã geanta în mâinile lui Gimpei dupã ce îl loveşte pe urmãritor şi care merge cu fratele sãu şi cu prietena acestuia, fascinanta Machié, sã vadã cireşii în floare, tânãrã pentru care Gimpei dezvoltã o obsesie). Kawabata atacã mai multe tabuuri, principalul fiind însã relaţiile dintre bãtrâni şi fete tinere, deşi aceastã distincţie bãtrân/tânãr e destul de ambiguã (de exemplu, Miyako devine pe alocuri o figurã maternã pentru Arita). Romanul nu are o moralã propriu-zisã, dar te lasã cu o senzaţie de greaţã la sfârşit (ceea ce este o realizare literarã demnã de tot respectul).

"Gimpei était envoûté par la séduction irréelle de cette jeune fille. La seule couleur de sa peau, aperçue entre les revers à carreaux rouges et les chaussures d’épaisse toile blanche, lui poignait tant le coeur qu’il eût voulu ou mourir, ou supprimer la jeune fille. [...] Gimpei, maintenant, se retrouvait le coeur déchiré, loque humaine en proie à tous les vents du sort. Quoique ce fût un soir de printemps, ses paupières fatiguées débordaient de larmes, comme s’il lui eût fallu lutter contre des rafales glaciales, et il haletait tandis qu’il gravissait la pente pourtant clémente. Ses jambes sans force se gainaient de plomb, l’empêchant de rattraper la jeune fille."

joi, 13 iulie 2017

Adina Rosetti -Deadline

Un roman inspirat din evenimente despre oameni obişnuiţi care ajung pe prima paginã a ziarelor în urma unor experienţe care îi scot din comun (cazul corporatistei care a murit de epuizare şi povestea lui Ion Bârlãdeanu, bãrbatul care trãia în gunoaie, dar ale cãror colaje devin o marfã de mare preţ pe piaţa artei româneşti), o carte binevenitã care ne vorbeşte despre lumea în care trãim şi o îmbogãţeşte ficţional, într-un stil simplu, dar curat, mãsurat, adecvat.
Se urmãreşte modul în care moartea Mirunei, îngropatã de dosare (la propriu şi la figurat) îi influenţeazã şi îndeamnã la reflecţie pe cei din jur, unii dintre ei (printre care şi motanul) ajungând chiar la schimbãri majore, la încercãri de regãsire de sine într-o lume care ne ucide prin nepãsare dupã ce îi adaptãm standardele şi cerinţele artificiale.

(*întrucât am citit cartea acum 3 ani şi între timp mi-a murit un laptop, nu mai am documentul cu citate...)

miercuri, 12 iulie 2017

Erwin Kessler - "X:20. O radiografie a artei româneşti dupã 1989"

O carte care mie mi-a fost de mare ajutor pentru a înţelege piaţa de artã româneascã. Este foarte potrivitã pentru un cititor fãrã cunoştinţe de specialitate în domeniu şi care îşi doreşte o introducere abordabilã în arta româneascã de azi.
Erwin Kessler comparã perioada dinainte de `89 dominatã de curentul babo-ciucurencist şi generaţia `80 cu ce s-a întâmplat dupã Revoluţie, când arta la noi a fost o agonie în anii `90 când s-au stins tendinţele şi instituţiile din perioada comunistã reprezentate de "regimul uapist" care a susţinul neo-ortodoxismul din jurul grupului Prolog şi al galeriei Catacomba şi neo-avangardismul din jurul grupului subREAL ("Dacã neo-ortodoxismul învie fantome, neo-avangardismul învie utopii, ambele orientãri având o relaţie problematicã cu prezentul, configurat ca o staţie de tranzit spre un ideal pe care nu îl conţine.") şi s-a consumat "regimul ongist", pentru ca abia dupã anul 2000 sã se înregistreze o încadrare pe noi coordonate, conectate la piaţa internaţionalã unde consumismul ("consumul, consumismul, divertismentul, calitatea de marfã a artei şi de furnizor de servicii spectaculare a artistului") şi, mai nou, arta ca lifestyle ("Cele mai multe lucrãri ale artei ca lifestyle exceleazã prin factura lor de impromptu, de element cvasi-indistinct al vieţii ca atare, aparent încropit în grabã, nu cu detaşare (dimpotrivã, cu cãldurã), ci doar fãrã tapajul tehnic şi fãrã pretenţia omniscientã a artei ce se auto-propunea, în deceniile anterioare, drept o adecvatã tehnologie (psihologie, antropologie, sociologie etcologie) esteticã, prin care se pãtrundea, pretins cognitiv, cãtre "adevãruri obiective", pe care artistul le cerceta iar publicul le asimila.") sunt definitorii pentru peisajul artistic.

Mi-a plãcut cã babismul şi ciucurencismul sunt abordate cu un spirit critic şi prezentate în dimensiunea lor necriticã faţã de regimul comunism pe care, chiar dacã indirect, l-au susţinut (sau mãcar întreţinut).
"Babismul este un manerism pre-modernist, retrograd într-un chip asumat, militant. Babismul a dezvoltat un iconografism idiosincratic, excesiv culturalist şi gratuit, pompos dramatic, scobit din teme extrase din bibliografii strident, "culte" şi modelate de un clar-obscur de provenienţã greoi muzealã. [...] Dramatismul retoric al babismului este un dramatism de culturã, nu de viaţã, e o eschivã faţã de existenţa şi realitatea datã, ale cãrei frustrãri imediate par sã fie puse între paranteze de "tragedia" intrinsecã a temelor canonice precum clovnii trişti, arlechinii conduşi pe ultimul drum, pãsãrarii picaţi din lunã, fecioarele abuzate de creaturi fanteziste, regii nebuni etc. etc."
"[...] ciucurencismul se eschiveazã de la datul imediat prin proiectarea unei bunãstãri (vizuale, cromatice, dar nu numai) apoplectice, un fals patent în raport cu realitatea curentã, frustrantã. Solarã, saturatã cromatic, pictura ciucurencistã debordeazã de un modernism de tarabã, mecanic, plat, fixat pe teme tradiţionale, neproblematice (naturi moarte, peisaje, portrete, nuduri, compoziţii), având ca marotã centralã organizarea compoziţionalã armonioasã, uneori cu sugestii –mai precis ticuri- cubiste sau postimpresioniste (ici-colo foviste ori nabiste), reziduuri neasimilate ale anilor de studii pariziene prin care trecuse maestreul, Alexandru Ciucurencu, în perioada interbelicã. [...] o picturã gratuit strãlucitoare şi meschid hedonistã [...] prefect complementar babismului în construirea unui climat artistic local îngust, compromisoriu (şi babiştii şi ciucurenciştii executau fãrã probleme "comenzi sociale" pentru saloanele naţionale, în paralel cu operele lor ideale pentru sufrageriile noii burghezii comuniste)."

luni, 10 iulie 2017

Juan Pablo Villalobos - "Fiesta în bârlog"

Viaţa de traficant de droguri mexican vãzutã prin ochii unui copil (fiul Regelui traficului de cocainã) care încearcã sã înţeleagã lumea din cãrţi şi filme, singurele lui forme de contact cu exteriorul din palatul unde se izoleazã taicã-su pentru a nu fi ucis de rivali sau prins de poliţie.
Copilul (orfan de mamã) ştie exact numãrul persoanelor pe care le cunoaşte (servitori, bucãtãreasa, tutorele, paznicii, prietenele lui taicã-su): 13 la care adaugã încet alţii noi pe mãsurã ce au invitaţi la cinã câte un guvernator sau noi prietene Regelui (ajunge pânã la 16 în carte, parcã). In aceastã recluziune aproape totalã, Tochtli îşi formeazã bizare pasiuni şi teorii despre viaţã în lipsa unui sistem social de validare şi calibrare: îşi doreşte un hipopotam pitic din Liberia, îi place cultura japonezã (îşi ia numele japonez de Usagi, învaţã pe de rost filme japoneze cu samurai, umblã prin casã îmbrãcat în halat, nemulţumit cã cei din jur nu înţeleg cã e, de fapt, un kimono), învaţã seara înainte de culcare cuvinte din dicţionar, are o colecţie de pãlãrii, face comparaţii între aristocratica ghilotinã francezã şi decapitãrile pe care le vede la televizor în rãfuielile dintre cartelurile de droguri etc.
Deşi viziunea asupra lumii a lui Tochtli este foarte amuzantã, cititorul simte cu atât mai dureros situaţia care a creat-o, izolarea unui copil deprivat de relaţionãrile umane normale cu alţi copii şi cu adulţi care sã interacţioneze cu el şi la nivel emoţional, nu doar informaţional.

