Toni Morrison –"Iubire"

Morrison construiește un roman familial cu o poveste încâlcitã pe fundalul cultural al Americii segregaţioniste, într-un stil ce amintește de Marquez și Faulkner.

Personajele romanului, toate femei de culoare, au în comun relaţii de dragoste sau de sânge cu Bill Cosey, un carismatic proprietar de hotel (cel mai renumit loc de vacanţã pentru americanii de culoare de pe coasta de est din anii ’40-’50 întrucât le oferea aceleași condiţii ca și albilor, fãrã urmã de rasism și discrimare). Modul în care legãturile lor cu Bill Cosey le-a influenţat existenţa este dezvãluit treptat pe parcursul capitolelor care îl surprind pe acesta în ipostazele lui complexe și diverse din viaţa femeilor din jurul sãu : Portretul, Prietenul, Strãinul, Binefãcãtorul, Amantul, Soţul, Protectorul, Tatãl și Fantoma. Cititorul trebuie sã se strãduiascã puţin ca sã punã cap la cap cioburile de realitate în care fiecare personaj are propria lui viziune asupra adevãrului. Profunzimea emoţionalã a personajelor și lirismul amintirilor (acel realism magic, acea nostalgie dureroasã care aduc a Marquez) și al modului în care ele se exprimã face ca acest efort de descifrare a unei realitãţi fragmentate subiectiv sã fie chair plãcut.

Una dintre femei este bucãtãreasa hotelului, L. (iniţiala titlului romanului –Love), al cãrei nume nu a rãmas în memoria nimãnui. Doar iniţiala. Ea reprezintã oarecum vocea corului din tragedia greacã. Celelalte personaje sunt May (nora), Christine (nepoata), Heed (a doua nevastã) și Juniora (care l-a cunoscut doar ca prezenţã “fantomaticã”; chiar și dupã moartea lui, prezenţa și dominaţia lui Bill Cosey încã mai sunt resimţite pe proprietãţile sale, atât imobiliare, cât și umane). Christine și Heed sunt într-o permanentã disputã și se pândesc reciproc pentru a specula orice detaliu care ar putea dovedi clar cine este moștenitoarea pe care Bill ar fi desemnat-o pentru averea sa într-un testament mai mult decât sumar și ambiguu, schiţat în timpul unei beţii. Pe lângã acest conflict, mai este și o linie secundarã de naraţiune : misterul care însoţește moartea suspectã a lui Cosey. Dar substanţa ce susţine romanul este relaţia dintre Heed și Christine, între care s-a legat o prietenie copilãreascã (improbabilã din cauza mediilor complet diferite din care proveneau), dar care a fost distrusã în mod brutal de intervenţia "masculului" Cosey care a decis sã o ia pe Heed de nevastã în ciuda faptului cã aceasta avea doar 11 ani. Intr-un fel vândutã lui Cosey de cãtre familia ei sãracã, Heed este nevoitã sã înveţe sã supravieţuiascã într-un mediu ostil, unde toatã lumea privește cu ochi rãi aceastã mezalianţã și unde trebuie sã lupte pentru a-și pãstra locul în inima și preferinţele lui Cosey în faţa lui Christine și a altor femei care se perindã prin patul soţului. Dupã moartea lui Cosey, poziţiile lor sunt inversate : Heed ajunge moștenitoarea averii, pe când Christine este redusã la rolul de servitoare. Romanul surprinde aceastã relaţie multidimensionalã și de multe ori contradictorie dintre cele douã femei pentru a evidenţia modul în care intimitatea prieteniei din copilãrie este iremediabil distrusã prin cruzimea unei societãţi cu ierarhii arbitrare fondate pe culoarea pielii, sex etc. fãrã a se oferi o alternativã care sã umple acest gol pentru ca fiecare sã se regãseascã împlinitã la final.

