vineri, 8 septembrie 2017

David Sedaris -Dress Your Family in Corduroy and Denim

David Sedaris este un tip super savuros, atât ca scriitor, cât şi ca om (a venit de vreo douã ori în România pânã acum; dacã mai apare, sã nu-l rataţi; e cel mai bun act de stand up gratuit şi neintenţionat ca atare).
"Dress Your Family in Corduroy and Denim" este o carte, cu tentã autobiograficã, despre familii, evident, unele dintre cele mai ciudate, neaşteptate, sincere în disfuncţionalitatea lor familii din literaturã. Cartea este alcãtuitã din povestiri relativ autonome care suprind diverse episoade care l-au marcat din copilãria, tinereţea şi maturitatea scriitorului asupra cãrora ţicneala pãrinţilor şi-au lãsat inevitabil amprenta, incluzând descoperirea propriei homosexualitãţi.
Deşi umorul specific Sedaris apare peste tot, unele fragmente mustesc în spate de o tristeţe şi un sentiment de "this is so so wrong".

Mama este personajul cel mai puternic conturat, contrastant, relatat cu o duioşie subtilã deşi tipa e dusã clar cu capu’.

"At two A.M. on a school night, my mother would not say, "Go to sleep", but rather, "Shouldn’t you be tired?" It wasn’t a command, but a sincere question, the answer provoking little more than a shrug. "Suit yourself," she’d say, pouring what was likely to be her thirtieth or forty-second cup of coffee. "I’m not sleepy, either. Don’t know why, but I’m not.""

"The suits she wore, the delicate bridges holding her teeth in place – it was all an invention. "You live in bad neighborhoods so you can feel superior," she’d say, the introduction, always, to a fight. "The point is to move up in the world. Even sideways will do in a pinch, but what’s the point in moving down?" As a relative newcomer to the middle class, she worried that her children might slip back into the world of public assistance and bad teeth. The finer things were not yet in our blood, or at least that was the way she saw it. My thrift-shop clothing drove her up the wall, as did the secondhand mattress lying without benefit of box springs upon my hardwood floor. "It’s not ironic," she’d say. "It’s not ethnic. It’s filthy.""

Si ca sã aveţi o idee despre întorsãturile de frazã ale lui Sedaris: 
"The only thing worse than a twenty-five-year-old with a Vietnam flashback was a fourteen-year-old with a Vietnam flash-forward."

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Alina Nedelea -Soseaua Catelu 42

Una din marile curiozitãţi ale vieţii mele este cum aş fi fost eu dacã aş fi prins mai mult din comunism. Imi place sã cred cã aş fi fost ca personajul din cartea Alinei Nedelea. Când am citit faimoasa "Exuvii" nu am fost deloc impresionatã şi am spus cã e o carte pe care aş putea sã o scriu şi eu. Ei bine, "Soseaua Cãţelu 42" este o carte pe care mi-ar fi plãcut sã o pot scrie eu.
Autobiografia ficţionalã este scindatã de momentul Revoluţiei, cu inocenţa perceperii sordidului comunism, urmatã de cinismul unei adolescente şi tinere care se încãpãţâneazã parcã sã treacã prin toate chestiile nasoale venite cu o libertate nesperatã pe care nu ştie sã o gestioneze.
Deşi cartea face exces de naraţiune, de acţiune, de anecdoticã, faptul cã am rezonat personal cu povestea a însemnat mult pentru mine şi am putut trece peste necioplirile punctuale ale textului. Este o carte cu impact mai mult sentimental decât literar, dar şi ãsta e un mare mare merit.

"Mama mea iubitã are aceastã problemã: râde tare şi tot timpul cu gura larg deschisã, iar eu nu am înţeles niciodatã dacã ea ştie sau pur şi simplu o doare în cot cã are o gaurã mare, mai lungã de partea stângã din pricina a trei mãsele cãzute. Iar eu nu am avut niciodatã curajul sã-i mãrturisesc cã ãsta e motivul pentru care râsul ei e aşa de molipsitor. Pentru cã, de câte ori râde, vãd doi ochi trişti, un nãsuc obraznic, o gurã mare, deschisã, iar eu fixez gura aia cu interesul dentistului. Când râde, mama mea aratã ca un clovn şi, privind-o, nu reuşesc sã rãmân serioasã mai mult de douã secunde, pentru cã hohotele ei mã molipsesc şi pe mine."

luni, 28 august 2017

Doina Rusti -Zogru

O fiinţã supranaturalã, misterioasã, se întrupeazã din inima pãmântului şi trãieşte parazitând diverse personaje, hrãnindu-se din timpul lor şi reuşind astfel sã traverseze evenimentele din istoria românilor de la Vlad Tepeş pânã în zilele noastre, oferindu-ne o perspectivã subiectivã, intimã şi vastã asupra noastrã. Zogrul nu poartã nici un fel de încãrcãturã maleficã sau beneficã, el este trãire purã, singurul sãu scop fiind gãsirea unei gazde adecvate astfel încât sã-şi întârzie momentul dispariţiei de pe Pãmânt, singura existenţã pe care o cunoaşte şi la care nu vrea sã renunţe pentru întoarcerea într-un necunoscut care ar putea foarte bine sã consiste în nimic. Este un roman despre identitate. O identitate colectivã şi una individualã.

Cartea este interesantã, uşor de citit, Doina Ruşti a gãsit o reţetã foarte reuşitã de a combina fantasticul, istoria, filosofia. Cred cã o voi înscãuna pe Doina Ruşti scriitoarea mea româncã, contemporanã, preferatã.

[*nu am citate pentru cã, bineînţeles, cartea a fost împrumutatã şi cititã acum câţiva ani; iar între timp am un laptop mort la activ]

vineri, 25 august 2017

Pascal Quignard -"Sexul şi spaima"

Mai bine îl mai citeam o datã pe Musil decât sã mã lupt cu Pascal Quignard. Un scriitor mai pedant şi mai dezlânat în a-şi închide ideile nu cred cã existã. Dacã vreţi vreodatã sã vã apucaţi de cartea asta, sã ştiţi cã e despre greci şi romani. Mai mult despre romani decât despre greci. Cu zei, istorie, literaturã, citate (de obicei cu o relevanţã dubioasã pentru subiectul discutat). Este o carte de bãtut câmpii (acum ştiu ce simţea proful de literaturã din Franţa când îmi citea lucrãrile şi îmi spunea cã nu-mi inchei ideile; karma strikes back).
Gãsiţi totuşi şi nişte fapte diverse interesante. Cum ar fi despre inventatorul pornografiei, Parrhasios (pictor de bordeluri), despre care avem informaţii doar din relatãrile altora.
In fine, avem imaginea unei civilizaţii încremenite în spaima de dinaintea ororii şi în credinţa cã pasivitatea este semn de inferioritate. Faptul de a fi activ e un semn de nobleţe. Transformarea în spaimã a erotismului jucãuş, neserios, libertin.

Ca sã vã faceţi o idee despre stilul din carte:
„Dezmierdãrile umane sunt confundate neîncetat cu neaşteptate limite libidinale sau temporale pe care dorinţa ce le animã, dar care la fel de repede slãbeşte, nu le înţelege niciodatã. Nici conştiinţa iubiţilor nu le înţelege întotdeauna. Insuficienţa noastrã eroticã, satisfacerile noastre incomplete sau desincronizate în toiul jubilaţiei ne descumpãnesc.
Plãcerea ne smulge dorinţa.
Suntem sortiţi fantasmelor, precum rechinii sunt sortiţi mãrii.
In corpul masculin, elementul sexual se manifestã ca o deformare absolut insolubilã, ori solubilã doar prin violenţa actului. Excesul sexual se manifestã de fiecare datã sub forma unei reveniri inadecvate, anacronice, trãite la modul constrângãtor, intempestiv sau ruşinoş, total involuntarã, mereu imperioasã, mereu inexprimabilã pentru cã limbajul, departe de a se uni cu libidoul, îl divinizeazã.”

miercuri, 23 august 2017

Margaret Atwood -"Femeia comestibilã"

Cum devine femeia obiect de consum. Dar nu într-o carte încrâncenatã, ci într-una plinã de umor (destul de negru pe alocuri, adevãrat). Marian, o tânãrã care lucreazã în telemarketing, acceptã sã se cãsãtoreascã cu prietenul ei, un avocat de viitor, dintr-o bizarã inerţie conformistã pentru a se mula pe aşteptãrile pe care societatea le are de la o femeie, în ciuda propriilor dubii privind relaţia lor. Continuã totuşi sã se vadã cu un tip total opus vieţii ei ordonate şi previzibile.