Inceputul:
"Unii spun cã sunt precoce. Spun asta mai ales fiindcã se gândesc cã sunt prea mic ca sã ştiu cuvinte grele. Unele dintre cuvintele grele pe care le ştiu sunt: "sordid", "nefast", "şic", "jalnic" şi "fulminant". De fapt, nu sunt chiar aşa de multe persoanele care spun cã sunt precoce. Chestia e cã nu cunosc multã lume. Abia dacã ştiu vrei treişpe sau paişpe persoane, iar dintre acestea doar patru spun cã sunt precoce."

duminică, 9 iulie 2017

José Luís Peixoto -"Nici o privire

O carte despre oameni care continuã sã iubeascã, sã trãiascã, sã se bucure, în ciuda evidenţelor cã destinul lor îl va repeta pe cel al generaţiilor anterioare, pentru a fi marcaţi de agresivitate, gelozie, moarte subitã, rãzbunare, orbire.

Personajele sunt oameni simpli dintr-un sãtuc portughez foarte sãrac, dar în limbajul lor nepretenţios reuşesc sã-şi povesteascã durerile într-un mod foarte percutant. Toţi vor sã se piardã în iubire, singurul lucru care îi rupe de deprimarea şi sordidul în care trãiesc (sau singurul marcant la nivel existenţial, pentru cã apar şi neaşteptate scântei de magie, fãrã însã ca acestea sã le lumineze lumea sumbrã la care sunt condamnaţi), dar dragostea le este în mod constant refuzatã, nerãmânându-le decât momentele de o tandreţe rãpitoare înainte de un sfârşit inevitabil violent.

Ce mi-a plãcut cel mai mult: modul în care Peixoto foloseşete repetiţiile pentru a reda obsesivitatea acelor idei care ne încarcereazã într-o monomanie fatalã. Limbajul este punctul forte al acestui roman.

"Am plâns mult, iar noaptea trecutã a fost o eternitate alcãtuitã din mai multe vieţi de suferinţã, aceeaşi disperare înlãuntrul multor vieţi fãrã speranţã. Cunosc gustul lacrimilor. Iţi aduci aminte când ploua? Iţi aduci aminte de tatãl nostru, la târg, când ne-a cumpãrat douã umbreluţe la fel, negre? Treceam pe strãzi, cu cele douã umbreluţe la fel, ocoleam bãlţile, ploaia fãcea sã curgã râuri în rigole, cele douã umbreluţe împreunã şi ploaia cãzând şiroaie de pe spiţe. Lacrimile îmi amintesc acum de ploaia aceea, dar absenţa ta din tot ce e dimineaţa aceasta transformã dimineaţa şi tot restul într-o întâlnire cu tristeţea şi nu existã lacrimi care sã se compare cu ploaia alãturi de tine. In prezenţa ta, orice era bun, pentru cã şi tu erai bun, fratele meu. Iar noaptea asta m-a îngropat. Iar noaptea asta fãrã tine a fost mult timp, mult mai mult decât o noapte, mulţi ani, care m-au sfârşit. Sunt mai bãtrân decât dacã aş fi murit de secole, mai istovit decât dacã aş fi numai o amintire pe care n-o mai ţine minte nimeni."

sâmbătă, 8 iulie 2017

Antonio Skarmeta -Postasul lui Neruda

Una dintre acele cãrţi mici care reuşeşc sã-ţi rãmânã pe creier. Mario, un tânãr pierde-varã care refuzã singura ocupaţie posibilã în sãtucul lui de la malul mãrii –aceea de a fi pescar, îşi gãseşte de lucru pe post de poştaş. Un poştaş responsabil de o singurã adresã. Unde locuieşte Pablo Neruda. O poveste duioasã în care Mario descoperã dragostea şi poezia sub tutela lui Neruda. Si unde femeile sunt prozaice.

"-Dar asta e chiar ridicol! Pentru că un bărbat mi-a spus că surâsul îmi flutură pe faţă ca un fluture, să plec tocmai la Santiago!
-Nu face pe proasta! a izbucnit mama, la rândul ei. Acum surâsul ţi-e fluture, dar mâine ţâţele îţi vor fi două porumbiţe ce vor să fie alintate, sfârcurile două boabe de zmeură mustind de suc, limba-ţi va fi un dulce covor al zeilor, fundul velatura unei corăbii, iar lucrul acela ce-ţi fumegă acum între picioare va fi forja neagră tuci unde se bate semeţul oţel al rasei."

miercuri, 5 iulie 2017

David Grossman - "Un cal intrã într-un bar"

Carte care a luat International Man Booker Prize (şi ca sã mã laud: am început sã o citesc înainte sã ia premiul). Este exorcizarea poveştii personale a unui actor într-un act de stand-up. Mie formatul acesta de stand-up în care este încadratã confesiunea lui Dovalã nu mi s-a pãrut potrivit ales. De aceea am şi luptat niţel cu primele pagini ale cãrţii care nu este ofertantã de la început. In ciuda aşteptãrilor de la un act de stand-up (şi a titlului care face trimitere la un banc), nu e nimic comic în roman unde aflãm povestea unei familii şi a morţii mamei celui de pe scenã, cu un şuvoi de amintiri dintr-o copilãrie marcatã de bullying, marginalizare, neînţelegere, alienare.

Actul lui Dovalã de pe scenã este alternat (de multe ori pânã la indistincţie, cele douã puncte de vedere suprapunându-se fãrã nici un semn distinctiv în afarã de diferenţa de discurs) cu perspectiva judecãtorului Avishai, fost prieten din copilãrie, invitat special sã asiste la spectacol. Presupun cã aici David Grossman vrea sã insiste asupra ideii de spectator (Avishai e surprins de mai multe ori şi se întreabã cum reuşeşte Dovalã sã obţinã o anumitã reacţie de la public). Dar nu am înţeles în ce direcţie se îndreaptã aceastã chestionare a poziţiei de receptor al unei creaţii artistice. Cum de altfel nu am înţeles ideea întregii cãrţi. Am priceput confesiunea despre o familie cu multe lucruri nefuncţionale ascunse, ca o imagine poate a unei societãţii tarate. Si doar atât? Bine cã mãcar e o carte scurtã.