Morrison reușește sã introducã detaliile potrivite pentru a re-crea atmosfera de revoltã pentru egalitatea drepturilor și de cãutare a libertãţii de exprimare din acei ani. Trecutul lui Christine ar putea constitui un roman în sine. Ea descoperã ipocrizia inerentã nu numai societãţii, ci și fiinţei umane (negrii sunt discriminaţi la nivel social, dar și un bãrbat negru va discrimina, de asemenea, o femeie de culoare supusã abuzurilor unui bãrbat alb). Dar farmecul cãrţii stã mai puţin în mesajul general transmis, cât în acea imagine a distrugerii lucrurilor care dãdeau substanţã unei relaţii autentice prin intervenţia brutalã a unei forţe externe, dintr-un alt registru (dorinţele sexuale masculine mai concret în romanul de faţã).

Carlos Ruiz Zafon -"The Shadow of the Wind"

Umbra vântului este o combinaţie reuşitã de roman istoric pe fundal, cu prim plan de mister literar în care un personaj intrigant urmãreşte sã distrugã toate cãrţile unui scriitor care nu avusese cine ştie ce succes la public. Toate acestea au loc într-o Barcelonã turmentatã politic, dar cu descrieri captivante (arhitectura interesantã, cerul tulbure, oameni de calitate etc.).
Personajul principal (şi naratorul unei bune pãrţi din roman) este un bãiat de 10 ani, Daniel, care descoperã în cimitirul cãrţilor (o bibliotecã-labirint, bineînţeles) romanul Umbra vântului (da, e acelaşi titlul romanului, mise en abime etc.) care îi oferã nu numai o lecturã incitantã dar şi apariţia în viaţa lui a unor personaje stranii care au legãturi încã neclare cu autorul respectivei cãrţi. Astfel, Daniel va trece din adolescenţã la maturitate paralel cu descoperirea misterului din jurul lui Julian Carax, autorul din roman al romanului Umbra vântului. Bineînţeles, apare şi o poveste de dragoste. In esenţã, este o carte despre frumuseţea vieţii şi motivele pentru care meritã (sau mai bine nu) sã mori.

Pornind de la motivul labirintului introdus o datã cu Cimitirul Cãrţilor Uitate, tot romanul se desfãșoarã pe aceeași structurã de imbinare de posibilitãţi (cu mai multe piste false) privind rezolvarea misterului vieţii lui Julian Carax și descoperirea rolului pe care l-au jucat în viaţa acestuia personajele secundare (care dintre care mai ţicnite) care acum îi dau și lui Daniel viaţa peste cap . Pe lângã personajele care îl lumineazã treptat (cu momente accentuate de umbrã pe parcurs) pe Daniel cu privire la identitatea lui Carax, a inspectorului de poliţie psihopat, a frumoasei și singuraticei Nuria etc., apar și alte personaje secundare foarte savuroase (Zafon are un bun simţ al caricaturii) : o tânãrã oarbã femme fatale, prima dezamãgire amoroasã a lui Daniel, un om al strãzii care se dovedește a fi un erudit (Fermin –preferatul meu), victimã a torturilor inspectorului psihopat, cu un simţ al ironiei perfect adaptat societãţii superficiale cãreia trebuie sã-i facã faţã, un ceasornicar travestit etc.

Primele 400 de pagini dau dependenţã de acest roman. Modul în care apar diverse ipoteze despre trecutul și identitatea lui Julian Carax nu lasã cititorului nici o clipã de rãgaz. Abia terminat un episod de dezvãluiri, cã se și începe urmãrirea unei alte ipoteze la fel de neașteptate. Este o înlãnţuire de intrigi principale și secundare care te ţine cu sufletul la gurã.
Deși Zafon este un maestru al suspansului, este un nepriceput în aducerea cititorului pe o pantã descendentã pe mãsurã ce diversele fire narative ipotetice capãtã contur în rezolvarea misterului. Soluţia vine în stil deus ex machina, trântitã în scrisoarea post-mortem a Nuriei, și spulberã tot farmecul celor 400 de pagini. E ca și cum te-ar trezi cineva dintr-un vis frumos turnându-ţi o galeatã de apã îngheţatã în cap. E un lanţ destul de lung de morţi nici pe jumãtate justificate. Soluţionarea misterului aduce o versiune neinteresantã și neconvingãtoare a întâmplãrilor (unele dintre ipotezele mele de la primele 400 de pagini sunt mult mai potrivite decât finalul dat de Zafon).