Aceastã delãsare în voia sorţii duce, desigur, la o disoluţie a eului care devine tot mai accentuatã pânã când criza identitarã nu mai poate fi suportatã. Marian pare sã-şi rezolve nevrotic conflictul ãsta refuzând mâncarea (simptom pe care ceilalţi sunt dispuşi sã-l normalizeze social sub forma stresului dinaintea nunţii). La petrecerea organizatã de Peter pentru a sãrbãtori şi unde Marian apare îmbrãcatã, coafatã etc. conform cerinţelor viitorului soţ, impasul ei psihic atinge apogeul şi situaţia trebuie sã explodeze cumva, bineînţeles tot în cheie culinarã. Rezolvarea constã, ironic, în transformarea înapoi a lui Marian din obiect consumat în consumator.

Inceputul:
"Stiu cã mã simţeam bine vineri când m-am trezit; poate doar ceva mai apaticã decât de obicei. Când am trecut în bucãtãrie sã-mi iau micul dejun, Ainsley era acolo, abãtutã: zicea cã fusese la o petrecere nereuşitã noaptea trecutã. Jura cã nu fuseserã decât studenţi la stomatologie, ceea ce o deprimase atât de tare, încât se consolase îmbãtându-se."

miercuri, 16 august 2017

Andrei Pleşu -Despre îngeri

Este o sintezã a literaturii şi a ideilor pe subiectul îngerilor. Cartea nu are o cheie teologicã (deşi apar trimiteri relogioase, dar ele nu sunt limitate la spaţiul creştin, fiind abordate şi alte religii, în special islamul unde îngerii joacã un rol special), mai curând una filosoficã, din perspectiva unei curiozitãţi insistente asupra fenomenului. Poate pe alocuri pare prea încãrcatã de referinţe bibliografice şi abordatã într-un mod didactic accentuat pentru un cititor care cautã mai mult opinii şi mai puţin susţinerea lor, deşi Pleşu spune de la început cã prima parte este alcãtuitã din notiţe de curs organizate riguros, cartea este o investigaţie riguroasã a modului în care îngerii au fost analizaţi de filosofi, teologi, scriitori etc.
Nu este o carte cu care poţi sã polemizezi pentru cã, evident, Pleşu a fãcut o treabã bunã cu documentarea, dar sunt unele aspecte care pot iniţia discuţii interioare la cititori (de ex. ideea cã existã îngeri pentru naţiuni), iar stilul abordabil cu care ne-a obişnuit face o lecturã plãcutã.

"Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede în lupta lui Iacob cu îngerul modelul luptei pe care o dã hermeneutul cu textul dinaintea sa. Orice lecturã e o logomachie. A încerca sã interpretezi o paginã scrisã e a intra în luptã cu îngerul acelei pagini, a înfrânge obstrucţia sensului ei. In cazul acesta, însãşi strãdania noastrã de pânã acum intrã în scenariul pe care îl analizeazã. Am dat şi noi, pe palierul la care avem acces, propria noastrã luptã cu îngerul. Si încheiem, rãniţi, cu câteva uimiri în plus."

luni, 14 august 2017

César Aira -"Varamo"

Un roman pe care îl puteţi citi cap-coadã într-o cãlãtorie cu trenul. Este relatarea întâmplãrilor în ziua de dinainte de crearea poemului de cãpãtâi al avangarei latin-americane de cãtre un funcţionar din Colón, oraş din Panama, pornind de la primirea salariului în bani falşi. Modul lui Varamo de a se poziţiona în lume aduce destul de mult cu personajele kafkiene. Iar poemul rezultat ţine de acelaşi domeniul al absurdului, el trebuind de fapt sã fie un tratat despre hobby-ul funcţionarului, îmbãlsãmarea animalelor mici (la care oricum nu se pricepe). E cumva un îndemn la reflecţie dacã producţia literarã poate fi un produs al întâmplãrii, o improvizaţie şi nu ceva planificat, construit, muncit. Sunt multe idei care apar în carte (cum ar fi situaţia bizarã de a pãstra ministerele în oraşul Colón care nu este capitala statului), cu posibile intrigi care merge în direcţii diverse, dar relaţiile dintre personaje şi dialogurile sunt forţate, conectivitatea dintre oameni fiind scurtcircuitatã. Impostura este un motiv care apare de mai multe ori în carte, mai toatã lumea falsificând câte ceva.

Inceputul:
"Intr-o zi a anului 1923, în oraşul Colón (Panama), un copist de categoria a treia ieşea de la Ministerul une era angajat, dupã ce-şi terminase ziua de lucru şi trecuse pe la caserie sã-şi ia salariul, cãci era ultima zi lucrãtoare din lunã. In rãstimpul scurs între acest moment şi dimineaţa zilei urmãtoare, adicã zece sau douãsprezece ore mai târziu, a scris un lung poem, e la hotãrârea de a-l compune şi pânã la punctul final, fãrã adãugiri sau modificãri. Ca sã închidem acest interval, trebuie spus cã niciodatã în jumatatea de secol de când era pe lume nu scrisese nici mãcar un singur vers şi nu avusese vreun motiv pentru a o face; şi nici n-a mai fãcut-o dupã aceea. Fusese un fel de vârtej care intervenise în timp şi în biografia sa, fãrã antecedente şi fãrã consecinţe."

duminică, 13 august 2017

Kiyoko Murata -"Ceaunul"

Un roman foarte scurt, plin de melancolie, cu nepoţii care îşi petrec vacanţa la bunicã în timp ce pãrinţii sunt plecaţi în Hawaii pentru cã unul din cei 13 fraţi ai bunicii este într-o stare de sãnãtate foarte precarã. In atmosfera japonezã liniştitã de "la ţarã" se întrevãd probleme cu genetica bobului de mazãre al lui Mendel în vasta familie tradiţionalã, confuzie accentuatã şi de episoadele de pierdere a memoriei şi a raţiunii care apar la bunica prea bãtrânã pentru a mai putea ţine secrete. Amintirile, poveştile şi tachinãrile se deapãnã în jurul ceaunului în care harnica Tami (vocea narativã) gãteşte zilnic cina.
Romanul a inspirat filmul lui Kurosawa "Rapsodie în august".

"Deşi nu avansaserãm cine ştie ce cu învãţãtura, fiecare reuşise sã gãseascã un cadou pe care sã-l ia cu el. Shinjirō se jucase pe afarã şi se bronzase, dezvãţându-se de citit manga. Era ceva epocal.
Tateo putea acum sã şadã pe tatami în poziţie politicoasã la masã... înainte obişnuia sã stea pe scaun...şi apoi ajunsese sã cânte la orgã cu ambele mâini.
Eu reuşisem sã pregãtesc masa pentru cinci persoane. Mi-am dat seama cã a ajuta pe cineva şi a face totul de unul singur sunt douã lucruri diferite. Socoteam cã asta urma sã aibã o influenţã bunã asupra modului meu de a vedea lucrurile şi de a gândi, când aveam sã mai cresc.
Stãteam în faţa geamului de la bucãtãrie.
Se auzi glas de pasãre dintr-o grãdinã îndepãrtatã.
Am simţit cum sufletul îmi devine transparent, ca vântul. Am tãiat mãrunt verdeaţa spãlatã de Minako şi am presãrat-o peste supa de miso din ceaun."

sâmbătă, 12 august 2017

Elena Bociorişvili –"Povestea unei fete şi a unui pian cu coadã"

Un roman minimalist. Existenţele întrepãtrunse a trei generaţii de femei plus una care este gardianul suprem al copiilor şi deţinãtoarea pianului cu coadã. Pe fundal: Georgia de dupã comunism, dar mereu sub umbra Rusiei. Femeile care trãiesc din amintiri, refãcându-se dupã traumele (de multe ori fizice) ale perioadei de dupã rãzboi, cãutându-şi dragostea, gãsind cel mai adesea violenţã, abandon şi tristeţe. Dar totuşi ele merg mai departe, mereu visând, trecând peste eşecuri, creând poveşti şi mituri. Un stil scurt şi la obiect, de o bruscheţe care scoate în evidenţã dinamica şi tenacitatea personajelor feminine.