Inceputul:
"-Bunã seara, bunã seara, bunã sea-a-ara, Cesare-ea!!!
Scena e încã goalã. Strigãtul rãzbate din culise. Spectatorii înceteazã încetul cu încetul sã vorbeascã, surâd şi aşteaptã. Un bãrbat slãbãnog, scund şi cu ochelari zboarã în scenã printr-o uşã lateralã ca şi cum cineva l-ar fi azvârlit acolo sau i s-ar fi dat un picior în fund. Mai face câţiva paşi împleticiţi pe scenã, aproape cade, se frâneazã proptindu-şi amândouã mâinile în podeaua de lemn, şi atunci, cu o zvâcniturã bruscã, îşi saltã şezutul în sus. Ici-colo, printre spectatori, se aud râsete şi aplauze."

marți, 4 iulie 2017

Ihsan Oktay Anar -"Atlasul continentelor înceţoşate"

Stim cu toţii cât de bine se pricep culturile islamice la poezii şi poveşti. Deşi "Atlasul continentelor înceţoşate" este un roman, el e format din întrepãtrunderile alambicate ale poveştilor mai multor personaje cu un farmec şi un suspans aparte care îl aşazã foarte sus în topul meu de cãrţi cu "acţiune". Douã elemente funcţioneazã de minune: motivul omului care viseazã realitatea şi personajele care sunt mereu în cãutarea a ceva (de obicei, ceva palpitant, nemaivãzut, miraculos). Lucrurile se petrec în principal la Constantinopol (Konstantiniye –un oraş fabulos, colcãind de cele mai pitoreşti personaje şi unde gãseşti cele mai nebuneşti experienţe), unde Ihsan Efendi cel Lung, maestrul viselor, lucreazã la atlasul din titlu urmându-şi viziunile. Atlasul ajunge la fiul sãu, Bünyamin, personajul care leagã toate firele narative şi care porneşte în mega-aventura vieţii lui. Ihsan Oktay Anar combinã referinţele istorice şi culturale ale Turciei secolului al XVII-lea cu profunzimi filosofice scriind o carte care dã dependenţã.

"Bãrbatul acela orb şi surd spunea cã, deşi nu vedea şi nu auzea, ştia tot ce se petrecea, pentru cã totul –adicã magicianul şi ucenicul lui, vinul bãut în cârciumã şi cei care se aghezmuiau cu el, toatã Galata, întregul oraş Konstantiniye şi fãpturile ce sãlãşluiau în el, ba chiar întregul Univers –era numai şi numai rodul minţii sale. Potrivit lui, atât cârciuma aceea, cât şi hohotele de râs ce rãsunau în ea nu erau decât plãsmuirea minţii sale. Dacã Ihsan Efendi cel Lung ar fi renunţat, bunãoarã, sã se mai gândeascã la cârciumarul care-şi servea muşteriii cu vin, bietul om ar fi dispãrut, Doamne apãrã-ne!, cât ai clipi din ochi. Cârciumarul, magicianul, Galata şi Konstantiniye existau pentru simplul motiv cã Ihsan Efendi cel Lung cugeta la ele. Iar lucrul acesta scotea la ivealã cea mai mare greşealã a lui Rendekâr: faptul cã gândea nu trebuia socotit a fi dovada existenţei lui Ihsan Efendi cel Lung, ci dovada existenţei acestei lumi, alcãtuite din gândurile sale."
*Rendekâr este, bineînţeles, René Descartes :)

luni, 3 iulie 2017

Adrian Schiop -"Zero grade Kelvin"

Cartea pare un colaj de însemnãri diverse alte autorului, de la ideea SF a unui film care îi provoacã celui care îl vizioneazã o plãcere atât de intensã încât îi prãjeşte circuitele neuronale transformându-l într-o legumã la experienţele de emigrant român muncind ilegal în Australia şi Noua Zeelandã.
Mie cartea mi-a lãsat impresia unui exerciţiu literar, deloc la fel de bine închegat şi emoţional percutant ca "Soldaţii". Cercul de prieteni/cunoştinţe în care se învârte în hostelurile ieftine şi jegoase sau parcurile de rulote populate de strãini la fel de confuzi privind propriile vieţi, lãlãind-o toţi într-o adolescenţã inacceptabil de târzie în care se mai alinã cu câte un cui, conţine unele personaje interesante, cam singura parte mai rãsãritã a cãrţii. In rest, mai bine citiţi "Soldaţii. O poveste din Ferentari". "Zero grade Kelvin" e ca o adunãturã de idei punctuale bune, dar care nu se leagã în nici un fel într-un tot coerent interesant.

"Si deodatã am avut un sentiment ciudat, ca atunci când priveşti o pozã veche, voalatã, cu copii comunişti din `70, îmbrãcaţi în haine sãrãcãcioase şi desuete, da, exact, sentimentul cã trãim de fapt în afara istoriei, într-o temporalitate desuetã, expiratã, cu cadrele îngheţate exact în momentul în care am plecat din ţarã –şi cã asta e de fapt problema cu toate ghetourile de emigranţi, cã rãmân îngheţate într-un timp revolut, povestea se ramificã într-o fundãturã şi acolo, "uitatã de d-zeu",rãmâne pânã când personajele mor; evoluţia din ţara de origine nu ajunge la ei decât prin veşti trunchiate, iar la societatea evoluatã din ţara de adopţie nu se mai pot cupla."

miercuri, 28 iunie 2017

Bogdan Suceavã -"Venea din timpul diez"

In Bucureştiul din ziua de azi apar ca ciupercile dupã ploaie tot felul de secte de inspiraţie ortodoxã (dar deviante fie cu tot felul de bazaconii istorice, fie cu miracole derivate din teorii dubioase) într-o rivalitate care se lasã cu agresiuni fizice destul de serioase uneori pentru a salva spiritul românesc de dupã Revoluţie (binecunoscuta isterie ortodoxistã, de care nici acum nu reuşim sã scãpãm, ce a cuprins poporul român dupã comunişti). Cum suntem noi desprinşi de realitate, de contextul internaţional, de ideea de progres, sfârşitul romanului este tot un început de o nouã sectã, în ciuda eşecurilor celor vechi de a ne da o identitate, de a ne împlini, de a ne schimba. O satirã a societãţii româneşti care nu a ştiut sã profite de momentul unic din decembrie 1989 şi nu a fãcut decât sã se întoarcã la un model religios ipocrit, stagnant, superficial, sãrãcãcios, desuet.

Punctul forte al romanului îl reprezintã multitudinea de personaje şi excentricitãţile lor (de exemplu, colecţionarul de sãruturi ale lui Nichita Stãnescu, Vespasian Moisa cu harta Bucureştiului pe piept, Stefan cel Mare "reloaded". Cei care au o slãbiciune pentru Bulgakov se vor delecta cu personajul motan din acest roman.

Inceputul:
"Povestitorul sunt eu. Tu ştiai încã de pe atunci sfârşitul istoriei şi vedeai, aşa cum o pasãre priveşte din vãzduh furnicarul şi zãreşte torentul venind cãtre muşuroi, pe când furnicile încã se bucurã de soare, tot ceea ce avea sã urmeze, din prima clipã a intrãrii sale în Bucureşti şi pânã la cea din urmã suflare a profeţiilor sale. Când a intrat în oraş, nimeni nu l-a aşteptat sã-l acopere de glorie, iar el nu a venit cãlare pe un catâr, sub ramuri de mãslin, deşi aşteptarea aceea care plutea în aer îi fusese de mult hãrãzitã. Cu toţii aşteptam o minune. Mai ţii minte anii nouãzeci, cu toate tainele lor şi cu toatã istoria lor nespusã? Iatã cã a venit acum vremea sã li se scrie adevãrata cronicã."

luni, 26 iunie 2017

Robert Musil -"Omul fãrã însuşiri"

Dupã Joyce, aceasta este cea mai dificilã lecturã prin care am trecut. Este un Thomas Mann la puterea Thomas Mann. Atâtea idei sunt dezbãtute în cartea aceasta încât îţi explodeazã capul (pe alocuri chiar crezi cã la propriu). Este un roman fãcut din multe, extrem de multe idei, arid de abstract. Tot respectul pentru un scriitor care a putut concepe un asemenea roman. Când mã gândesc la toate variantele la care a lucrat (manuscrisul romanului se pare cã bate la 100.000 de pagini) mã ia cu ameţealã. Am muncit ca un sclav la ultimele 200 de pagini pentru cã deja nu mai intrau (cele douã volume au la un loc cam 1400 de pagini –şi nu neapãrat dimensiunea conteazã, cât faptul cã sunt foarte dense, compacte, aglomerate, solicitante). Iar romanul mai este şi neterminat...

