Tatiana Tolstaia -"Zâtul"

Pierderea civilizaţiei dupã un dezastru nuclear (“Prãpãdul”) care a distrus o mare parte din cãrţi și alte resurse sau arhive de cunoștinţe achiziţionate de umanitate. Astfel, societatea se regãsește brusc într-un stadiu apropiat de neolitic (pânã și focul este un mister, iar regresia limbajului este semnificativã –“Foștii”, cei care au reușit sã supravieţuiascã accidentului, sunt consideraţi niște ciudaţi pentru cã vorbesc de realitãţi pe care “guguștiucii” de dupã catastrofã nu le pot pricepe –nici mãcar noţiunea de cal nu este accesibilã).
Tatiana Tolstaia aratã vulnerabilitatea dezvoltãrii noastre –câţi știm de fapt cum funcţioneazã chiar și lucrurile elementare din viaţa noastrã astfel încât sã le putem re-crea singuri?

Romanul e plasat într-o Moscovã pe care Nikita Ivanici incearcã sã o pãstreze (acum, bineînţeles, orașul a luat numele conducãtorului prea-mãrit: Fiodor-Kuzmici, slãvit fie-i numele), mãcar schematic (de exemplu, pune stâlpi cu numele de strãzi sau de foste clãdiri –lucru care “guguștiucilor” li se pare nu numai complet inutil, dar și neplãcut –le ia lumina dacã sunt plasate prea aproape de ferestre –acoperite cu … urs pentru cã sticla trebuie incã sã fie descoperitã).
Tatiana Tolstaia construiește aceastã lume post-apocalipticã pe tot felul de detalii simpatice (coerenţa unei astfel de lumi nu este punctul forte al cãrţii, dar pânã la urmã nici nu e necesarã pentru cã romanul este totuși unul metaforic): șoarecii sunt principala hranã (și monedã de schimb –nu avem încã bani), focul e ceva mistic (și o metodã de abuz de putere pentru fochiști –oricum abuzul de putere pare sã fie unul dintre cele mai larg rãspândite scopuri în viaţã); mai sunt și “urmãrile” (mutaţiile genetice –unele foarte amuzante, mi-a plãcut personajul care avea urechile la subraţ așa cã îţi poţi da seama când trage cu urechea pentru cã e nevoit sã ridice braţele -și acestea sunt metafore, moduri de a reflecta monstruozitatea interioarã sau trãsãturile personajelor pe care ele încearcã sã le ascundã de ceilalţi, ca și cum viaţa interioarã, neavând instrumentele verbale necesare pentru a se exterioriza, se manifestã prin aceste excrescenţe fizice care dintre care mai bizare).
Bineînţeles avem și un element de teroare: “Sanitarii” care te înhaţã imediat ce bãnuiesc cã dosești vreo carte (cãrţile sunt interzise –monopolul cunoașterii este cea mai puternicã armã a totalitarismului) și apoi nu mai știe nimeni nimic de tine. De asemenea, îţi este interzisã și orice formã de “gândire personalã”. Pentru a ști ce sã faci cu viaţa ta, se emit decrete : când sã fie anul nou, ce an sã fie bisect (lucru abominabil, perceput ca o pedeapsã, ca un an nefast, cãci ai cu o zi mai mult timp sã ţi se întâmple lucruri neplãcute…).
Dupã o “mezalianţã” (cãsãtoria cu Olenka, care se dovedește a fi fiica Sanitarului șef), Benedikt este mutat brusc din izba lui sãrãcãcioasã într-o vilã luxoasã, unde principala activitate este halitul (și nu de șoareci, ca înainte, ci de tot felul de bunãtãţi). Pentru a-și ocupa timpul cu ceva (acum nu mai are nevoie sã munceascã), Benedikt dã iama în bibliotecã (pânã la urmã apanajul Sanitarului șef este deţinerea unei biblioteci bogate) și devine dependent de cãrţi (din nefericire la un nivel relativ superficial și nediscriminativ –aceastã sete aparentã de cunoaștere nu îl face sã-și doreascã progresul personal și al societãţii în general, ci, dimpotrivã, îl îndeamnã sã adopte cu frenezie rolul de ajutor al socrului sanitar pentru a vâna potenţiali deţinãtori de cãrţi, perpetuând astfel sistemul totalitar aberant și tiranic a cãrui existenţã depinde de menţinerea maselor în starea lor de ignoranţã și teroare).
Intrucât terminã de citit toatã biblioteca socrului și nu mai are alte victime potenţial ascunzãtoare de cãrţi, se lasã influenţat de Sanitarul șef şi se implicã în rãsturnarea de la putere a lui Fiodor Kuzmici pentru a pune mâna pe cãrţile acestuia, fãrã nici un alt fel de scop revoluţionar cu privire la îmbunãtãţirea condiţiilor existenţei oamenilor din oraș.
Oricum, la final Benedikt tot nu gãsește (cum e și de așteptat) cartea care sã îl înveţe cum sã trãiascã (i-a venit lui o idee cum cã ar exista așa ceva). Deși cãrţile te ajutã sã pãstrezi cunoștinţele și lucrurile descoperite de-a lungul civilizaţiei, ele nu îţi pot spune cum sã-ţi trãiești viaţa și ce decizii sã iei; pânã la urmã acestea depind de felul de persoanã care ai devenit și, deși cãrţile îţi pot influenţa dezvoltarea personalã, ele nu oferã o reţetã perfectã despre cum sã-ţi trãiești viaţa.
Si te mai și gândești cã, pânã la urmã, dacã o carte nu este creatã ca o reflecţie naturalã a stadiului de evoluţie la care a ajuns societata, atunci ea nu poate fi de mare ajutor cãci nu acoperã diferenţa de dezvoltare, ci, dimpotrivã, dã naștere la neinţelegeri și poate avea efecte chiar contrare la intenţia ei iniţialã (pentru Benedikt nu existã o mare diferenţã între o carte despre croșetat și piesele lui Cehov, deși parcã o preferã totuși pe cea dintâi).