"Din ziua când se dãduse jos de pe pianul încremenit în muţenie, Fafocika învãţase cum sã procedeze cu bãrbaţii. Sã nu cedeze nici o fãrâmã din teritoriul ei, cum nu cedezi duşmanului pãmântul tãu. Nimeni n-o mai aşeza lungitã pe pian. Castitatea ei, nefolositoare nimãnui, nu putea fi strãpunsã cu glonţul, era blindatã. Totuşi era, ca şi pânã acum, la fel de curioasã sã afle ce se întâmplã "apoi", dupã ce se bea în cinstea celui ales sã fie tamada şi dupã ce oaspeţii pleacã. De fiecare datã când se îndrãgostea, proba în faţa oglinzii rochia albã de mireasã cu bateria de nasturi, dar acest "apoi" nu mai venea odatã."

vineri, 11 august 2017

Halldor Laxness -Sub ghetar

Islandezii sunt asiaticii Europei. E un fel de "Muntele vrãjit" islandez. La fel cum "Omul fãrã însuşiri" este "Muntele vrãjit" austriac. Deşi e cel mai scurt, "Sub gheţar" e cu siguranţã cel mai ciudat.
Embi, un tânãr teolog, este trimis într-o localitate de lângã un gheţar de pe un vulcan sã investigheze situaţia unui preot care se pare cã şi-a pierdut credinţa (şi refuzã sã îngroape morţii), deşi am putea spune cã şi-a mutat-o de fapt în naturã şi în lucrurile simple şi de bun simţ din viaţã, sã noteze tot ce vede şi aflã şi sã raporteze înapoi la episcopie. Doar cã aterizeazã în mijlocul unui haos al absurdului. Preotul a închis biserica pentru cã e la potcovit de cai, Embi se trezeste îndopat pânã la vomã cu prãjituri de o femeie care-i povesteşte despre tot felul de animale fantastice, avem o poveste de dragoste cu o femeie despre care nimeni nu este sigur cã e realã etc.
Embi vorbeşte cu o groazã de personaje, dintre cele mai diverse şi bizare, conversaţii care nu fac decât sã-l destabilizeze (efect pe care-l produc şi asupra cititorului) pe tot parcursul cãrţii întrucât "normalitatea" este un concept care nu-şi are sensul în contextul respectiv. Nu pot sã neg un anumit tip de umor "nordic" (întâlnit şi în "Calcanul") pe care mie mi-e greu deocamdatã sã-l înţeleg.

*întrucât între timp mi-a murit un laptop, iar cartea a fost împrumutatã (evident, acum aproape doi ani), nu am citate de dat

luni, 7 august 2017

Ruxandra Cesereanu -"Angelus"

Trei îngeri coboarã peste Metropolã (aka Bucureşti). Reacţia diverselor personaje de aici faţã de apariţia lor. Partea asta este fooooaaaarte plictisitoare. Descrierile personajelor, deşi se vor pitoreşti, sunt nespectaculoase. Enumerãrile, deşi ar trebui sã fie insolite, sunt eşuate într-o listã de platitudini, le lipseşte elementul surprizã. Si apoi vine a doua parte (mai scurtã) a romanului unde periferia şi-i însuşeşte pe cei trei îngeri şi se rupe de centru.

"[...] ce pot face nişte locuitori izolaţi şi blamaţi de restul lumii, consideraţi eretici şi rebeli, dar în acelaşi timp invidiaţi pentru obrãznicia, curajul şi nebunia lor? Ce ar putea face dânşii în aşa fel încât sã satisfacã utopiile şi râvnele hominizilor de pretutindeni, iar insula lor simbolicã de beatificatori şi beatificaţi sã renunţe de bunãvoie la serpentine şi sã aibã o singurã cale mlãdioasã şi descurcãreaţã? Hmmm, oare ce ar putea, într-adevãr, sã facã dânşii? Sã se sacrifice, sã se milostiveascã, sã halucineze etc.? Nicidecum: dânşii nu ar putea face altceva decât sã scandalizeze în continuare, fãrã şovãialã. Cu toţii am avut parte mãcar o datã în viaţa noastrã de o bifurcaţie în care ne-am cãit cã nu am luat-o pe cealaltã cale decât pe cea pe care am ales-o. Ei bine, locuitorii din Zonã evitarã orice fel de bifurcaţie încurcãtoare de sensuri şi existenţe, lãsarã în plata domnului complicaţiile isterice ori istorice [...] şi acceptarã sã se adapteze împrejurãrilor, dar cãlãuziţi de mai-marii lor, care, deşi nu aveau experienţã în chestiunea minunilor, mãcar aveau experienţã în chestiunea utopiilor."

De ce nu a scris Cesereanu toatã cartea ca pe aceastã ultimã parte nu înţeleg. Nu spun ca e minunatã, dar e cu mult mult mai bunã decât restul romanului. Pare cumva cã în prima parte a încercat sã scrie dupã nişte reţete învãţate sau create de ea, iar la sfârşit scrie aşa cum îi vine. Si o face chiar bine. Dar trebuie sã te înarmezi cu rãbdare sã treci de toatã plictiseala din primele trei sferturi de carte.

"Cine vrea sã facã autopsia fabulosului va gãsi acolo nu doar lumi compensatorii, ci şi lumi scelerate, bolnave sau, mai bine zis, arãtate cu degetul ca fiind bolnave şi molipsitoare prin degenerarea lor de la realitate. La urma urmei, ceea ce li se reproşeazã întotdeauna fantasmagoricilor este priza stricatã la care viaţa lor nu mai vrea sã se conecteze. Poate cã este o prizã arsã, poate cã este doar o prizã învechitã, care trebuie schimbatã, la naiba, cine sã mai ştie! Dar, oare, nu este dreptul celor care viseazã la nesfârşit sã uite de acea prizã şi sã o lase veşnic întreruptã atâta timp cât fericirea nu e o stare omeneascã decât într-un procent rarisim?Poate cã extazul se naşte tocmai prin renunţarea definitivã la priza electricã prin care circuitul cosmic îşi oferã produsele stigmatizate de fabula prezentului, poate cã inclusiv agonia cu halucinaţiile ei inerente este mai plinã de viaţã decât noima raţiunii supracalificate."

duminică, 6 august 2017

My Mistress's Sparrow Is Dead

O colecţie de povestiri, clasice (de ex. Cehov sau Maupassant) şi contemporane (de ex. Alice Munro sau Kundera), despre dragoste şi multiplele ei feţe editatã de Jeffrey Eugenides. O privire caleidoscopicã, uşor tristã, asupra dragostei cu dezamãgirile ei, cu problemele familiale, cu plictiseala din cãsãtorie, cu loialitatea pe care o impune. Eugenides explicã dorinţa lui de a muta centrul atenţiei de la tipica dragoste romanţioasã la modul în care iubirea se împlineşte dupã ce a trecut vâvãtaia iniţialã, când deja s-a ajuns la acel "şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi".

O carte cu de toate despre dragoste, cum ar veni.

Inegalabilul Cehov: "Frenzied card-playing, gluttony, drunkness, constant talk about the same thing. Useless matters and conversations about the same thing took for their share the best part of one’s time, the best of one’s powers, and what was left in the end was some sort of curtailed, wingless life, some sort of nonesense, and it was impossible to get away or flee, as if you were sitting in a madhouse or a prison camp!"
"[...] this small woman, lost in the provincial crowd, not remarkable for anything, with a vulgar lorgnette in her hand, now filled his whole life, was his grief, his joy, the only happiness he now wished for himself; and to the sounds of bad orchestra, with its trashy local violins, he thought how beautiful she was. He thought and dreamed."

Tãiosul Maupassant: "She babbled incessantly with the continuous sound of those winged toys that spin in the breeze, trotting out the most unexpected, amusing and astonishing things. In that mind of hers, which seemed like a patchwork of rags of all kinds and colours, not sewn together but only tacked, there was fairy-tale fantasy, bawdy, immodesty, impudence, jokes and surprises, and a sense of fresh air and scenery such as you would get travelling in a balloon."

Si întorsãturi imprevizibile de fraze (bãnuiesc cã astea sunt învãţate pe la creative writing): Gilbert Sorrentino –"The late June night so soft one can, in retrospective, forgive America for everything."; "All you modern lovers, freed by Mick Jagger and the orgasm, give them, for Christ’s sake, for an hour, the use of your really terrific little apartment."; Lorrie Moore –"After four movies, three concerts, and two-and-a-half museums, you sleep with him. It seems to be the right number of cultural events."; "Shave your legs in the bathroom sink. Philosophize: you are a mistress, part of a great hysterical you mean historical tradition. They will survive you after a nuclear attack –they are tough and hardy and travel in packs- but right now they’re not having any fun. And when you look in the bathroom mirror, you spot them scurrying, up out of reach behind you."; David Gates – "[...] marry a man who wasn’t on speaking terms with his own desires."

miercuri, 2 august 2017

Vacanta de vara 2017

Sã mai schimbãm postãrile despre cãrţi la care tot muncesc eu ca sã recuperez comentariile pentru lecturile de acum câţiva ani şi sã vorbim puţin despre vacanţã. Si anul acesta am fãcut o micã excursie prin România (fingers crossed ca la anul sã mergem undeva frumos în altã ţarã).

Am pornit de acasã din Iaşi spre Maramureş, cã prea îl laudã toatã lumea. Ne-am oprit lângã Vatra Dornei ca sã facem un scurt traseu în Munţii Cãlimani. Am cãutat o pensiune cât mai aproape de Parcul Natural, aşa l-am gãsit pe nea Traian de la pensiunea Perla Cãlimanilor din Gura Haitii. E foarte frumos la nea Traian, existã şi o bucãtãrie unde vã puteţi gãti, are şi un mic magazin de unde vã puteţi lua nimicuri de mâncare în caz cã aţi ratat ceva la bagaj. Chiar la intrare în Gura Haitii pe dreapta este o pãstrãvãrie pe care v-o recomand cãlduros. Pãstrãvul este foarte arãtos (noi ne-am luat câteva bucãţi pentru un grãtar de searã) şi a doua zi dupã ce am ajuns au deschis terasa (noi ne-am bucurat de pãstrãvul lor cu smântânã –reţetã specificã locului- atunci când am coborât de pe munte).