Omul fãrã însuşiri, Ulrich pe numele sãu, este un tânãr celibatar, cu lipici la femei, trãindu-şi criza existenţialã în minunata Vienã a începutului de secol 20 şi a cãrui minte foarte logicã, de precizie matematicã rumegã contextul ideologic, economic, politic şi analizeazã persoanele (multe!) din jurul sãu. Aaaa, şi se mai cerceteazã şi pe sine, bineînţeles. Lui Musil îi reuşeşte foarte bine urmãrirea aceasta a firului gândirii unui personaj riguros ca raţiune, iar când terminã de disecat o idee trece imediat la alta, abia lãsându-i cititorului un timp minim de a digera cele analizate. Iar dacã pauza constã în trecerea la unul din personajele (în general feminine) sentimentale, dominate de emoţii, începe sã ţi se facã dor de Ulrich pe care mãcar îl puteai înţelege, chiar dacã gândurile lui se mişcau într-un ritm alert.
Ulrich este omul fãrã însuşiri pentru cã, deşi recunoaşte utilitatea folosirii raţiunii, nu are convingeri foarte puternice de nici o naturã (nici mãcar nu insistã cã rãspunsurile logice la problemele existenţei sunt cele mai adecvate), nu este înregimentat dogmatic în nici o direcţie, nu are idei fixe şi tinde sã analizeze dintr-o poziţie relativ neutrã orice aspect al vieţii cu care se confruntã.
Ulrich ia o pauzã de la viaţã, de la orice formã de activitate cu rezultate imediate, vizibile, care impun o schimbare lucrurilor, oamenilor, care iniţiazã evenimente transformatoare, şi trece la contemplarea şi analizarea celor din jur pentru a-şi defini direcţia în care sã i se îndrepte viaţa, sã gãseascã o cauzã, o idee cãreia sã i se dedice. Ulrich îşi aplicã în mod constant o privire auto-scrutãtoare. Este foarte atent la propriile idei, sentimente, atitudini, o atenţie atât de detaliatã încât devine sterilã. Inabilitatea de a alege o direcţie devine şi mai fãrã soluţionare dupã moartea tatãlui, reprezentant al legii, moarte care îl aruncã într-o libertate deplinã, libertate care nu face decât sã-l afunde în împrãştierea între opinii, idei, discuţii, posibilitãţi.

"Astãzi [...] responsabilitatea nu-şi mai are centrul de greutate în oameni, ci în raporturile dintre lucruri. Nu s-a remarcat faptul cã experienţele au devenit independente de oameni? Au urcat pe scenele teatrelor; au intrat în cãrţi, în rapoartele institutelor de cercetare şi al expediţiilor ştiinţifice, în comunitãţile religioase sau de alte feluri, care favorizeazã anumite experienţe în detrimentul altora ca într-o cercetare socialã experimentalã; în mãsura în care experienţele nu se regãsesc în acea activitate, plutesc pur şi simplu în aer. Cine mai poate sã afirme astãzi cã mânia lui e într-adevãr mânia lui, când atât de mulţi vin sã lanseze comentarii şi pretenţia de a o înţelege mai bine decât el însuşi?! A apãrut o lume de însuşiri fãrã om, de experienţe fãrã cel care le trãieşte, aproape cã s-ar zice cã într-un caz ideal omul nici n-ar mai trãi vreo experienţã la modul privat şi povara agreabilã a responsabilitãţii personale s-ar dizolva într-un sistem de formule ale semnificaţiilor posibile. Probabil cã dezagregarea concepţiei antropocentrice, cate atât de multã vreme l-a considerat pe om drept centrul universului, dar care de secole se tot estompeazã, a atins în cele din urmã sinele, cãci credinţa conform cãreia aspectul cel mai important al unei trãiri este acela de a fi trãitã şi al unei fapte de a fi fãptuitã începe sã li se parã celor mai mulţi o naivitate."

Cartea nu este nici foarte serioasã, dar nici amuzantã (deşi sunt capitole de un umor foarte rafinat). Totuşi Musil se joacã adesea frumos cu tot felul de remarci hoaţe, originale şi percutante (de ex. "îi rãspunse Agathei cu un surâs la fel de astringent ca un vin bun netratat cu zahãr"). Iar unele personaje sunt construite astfel încât prin contrast relevã ironia existenţei: capitolele în care pãtrundem în mintea criminalului Moosbrugger (ucisese o prostituatã) dezvãluie o percepţie sensibilã, justã, criticã, profundã asupra vieţii, chiar dacã ciudatã, accentueazã confuzia din capitolele în care contele Leinsdorf încearcã în zadar sã înţeleagã ce se petrece în ţara unde el ocupã o poziţie de decizie importantã.
Cred cã e clar pânã acum cã acest roman nu are vreo intrigã, el susţinându-se în principal din idei, personaje şi ironia finã cu care Musil observã societatea.

"Tot atunci se întâmpla ca Diotima, care stãpânea calitatea femeilor de spirit de a o alege din instinct dintre mai multe posibilitãţi pe cea mai proastã, calitate ce asigura succesul de public, fãcu o mişcare prin care Ulrich şi Agathe îşi dobândirã locul permanent în amintirea lumii bune, datoritã faptului cã protectoarea lor gãsi deodatã încântãtor faptul, transmiţându-l de îndatã mai departe ca atare, cã vãrul şi vara ei, reuniţi în mod romantic dupã o despãrţire de aproape o viaţã, se intitulaserã de atunci înainte gemeni siamezi, deşi, prin voinţa oarbã a destinului, fuseserã pânã atunci tocmai contrariul."

Cartea (neterminatã dupã cum am spus) are potenţial sã te arunce în depresie. Alãturi de Ulrich şi de Musil ajungi şi tu sã te întrebi: ce rost are? unde sã te îndrepţi? ce cale sã urmezi? ce soluţie sã alegi? care sã fie deznodãmântul?
Se remarcã, de asemenea, minunata traducere fãcutã de Mircea Ivãnescu. O muncã excepţionalã.

vineri, 23 iunie 2017

Ryu Murakami -Albastru nemarginit, aproape transparent

Un fel de Trainspotting japonez. Cartea se învârte în jurul discuţiilor tânãrului Ryu (hm!) cu prietena lui, Lilly, fotomodel-prostituata, în timpul experimentãrii cu droguri diverse şi cu tot felul de prieteni care intrã şi ies din peisaj (în principal o camerã jegoasã, puţind a tutun, plinã de accesorii pentru consumul de droguri, colcãind de gândaci), toate petrecându-se în principal fãrã repere temporale precise, cititorul trebuind sã fie foarte atent la detalii pentru a face legãtura dintre episoade (de exemplu, un indiciu despre timp este conţinut de imaginea unui ananas).
Pe lângã halucinaţii, atacuri de panicã, izbucniri violente, are loc şi o orgie.
Cartea e amuzantã, discuţiile din gaşcã sunt realiste, uneori prin stupizenia lor, dar de cele mai multe ori prin lipsa lor (aparentã) de relevanţã, deşi ideea centralã este cã fiecare moment este esenţial. Grupul de prieteni pare foarte unit în demersurile lor de a obţine plãcere mai presus de toate, ca un fel de apãrare faţã de lumea din jur prin exploatarea la maxim a clipei prezente.

