Gabriela Adameșteanu –"Dimineaţã pierdutã"

O carte care e o combinaţie de stiluri: Joyce cu includerea temporalã limitatã la o zi, Balzac cu descrierea fizicã amãnunţitã a ambientului, utilitarã pentru economia personajelor, Proust cu obiectele mici din prezent care deschid perspectiva temporalã . Unicã și însufleţitoare pentru roman este Vica, liantul între lumi diverse, cu un dialog interior bogat și pestriţ (cam așa voi vorbi eu pe la vârsta ei), cu o experienţã diversã a unui București haotic pe timp de rãzboi, elegant și strãlucitor în perioada interbelicã, pãtat și decãzut în timpul comuniștilor. Vica face 2 vizite în ziua romanului plasat prin anii 1970 : una la rudele ei mutate într-un bloc construit de comuniști (cu un adolescent problematic și studios și o cumnatã vãduvã care nu are aceeași rigurozitate gospodãreascã) ce pare raiul pe pãmânt fãrã corvoada întreţinerii unei case, mai ales pe timp de iarnã, și cu un soţ bãtrân și bolnav (cu care se aflã în permanentã concurenţã cine este cel mai inventiv în micile lor egoisme de bãtrâneţe –cum ar fi mâncatul de mici fãrã a împãrţi cu celãlalt) și cealaltã la Ivona, descendenta unei familii aristocrate (relativ), cu un suflet sensibil, înţelegãtor și raţional care este distrus de mult prea pragmatica Vica (care nu înţelege cum îi iartã Ivona soţului ei toate infidelitãţile și cheltuirea nejustificatã a banilor familiei), dar care se bucurã cel puţin de evadarea singurului bãiat dintr-un sistem politic unde nu ar fi avut nici o șansã de reușitã academicã, în ciuda capacitãţilor lui intelectuale deosebite.

Tot farmecul romanului stã în spontanietatea reacţiilor Vicãi, care dezvãluie de multe ori adevãrul crud din spatele pretenţiilor și tentativelor de evitare a realitãţii ale celor din jur, în mijlocul unui București care se plafoneazã sub un sistem uniformizant, unde valorile sunt aplatizate, unde idealismul și delicateţea nu mai au ce cãuta, pentru a sfârși într-o demenţã cu accente paranoice.

Despre carte si aici.

Florin Piersic jr. "Opere cumplite" - Literaturã actoriceascã

Un roman ca o colecţie de roluri. Un roman cinstit, al unui actor care scrie, care scrie aşa cum joacã pe scenã. Bineînţeles, foarte bine scris, curat, fãrã a te lãsa sã te plictiseşti. Câte un personaj puternic şi distinct conturat, jucat pe câteva pagini, cu o graficã minimalistã, dar foarte expresivã. O bijuterie de carte.

Litera Premium
Editura Litera aici
Blogatu un blog interesant

Joseph Heller "Catch-22" Cât îţi ia ca sã-ţi dai seama cã sistemul nu te poate pedepsi dacã spui nu

Primul capitol din Catch-22 a apãrut într-un ziar în 1955. Iniţial se numea Catch-18, dar când a fost publicat romanul în 1961 titlul s-a schimbat pentru a evita confuzia cu romanul Mila 18 al lui Leon Uris.

Catch-22 e un roman despre absurditatea şi nebunia pervazivã a birocraţiei, în special a celei militare, atacând în acelaşi timp rãzboiul prin punerea sub semnul întrebãrii a patriotismului soldaţilor.

Incã de la început sunt clare douã lucruri : personajele cele mai ţicnite sunt şi cele mai raţionale şi standardele, convenţiile sunt lipsite de orice consistenţã logicã. Cel mai zdravãn cu capul din carte e John Yossarian, nebun de legat, combatant în al doilea rãzboi mondial, aflat într-o insulã italianã, Pianosa. In timp ce cei din jurul lui nu par sã fie interesaţi de propria viaţã, care de altfel este şi ultima grijã a ofiţierilor superiori, Yossarian vrea cu disperare sã rãmânã în viaţã.

"Era un rãzboi dezgustãtor şi împuţit şi Yossarian ar fi putut trãi dacã el nu ar fi avut loc –poate cã ar fi trãit veşnic. Numai o micã parte a compatrioţilor lui îşi jertfeau vieţile ca sã-l câştige şi el nu avea ambiţia sã se numere printre ei. [...] Faptul cã oamenii mureau era o problemã de necesitate ; dar care oameni mureau era o problemã care ţinea de împrejurãri."