Din Gura Haitii se pot face douã trasee mari: creasta cu Vârful Pietrosu sau 12 Apostoli. Noi am ales sã mergem pe creastã, dacã tot am stat doar douã nopţi aici. Se poate merge cu maşina pânã la exploatarea de sulf, iar de acolo se ia triunghiul albastru prin pãdure, apoi dunga roşie pe creastã. Dacã vreţi sã scurtaţi semnificativ drumul, se poate urca pe un drum judeţean, cred, pe lângã carierã, pe nişte serpentine (noi am ales sã coborâm pe jos pe drumul acesta). Atenţie, drumul este extraordinar de prost pe unele porţiuni, dar scutiţi cel puţin 2 ore. Altfel, vã ia cam 5-6 ore pânã la vârf, iar urcuşul prin pãdure pe triunghi albastru nu este spectaculos. De sus, însã, priveliştea e minunatã.




Sã aveţi apã la voi apã pentru cã nu sunt izvoare. La un moment la o intersecţie de trasee, unde începe urcuşul spre creastã veţi vedea un semn spre izvor 150m. Nu vã obosiţi sã coborâţi. Izvorul e aproape inexistent. Nu este nimic amenajat. Dacã nimeriţi în week-end şi vã cere cineva taxã de intrare în parc puteţi sã le faceţi scandal: intrarea pe triunghi albastru nu se vede bine pentru cã se face printr-un jnepeniş pe care nu l-a tãiat nimeni ca sã se vadã cãrarea; de altfel, sunt mai multe porţiuni unde nu s-a obosit nimeni sã taie jnepenişul din cãrare; izvorul nu este deloc amenajat (daca sãpa macar 50cm2 cineva şi fãcea acolo un pãtrat de lemn sau punea o cãldare de metal, puteai şi tu sã-ţi umpli o sticlã cu apã). In parc se pare cã sunt vipere. La întoarcere noi ne-am întâlnit cu un şarpe, dar cred cã e un şarpe de alun, nu o viperã.


De aici ne-am îndreptat spre Maramureş prin Bistriţa (evitaţi drumul prin Cârlibaba). Cam pe unde e satul lui George Coşbuc, opriţi-vã la pãstrãvãrie. Gãtesc bine şi icrele sunt din partea casei. Noi ne-am cazat la Borşa, care era un întreg şantier. Se reparau şoselele în draci, era un haos de nedescris, un praf de sã-l tai cu cuţitul. Oricum, Maramureşul candideazã cu succes la judeţul cu cele mai proaste şosele din ţarã. Inarmaţi-vã cu rãbdare dacã aveţi de gând sã faceţi un drum pânã acolo.

In drum spre Cimitirul Vesel, am oprit la Sighetul Marmaţiei ca sã vizitãm Memorialul Victimelor Comunismului. Nu cumva sã-l rataţi dacã treceţi prin zonã. Este foarte bine realizat. Are acelaşi nivel calitativ ca muzeul de la Check Point Charlie din Berlin. De mai multe ori mi s-a fãcut pielea gãinã pentru cã încã mai sunt vibraţiile ororilor care s-au întâmplat acolo. E un loc foarte încãrcat de suferinţã.



Cimitirul Vesel e cam kitchos, ca s-o spunem sincer. Vizual, se vede frumos, cu toate crucile acelea lucrate în stil asemãnãtor, cu biserica lui coloratã. Dar conţinutul cam lasã de dorit şi oricum te plictiseşti sã tot citeşti crucile alea. E de bifat, dar nu e vreo mega-experienţã.


Per total, Maramureşul nu ni s-a pãrut ceva deosebit. E frumos, îl puteţi încerca dacã vã pasioneazã, dar nouã ne-a plãcut mult mai mult zona Bucovinei. Maramureşul e foarte lãudat şi super vândut, dar la faţa locului e mult prea puţin spectaculos faţã de aşteptãri.

De aici am coborât spre Bucureşti prin Ardeal. Ne-am cazat la Turda, un oraş mic, cu un centru istoric drãguţ, aproape de Cluj pe unde ne-am şi plimbat în vreo douã zile.




In Cluj ne-a plãcut la berãria de pe terasa Magazinului Central de unde ai o panoramã foarte frumoasã asupra oraşului.


In Turda puteţi vizita salina. Ce e interesant la salina de acolo este lacul pe care te poţi plimba cu bãrcuţele şi care e frumos amenajat cu nişte structuri de lemn interesant luminate.


La plecare ne-am oprit la Racoş (lângã Rupea) pentru a vedea vulcanul stins. Iniţial am vrut sã ne şi cazãm aici o noapte, dar localitatea este moartã, nu e nimic investit, nu e nimic amenajat. Si chiar e pãcat pentru cã vulcanul este interesant şi nu e greu de ajuns la el, aşa cã e accesibil pentru oricine, inclusiv pentru familiile cu copii mici. Noi am ales sã ne întoarcem în aceeaşi zi la Bucureşti.



marți, 1 august 2017

Tash Aw -"Harta lumii nevazute"

In Indonezia anilor '64, orfanul Adam, amnezic faţã de propriul trecut, îşi cautã tatãl adoptiv, un artist indoneziano-olandez care alesese sã rãmânã aici dupã independenţã, sãltat într-o noapte de soldaţi, pe fundalul unei ţãri care se afundã într-un rãzboi civil. Astfel, pe de o parte, romanul este despre colonialism şi post-colonialism, despre cât de complicatã este formarea unei naţiuni din haosul care urmeazã obţinerii libertãţii.

"Stergerea memoriei, doar parţialã, se întâlneşte oriunde, la nivelul unui popor, în culturã, în toate alea. Noi, asiaticii, suntem mari meşteri la asta. Dacã o secetã ori un cutremur fac sute de mii de morţi, ori dacã guvernul trage în manifestanţi, ei bine, pur şi simplu uitãm, mergem înainte. Mai stãruie în suflet, dar nu le lãsãm sã iasã la suprafaţã. Rãmân adânc îngropate. Când eram în Europa, i-am vãzut pe cei de-acolo cum îşi amintesc totul, cum comemoreazã durerile trecute. E singurul lucru care mi-a plãcut în apus."

In paralel, fratele lui Adam, adoptat de o familie foarte bogatã din Malaezia, rãtãceşte în maşina scumpã a pãrinţilor, bântuit de imaginea fratelui mai mic pe care simte cã l-a pãrãsit întrucât a fost adoptat înaintea lui, dominat de un sentiment de vinovãţie de care încearcã sã scape prin comportamente auto-distructive. Cumva, destinele celor doi fraţi sunt legate de destinele separate ale celor douã ţãri.

"Un vis pretinde un ideal. Uite, tatãl meu, de pildã. N-are nici un ideal. Ia tot ce poate, cât poate de mult, şi-aşa o s-o ţinã toatã viaţa. Se trage dintr-o familie foarte sãracã şi n-a avut decât un ţel, sã se rupã de sãrãcie. Toţi prietenii lui sunt la fel, fãrã idealuri. Nu poţi sã faci avere şi sã visezi totodatã sã contribui la crearea unei ţãri frumoase. Aşa cã renunţi la una din douã, dacã alegi bogãţia, renunţi la vise. Uite-aşa se petrec lucrurile în realitate. O persoanã ca Din n-ar fi putut sã-ţi gãseascã fratele, dar tatãl meu ar putea s-o facã şi mâine dacã ar vrea. Iar asta tocmai pentru cã el nu-şi face vise."

Adam este ajutat de o prietenã de-a lui Karl, o profesoarã americancã de antropologie, Margaret, care are şi ea o relaţie dubioasã cu un student, comunist împãtimit. Dar împreunã încearcã sã treacã peste dificultãţile unei situaţii politice şi sociale tot mai agitate pentru a-l gãsi pe artistul dispãrut.
Iar pe fundal se contureazã imaginea obsedantã a oraşului Jakarta, aglomerat pânã la epuizare, plin de mizerie, rãscolit de muson, minat de corupţie.

Pe lângã realitãţile din care este inspiratã, povestea nu aduce mari revelaţii, iar ritmul acţiunii este destul de inegal, mie lãsându-mi impresia cã structura nu a fost bine gânditã de la început. Cartea e plãcutã mai ales prin stilul lui Aw care redã foarte bine acea atmosferã încãrcatã, umedã şi înãbuşitoare pânã la limita suportabilului.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Yasunari Kawabata -"Le lac"

Un roman (cred, deşi e destul de scurt) la fel de ciudat ca toate celelalte cãrţi scrise de japonezi (mai puţin Haruki Murakami uneori, el fiind cel mai abordabil). Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a luat Nobelul.