Inceputul:
"Nu, nu era un avion. Era bâzãitul unei insecte care venea de undeva din spatele meu. Gâza, mai micã decât o muscã, mi s-a învârtit de câteva ori în dreptul ochilor, apoi a dispãrut într-un colţ întunecat al camerei."

duminică, 18 iunie 2017

Iuri Andruhovyci -Douasprezece inele

In anii '90 un fotograf austriac se îndrãgosteşte de farmecul haotic al Ucrainei pe care începe sã o viziteze din ce în ce mai des, fascinat de harababura ieşirii din comunism, începutul unei tranziţii slinoase, alãturi de folclorul huţul cu un primitivism şi o sãlbãticie fascinante. Evident se şi îndrãgosteşte. De translatorã. Cu care se duce într-o excursie în Carpaţi. Unde dã de naiba, normal. Dupã o petrecere jegoasã într-un hotel elitist alãturi de regizori, stripteuze, diverşi intelectuali, paznici şi un poet faimos. Oricum, totul se încheie cu un zbor de poveste peste zona noastrã de aici (apare şi Transilvania, bineînţeles).
Deşi destul de confuzant pe alocuri, romanul meritã citit pentru ironia cu care ne este surprinsã "specificitatea" (pentru cã nici noi nu suntem departe de imagina Ucrainei acelor ani).

"In scrisorile sale din Ucraina, Karl-Joseph Zumbrunnen relata: "Tot ceea ce ne dorim, la ce ne gândim şi nãzuim ni se împlineşte negreşit. Din pãcate însã, de fiecare datã mult prea târziu şi nu întocmai cum am fi dorit. Si, când acel "ceva" apare aievea înaintea noastrã, nici nu-l recunoaştem la faţã. De aceea ne e teamã mai ales de viitor, de cãlãtorii, de copii, de schimbãri. Eu nu ştiu sã mã opun la toate astea, însã mimez din rãsputeri cã o fac. Nu demult, aici au început iarãşi sã opreascã îndelung lumina."

marți, 13 iunie 2017

Arthur Koestler -„Intuneric la amiazã”

Unul dintre cele mai celebre romane politice din secolul 20, "Intuneric la amiazã" este povestea unui versat bolşevic care este arestat, îşi "recunoaşte" acuzaţiile şi este condamnat la moarte. Deşi Stalin nu este menţionat clar (dar îl ghicim în portretul Numãrului 1 prezent în toate camerele), cartea se inspirã din modul în care utopia socialistã a fost brutal distrusã de regimul stalinist (Koestler însuşi confirmã aceastã legãturã în nota de la început).

Cititorul petrece câteva sãptãmâni alãturi de Rubaşov, una din figurile respectate şi reprezentative în roman pentru sistemul politic şi ideologic, în celula lui, îi aflã trecutul, descoperã loialitatea lui faţã de ideologia comunistã pervertitã acum de un regim opresiv şi ajunge sã-i aprecieze rezistenţa, puterea de a se dedica unei cauze, dar şi sã-i înţeleagã trãdãrile şi greşelile, umane la urma urmei. Pentru spaţiul foarte limitat în care se desfãşoarã, cartea nu lasã impresia de claustrare, ci este destul de dinamicã şi antrenantã în dezvãluirea evoluţiei lui Rubaşov şi a poziţionãrii lui faţã de degradarea unei idei în numele cãreia el şi-a creat întreaga existenţã. Dacã la începutul cãrţii Rubaşov este prototipul vechiului bolşevic are încredere cã argumentele, explicaţiile şi puterea sa de rezistenţã îl vor scoate din închisoare, pe mãsurã ce devin evidente contradicţiile din cadrul partidului şi al ideologiei pe care acesta se bazeazã, Rubaşov capituleazã la sfârşit şi acceptã toate acuzele care i se aduc.

"Rubaşov îşi repeta pentru a suta oarã cã Gletkin şi noii oameni de Neanderthal nu fãceau decât sã încununeze munca generaţiei cu capetele numerotate. Faptul cã aceeaşi doctrinã a devenit atât de inumanã în gura lor se datora, s-ar putea spune, unui moment de culminaţie. Când Ivanov folosise aceleaşi argumente, se mai pãstrase în glasul lui o nuanţã lãsatã de trecut, de amintirea unei lumi dispãrute. Iţi poţi renega copilãria, dar nu o poţi şterge din memorie. Ivanov îşi târâse trecutul dupã el pânã la capãt; asta dãdea tuturor spuselor lui acea nuanţã de melancolie frivolã; de aceea îl numise Gletkin cinic. Cei de teapa lui Gletkin n-aveau ce şterge; ei n-aveau nevoie sã-şi renege trecutul, pentru cã n-aveau trecut. Ei se nãscuserã fãrã cordon ombilical, fãrã frivolitate, fãrã melancolie."

marți, 11 aprilie 2017

Augusten Burroughs -"Running with Scissors"

Scrisã sub forma unei autobiografii, "Running with Scissors" se întoarce în America anilor '70 unde limitele sunt constant puse sub semnul întrebãrii în numele redefinirii unei normalitãţi mai largi în care împlinirea ca individ este mai importantã decât regulile morale, sentimentul familiei, grija pentru ceilalţi de care ar trebui sã fii responsabil, ideea de maturitate.
Dupã o copilãrie în care "Who’s Afraid of Virginia Woolf" este filmul cel mai apropiat pentru a descrie relaţia nevroticã a pãrinţilor sãi, Augusten trece prin divorţul acestora în pragul adolescenţei, dupã care lucrurile o iau razna de-a dreptu’. Maicã-sa ajunge sã facã baie în cioburi de sticlã şi-şi descoperã lesbianismul (printre multe altele). El se mutã în casa psihiatrului mamei unde gãseşte o familie chiar mai ciudatã decât a lui (mergând de la joaca de-a electroşocurile a copiilor pânã la relaţia homosexualã la limita violului pe care minorul Augusten o are cu un pacient al doctorului Finch), renunţã la şcoalã dupã o tentativã de sinucidere înscenatã cu ajutorul mamei sale şi-şi pierde timpul cu una din fiicele doctorului, Natalie, o fire la fel de disfuncţionalã ca el (ceea ce nu mirã pe nimeni în contextul descris în carte).
In toatã aceastã nebunie, soluţia gãsitã de Burroughs este umorul, unul destul de negru pe alocuri având în vedere haosul moral, psihic, comportamental în care este aruncat sãracul copil. Tinând cont de mediul în care a crescut, faptul cã a ajuns un adult funcţional apare ca un miracol.

Inceputul:
"My mother is standing in front of the bathroom mirror smelling polished and ready; like Jean Nate, Dippity Do and the waxy sweetness of lipstick. Her white, handgun-shaped blow-dryer is lying on top of the wicker clothes hamper, ticking as it cools. She stands back and smooths her hands down the front of her swirling, psychedelic Pucci dress, biting the inside of her cheek.
'Damn it', she says, 'something isn’t right.' "

miercuri, 22 martie 2017

Suki Kim–"Without You, There Is No Us"

O ocazie rarã de a citi despre contactul direct cu sistemul şi societatea din Coreea de Nord, mai ales cã vine de la o persoanã exterioarã acestei ţãri. Kim, o profesoarã americanã de origine sud-coreeanã, ajunge în Coreea de Nord pentru a preda engleza la copiii elitelor politice de acolo şi ne povesteşte aceastã experienţã de 6 luni, într-un stil mai mult eseistic decât jurnalistic, ceea ce face lectura şi mai interesantã.

Kim relateazã toate acele aspecte ale vieţii cotidiene care, mai ales dacã eşti un cititor român, îţi dau fior reci ştiind cât de aproape am fost de un asemenea sistem politic tiranic şi aberant. Singurul lucru plãcut care i se întâmplã este relaţia pe care o stabileşte cu studenţii ei, tineri la fel de curioşi şi interesaţi de ce se întâmplã în lume ca oricare alţii, care cu siguranţã gãsesc metode (ilegale, desigur) de a descoperi realitãţi din afara ţãrii, deşi adoptã cu sfinţenie legea auto-cenzurii astfel încât nimeni sã nu le suspecteze dorinţa de deschidere spre lucruri non-nord-coreene.
Pe de altã parte, Kim trebuie sã rezolve o dilemã dureroasã: educarea studenţilor de a gândi critic, de a-şi pune întrebãri, o parte atât de încurajatã în pedagogia vesticã, ar putea avea beneficii într-un mediu represiv cum e cel din Coreea de Nord sau nu ar face decât sã-i aducã pe aceşti tineri sã conştientizeze absurdul şi abuzurile în care trãiesc, fãrã ca sã le ofere şi puterea de a schimba ceva?
Totuşi semne de speranţã ies uneori la suprafaţã, de la scãpãrile studenţilor care par sã ştie de internet şi de alte lucruri din exterior interzise de regim pânã la aprobarea din partea autoritãţilor primitã de profesori ca sã le proiecteze studenţilor unul din filmele din seria Harry Potter. Parcã şi sistemul începe sã accepte cã izolarea şi abrutizarea extreme în care este ţinutã populaţia nu pot continua la nesfârşit.