Firul narativ printre toate pasajele anecdotice, episoadele de rãzboi şi personajele diverse, fiecare cu problematica lui, constã în eforturile disperate, dar persistente, ale lui Yossarian de a evita sã fie victima împrejurãrilor (una dintre forţele romanului) : prin prudenţã, strategii ţicnite, provocãri, laşitate, subversiune, pretinzând cã e bolnav("De obicei, în spital nu erau nici pe departe la fel de mulţi bolnavi pe câţi vedea Yossarian în afara spitalului şi, în general, în spital erau mai puţini oameni grav bolnavi. Rata mortalitãţii era mult mai micã în spital decât în afara spitalului şi era o ratã a mortalitãţii mult mai sãnãtoasã"), otrãvind cu sãpun de rufe mâncarea de la popotã etc.

Printre celelalte personaje nebune, dar fãrã nebunia paradoxal lucidã a lui Yossarian, se numãrã maiorul Major Major Major, care în mod evident nu poate fi decât maior pentru ca structura militarã sa nu fie subminatã de un Maior (Major) care nu e maior (major), dar care este atât de nepotrivit în acest rol încât pune la cale o întreagã stratagemã prin care sã nu îi întâlneascã niciodatã pe ceilalţi soldaţi de care îi este teamã. Mai este doctorul care refuzã sã zboare, dar are grijã sã fie mereu pe listele de zbor (ceea ce-l face sã şi moarã atunci când avionul pe a cãrui listã apãrea se prãbuşeşte –nimeni nu-l mai recunoaşte, soţia lui nu mai ştie ce sã creadã între scrisorile oficiale care o anunţau cã soţul ei este decedat şi scrisorile pe care le primeşte de la chiar soţul ei care îi explicã refuzul birocraţiei militare de a-l recunoaşte viu) şi se plânge de soarta lui care este mai cumplitã decât a combatanţilor (dacã nu ar fi fost înrolat, ar fi avut o afacere de succes). Mai e pilotul Orr care atrage mereu nenorociri şi de fiecare datã când zboarã este doborât de inamic sau are probleme tehnice sau se prãbuşeşte.
Ofiţierul de la popotã, Milo, întruchipeazã perfect corporatismul capitalist. El vede în rãzboi o oportunitate de afaceri. Ii convinge pe toţi de necesitatea unui sindicat (din care numai comuniştii pot refuza sã facã parte) în numele cãruia obţine avioane pentru comerţul cu alimente pe tot globul. Pe lângã succesul politic pe care îl are (devine primarul fiecãrui oraş din Sicilia, vice-şahul Oranului, califul Bagdadului, imamul Damascului, şeicul Arabiei), Milo îşi şi diversificã activitãţile şi îşi creeazã propria armatã pe care o închiriazã celor care oferã cel mai mult (ajungând sã încheie un contract cu nemţii pentru a-şi bombarda proprii camarazi din Pianosa). Când îşi dã seama cã a cumpãrat acţiuni neprofitabile şi deţine tot bumbacul din Egipt, pe care nimeni nu vrea sã-l cumpere, îl acoperã cu ciocolatã şi încearcã sã-l serveascã soldaţilor la popotã. Aceastã tehnicã de a ridiculiza ipocrizia prin farse fantastice este folositã de mai multe ori în roman.

Ironia lui Heller vine şi din raţionamentele circulare din care nu poţi ieşi, din apropieri imposibile, din disonanţe cognitive. Ia situaţii în mod clar aberante şi le urmãreşte în toate consecinţele lor, cu personaje prea ciudate pentru a fi reale, explorându-le pânã la capãt implicaţiile pânã ajung sã fie plauzibile din perspectiva rãzboiului pe al cãrui fundal se desfãşoarã.
Prins în sarcasticul clenci 22, Yossarian asistã la mãcelul inutil (din punct de vedere personal) al oamenilor din echipa lui şi a prietenilor din escadrilã pânã când frica lui de moarte devine atât de puternicã încât refuzã sã-şi mai poarte uniforma împroşcatã de maţele unui alt combatant şi primeşte o medalie în pielea goalã (cu dilema auxiliarã pentru general : unde naiba îi prinde medalia ?). Din acest moment Yossarian nu mai este interesat decât de cum scapã cu viaţã, fiind gata sã aplice orice metodã.