Gimpei stalk-ãreşte femei (foarte) tinere. La un moment dat în cartese creeazã şi o reţea de legãturi între femeile pe care le urmãreşte (adolescenta Hisako învaţã la şcoala unde este director Arita cãruia Gimpei îi scrie discursurile şi care este amantul lui Miyako, o tânãrã care îşi lasã geanta în mâinile lui Gimpei dupã ce îl loveşte pe urmãritor şi care merge cu fratele sãu şi cu prietena acestuia, fascinanta Machié, sã vadã cireşii în floare, tânãrã pentru care Gimpei dezvoltã o obsesie). Kawabata atacã mai multe tabuuri, principalul fiind însã relaţiile dintre bãtrâni şi fete tinere, deşi aceastã distincţie bãtrân/tânãr e destul de ambiguã (de exemplu, Miyako devine pe alocuri o figurã maternã pentru Arita). Romanul nu are o moralã propriu-zisã, dar te lasã cu o senzaţie de greaţã la sfârşit (ceea ce este o realizare literarã demnã de tot respectul).

"Gimpei était envoûté par la séduction irréelle de cette jeune fille. La seule couleur de sa peau, aperçue entre les revers à carreaux rouges et les chaussures d’épaisse toile blanche, lui poignait tant le coeur qu’il eût voulu ou mourir, ou supprimer la jeune fille. [...] Gimpei, maintenant, se retrouvait le coeur déchiré, loque humaine en proie à tous les vents du sort. Quoique ce fût un soir de printemps, ses paupières fatiguées débordaient de larmes, comme s’il lui eût fallu lutter contre des rafales glaciales, et il haletait tandis qu’il gravissait la pente pourtant clémente. Ses jambes sans force se gainaient de plomb, l’empêchant de rattraper la jeune fille."

joi, 13 iulie 2017

Adina Rosetti -Deadline

Un roman inspirat din evenimente despre oameni obişnuiţi care ajung pe prima paginã a ziarelor în urma unor experienţe care îi scot din comun (cazul corporatistei care a murit de epuizare şi povestea lui Ion Bârlãdeanu, bãrbatul care trãia în gunoaie, dar ale cãror colaje devin o marfã de mare preţ pe piaţa artei româneşti), o carte binevenitã care ne vorbeşte despre lumea în care trãim şi o îmbogãţeşte ficţional, într-un stil simplu, dar curat, mãsurat, adecvat.
Se urmãreşte modul în care moartea Mirunei, îngropatã de dosare (la propriu şi la figurat) îi influenţeazã şi îndeamnã la reflecţie pe cei din jur, unii dintre ei (printre care şi motanul) ajungând chiar la schimbãri majore, la încercãri de regãsire de sine într-o lume care ne ucide prin nepãsare dupã ce îi adaptãm standardele şi cerinţele artificiale.

(*întrucât am citit cartea acum 3 ani şi între timp mi-a murit un laptop, nu mai am documentul cu citate...)

miercuri, 12 iulie 2017

Erwin Kessler - "X:20. O radiografie a artei româneşti dupã 1989"

O carte care mie mi-a fost de mare ajutor pentru a înţelege piaţa de artã româneascã. Este foarte potrivitã pentru un cititor fãrã cunoştinţe de specialitate în domeniu şi care îşi doreşte o introducere abordabilã în arta româneascã de azi.
Erwin Kessler comparã perioada dinainte de `89 dominatã de curentul babo-ciucurencist şi generaţia `80 cu ce s-a întâmplat dupã Revoluţie, când arta la noi a fost o agonie în anii `90 când s-au stins tendinţele şi instituţiile din perioada comunistã reprezentate de "regimul uapist" care a susţinul neo-ortodoxismul din jurul grupului Prolog şi al galeriei Catacomba şi neo-avangardismul din jurul grupului subREAL ("Dacã neo-ortodoxismul învie fantome, neo-avangardismul învie utopii, ambele orientãri având o relaţie problematicã cu prezentul, configurat ca o staţie de tranzit spre un ideal pe care nu îl conţine.") şi s-a consumat "regimul ongist", pentru ca abia dupã anul 2000 sã se înregistreze o încadrare pe noi coordonate, conectate la piaţa internaţionalã unde consumismul ("consumul, consumismul, divertismentul, calitatea de marfã a artei şi de furnizor de servicii spectaculare a artistului") şi, mai nou, arta ca lifestyle ("Cele mai multe lucrãri ale artei ca lifestyle exceleazã prin factura lor de impromptu, de element cvasi-indistinct al vieţii ca atare, aparent încropit în grabã, nu cu detaşare (dimpotrivã, cu cãldurã), ci doar fãrã tapajul tehnic şi fãrã pretenţia omniscientã a artei ce se auto-propunea, în deceniile anterioare, drept o adecvatã tehnologie (psihologie, antropologie, sociologie etcologie) esteticã, prin care se pãtrundea, pretins cognitiv, cãtre "adevãruri obiective", pe care artistul le cerceta iar publicul le asimila.") sunt definitorii pentru peisajul artistic.

Mi-a plãcut cã babismul şi ciucurencismul sunt abordate cu un spirit critic şi prezentate în dimensiunea lor necriticã faţã de regimul comunism pe care, chiar dacã indirect, l-au susţinut (sau mãcar întreţinut).
"Babismul este un manerism pre-modernist, retrograd într-un chip asumat, militant. Babismul a dezvoltat un iconografism idiosincratic, excesiv culturalist şi gratuit, pompos dramatic, scobit din teme extrase din bibliografii strident, "culte" şi modelate de un clar-obscur de provenienţã greoi muzealã. [...] Dramatismul retoric al babismului este un dramatism de culturã, nu de viaţã, e o eschivã faţã de existenţa şi realitatea datã, ale cãrei frustrãri imediate par sã fie puse între paranteze de "tragedia" intrinsecã a temelor canonice precum clovnii trişti, arlechinii conduşi pe ultimul drum, pãsãrarii picaţi din lunã, fecioarele abuzate de creaturi fanteziste, regii nebuni etc. etc."
"[...] ciucurencismul se eschiveazã de la datul imediat prin proiectarea unei bunãstãri (vizuale, cromatice, dar nu numai) apoplectice, un fals patent în raport cu realitatea curentã, frustrantã. Solarã, saturatã cromatic, pictura ciucurencistã debordeazã de un modernism de tarabã, mecanic, plat, fixat pe teme tradiţionale, neproblematice (naturi moarte, peisaje, portrete, nuduri, compoziţii), având ca marotã centralã organizarea compoziţionalã armonioasã, uneori cu sugestii –mai precis ticuri- cubiste sau postimpresioniste (ici-colo foviste ori nabiste), reziduuri neasimilate ale anilor de studii pariziene prin care trecuse maestreul, Alexandru Ciucurencu, în perioada interbelicã. [...] o picturã gratuit strãlucitoare şi meschid hedonistã [...] prefect complementar babismului în construirea unui climat artistic local îngust, compromisoriu (şi babiştii şi ciucurenciştii executau fãrã probleme "comenzi sociale" pentru saloanele naţionale, în paralel cu operele lor ideale pentru sufrageriile noii burghezii comuniste)."

luni, 10 iulie 2017

Juan Pablo Villalobos - "Fiesta în bârlog"

Viaţa de traficant de droguri mexican vãzutã prin ochii unui copil (fiul Regelui traficului de cocainã) care încearcã sã înţeleagã lumea din cãrţi şi filme, singurele lui forme de contact cu exteriorul din palatul unde se izoleazã taicã-su pentru a nu fi ucis de rivali sau prins de poliţie.
Copilul (orfan de mamã) ştie exact numãrul persoanelor pe care le cunoaşte (servitori, bucãtãreasa, tutorele, paznicii, prietenele lui taicã-su): 13 la care adaugã încet alţii noi pe mãsurã ce au invitaţi la cinã câte un guvernator sau noi prietene Regelui (ajunge pânã la 16 în carte, parcã). In aceastã recluziune aproape totalã, Tochtli îşi formeazã bizare pasiuni şi teorii despre viaţã în lipsa unui sistem social de validare şi calibrare: îşi doreşte un hipopotam pitic din Liberia, îi place cultura japonezã (îşi ia numele japonez de Usagi, învaţã pe de rost filme japoneze cu samurai, umblã prin casã îmbrãcat în halat, nemulţumit cã cei din jur nu înţeleg cã e, de fapt, un kimono), învaţã seara înainte de culcare cuvinte din dicţionar, are o colecţie de pãlãrii, face comparaţii între aristocratica ghilotinã francezã şi decapitãrile pe care le vede la televizor în rãfuielile dintre cartelurile de droguri etc.
Deşi viziunea asupra lumii a lui Tochtli este foarte amuzantã, cititorul simte cu atât mai dureros situaţia care a creat-o, izolarea unui copil deprivat de relaţionãrile umane normale cu alţi copii şi cu adulţi care sã interacţioneze cu el şi la nivel emoţional, nu doar informaţional.

