Amintirile din copilãrie ale Abel Tiffauges sunt marcate de imaginea piticului Nestor care îl protejeazã de rãutãţile colegilor sãi la colegiul Saint Christophe (de unde și legenda acestui sfânt care, dorind sã fie în serviciul celui mai puternic stãpân, este mai întâi în slujba diavolului pânã sã descopere cã Iisus este chiar și mai puternic și, în numele lui, îi carã pe oameni în spate peste o apã periculoasã). Aceste amintiri sunt presãrate de detalii care vor marca întregul parcurs ulterior al lui Tiffauges: giroscopul lui Nestor –opoziţia depusã contra mișcãrilor Pãmântului va fi reflectatã mai târziu în modul în care Tiffauges se va opune direcţiei care ar trebui sã îi fie impusã de tendinţele istoriei; ideea cãpcãunului introdusã de piticul Nestor; fascinaţia pentru bicicletã, jocul copiilor în care se carã unii pe alţii pe umeri; imaginea lui Atlas care duce pe umerii lui cerurile, ca o premoniţie a finalului în care Tiffauges va cãra pe umerii lui copilul purtãtor de stea galbenã etc.)
In 1939, Abel, acum mecanic auto foarte critic la adresa valorilor societãţii, este fotograf amator și vâneazã portrete de copii. Acuzat pe nedrept de violarea unei fetiţe, Tiffauges este scãpat din închisoare de începerea celui de-al doilea rãzboi mondial și nevoia Franţei de soldaţi. Mobilizat la frontiera cu Germania, Tiffauges începe un alt fel de vânãtoare : rechiziţionarea porumbeilor preţioși pentru transmiterea mesajelor (pasionat fiind mai ales de descoperirea porumbeilor gemeni).
Prizonier de rãzboi, Tiffauges ajunge (de la postul de ajutor de vânãtoare pe domeniile lui Göring) sã lucreze într-o napola, o școalã a SS de instruire a copiilor înainte de a fi trimiși pe front, convingându-i pe ţãrani sã își lase copiii sã fie înrolaţi în aceastã instituţie (eforturile lui de convingere luând uneori forma unor rãpiri). Partea cu cãratul copiilor e destul de ciudatã. Ideea aceasta a unei maternitãţii masculine e deranjantã.
La final : modul în care lagãrele de concentrare se potrivesc organizãrii napolei unde obsesiile lui Tiffauges sunt pe deplin satisfãcute –pasiunea lui pentru vânãtoare (de la sensul "normal" al acesteia, pânã la vânãtoarea de copii –de unde reputaţia lui de cãpcãun), pornirile compulsive, cu realizarea de liste, clasificãri etc. , fascinaţia pentru trupurile de copii (mai ales pentru gemeni –aici este unul din leit-motivele care îl bântuiesc pe Tournier și în alte cãrţi), plãcerile phoriei (cãratul copiilor ; o pulsiune sexualã ambiguã și inocentã, întrucât nu presupune nici un act propriu-zis sexual asupra copiilor, dar care îi oferã o plãcere fizicã inexplicabilã). Atunci când bãieţelul evreu fugit de la Auschwitz îl face sã realizeze pe deplin cât de atroce este sistemul în care și-a gãsit locul (deși Tiffauges nu este un adept al nazismului, pânã atunci adoptase o atitudine mai curând curioasã, de analizã a fenomenului, acum având revelaţia adevãratei dimensiuni a obsesiei privind rasa, a dorinţei de moarte a sistemului la care s-a conformat), Abel duce la extrem sacrificiul simbolic al supunerii prin phorie.
Deşi este cea mai cunoscutã carte a lui, mie mi-a plãcut cel mai puţin de la Tournier. Mi se pare cã a renunţat prea mult la acea cursivitate a povestirii care te fãcea sã simţi partea magicã a lucrurilor în favoarea unei structuri care sã demonstreze ideea simbolurilor care se leagã pentru a constitui un sens ce depãşeşte nivelul individual dobândind o semnificaţie universalã.
"Et d’abord qu’est-ce qu’un monstre? L’étymologie réserve déjà une surprise un peu effrayante: monstre vient de montrer. Le monstre est ce que l’on montre –du doigt, dans les fêtes foraines, etc. Et donc plus un être est monstrueux, plus il doit être exhibé. Voilà qui me fait dresser le poil, à moi qui ne peut vivre que dans l’obscurité et qui suis convaincu que la foule de mes semblables ne me laisse vivre qu’en vertu d’un malentendu, parce qu’elle m’ignore."
"En vérité notre société a la justice qu’elle mérite. Celle qui correspond au culte des assassins qui fleurit à la lettre à chaque coin de la rue, sur les plaques bleues où sont proposés à l’admiration publique les noms des hommes de guerre les plus illustres, c’est-à-dire des tueurs professionnels les plus sanguinaires de notre histoire."