"Time there seemed to pass differently. When you are shut off from the world, every day is exactly the same as the one before. This sameness has a way of wearing down your soul until you become nothing but a breathing, toiling, consuming thing that awakes to the sun and sleeps at the dawning of the dark. The emptiness runs deep, deeper with each slowing day, and you become increasingly invisible and inconsequential. That’s how I felt at times, a tiny insect circling itself, only to continue, and continue. There, in that relentless vacuum, nothing moved. No news came in or out. No phone calls to or from anyone."

sâmbătă, 18 martie 2017

Andrei Ruse -"Soni"

O carte uşor de citit (deşi subiectul v-ar putea lãsa o altã impresie) despre cum o tânãrã (Soni, deisgur), suferind de cancer în stadiu terminal, încearcã sã-şi trãiascã ultimele luni din viaţã într-un mod în care sã simtã cã a pierdut cât mai puţin din existenţã. Ceea ce presupune mult sex şi droguri. Stilul este unul degajat, realist, fãrã nici o teamã de a pune pe hârtie cuvinte altfel considerate tabu. Soni este o fatã cultã, cãreia nu-i este fricã de experienţe neconvenţionale şi care, cu sprijinul mamei, al celei mai bune prietene şi a oamenilor pe care îi cunoaşte în frenezia ei de a nu rata nimic din viaţã, reuşeşte sã transmitã o împãcare sincerã şi nelacrimogenã cu o situaţie limitã. O carte foarte bunã de recomandat adolescenţilor.

"Capitolul 1
Moartea nu se pune la întreţinere
A doua zi totul s-a întors pe dos. Dimineaţa a fost unul dintre acele momente în care nu ai voie, sub nici o formã, sã fii singur. Tocmai atunci, când orice prezenţã omeneascã, pânã şi sforãitul sâcâitor al Danei, m-ar fi fãcut sã mã simt mai puţin bolnavã, m-am trezit singurã."

sâmbătă, 11 martie 2017

Djuna Barnes -"Nightwood"

O carte micã, dar în care îţi prinzi urechile. Nu este, clar, pentru cei care citesc de amuzament. Dacã nu citiţi din pasiune pentru stilul unei cãrţi, nu vã atingeţi de "Nightwood". Scrisã într-un stil poetico-hipnotic foarte intens, cartea este alcãtuitã din juxtapuneri, elipse, ambiguitãţi, relativizarea timpului, subiectivând totul în imaginea unei lumi ciudate.
Pe scurt, îl avem pe Felix, reprezentantul tradiţiei (cam ultimul din aceastã specie pe cale de dispariţie), depãşit de relaţia lui cu nevastã-sa, fascinanta Robin, şi incapabil sã-l înţeleagã pe extravagantul copil rezultat din aceastã cãsãtorii; apoi apare Jenny care o seduce pe inconştienta (şi la propriu, din cauza alcoolului) Robin abandonatã în lumea ieftinã, sordidã, promiscuã, dar liberã şi fascinantã a barurilor pariziene ieftine, descoperitã în compania Norei, iubita lui Robin. Avem astfel un triunghi amoros format din egoista Robin, seducãtoarea Jenny şi devotata Nora. Nimic nu este idealizat de cãtre Djuna Barnes, suferinţa şi angoasa rãmân aceleaşi, indiferent dacã relaţiile sunt hetero- sau homo-sexuale, greşelile în dragoste se fac indiferent de gen.

Ca sã vã faceţi o idee despre stil, vã propun descrierea pe care o face Djuna Barnes spiritului de predator emoţional al lui Jenny:

"No one could intrude upon her, because there was no place for intrusion. This inadequacy made her insubordinate –she could not participate in a great love, she could only report it. Since her emotional reactions were without distinction, she had to fall back on emotions of the past, great loves already lived and related, and over those she seemed to suffer and grow glad.
When she fell in love it was with a perfect fury of accumulated dishonesty; she became instantly a dealer in second-hand and therefore incalculable emotions. As, from the solid archives of usage, she had stolen or appropriated the dignity of speech, so she appropriated the most passionate love that she knew, Nora’s for Robin. She was a `squatter` by instinct."

sâmbătă, 4 martie 2017

Deborah Levy -"Hot Milk"

Carte care s-a aflat pe short list la Man Booker-ul din 2016. Maturizarea unei tinere, Sofia, descoperirea şi asumarea propriei identitãţi, independenţa faţã de o mamã, Rose, care-şi somatizeazã problemele. Micul roman surprinde foarte bine acele tribulaţii prin care trecem fiecare atunci când încercãm sã ne punem ordine în cap şi în relaţiile cu ceilalţi, lipsa de sens a multora dintre gesturile şi deciziile noastre atunci când simţim cã trebuie sã facem ceva, orice, pentru a împinge lucrurile sã se mişte în orice direcţie ca sã ieşim dintr-un impas. Se simte acea tensiune interioarã care apare în preajma schimbãrilor când pendulãm între resemnarea cu situaţia actualã şi curajul de a ne elibera din starea aceasta de frustrare.

"I want to sit here with a lover, close, closer, touching. Instead I am here with my mother, who is a sort of career invalid."

Sofia trebuie sã renunţe la poziţia ei pasivã, la protecţia oferitã de gândul cã mama ei este dependentã de ea, pentru a merge în necunoscutul unei vieţi unde ar putea avea o tezã de doctorat interesantã în antropologie (sau nu), unde şi-ar putea gãsi (sau nu) un loc de muncã mai pasionant decât în cafeneaua londonezã unde abia reuşeşte sã se descurce cu banii. Iar Sofia are umorul şi prospeţimea necesare pentru a privi toate acestea cu detaşare şi amuzament:

"Yes, some things are getting bigger (the lack of direction in my life), but not the right things. Biscuits in the Coffe House are getting bigger (the size of head), receipts are getting bigger (there is so much information on a receipt, it is almost a field study in itself), also my thighs (a diet of sandwiches, pastries...). My bank balance is getting smaller and so are passion fruit (though pomegranates are getting bigger and so is air pollution [...]). [...] The worst part of my job is the customers who ask me to sort out their traveller’s wireless mouse and charging devices. They are on their way to somewhere else while I collect their cups and write labels for the cheesecake."

Cele douã îşi pun ipotecã pe casã pentru a achita tratamentul la o clinicã faimoasã din sudul Spaniei cu speranţa ca mama Sofiei sã nu mai aibã probleme cu mersul şi sã nu mai depindã atât de mult de fiica ei. In aproapele deşertul spaniol, pe malul oceanului, cea care trece prin transformãri dramatice este mai curând Sofia, întrucât simptomele lui Rose (aşa cum ne şi aşteptam) sunt de naturã psihicã, nu fiziologicã.