Oricum mâncãrimea asta mentalã pe care o simte Benedikt, melancolia lui, râvna dupã “altceva”, în cãutarea unei soluţii pentru un disconfort existenţial, sentimente care de altfel sunt salutare pentru cã ar trebui sã constituie motorul schimbãrii, sunt încã percepute negativ sub forma fantasticã, superstiţioasã a faimosului și ameninţãtorului zât, creaturã imaginarã care vine sã exprime o realitate ce nu-și gãsește o formulare verbalã pentru a o încadra în spaţiul psihologic al acestor fiinţe primitive.


Fragmente care mi-au plãcut:

Guguştiucii omoarã toate gãinile pentru cã fac ouã normale (ouãle radiate ale pãsãrilor au un conţinut solid din care oamenii îşi fac bãuturã) pe care ei le considerã ca nişte urmãri nefaste şi periculoase ale accidentului nuclear. Nikita Ivanîci, un Fost, recunoaşte aceastã revenire la realitate dar este mult prea târziu. Nu ajunge la timp pentru a salva decât un nou pentru a-şi face o omletã. Intr-o lume dominatã de monstruos şi fãrã repere, ceea ce odatã fusese normalitatea nu mai poate fi recunoscut şi este distrus ca dãunãtor, astfel eliminându-se chiar şi cele mai slabe şanse de a reveni la o existenţã normalã.

Replica lui Benedikt când aflã cã Nikiti Ivanîci mãnâncã miere de albine: Ei, asta-i. Cum sã mãnânci caca de albinã?

Guguştiucii îşi aduc animalele de prin curte ca sã ia raţie suplimentarã de alimente şi bunuri susţinând cã ãştia sunt membri ai familiei cu nişte urmãri mai ciudate.

P.S. Domnica asta e strãnepoata lui Lev Tolstoi.