Inceputul:
"Unii spun cã sunt precoce. Spun asta mai ales fiindcã se gândesc cã sunt prea mic ca sã ştiu cuvinte grele. Unele dintre cuvintele grele pe care le ştiu sunt: "sordid", "nefast", "şic", "jalnic" şi "fulminant". De fapt, nu sunt chiar aşa de multe persoanele care spun cã sunt precoce. Chestia e cã nu cunosc multã lume. Abia dacã ştiu vrei treişpe sau paişpe persoane, iar dintre acestea doar patru spun cã sunt precoce."

duminică, 9 iulie 2017

José Luís Peixoto -"Nici o privire

O carte despre oameni care continuã sã iubeascã, sã trãiascã, sã se bucure, în ciuda evidenţelor cã destinul lor îl va repeta pe cel al generaţiilor anterioare, pentru a fi marcaţi de agresivitate, gelozie, moarte subitã, rãzbunare, orbire.

Personajele sunt oameni simpli dintr-un sãtuc portughez foarte sãrac, dar în limbajul lor nepretenţios reuşesc sã-şi povesteascã durerile într-un mod foarte percutant. Toţi vor sã se piardã în iubire, singurul lucru care îi rupe de deprimarea şi sordidul în care trãiesc (sau singurul marcant la nivel existenţial, pentru cã apar şi neaşteptate scântei de magie, fãrã însã ca acestea sã le lumineze lumea sumbrã la care sunt condamnaţi), dar dragostea le este în mod constant refuzatã, nerãmânându-le decât momentele de o tandreţe rãpitoare înainte de un sfârşit inevitabil violent.

Ce mi-a plãcut cel mai mult: modul în care Peixoto foloseşete repetiţiile pentru a reda obsesivitatea acelor idei care ne încarcereazã într-o monomanie fatalã. Limbajul este punctul forte al acestui roman.

"Am plâns mult, iar noaptea trecutã a fost o eternitate alcãtuitã din mai multe vieţi de suferinţã, aceeaşi disperare înlãuntrul multor vieţi fãrã speranţã. Cunosc gustul lacrimilor. Iţi aduci aminte când ploua? Iţi aduci aminte de tatãl nostru, la târg, când ne-a cumpãrat douã umbreluţe la fel, negre? Treceam pe strãzi, cu cele douã umbreluţe la fel, ocoleam bãlţile, ploaia fãcea sã curgã râuri în rigole, cele douã umbreluţe împreunã şi ploaia cãzând şiroaie de pe spiţe. Lacrimile îmi amintesc acum de ploaia aceea, dar absenţa ta din tot ce e dimineaţa aceasta transformã dimineaţa şi tot restul într-o întâlnire cu tristeţea şi nu existã lacrimi care sã se compare cu ploaia alãturi de tine. In prezenţa ta, orice era bun, pentru cã şi tu erai bun, fratele meu. Iar noaptea asta m-a îngropat. Iar noaptea asta fãrã tine a fost mult timp, mult mai mult decât o noapte, mulţi ani, care m-au sfârşit. Sunt mai bãtrân decât dacã aş fi murit de secole, mai istovit decât dacã aş fi numai o amintire pe care n-o mai ţine minte nimeni."

sâmbătă, 8 iulie 2017

Antonio Skarmeta -Postasul lui Neruda

Una dintre acele cãrţi mici care reuşeşc sã-ţi rãmânã pe creier. Mario, un tânãr pierde-varã care refuzã singura ocupaţie posibilã în sãtucul lui de la malul mãrii –aceea de a fi pescar, îşi gãseşte de lucru pe post de poştaş. Un poştaş responsabil de o singurã adresã. Unde locuieşte Pablo Neruda. O poveste duioasã în care Mario descoperã dragostea şi poezia sub tutela lui Neruda. Si unde femeile sunt prozaice.

"-Dar asta e chiar ridicol! Pentru că un bărbat mi-a spus că surâsul îmi flutură pe faţă ca un fluture, să plec tocmai la Santiago!
-Nu face pe proasta! a izbucnit mama, la rândul ei. Acum surâsul ţi-e fluture, dar mâine ţâţele îţi vor fi două porumbiţe ce vor să fie alintate, sfârcurile două boabe de zmeură mustind de suc, limba-ţi va fi un dulce covor al zeilor, fundul velatura unei corăbii, iar lucrul acela ce-ţi fumegă acum între picioare va fi forja neagră tuci unde se bate semeţul oţel al rasei."

miercuri, 5 iulie 2017

David Grossman - "Un cal intrã într-un bar"

Carte care a luat International Man Booker Prize (şi ca sã mã laud: am început sã o citesc înainte sã ia premiul). Este exorcizarea poveştii personale a unui actor într-un act de stand-up. Mie formatul acesta de stand-up în care este încadratã confesiunea lui Dovalã nu mi s-a pãrut potrivit ales. De aceea am şi luptat niţel cu primele pagini ale cãrţii care nu este ofertantã de la început. In ciuda aşteptãrilor de la un act de stand-up (şi a titlului care face trimitere la un banc), nu e nimic comic în roman unde aflãm povestea unei familii şi a morţii mamei celui de pe scenã, cu un şuvoi de amintiri dintr-o copilãrie marcatã de bullying, marginalizare, neînţelegere, alienare.

Actul lui Dovalã de pe scenã este alternat (de multe ori pânã la indistincţie, cele douã puncte de vedere suprapunându-se fãrã nici un semn distinctiv în afarã de diferenţa de discurs) cu perspectiva judecãtorului Avishai, fost prieten din copilãrie, invitat special sã asiste la spectacol. Presupun cã aici David Grossman vrea sã insiste asupra ideii de spectator (Avishai e surprins de mai multe ori şi se întreabã cum reuşeşte Dovalã sã obţinã o anumitã reacţie de la public). Dar nu am înţeles în ce direcţie se îndreaptã aceastã chestionare a poziţiei de receptor al unei creaţii artistice. Cum de altfel nu am înţeles ideea întregii cãrţi. Am priceput confesiunea despre o familie cu multe lucruri nefuncţionale ascunse, ca o imagine poate a unei societãţii tarate. Si doar atât? Bine cã mãcar e o carte scurtã.

Inceputul:
"-Bunã seara, bunã seara, bunã sea-a-ara, Cesare-ea!!!
Scena e încã goalã. Strigãtul rãzbate din culise. Spectatorii înceteazã încetul cu încetul sã vorbeascã, surâd şi aşteaptã. Un bãrbat slãbãnog, scund şi cu ochelari zboarã în scenã printr-o uşã lateralã ca şi cum cineva l-ar fi azvârlit acolo sau i s-ar fi dat un picior în fund. Mai face câţiva paşi împleticiţi pe scenã, aproape cade, se frâneazã proptindu-şi amândouã mâinile în podeaua de lemn, şi atunci, cu o zvâcniturã bruscã, îşi saltã şezutul în sus. Ici-colo, printre spectatori, se aud râsete şi aplauze."

marți, 4 iulie 2017

Ihsan Oktay Anar -"Atlasul continentelor înceţoşate"

Stim cu toţii cât de bine se pricep culturile islamice la poezii şi poveşti. Deşi "Atlasul continentelor înceţoşate" este un roman, el e format din întrepãtrunderile alambicate ale poveştilor mai multor personaje cu un farmec şi un suspans aparte care îl aşazã foarte sus în topul meu de cãrţi cu "acţiune". Douã elemente funcţioneazã de minune: motivul omului care viseazã realitatea şi personajele care sunt mereu în cãutarea a ceva (de obicei, ceva palpitant, nemaivãzut, miraculos). Lucrurile se petrec în principal la Constantinopol (Konstantiniye –un oraş fabulos, colcãind de cele mai pitoreşti personaje şi unde gãseşti cele mai nebuneşti experienţe), unde Ihsan Efendi cel Lung, maestrul viselor, lucreazã la atlasul din titlu urmându-şi viziunile. Atlasul ajunge la fiul sãu, Bünyamin, personajul care leagã toate firele narative şi care porneşte în mega-aventura vieţii lui. Ihsan Oktay Anar combinã referinţele istorice şi culturale ale Turciei secolului al XVII-lea cu profunzimi filosofice scriind o carte care dã dependenţã.

