Aglaja Veteranyi -"De ce fierbe copilul in mamaliga"

De ce fierbe copilul in mamaligã este un roman-poem presãrat cu fanteziile și fantasmele fetiţei care crește în lumea itinerantã a circului cu toatã drama ei de dezrãdãcinare și nesiguranţã. Aceastã dimensiune imaginarã sporește, de fapt, autenticitatea autobiografiei deoarece îi dã o valoare personalã care e mult mai relevantã pentru definirea personajelor decât o redare mai curând obiectivã a realitãţii.
Umorul este cel mai potrivit mijloc prin care scriitoarea poate exprima o copilãrie și o adolescenţã bãlãcite în kitch și violenţã.
Este un roman despre cãutarea identitãţii într-o lume instabilã cu o privire de o inocenţã involuntar ironicã ca singurã modalitate de a-i face faţã.

"Fratele meu e un artist, ca Picasso, e homosexual, curat, un geniu!"
"Tata vorbeste cu fracul lui cum ar vorbi cu un om."
"Cu mama merg la hala de carne, iar cu matusa la cimitir."
"Fiecare om are un motiv personal ca sa moara."
"Apoi trebuie sa-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine sa fii mort decat viu. Daca nu-l convingi, iti stinge creierul si trebuie sa iei viata de la capat"

Katharina Hagena -"Le gout des pepins de pomme"

Le goût des pépins de pomme este un roman « domestic » cum ar veni (de familie așa). Cel puţin la prima vedere. Pentru cã, treptat, dimensiunea istoricã și filosoficã își face simţitã prezenţa, dar într-un mod foarte subtil, delicat, cititorul nepregãtit sã absoarbã aceste aluzii nesimţind cã îi scapã ceva. Secretele familiale, doliul, moștenirile, adulterele se disipã într-un context istoric care marcheazã Germania pânã în zilele noastre, cu un timp de confuzie intelectualã și instinctualã unde nu existã fapte condamnabile, ci doar moduri de a fi.

Toate acestea sunt spuse pe un ton vesel, lejer, în spatele cãruia se întrevede o realitate care depãșește capacitatea umanã lingvisticã, dar care transformã brusc, traumatizant, lumea (copaci care înfloresc a doua oarã în plinã toamnã, mãceșele care se fac brusc albe –nu știu sigur cã alea sunt mãceșe, dar bãnuiesc cã ideea e importantã, fetiţa care se naște scoţând scântei din degete).

Firul narativ principal : la moartea bunicii, Bertha, dupã o lungã perioadã de Alzheimer (dupã o cãzãturã din copac –un mãr ; merii sunt peste tot, merii le definesc pe cele douã surori iniţiale), unica nepoatã, Iris (naratoarea), bibliotecarã la Freiburg (orașul cu o puternicã încãrcãturã istoricã și intelectualã –scandalul de nazism cu Heidegger ca personaj principal), se trezește unica moștenitoare a casei (spre suprinderea tuturor celor din familie –Bertha are 3 fiice, una dintre ele fiind, evident, mama lui Iris).
Dupã moartea Berthei, într-o amnezie completã, Iris începe sã descopere, sã scoatã la ivealã amintiri îngropate într-o istorie de tãcere a întregii familii. In grãdina acum semi-sãlbaticã a familiei (Iris încearcã și la propriu sã o coseascã, cu un rezultat nu tocmai foarte eficient), Iris trebuie sã descopere rãspunsul la mai multe întrebãri pentru a defini situaţia familiei : cu ce s-a ocupat bunicul ei înainte de a merge la rãzboi ? ce bãrbaţi le-au curtat și pe cine au preferat cele 2 surori de la început (bunica Bertha și sora ei) ? cine mânca merele cu tot cu seminţe ? cum a murit Rosemarie (cealaltã nepoatã) ? ce vroia Rosemarie sã-i spunã în acea ultimã noapte teribilã ?

Este romanul cãutãrii identitãţii într-un trecut care pare condamnabil, deși lucrurile nu se petrec niciodatã bi-dimensional, astfel încât sã se împartã clar în bine și rãu, alb și negru. Dupã o imagine paradoxalã care apare și în carte, în miezul (les pépins) vieţii, adevãrului rezidã Léthé, fluviul uitãrii din infern.