"She has forsaken her right to any kind of conversation with me because she has replaced her words with the surgeon’s knife. I cannot live with the violence of her intention or her imagination. In fact, I am not sure what kind of reality I am living in right now. I don’t know what is real. In this sense my own feet are not firmly touching the ground. I no longer have a grip. My mother has abdicated, resigned, relinquished, declined, waived, disclaimed everything and she has taken me down with her. My love for her is like an axe. She has grabbed it from me and is threatening to chop off her feet."

joi, 23 februarie 2017

Jhumpa Lahiri -"Pamânt neîmblânzit"

Jhumpa Lahiri este o câștigãtoare a premiului Pulitzer. Colecţia de opt povestiri "Pamânt neîmblânzit" surprinde problemele cu care se confruntã familiile indiene care trebuie sã se acomodeze mediului american, fãrã a se limita la dilemele specifice imigrantului, surprinzând dinamici familiale și relaţionale care adaugã substanţã personalã situaţiei de a fi într-o ţarã strãinã, de a crește și a prospera într-un pãmând neîmblânzit. Vieţile lor nu sunt date peste cap neapãrat de evenimente dramatice, dar devin profund marcate de schimbãri foarte relevante la nivel personal: trãdãri în dragoste, apropiaţi dependenţi de alcool, cãsãtoria copiilor cu non-indieni etc.

Personajele alcãtuiesc partea atractivã din cartea lui Lahiri. Avem un tatã vãduv care vine sã-și viziteze fiica și nepotul cu care dezvoltã o realţie neașteptat de strânsã, ferindu-se totuși de a-i anunţa cã și-a gãsit o nouã femeie cu care se înţelege bine și împarte hobby-uri.

"Singura tentaţie era bãiatul, dar știa cã bãiatul o sã-l uite. Ruma era cea cãreia trebuia sã-i aminteascã faptul cã acum, când soţia lui se dusese, chiar dacã el încã mai era în viaţã, nu mai era nimeni care sã aibã grijã de ea. Când o vedea pe Ruma acum alergând dupã Akash, culegând diferite lucruri din urma lui, ștergându-i urina de pe jos, responsabilã pentru orice dorinţã a lui, își dãdea seama cât de tânãrã fusese soţia lui când fãcuse toate lucrurile acestea, aproape o copilã. Pânã când soţia lui ajunsese la vârsta de acum a Rumei, copiii lor deja se apropiau de adolescenţã. Pe mãsurã ce copiii lor creșteau, pãreau tot mai puţin sã semene cu oricare dintre pãrinţi –vorbeau diferit, se îmbrãcau diferit, pãreau strãini din toate punctele de vedere, de la pãr pânã la formele picioarelor și ale braţelor. In mod ciudat, nepotul lui era acela cu care, deși era doar pe jumãtate bengalez, la urma urmei, și nu avea un nume de familie bengalez, simţea cã avea o legãturã biologicã directã, un sentiment al propriei sale persoane regãsite într-o altã fiinţã."

Uneori perspectiva se mutã la persoana întâi, ceea ce dã impresia de intimitate și autenticitate, accentuând însingurarea personajelor. Jhumpa Lahiri are talentul de a-și trasa personajele în mod discret, fãcându-le sã parã naturale, nu rezultatul unei construcţii literare.

vineri, 27 ianuarie 2017

Alan Hollinghurst -"The Line of Beauty"

Un alt câştigãtor al Man Booker-ului. Fundalul cãrţii este Anglia anilor '80, cu preferinţele pro- sau anti- Thatcher, cu high-class-ul londonez cu nasul pe sus, dar cu principii de moralitate destul de şubrede în realitate.
Nick Guest este, cum altfel şi poate puţin cam prea evident, musafir în casa familiei prietenului sãu de la Oxford, Toby, într-un cartier fiţos. Nick vine dintr-o familie modestã, cu tatãl vânzãtor de antichitãţi, şi îşi exploreazã homosexualitatea în marele oraş unde libertatea sexualã era în floare, din nefericire şi alãturi de conştientizarea rãspândirii nemiloase a îmbolnãvirii cu SIDA, mai ales în rândul homosexualilor. In timp ce familia lui Toby se preocupã de ascensiunea pe scena politicã, Nick este mai interesat de viaţa eroticã şi de latura esteticã a lucrurilor.

Romanul nu are o acţiune propriu-zisã (deşi apar câteva suprize), este mai mult o observaţie a înaltei societãţi britanice şi a oamenilor influenţi în politicã şi finante. De asemenea, familia Fedden are o dinamicã mai ciudatã, cu Toby care încearcã sã adopte ambiţiile sociale şi politice ale tatãlui, dar nostalgic dupã libertatea lui Nick de a-şi petrece timpul cu analize pe Henry James şi descoperiri sexuale, cu sora lui, Catherine, depresivã pânã la sinucidere, oscilantã între a se bucura de bunãstarea familialã şi dispreţul faţã de ipocrizia şi cupiditatea mediului în care trãieşte, cu Rachel, soţia lui Gerald, care îi tolereazã acestuia pânã şi infidelitatea pentru a pãstra aparenţele. Prin comparaţie, Nick este simplu, direct, cu un simţ al frumosului natural, firesc, mai ales cã el nu trebuie sã-şi protejeze mereu imaginea publicã, nu trebuie sã se preocupe de impresia socialã pe care o face, deşi simte adesea un complex de inferioritate atunci când se comparã cu viaţa de succes a prosperilor Fedden şi îşi dã de multe ori seama de poziţia lui precarã în mijlocul unei familii şi a unui grup social unde pare adesea un intrus.

Cel mai frumos lucru din carte este stilul. Nu cred cã romanul îşi propune sã demonstreze ceva. Este mai curând o contemplare a scurtei convieţuiri a lui Nick cu bogata şi ambiţioasa familie Fedden, cu deliciile sociale ale seratelor organizate de aceasta, cu intrarea în propria viaţã a tinerilor dupã Oxford, cu pericolul latent al unei boli crunte care ajunge sã defineascã relaţiile sexuale ale vremii. Alan Hollinghurst face o treabã bunã reuşind sã ţinã închegate toate aceste teme într-un roman unde plãcerea cititului nu se rezumã la acţiune, dialog, personaje, ci ţine de esteticã.

vineri, 20 ianuarie 2017

Milan Kundera -"La fête de l'insignifiance"

Recentul roman al lui Kundera (în fine, cam subţire pentru un roman; oricum, dã senzaţia mai mult de piesã de teatru) este, bineînţeles, despre lipsa de importanţã, de distincţie, de individualitate. Așa cum ne-am obișnuit de la scriitorul ceh, nu existã multã acţiune în carte; pe fundalul preocupãrilor boeme pariziene, se desfãșoarã contemplarea și analiza peisajului uman, a detaliilor lui. Intrebãrile pe care și le pun personajele sunt dintre cele mai derizorii, cum ar fi de ce fetele din ziua de azi preferã sã poarte bluze care le descoperã buricul. Dar și evenimente grave, cum ar fi moartea, devin fãrã importanţã, componente ale farsei cu care se terminã chiar și tragediile.
In centrul cãrţii se aflã patru personaje pe care cititorul le diferenţiazã cu dificultate. Aceștia sunt un grup de prieteni despre viaţa și trecutul cãrora nu aflãm multe lucruri, dar care își pierd timpul discutând despre vrute și nevrute în cafenelele pariziene sau în Jardin du Luxembourg și care au un lucru în comun: nu se iau foarte în serios. Mai rãmâne d’Ardelo, un tip foarte plin de sine și atent la propria imagine (ceea ce nu-l scapã de ridicol, ba dimpotrivã). Apoi urmeazã o serie de personaje care, chiar dacã atipice, sunt inspirate din istorie, cum ar fi Stalin și Mihail Kalinin (un șef de stat șters, dar care, paradoxal, va rãmâne în memoria omenirii mai bine decât teribilul Stalin).
Este o propunere de abordare a neputinţei pe care o resimţim cu toţi în faţa unei existenţe asupra cãreia nu avem nici un control și unde lucrurile serioase, puse în perspective, sunt la fel de nesimnificative ca dilema privind sexul îngerilor. Imbrãţișarea lipsei de însemnãtate a vieţii este cheia fericirii umane.