"Bãrbatul acela orb şi surd spunea cã, deşi nu vedea şi nu auzea, ştia tot ce se petrecea, pentru cã totul –adicã magicianul şi ucenicul lui, vinul bãut în cârciumã şi cei care se aghezmuiau cu el, toatã Galata, întregul oraş Konstantiniye şi fãpturile ce sãlãşluiau în el, ba chiar întregul Univers –era numai şi numai rodul minţii sale. Potrivit lui, atât cârciuma aceea, cât şi hohotele de râs ce rãsunau în ea nu erau decât plãsmuirea minţii sale. Dacã Ihsan Efendi cel Lung ar fi renunţat, bunãoarã, sã se mai gândeascã la cârciumarul care-şi servea muşteriii cu vin, bietul om ar fi dispãrut, Doamne apãrã-ne!, cât ai clipi din ochi. Cârciumarul, magicianul, Galata şi Konstantiniye existau pentru simplul motiv cã Ihsan Efendi cel Lung cugeta la ele. Iar lucrul acesta scotea la ivealã cea mai mare greşealã a lui Rendekâr: faptul cã gândea nu trebuia socotit a fi dovada existenţei lui Ihsan Efendi cel Lung, ci dovada existenţei acestei lumi, alcãtuite din gândurile sale."
*Rendekâr este, bineînţeles, René Descartes :)

luni, 3 iulie 2017

Adrian Schiop -"Zero grade Kelvin"

Cartea pare un colaj de însemnãri diverse alte autorului, de la ideea SF a unui film care îi provoacã celui care îl vizioneazã o plãcere atât de intensã încât îi prãjeşte circuitele neuronale transformându-l într-o legumã la experienţele de emigrant român muncind ilegal în Australia şi Noua Zeelandã.
Mie cartea mi-a lãsat impresia unui exerciţiu literar, deloc la fel de bine închegat şi emoţional percutant ca "Soldaţii". Cercul de prieteni/cunoştinţe în care se învârte în hostelurile ieftine şi jegoase sau parcurile de rulote populate de strãini la fel de confuzi privind propriile vieţi, lãlãind-o toţi într-o adolescenţã inacceptabil de târzie în care se mai alinã cu câte un cui, conţine unele personaje interesante, cam singura parte mai rãsãritã a cãrţii. In rest, mai bine citiţi "Soldaţii. O poveste din Ferentari". "Zero grade Kelvin" e ca o adunãturã de idei punctuale bune, dar care nu se leagã în nici un fel într-un tot coerent interesant.

"Si deodatã am avut un sentiment ciudat, ca atunci când priveşti o pozã veche, voalatã, cu copii comunişti din `70, îmbrãcaţi în haine sãrãcãcioase şi desuete, da, exact, sentimentul cã trãim de fapt în afara istoriei, într-o temporalitate desuetã, expiratã, cu cadrele îngheţate exact în momentul în care am plecat din ţarã –şi cã asta e de fapt problema cu toate ghetourile de emigranţi, cã rãmân îngheţate într-un timp revolut, povestea se ramificã într-o fundãturã şi acolo, "uitatã de d-zeu",rãmâne pânã când personajele mor; evoluţia din ţara de origine nu ajunge la ei decât prin veşti trunchiate, iar la societatea evoluatã din ţara de adopţie nu se mai pot cupla."

miercuri, 28 iunie 2017

Bogdan Suceavã -"Venea din timpul diez"

In Bucureştiul din ziua de azi apar ca ciupercile dupã ploaie tot felul de secte de inspiraţie ortodoxã (dar deviante fie cu tot felul de bazaconii istorice, fie cu miracole derivate din teorii dubioase) într-o rivalitate care se lasã cu agresiuni fizice destul de serioase uneori pentru a salva spiritul românesc de dupã Revoluţie (binecunoscuta isterie ortodoxistã, de care nici acum nu reuşim sã scãpãm, ce a cuprins poporul român dupã comunişti). Cum suntem noi desprinşi de realitate, de contextul internaţional, de ideea de progres, sfârşitul romanului este tot un început de o nouã sectã, în ciuda eşecurilor celor vechi de a ne da o identitate, de a ne împlini, de a ne schimba. O satirã a societãţii româneşti care nu a ştiut sã profite de momentul unic din decembrie 1989 şi nu a fãcut decât sã se întoarcã la un model religios ipocrit, stagnant, superficial, sãrãcãcios, desuet.

Punctul forte al romanului îl reprezintã multitudinea de personaje şi excentricitãţile lor (de exemplu, colecţionarul de sãruturi ale lui Nichita Stãnescu, Vespasian Moisa cu harta Bucureştiului pe piept, Stefan cel Mare "reloaded". Cei care au o slãbiciune pentru Bulgakov se vor delecta cu personajul motan din acest roman.

Inceputul:
"Povestitorul sunt eu. Tu ştiai încã de pe atunci sfârşitul istoriei şi vedeai, aşa cum o pasãre priveşte din vãzduh furnicarul şi zãreşte torentul venind cãtre muşuroi, pe când furnicile încã se bucurã de soare, tot ceea ce avea sã urmeze, din prima clipã a intrãrii sale în Bucureşti şi pânã la cea din urmã suflare a profeţiilor sale. Când a intrat în oraş, nimeni nu l-a aşteptat sã-l acopere de glorie, iar el nu a venit cãlare pe un catâr, sub ramuri de mãslin, deşi aşteptarea aceea care plutea în aer îi fusese de mult hãrãzitã. Cu toţii aşteptam o minune. Mai ţii minte anii nouãzeci, cu toate tainele lor şi cu toatã istoria lor nespusã? Iatã cã a venit acum vremea sã li se scrie adevãrata cronicã."

luni, 26 iunie 2017

Robert Musil -"Omul fãrã însuşiri"

Dupã Joyce, aceasta este cea mai dificilã lecturã prin care am trecut. Este un Thomas Mann la puterea Thomas Mann. Atâtea idei sunt dezbãtute în cartea aceasta încât îţi explodeazã capul (pe alocuri chiar crezi cã la propriu). Este un roman fãcut din multe, extrem de multe idei, arid de abstract. Tot respectul pentru un scriitor care a putut concepe un asemenea roman. Când mã gândesc la toate variantele la care a lucrat (manuscrisul romanului se pare cã bate la 100.000 de pagini) mã ia cu ameţealã. Am muncit ca un sclav la ultimele 200 de pagini pentru cã deja nu mai intrau (cele douã volume au la un loc cam 1400 de pagini –şi nu neapãrat dimensiunea conteazã, cât faptul cã sunt foarte dense, compacte, aglomerate, solicitante). Iar romanul mai este şi neterminat...

Omul fãrã însuşiri, Ulrich pe numele sãu, este un tânãr celibatar, cu lipici la femei, trãindu-şi criza existenţialã în minunata Vienã a începutului de secol 20 şi a cãrui minte foarte logicã, de precizie matematicã rumegã contextul ideologic, economic, politic şi analizeazã persoanele (multe!) din jurul sãu. Aaaa, şi se mai cerceteazã şi pe sine, bineînţeles. Lui Musil îi reuşeşte foarte bine urmãrirea aceasta a firului gândirii unui personaj riguros ca raţiune, iar când terminã de disecat o idee trece imediat la alta, abia lãsându-i cititorului un timp minim de a digera cele analizate. Iar dacã pauza constã în trecerea la unul din personajele (în general feminine) sentimentale, dominate de emoţii, începe sã ţi se facã dor de Ulrich pe care mãcar îl puteai înţelege, chiar dacã gândurile lui se mişcau într-un ritm alert.
Ulrich este omul fãrã însuşiri pentru cã, deşi recunoaşte utilitatea folosirii raţiunii, nu are convingeri foarte puternice de nici o naturã (nici mãcar nu insistã cã rãspunsurile logice la problemele existenţei sunt cele mai adecvate), nu este înregimentat dogmatic în nici o direcţie, nu are idei fixe şi tinde sã analizeze dintr-o poziţie relativ neutrã orice aspect al vieţii cu care se confruntã.
Ulrich ia o pauzã de la viaţã, de la orice formã de activitate cu rezultate imediate, vizibile, care impun o schimbare lucrurilor, oamenilor, care iniţiazã evenimente transformatoare, şi trece la contemplarea şi analizarea celor din jur pentru a-şi defini direcţia în care sã i se îndrepte viaţa, sã gãseascã o cauzã, o idee cãreia sã i se dedice. Ulrich îşi aplicã în mod constant o privire auto-scrutãtoare. Este foarte atent la propriile idei, sentimente, atitudini, o atenţie atât de detaliatã încât devine sterilã. Inabilitatea de a alege o direcţie devine şi mai fãrã soluţionare dupã moartea tatãlui, reprezentant al legii, moarte care îl aruncã într-o libertate deplinã, libertate care nu face decât sã-l afunde în împrãştierea între opinii, idei, discuţii, posibilitãţi.

"Astãzi [...] responsabilitatea nu-şi mai are centrul de greutate în oameni, ci în raporturile dintre lucruri. Nu s-a remarcat faptul cã experienţele au devenit independente de oameni? Au urcat pe scenele teatrelor; au intrat în cãrţi, în rapoartele institutelor de cercetare şi al expediţiilor ştiinţifice, în comunitãţile religioase sau de alte feluri, care favorizeazã anumite experienţe în detrimentul altora ca într-o cercetare socialã experimentalã; în mãsura în care experienţele nu se regãsesc în acea activitate, plutesc pur şi simplu în aer. Cine mai poate sã afirme astãzi cã mânia lui e într-adevãr mânia lui, când atât de mulţi vin sã lanseze comentarii şi pretenţia de a o înţelege mai bine decât el însuşi?! A apãrut o lume de însuşiri fãrã om, de experienţe fãrã cel care le trãieşte, aproape cã s-ar zice cã într-un caz ideal omul nici n-ar mai trãi vreo experienţã la modul privat şi povara agreabilã a responsabilitãţii personale s-ar dizolva într-un sistem de formule ale semnificaţiilor posibile. Probabil cã dezagregarea concepţiei antropocentrice, cate atât de multã vreme l-a considerat pe om drept centrul universului, dar care de secole se tot estompeazã, a atins în cele din urmã sinele, cãci credinţa conform cãreia aspectul cel mai important al unei trãiri este acela de a fi trãitã şi al unei fapte de a fi fãptuitã începe sã li se parã celor mai mulţi o naivitate."

