Primul lucru la care te gândeşti atunci când îţi dai seama care e subiectul principal: W. Golding Lord of the Flies. Dacã ai trecut prin facultatea de litere –englezã, deja dai ochii peste cap pentru cã (alãturi de Catcher in the Rye) te-ai cam sãturat de analiza unei astfel de tematici (pentru cã ştii cã este overrated şi super-arhi-mega rãs-digeratã şi analizatã). Dar totuşi te prinde şi ţi-e cam greu s-o laşi din mânã (primele 250 de pagini pentru cã te prinde, apoi, deşi începe sã te cam exaspereze puţin cu stilul, îţi pare rãu sã renunţi cã parcã nu prea ai vrea sã laşi neterminatã o carte care deja ţi-a ocupat timpul în care tu ai fi putut citi un Murakami simpatic, aşa cã mai pierzi încã pe-atâta ca sã ajungi la sfârşit –dar, pe alocuri, eşti recompensat de suferinţã şi uneori ritmul chiar este bunicel).
„Povestea” e cã pe peronul gãrii din Cluj, la începutul vacanţei de varã, cãlãtorii aşteaptã douã trenuri: nişte copii (însoţiţi de pãrinţii corespunzãtori) şi profesori –acceleratul care merge la mare; restul adulţilor cu preocupãri diverse şi serioase (emigratul în State, ancheta jurnalisticã a unei reţele internaţionale de trafic de copii, cãutarea surorii gemene pierdute în cel de-al doilea rãzboi mondial etc.) –rapidul de Bucureşti. Pe scurt, copiii, conduşi de un bãiat al strãzii, Calman, vegheat magic de o bunicã-vrãjitoare puternicã, pun stãpânire pe accelerat.
Ideea de a avea nişte copii care îşi creeazã propria lor societate în afara sferei logice, sociale, morale a adulţilor nu este una nouã, dar are succes de fiecare datã. Insã aici este însoţitã şi de o (tentativã de) criticã a societãţii româneşti de dupã revoluţie (cu abstractul pierderii reperelor, valorilor, principiilor etc. şi cu concretul mizeriei sociale la care sunt forţate unele categorii sociale –printre care şi copiii orfani, victime sigure ale abuzurilor psihice, fizice şi sexuale din casele de copii, din traiul pe strãzi, prin canale, şi ale traficanţilor de carne vie). Dar atragerea atenţiei asupra statutului copilului, care rãmâne pânã la urmã o creaturã neînţeleasã şi fãrã a stârni prea mult interes pentru problemele şi dilemele sale (din cauza temporaritãţii copilãriei), nu are un caracter naţional, ci universal (subliniat de crearea site-ului cu numele de cruciada copiilor care atrage atenţia internaţionalã asupra situaţiei de crizã din tren şi care aduce în discuţie problematica inocenţei în confuzia spiritualã contemporanã). Mai este şi dimensiunea de criticã la adresa mass-media care distorsioneazã realitatea potrivit propriilor interese, dar dupã ce ai citit şi vãzut destule pe tema asta deja nu mai este un subiect care sã merite o atenţie detaliatã într-un roman nou (nici mãcar la nivelul de factor care sã influenţeze desfãşurarea povestirii).
Deşi subiectul nu debordeazã de originalitate, copiii care îşi stabilesc propria ordine asupra trenului sunt interesanţi pentru cã reflectã amestecul ãsta de violenţã şi visare care îi caracterizeazã pe copiii din ziua de azi mai mult decât pe cei din trecut (dupã atâtea filme cu terminatori şi ucideri în serie, moartea nu mai înseamnã renunţarea la viaţã, viitor, prieteni, pãrinţi, bucurii, ci doar o dovadã secundarã a iscusinţei terminatorului). Fiecare copil intrã în aceastã stãpânire a unei lumi de unde adulţii sunt excluşi cu traumele lui neexprimate (visele în germanã cu mama care a fugit cu amantul) şi cu soluţiile imaginare corespunzãtoare (tricoul cu Harry Potter care te face invizibil în faţa unui tatã vitreg cu principii disciplinare aspre formate dupã modelul din armatã, întors recent dintr-o misiune în Afghanistan). Doar copiii strãzii, conduşi de Calman, au numai partea de violenţã realã (Calman ştie cã invizibilitatea nu este datã de nici un tricou magic, ci de starea de panicã în care oamenii nu sunt atenţi la ce se întâmplã în jur, aşa cã poţi trece cu uşurinţã neobservat). Copiii (mulţi „de bani gata”) de la şcoalã au idei, atitudini, dorinţe „ready-made”. Ei iau decizii pe baza a ceea ce au vãzut în filme, fãrã nici o lecţie datã de viaţa realã (furtul cagulelor pentru a fi folosite în tren pentru cã toţi cei din film atacã numai cu feţele acoperite –ceea ce îi face ne recunoscut de cãtre copiii din tren care trag asupra lor).