E frumoasã cartea asta ca o sãrbãtoare a literaturii, îţi aduce aminte de alţi scriitori, de la Eco la Kafka. Multe dintre personaje au legãturã cu lumea cãrţilor (lucreazã la edituri, sunt librari, bibliotecari, jurnaliști, scriitori bineînţeles), dar asta nu echivaleazã cu un snobism cu pretenţii intelectuale, ci toţi sunt foarte tonici, cu o ironie paradoxal « caldã » faţã de ei înșiși și faţã de restul lumii.

Ce mi-a plãcut :
“Paris is the only city in the world where starving to death is still considered an art.”
Despre Cimitirul Cãrţilor Uitate: “I couldn’t help thinking that if I, by pure chance, had found a whole universe in a single unknown book, buried in that endless necropolis, tens of thousands more would remain unexplored, forgotten forever.”
Fermin despre cinema: “this business of the seventh art leaves me cold. As far as I can see, it’s only a way of feeding the mindless and making them even more stupid. Worse than football or bullfights. The cinema began as an invention for entertaining the illiterate masses. Fifty years on, it’s much the same.”
Fermin despre femei: “Nobody knows much about women, not even Freud, not even women themselves. But it’s like electricity: you don’t have to know how it works to get a shock.”
Fermin despre televizor: “Television, my dear Daniel, is the Antichrist, and I can assure you that after only three or four generations, people will no longer even know how to fart on their own. Humans will return to living in caves, to medieval savagery, and to the general state of imbecility that slugs overcame back in the Pleistocene era. Our world will not die as a result of the bomb, as the papers say –it will die of laughter, of banality, of making a joke of everything, and a lousy joke at that.”
Fermin despre rãu: “Evil presupposes a moral decision, intention, and some forethought. A moron or a lout, however, doesn’t stop to think or reason. He acts on instinct, like an animal, convinced that he’s doing good, that he’s always right, and sanctimoniously proud to go around fucking up, if you’ll excuse the French, anyone he perceives to be different from himself, be it because of skin colour, creed, language, nationality or, in the case of Don Federico, his leisure pursuits.”
Fermin încurajându-l pe Daniel: “Destiny is usually just around the corner. Like a thief, a hooker, or a lottery vendor: its three most common personifications. But what destiny does not do is home visits. You have to go for it yourself.”
Intr-un azil de bãtrâni: “You’re wasting your time, young man. Juanito only knows how to let off farts, and the others can only laugh and smell them. As you see, the social structure here isn’t very different from that of the outside world.”
“Sometimes we think people are like lottery tickets, that they’re there to make our most absurd dreams come true.”
“Making money isn’t hard in itself. […] What’s hard is to earn it doing something worth devoting your life to.”
Remarcã suprarealistã despre zãpadã: “It’s God’s dandruff.”

Mario Vargas Llosa -"Ratacirile fetei nesabuite"

E un roman de dragoste –deci nu chiar genul de lecturã care sã mi se potriveascã. Dar, totuși, fiind vorba de Llosa are și pãrţile lui bune.