John Dos Passos -"Paralela 42"

Paralela 42 este primul volum din trilogia USA. Cartea este un portret colectiv al Americii, aici pânã la primul rãzboi mondial, dar sigur urmeazã criza economicã şi chiar vreau sã ajung la celãlalt volum. Dos Passos are umor pe alocuri şi este, mai ales, un bun observator al societãţii. I se potriveşte de minune o biografie kilometricã de genul ãsta. E un fel de Balzac modern. Povesteşte foarte bine.

Are 4 feluri de naraţiune :
1. (preferata mea) « Newsreel » -un colaj sau montaj de diverse titluri de ziar ale epocii îmbinate pentru a crea uneori o confuzie comicã; e destul de cinematografic aşa, e ca în scenele alea când ţi se deruleazã ziare pe ecran; varianta secolului XX de RSS feeds.
2. (preferata mea) « Camera Eye » -scrisã în stilul de « stream of consciousness », totul este privit din perspectivã personalã, fãrã intervenţia unui povestitor, impresionist.
3. biografii ale unor oameni celebri (Andrew Carnegie, Edison), care vin oarecum sã ilustreze, ca o întrupare perfectã în realitate, ideile exprimate în poveştile celor 5 personaje ficţionale.
4. secţiuni narative care se întrepãtrund, pentru a se uni la un moment dat, ale 5 personaje care strãbat America, Mexicul şi, dupã cum intuiesc eu, Europa în urmãtoaele volume. E o opţiune mai fericitã decât sã urmãreascã destinul unei familii de-a lungul schimbãrilor rapide de la începutul secolului XX (lucru care s-a mai fãcut de altfel de cãtre mai mulţi scriitori).

Cele 5 personaje sunt : Mac (priceput în ale printãrii, care, dupã eşecul tipografiei unchiului sãu din cauza pãrerilor lui politice, se vede nevoit sã hoinãreascã pentru a-şi gãsi o slujbã, ajungând sã se stabilascã în Mexic –cel puţin acolo îl lasã primul volum), Janey (o dactilografã din Washington, fãrã a ieşi cu nimic în evidenţã, dar care ajunge sã lucreze pentru un alt personaj, J. Ward Moorehouse, alãturi de care viaţa ei devine mai palpitantã), J. Ward Moorehouse (un bãrbat de societate, care ştie sã profite de relaţiile lui şi care investeşte banii celei de-a doua soţii într-o firmã de PR ce îşi propune sã medieze între patronat şi sindicate, dar care, de fapt, urmãreşte sã rezolve conflictele prin corupţie), Eleanor (o tânãrã boemã care se lanseazã în decoraţii interioare –e personajul care m-a atins cel mai mult prin insensibilitatea ei faţã de situaţia celor din jur; de exemplu, acceptã sã îşi viziteze tatãl numai pentru cã ştie cã acesta îi va da bani, deşi ea cãştigã, printr-o muncã mai uşoarã, mult mai mult decât el, dar preferã sã stea în chirie în locuri exagerat de scumpe pentru a-şi pãstra imaginea de « artist » şi pentru a fi împreunã cu oameni « cultivaţi »), Charley (are doar un capitol la sfârşitul primului volum ; este un mecanic care hoinãreşte şi el prin America în cãutarea unui loc de muncã pentru ca la sfârşit sã se înroleze în rãzboi).

Imbinarea punctelor de vedere ale celor cinci personaje asupra aceleaşi realitãţi nu are nici originalitatea, nici talentul lui Faulkner, iar rãtãcirile personajelor de-a lungul vastului continent nu au forţa unui Kerouac, care se aflã în cãutarea unei identitãţi, a unui sentiment de libertate, a visului de a te regãsi şi a te realiza undeva, altundeva decât aici.
Dos Passos e destul de « realist », dar este interesant cum atitudinile, ideile generale care se desprind din istoriile personajelor au rãmas valide şi în prezent, aplicate la un conţinut niţel diferit, însã cu o esenţã foarte asemãnãtoare.