Cartea nu este nici foarte serioasã, dar nici amuzantã (deşi sunt capitole de un umor foarte rafinat). Totuşi Musil se joacã adesea frumos cu tot felul de remarci hoaţe, originale şi percutante (de ex. "îi rãspunse Agathei cu un surâs la fel de astringent ca un vin bun netratat cu zahãr"). Iar unele personaje sunt construite astfel încât prin contrast relevã ironia existenţei: capitolele în care pãtrundem în mintea criminalului Moosbrugger (ucisese o prostituatã) dezvãluie o percepţie sensibilã, justã, criticã, profundã asupra vieţii, chiar dacã ciudatã, accentueazã confuzia din capitolele în care contele Leinsdorf încearcã în zadar sã înţeleagã ce se petrece în ţara unde el ocupã o poziţie de decizie importantã.
Cred cã e clar pânã acum cã acest roman nu are vreo intrigã, el susţinându-se în principal din idei, personaje şi ironia finã cu care Musil observã societatea.

"Tot atunci se întâmpla ca Diotima, care stãpânea calitatea femeilor de spirit de a o alege din instinct dintre mai multe posibilitãţi pe cea mai proastã, calitate ce asigura succesul de public, fãcu o mişcare prin care Ulrich şi Agathe îşi dobândirã locul permanent în amintirea lumii bune, datoritã faptului cã protectoarea lor gãsi deodatã încântãtor faptul, transmiţându-l de îndatã mai departe ca atare, cã vãrul şi vara ei, reuniţi în mod romantic dupã o despãrţire de aproape o viaţã, se intitulaserã de atunci înainte gemeni siamezi, deşi, prin voinţa oarbã a destinului, fuseserã pânã atunci tocmai contrariul."

Cartea (neterminatã dupã cum am spus) are potenţial sã te arunce în depresie. Alãturi de Ulrich şi de Musil ajungi şi tu sã te întrebi: ce rost are? unde sã te îndrepţi? ce cale sã urmezi? ce soluţie sã alegi? care sã fie deznodãmântul?
Se remarcã, de asemenea, minunata traducere fãcutã de Mircea Ivãnescu. O muncã excepţionalã.

vineri, 23 iunie 2017

Ryu Murakami -Albastru nemarginit, aproape transparent

Un fel de Trainspotting japonez. Cartea se învârte în jurul discuţiilor tânãrului Ryu (hm!) cu prietena lui, Lilly, fotomodel-prostituata, în timpul experimentãrii cu droguri diverse şi cu tot felul de prieteni care intrã şi ies din peisaj (în principal o camerã jegoasã, puţind a tutun, plinã de accesorii pentru consumul de droguri, colcãind de gândaci), toate petrecându-se în principal fãrã repere temporale precise, cititorul trebuind sã fie foarte atent la detalii pentru a face legãtura dintre episoade (de exemplu, un indiciu despre timp este conţinut de imaginea unui ananas).
Pe lângã halucinaţii, atacuri de panicã, izbucniri violente, are loc şi o orgie.
Cartea e amuzantã, discuţiile din gaşcã sunt realiste, uneori prin stupizenia lor, dar de cele mai multe ori prin lipsa lor (aparentã) de relevanţã, deşi ideea centralã este cã fiecare moment este esenţial. Grupul de prieteni pare foarte unit în demersurile lor de a obţine plãcere mai presus de toate, ca un fel de apãrare faţã de lumea din jur prin exploatarea la maxim a clipei prezente.

Inceputul:
"Nu, nu era un avion. Era bâzãitul unei insecte care venea de undeva din spatele meu. Gâza, mai micã decât o muscã, mi s-a învârtit de câteva ori în dreptul ochilor, apoi a dispãrut într-un colţ întunecat al camerei."

duminică, 18 iunie 2017

Iuri Andruhovyci -Douasprezece inele

In anii '90 un fotograf austriac se îndrãgosteşte de farmecul haotic al Ucrainei pe care începe sã o viziteze din ce în ce mai des, fascinat de harababura ieşirii din comunism, începutul unei tranziţii slinoase, alãturi de folclorul huţul cu un primitivism şi o sãlbãticie fascinante. Evident se şi îndrãgosteşte. De translatorã. Cu care se duce într-o excursie în Carpaţi. Unde dã de naiba, normal. Dupã o petrecere jegoasã într-un hotel elitist alãturi de regizori, stripteuze, diverşi intelectuali, paznici şi un poet faimos. Oricum, totul se încheie cu un zbor de poveste peste zona noastrã de aici (apare şi Transilvania, bineînţeles).
Deşi destul de confuzant pe alocuri, romanul meritã citit pentru ironia cu care ne este surprinsã "specificitatea" (pentru cã nici noi nu suntem departe de imagina Ucrainei acelor ani).

"In scrisorile sale din Ucraina, Karl-Joseph Zumbrunnen relata: "Tot ceea ce ne dorim, la ce ne gândim şi nãzuim ni se împlineşte negreşit. Din pãcate însã, de fiecare datã mult prea târziu şi nu întocmai cum am fi dorit. Si, când acel "ceva" apare aievea înaintea noastrã, nici nu-l recunoaştem la faţã. De aceea ne e teamã mai ales de viitor, de cãlãtorii, de copii, de schimbãri. Eu nu ştiu sã mã opun la toate astea, însã mimez din rãsputeri cã o fac. Nu demult, aici au început iarãşi sã opreascã îndelung lumina."

marți, 13 iunie 2017

Arthur Koestler -„Intuneric la amiazã”

Unul dintre cele mai celebre romane politice din secolul 20, "Intuneric la amiazã" este povestea unui versat bolşevic care este arestat, îşi "recunoaşte" acuzaţiile şi este condamnat la moarte. Deşi Stalin nu este menţionat clar (dar îl ghicim în portretul Numãrului 1 prezent în toate camerele), cartea se inspirã din modul în care utopia socialistã a fost brutal distrusã de regimul stalinist (Koestler însuşi confirmã aceastã legãturã în nota de la început).

Cititorul petrece câteva sãptãmâni alãturi de Rubaşov, una din figurile respectate şi reprezentative în roman pentru sistemul politic şi ideologic, în celula lui, îi aflã trecutul, descoperã loialitatea lui faţã de ideologia comunistã pervertitã acum de un regim opresiv şi ajunge sã-i aprecieze rezistenţa, puterea de a se dedica unei cauze, dar şi sã-i înţeleagã trãdãrile şi greşelile, umane la urma urmei. Pentru spaţiul foarte limitat în care se desfãşoarã, cartea nu lasã impresia de claustrare, ci este destul de dinamicã şi antrenantã în dezvãluirea evoluţiei lui Rubaşov şi a poziţionãrii lui faţã de degradarea unei idei în numele cãreia el şi-a creat întreaga existenţã. Dacã la începutul cãrţii Rubaşov este prototipul vechiului bolşevic are încredere cã argumentele, explicaţiile şi puterea sa de rezistenţã îl vor scoate din închisoare, pe mãsurã ce devin evidente contradicţiile din cadrul partidului şi al ideologiei pe care acesta se bazeazã, Rubaşov capituleazã la sfârşit şi acceptã toate acuzele care i se aduc.

"Rubaşov îşi repeta pentru a suta oarã cã Gletkin şi noii oameni de Neanderthal nu fãceau decât sã încununeze munca generaţiei cu capetele numerotate. Faptul cã aceeaşi doctrinã a devenit atât de inumanã în gura lor se datora, s-ar putea spune, unui moment de culminaţie. Când Ivanov folosise aceleaşi argumente, se mai pãstrase în glasul lui o nuanţã lãsatã de trecut, de amintirea unei lumi dispãrute. Iţi poţi renega copilãria, dar nu o poţi şterge din memorie. Ivanov îşi târâse trecutul dupã el pânã la capãt; asta dãdea tuturor spuselor lui acea nuanţã de melancolie frivolã; de aceea îl numise Gletkin cinic. Cei de teapa lui Gletkin n-aveau ce şterge; ei n-aveau nevoie sã-şi renege trecutul, pentru cã n-aveau trecut. Ei se nãscuserã fãrã cordon ombilical, fãrã frivolitate, fãrã melancolie."