Intâlnirile repetate dintre cei doi sunt destul de previzibile. Dacã apare în peisaj un oraș nou, sigur va începe un nou episod din relaţia celor doi. Fata nesãbuitã se va abandona suficient pentru a re-aprinde pasiunea lui Ricardo, dupã care îl va pãrãsi din nou pentru alte scopuri superioare din punct de vedere material, pentru a reveni în braţele lui dupã ce acesta își linge singur rãnile sentimentale și se crede puternic și vindecat. Aceste pendulãri dau naștere la un oarecare suspans care menţine ritmul lecturii atunci când te cam plictisești de aceste oscilaţii emoţionale între aceiași parametri. Nimic nou nu vine sã întregeascã relaţia la fiecare regãsire. Sunt aceleași reproșuri de trãdare din partea lui Ricardo, aceleași plecãri furtunoase ale fetei nesãbuite (eventual însoţite de o golire a vreunui cont bancar) sãtulã de o existenţã "burghezã" lipsitã de extravaganţe (de la financiare la sexuale). Schimbãrile la fiecare revedere sunt mai mult de ordin fizic (starea extremã de epuizare fizicã și psihicã a fetei dupã episodul japonez, urmãrile de mai târziu lãsate de cancer). Llosa încearcã la un moment dat sã-i dea mai multã substanţã personajului fetei în afara rãtãcirilor ei sentimentale prin relaţia pe care o are cu un copil vietnamez adoptat de un cuplu de prieteni francezi, dar depãșirea momentelor traumatice de cãtre Yilal nu se potrivește deloc cu tonul romanului și are un aer de gratuitate, de artificial.

Ideea care însoţește toatã povestea asta de du-te vino amoros este criza de identitate. Ricardo se simte dezrãdãcinat, un etern strãin, în Parisul cosmopolit de altfel, iar în plus, pe mãsurã ce i se destramã legãturile familiale și de prietenie din Peru, nu se mai regãsește nici în destinul ţãrii lui natale. Pe de altã parte, fata nesãbuitã nu are nici o problemã în a-și schimba mãștile dupã cerinţele situaţiei noului amant, de preferinţã suficient de bogat, indiferent de pericolele pe care le implicã o astfel de relaţie. Ricardo este definit prin pasiunea lui pentru fata nesãbuitã, iar aceasta este definitã prin lipsa acestei pasiuni sau confuzia ei sentimentalã în cel mai bun caz. Așa cã întrebarea asupra a ce ne face sã fim noi înșine este destul de interesantã în acest context în care lipsesc reperele geografice (prin faptul cã sunt paradoxal prea multe), în care prea-plinul sentimentelor pot caracteriza o persoanã la fel de bine ca și lipsa lor cronicã.

Deși stilul este pe alocuri foarte antrenant, unele din personajele secundare sunt pline de viaţã, cu istorii personale captivante (hipiotul peruan din Londra care moare de SIDA, traducãtorul polonez cu tendinţele lui compulsive îndrãgostit iremediabil de o japonezã –ei construiesc imaginea interesantã a emigranţilor care nu mai au rãdãcini nu din motive materiale, ci dintr-o neliniște geograficã) și povestea ajunge sã te prindã prin modul în care este scrisã, relaţia celor doi este neverosimilã, nu convinge. Trimiterile la Flaubert (unul din scriitorii preferaţi ai lui Llosa) nu sunt sprijinite și de o coerenţã de stil cu estetica acestuia (Llosa mai introduce unele elemente putin cliseistice, cum ar fi periuţa de dinţi Guerlain –fetișul care o înlocuiește pe fata nesãbuitã în timpul rãtãcirilor sale- sau geanta Vuitton datã cadou, descrierile orașelor se aseamãnã aduc uneori a comentarii din broșurile agenţiilor de turism).

Ce mi-a plãcut:

“Graţie lui am descoperit cã înclinaţia pentru limbi strãine e la fel de misterioasã ca cea pentru matematicã sau muzicã, neavând nimic de-a face cu inteligenţa sau cunoaşterea. E ceva aparte, un har pe care unii îl posedã, iar alţii nu.”

“Noi tãlmacii suntem doar inutili, dragul meu, m-a consolat el. Dar nu facem rãu nimãnui cu munca noastrã. In toate celelalte profesii poţi pricinui mari ravagii speciei.”

“Reuşeam s-o uit doar pe jumãtate. Ocupat cu munca, cu obligaţiile care-mi reveneau –prioritate având perfecţionarea rusei- treceau uneori sãptãmâni întregi fãrã sã-mi amintesc de ea. Dar brusc ceva mi-o aducea iarãşi în minte şi era ca şi cum aş fi avut o tenie în mãruntaie, care începea sã-mi devoreze pofta de viaţã şi întreaga energie.”