marți, 17 ianuarie 2017

Jose Mauro de Vasconcelos -"Lãstarul meu de portocal"

O carte foarte potrivitã pentru adolescenţi. Este povestea unui copil, Zeze, care vine dintr-un mediu brazilian sãrac și dominat de violenţã și alcool, dar care încearcã prin imaginaţie și energie sã-și alcãtuiascã lumea lui fantasticã și frumoasã. Prin comentariile lui jucãușe, naive, dar suprinzãtor de lucide asupra lumii, Zeze îl înduioșeazã pe "Portughez", un om înstãrit și singuratic din oraș care îi devine prieten și-l ia cu el sã descopere plãcerea împãrţirii cu cineva a micilor bucurii ale vieţii, atât de simple ca pescuitul sau mâncatul unei prãjituri. Dar bineînţeles viaţa nu e chiar atât de binevoitoare, iar Zeze este forţat sã facã faţã duritãţii unei existenţe cu care probabil va trebui sã se descurce mereu.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Adelin Petrisor -"Tara cu un singur gras"

Eu sunt fascinatã de Coreea de Nord pentru cã așa mã vãd eu trãind dacã nu ar fi fost Revoluţia din '89. In plus, consider cã toate cãrţile scrise despre experienţe în Coreea de Nord ar trebui introduse obligatoriu pe lista de lecturi din liceu și sã fie câte un subiect din ele la bacalaureat în fiecare an. Poate astfel reușim sã combatem acea nostalgie nocivã pe care reușesc uneori sã o instaleze cei mai în vârstã în capul ãlora mai tineri care-și imagineazã cã în comunism alergau câinii cu covrigi în coadã și trãiam toţi într-o lume unde nu ni se putea întâmpla nimic pentru cã dragul nostru conducãtor atotputernic veghea în continuu asupra bunãstãrii noastre.

"In Coreea de Nord, propaganda nu ia niciodată pauză. De altfel, se spune că, în fiecare apartament, în bucătărie există un radio acordat pe frecvenţa oficială. Aparatul nu are buton de oprire, poţi doar să-l dai mai încet sau mai tare. Atât. Si pe acolo picură propaganda... Ca şi metroul, statuile impozante, fântânile arteziene erau în contrast puternic cu tristeţea oamenilor veşnic posomorâţi, care se deplasau ca nişte roboţei dintr-un punct în altul, doar unde le era permis."

Adelin Petrișor are norocul neașteptat de a primi vizã pentru Coreea de Nord, unde reușește sã facã și câteva poze pe furiș ca sã facã mai convingãtoare realitatea tristã pe care o întâlnește acolo. Este un documentar în format hârtie unde aberaţia și totalitarismul unui sistem care își menţine poporul într-o continuã teroare sunt vizibile chiar dacã jurnaliștii sunt mereu însoţiţi de cãtre un ghid care se asigurã cã ei nu iau contact decât cu partea aprobatã a realitãţii. Dar chiar și aceastã realitate trunchiatã, cosmetizatã este mai sumbrã decât orice alt contact cultural posibil.

"Stiu ce a însemnat comunismul românesc. Din fericire, l-am trãit pe pielea mea mult mai puţin decât au fãcut-o alţii, doar vreo 14 ani. Dar a fost de-ajuns ca sã gust din mai toate „plãcerile” unei vieţi controlate dement de un regim ostil omului: mâncare pe cartelã, cozi la alimentarã, luminã și apã caldã cu program, propagandã turnatã cu gãleata în puţinele ore de program TV, manifestãri faraonice organizate pentru omagierea dictatorului.
Mai târziu, când aveam sã-l descopãr pe Orwell, am înţeles cã întotdeauna existã și mai rãu, dar mi-am zis cã e ficţiune, cã e ceva scornit de mintea unui scriitor dezamãgit de socialismul la care visa, imaginativ și pervers. Aveam sã vãd cã "O mie nouã sute optzeci și patru" își poate gãsi lejer corespondentul în realitate, și asta se întâmplã în Coreea de Nord, o ţarã închisã, condusã de un regim autoritar comunisto-ereditar, singurul de acest tip din lume.
Habar nu am dacã fondatorul comunismului coreean, Kim Ir Sen, s-a inspirat din Orwell sau a inventa, ajutat de camarilã, toate metodele bolnave prin care a fãcut dintr-un popor jucãria unei familii. Cert este cã El, "liderul suprem", a venit la putere în 1948, cu un an înainte ca Orwell sã publice "O mie nouã sute optzeci și patru". De atunci, liderii nord-coreeni au avut suficient timp sã rafineze metodele prin care-și tortureazã propriul popor."

miercuri, 11 ianuarie 2017

Han Kang -"Vegetariana"

Stiţi filmele alea coreene ciudate? La fel e și cartea asta (a câștigat Man Booker-ul internaţional, de altfel). Yeong-hye este o femeie banalã (așa dupã cum o descrie propriul soţ), pierdutã în rutina casnicã. Iar bãrbat-su nu sclipește nici el în nici un fel, dar, pentru cã e vocea din jumãtate de carte, aflãm mai multe despre gândurile și preocupãrile sale, este mai nunţat. Yeong-hye nu vorbește în nume propriu decât în câteva mici fragmente unde își rememoreazã visele bizare și efectul pe care acestea îl au asupra ei. De aici vine și ruptura, când Yeong-hye decide sã nu mai mãnânce carne (și nici sã nu o mai suporte la ceilalţi). Nimic ieșit din comun pentru noi obișnuiţi cu aceastã ultimã fiţã, dar într-o societate puternic tradiţionalistã și ierarhizatã cum e cea coreeanã hotãrârea ei naște dispute familiale și probleme profesionale la locul de muncã al soţului. Pe scurt, nu se mai poate ieși cu ea în lume. Celelalte personaje-perspectivã pentru Yeong-hye sunt cumnatul ei și la final sora, In-hye, (soţia sus-menţionatului cumnat) care pare singura în stare sã o înţeleagã sau cel puţin sã îi accepte decizia.
Cartea este destul de visceralã și agresivã pe alocuri, traumele lui Yeong-hye care încearcã sã-și gãseascã un echilibru fragil pentru suferinţa existenţialã pe care o resimte, alegerea de a nu mai mãnca deloc carne fiind cea mai la îndemãnã. E cumva o metamorfozã kafkianã femininã și contemporanã. O punere sub semnul întrebãrii a tuturor obiceiurilor care ne încorseteazã și cât de mult de alieneazã de ceilalţi și de ideea de normalitate încercarea de a ne regãsi confortul interior prin acţiuni exterioare. O îndrãznealã pe care doar Yeong-hye o are; deși atrãgãtoare pentru alţii, este singura care o duce pânã la capãt.

Inceputul:
"Nevastã-mea nu a avut niciodatã ceva special în personalitatea ei. Cel puţin așa am crezut pânã în ziua în care s-a hotãrât sã devinã vegetarianã."

duminică, 8 ianuarie 2017

Alexandru Vakulovski -"Pizdeţ"

Din lista mea de cãrţi de citit din toatã lumea, l-am ales pe Alexandru Vakulovski pentru Republica Moldova (da, știu, sunt atâţia alţii mai renumiţi, mai reprezentativi etc., dar acesta este chiar la îndemânã și se pare destul de actual). "Pizdeţ" conţine peripeţiile din anii '90 ale naratorului, așa cam cum le-am trãit cu toţii –un sistem universitar ineficient și plictisitor, cãminele de studenţi, familii dezintegrate, mizeria cotidianã, prieteniile din cartierul de blocuri. O lume plinã de jeg faţã de care nu poţi reacţiona decât violent (la nivel de limbaj și de comportament), prin rãzvrãtire, prin alcool și droguri. Povestirea, amuzant piperatã cu nuanţe basarabene, dar cam dezlânatã pe alocuri, este interesantã prin rezonanţa personalã pe care o poate avea cu cititorul.