Intrucât stilul nu m-a dat pe spate, am hotãrât sã nu citesc toatã trilogia o datã, ci dupã chef si dispoziţie. Deocamdatã am rãmas la primul volum.


"While there is a lower class I am of it, while there is a criminal class I am of it, while there is a soul in prison I am not free. - Gene Debs"

"He was one of the grand old men until the churches and the congregations got wind that he was an infidel and believed in Darwin.
Luther Burbank had never a thought of evil, selecting improved hybrids for America those sunny years in Santa Rosa.
But he brushed down a wasp’s nest that time; he wouldn’t give up Darwin and Natural Selection and they stung him and he died puzzled."

"...where he worked all his life making long speeches full of statistics, struggling to save democratic government, to make a farmers’ and small businessmen’s commonwealth. Lonely with his back to the wall, fighting corruption and big business and high finance and trusts and combinations of combinations and the miasmic lethargy of Washington."

Kurt Vonnegut –Un om fãrã de ţarã

E o colecţie de eseuri (probabil au fost și publicate prin vreun ziar), autobiografice într-o oarecare mãsurã, în care Vonnegut își dã cu pãrerea despre ce se întâmplã prin politicã, prin lume, discutã diverse idei despre literaturã (de ce Shakespeare ar trebui sã fie, teoretic, un scriitor prost, dar de ce îi reușește totuși), în timp ce peste toate acestea dominã umorul ca mecanism de apãrare împotriva lumii îngrozitoare în care trãim. Vonnegut, la cei 83 de anișori ai sãi, e destul de necãjit așa pe lume (« Life is no way to treat an animal »), dar totuși nu se poate abţine sã nu se amuze la absurditãţile vieţii.

E o carte ca o discuţie la o bere. E un Vonnegut relaxant (în comparaţie cu Slaughterhouse 5, desigur).


"Copil fiind eram cel mai tânãr membru al familiei, iar mezinul oricãrei familii devine întotdeauna un hâtru, pentru cã gluma reprezintã singura modalitate de a fi acceptat ca participant la conversaţiile ce se poartã între adulţi."

[arabii] "Aceştia ne-au adus algebra. Si, de asemenea, numerele pe care le folosim, inclusiv un simbol pentru nimic, pe care europenii nu-l avuseserã pânã atunci. Ii credeţi proşti pe arabi ? Incercaţi sã faceţi o împãrţire cu multe zecimale folosind numerele romane."

"Din anumite motive, cei mai zgomotoşi dintre creştinii noştri nu aduc niciodatã vorba despre Fericiri. Insã deseori, cu lacrimi în ochi, aceştia cer afişarea celor zece porunci în toate clãdirile de interes public. Acestea sunt spusele lui Moise, nu ale lui Iisus. Nu am auzit ca vreunul dintre ei sã cearã ca Predica de pe Munte sã fie plasatã undeva la vedere. « Fericiţi cei milostivi » într-o salã de tribunal ? « Fericiţi fãcãtorii de pace » la Pentagon ? Ia mai scutiţi-mã !"

"Nu ştiu dacã existã oameni pe Lunã, dar, dacã existã, înseamnã cã folosesc Pãmântul drept azil de nebuni."

"Circuitul imaginaţiei este educat sã reacţioneze la cei mai neînsemnaţi stimuli. O carte reprezintã aranjamentul a 26 de simboluri fonetice, zece cifre şi aproape opt semne de punctuaţie, iar oamenii îşi aruncã ochii pe ele şi vãd în faţa ochilor erupţia Vezuviului ori Bãtãlia de la Waterloo. Dar nu mai este nevoie ca educatorii sau pãrinţii sã contruiascã aceste circuite. In prezent, existã spectacole realizate cu profesionalism de mari actori, decoruri foarte convingãtoare, sunet şi muzicã. Acum existã magistrala informaţionalã. Nu mai avem nevoie de circuite."