Yossarian îşi identificã duşmanii într-un mod foarte sincer : nu prin naţionalitate, ci prin dorinţa lor de a-l ucide (incluzându-i astfel şi pe superiorii lui din armatã, şi pe cei care încearcã sã pledeze necesitatea participãrii în rãzboi, şi pe patrioţi etc.). Heller introduce astfel unele personaje în care americanismul este dus la maxime groteşti care dau autenticitate caricaturilor. Colonelul Cathcart nu vrea decât sã aparã în ziarul de sâmbãtã şi de aceea îşi trimite oamenii în misiuni foarte periculoase, uneori de-a dreptul sinucigaşe (« Exact, explicã exuberant colonelul. Cu cât mai repede vom avea câteva victime, cu atât mai iute vom putea face progrese în acest sens. Mi-ar plãcea sã apar în numãrul de Crãciun, dacã se poate. Imi închipui cã atunci e tirajul mai mare »). Locotenentul Scheisskopf este preocupat numai de parade în asemenea mãsurã încât se gândeşte sã prindã în cuie armele de braţele soldaţilor pentru ca mişcãrile sã fie perfecte în paradele de la sfârşit de sãptãmânã.

Romanul lui Heller este mai mult decât o carte anti-rãzboi. Ironia lui vizeazã ipocrizia, cruzimea şi imbecilitatea societãţii de masã (guvernele care încurajeazã un consum inutil, exploatarea indienilor din America expulzaţi de pe teritoriile lor bogate în ţiţei, birocraţi şi patrioţi, vãduvele de rãzboi care profitã exagerat de statutul lor, tinerii americani de un entuziasm tâmp, oamenii de "afaceri" care se îmbogãţesc de pe urma rãzboiului).
Construcţia ne-liniarã a romanului este interesantã pentru cã, prin toate acele flash-back-uri, ne pune în situaţia unui soldat care nu mai poate gândi clar, care amestecã întâmplãri. Singurul detaliu care situeazã cronologic evenimentele este numãrul (mereu crescãtor, chiar dacã depãşeşte cu foarte mult limita admisã oficial în armatã) misiunilor de zbor pe care trebuie sã le realizeze un soldat pentru a fi lãsat la vatrã.

Absurditatea rãzboiului este exemplificatã de clenciul 22. Un exemplu al acestui mod de gândire circular din care nu poţi scãpa este dat de explicaţia doctorului Daneeka pentru refuzul de a-l declara nebun pe Yossarian astfel încât acesta sã cearã reîntoarcere în America. Din moment ce Yossarian îi cere doctorului sã îl examineze pentru a vedea dacã este nebun şi astfel sã se poatã întoarce acasã, asta înseamnã cã este sãnãtos întrucât « preocuparea faţã de propria persoanã este specificã unei minţi raţionale ». Iar cei care continuã sã lupte, întrucât sunt nebuni, nu vor cere niciodatã sã fie examinaţi ca sã iasã din rãzboi. Deci Yossarian nu poate cere examinarea. Birocraţia este atât de manipulatoare încât face regulile astfel încât sã beneficieze de ele sistemul şi nu indivizii.
Heller descrie un sistem similar cu cele cu care ne confruntãm în viaţa obişnuitã, fãcut mai digerabil prin plasarea lui într-o situaţie de rãzboi faţã de care avem un anumit grad de detaşare pentru cã nu trecem prin aşa ceva. Dar rãmâne de actualitate aceastã nebunie fãrã sens pe care o întâlnim mereu, acest dispreţ faţã de fiinţa umanã. Lumea din Catch-22 este fix ca a noastrã numai cã vãzutã sub lupã, mãritã pentru a o studia mai bine. Cartea este la limita suprarealismului, la graniţa dintre hilaritate şi oroare.
Bineînţeles cã ceea ce mi-a plãcut mie în toatã cartea e filosofia refuzului la Yossarian care nu vede altã alternativã decât sã spunã nu sistemului pentru cã pedepsirea lui nu este posibilã întrucât sistemul a fost construit şi rezistã pe chiar faptele lui.