Stilul este interesant (deşi seamãnã cu cel al lui Rushdie, sã zicem cã e un Rushdie românesc, na) pentru cã romanul începe sub forma unui puzzle cu numeroase personaje disparate între care se stabilesc legãturi pe mãsurã ce acţiunea progreseazã pentru ca lucrurile sã se îmbine într-o sferã cu sens. Scriitoarea se apropie destul de mult de limita suportabilitãţii cu introducerea continuã de personaje separate şi îşi acordã suficient de multe pagini pânã sã le coreleze, dar totuşi nu trece peste punctul în care sã dai naibii cartea. Dar se instaleazã un grad pe obosealã (pentru mine nu a fost suficient de ridicat pentru a renunţa): apare jurnalistul cu reţeaua de traficanţi de copii, o fatã bolnavã de SIDA care are vise premonitorii cu Maica Domnului, fiecare pãrinte de pe peron (o mamã cu sentimente de vinovãţie cã a uitat acasã ochelarii de înot ai bãiatului, un tatã neconsolat dupã plecarea nevestei în Germania cu un neamţ etc.), o tânãrã medic care emigreazã în State pentru a se alãtura soţului ei dupã un an în care a trebuit sã îşi îngrijeascã tatãl în fazã terminalã de nu ştiu ce boalã (cancer?), o tanti de citeşte o revistã despre evenimente supranaturale (printre care şi un articol despre fata bolnavã de SIDA cu vise ciudate), doi copii ai strãzii, vrãjitoarea din Bucureşti, un mafiot bucureştean care încearcã sã scape raziilor poliţiei, un informatician care umblã prin tot felul de forumuri de hacker-i şi alte bazaconii informatice şi lista continuã. Eu am înţeles onorabila intenţie de a ne ţine treazã atenţia pânã la a reface ordinea în haosul de personaje, dar metoda mi se pare cã are un dublu dezavantaj: te oboseşte pentru cã unele personaje cu aventurile lor par inutile (de ex. e un viol într-o vilã la munte care necesitã introducerea a douã personaje care mie mi-au pãrut ne-necesare, cu tot cu scena violului), iar pe de altã parte ar fi unele personaje sau întâmplãri care ar avea potenţial de exploatare destul de interesant (de ex. vrãjitoarea sau mafiotul, povestea vreunui copil al strãzii, Irina, fata cu SIDA, devenitã fãcãtoare de minuni dupã moarte ).
Ce mi-a plãcut:
sfiala sexualã a copiilor strãzii, ei pãstrând totuşi o parte din acea inocenţã a-sexualã, o curiozitate stângace privind sexualitatea, deşi toţi dintre ei au fost obligaţi sã treacã prin experienţe de acest gen (fie ca victime ale prostituţiei infantile, fie ca victime ale ierarhiei canalelor, fie ca victime ale abuzatorilor din instituţiile de ocrotire);
gãselniţa scriitoriceascã de la final cu bãiatul care foloseşte repetiţia obsesivã a versurilor lui Eminem ca paravan între duritatea celor întâmplate şi lumea lui interioarã cu limitele ei de înţelegere şi acceptare a realului.
Ceea ce nu mi-a plãcut deloc la carte a fost faptul cã mã ducea mereu cu gândul la alte cãrţi: Golding prin subiect, Rushdie prin procedeul de puzzle de personaje, Marquez prin eliminarea punctelor şi înlocuirea lor cu virgule, Dan Brown (cum nu sunt un fan al genului el este punctul meu de referinţã) prin ideea de creare pe internet a unui misterios ordin al inocenţei.
Despre carte si
aici.
