Markus Zusak -"Hotul de carti"

Mãrturisesc încã de la început cã sunt supra-saturatã de filme și cãrţi pe subiectul evreilor din cel de-al doilea rãzboi mondial. Consider cã s-a spus cam tot ce era de spus în orice formã care sã aibã valoare. Astfel, sunt recalcitrantã faţã de orice nouã carte pe acest subiect deoarece pornesc de la o premisã de redundanţã în privinţa acesteia.

Si « Hoţul de cãrţi » nu mi-a demontat poziţia. Eternul subiect, privit, e adevãrat, din perspectiva unei familii de nemţi (care nu e cine știe ce noutate) capãtã oareșce interes prin alegerea naratorului cãrţii : însãși moartea. Care, pe deasupra, mai are și simţul ironiei și este foarte vizualã în comentarii (de ex. la un moment dat privește cum sângele ca cireșele de la soldaţii cãzuţi se transformã în prune –cum nu am citit cartea în românã, nu știu cum a fost tradus pasajul dar, sigur, atunci când citești e mai interesant decât l-am rezumat eu). E o Moarte sentimentalã, bântuitã de rãul oamenilor, capabilã sã aprecieze zbaterea cinstitã a unui om care refuzã sã renunţe la viaţã. Mda, pânã și moartea este mai îndurãtoare decât naziștii.
Moartea spune, în principal, povestea unei fetiţe, Liesel, pe fundalul celui de-al doilea rãzboi mondial, cu atrocitãţile sale atât de partea evreiascã, cât și de cea nemţeascã. Liesel este încredinţatã de mama ei (o adeptã a comunismului care, dupã soarta nefericitã a propriului soţ, și el comunist, nu prevede un viitor favorabil familiei lor) soţilor Hubermann, pe undeva prin Germania, suficient de aproape de Dachau pentru a asista la sinistrele convoaie de evrei spre/dinspre lagãr. Prima întâlnire a morţii cu Liesel are loc atunci când aceasta îi viziteazã fratele mai mic.
Liesel este « hoţul de cãrţi », de fapt e o hoaţã, dar ambiguitatea lui thief din englezã se pierde în românã. Prima carte este furatã la înmormântarea fratelui ei de la un gropar (manualul groparului), pentru ca apoi sã fie furate/salvate un șir de cãrţi, în general în prag de a fi distruse de cãtre un regim totalitar care, inevitabil, le refuzã oamenilor dreptul la cunoaștere și la a-și pune întrebãri.

Cele multe sute de pagini ale cãrţii nu sunt justificate de subiectul istoric, nici de descrierea procesului turmentat de coming of age prin care trece Liesel, nici de ritmul povestirii. Deși pe alocuri stilul lui Zusak are niște încondeieri frumoase, iar reflecţiile Morţii asupra vieţii dau farmec cãrţii, în general e o pierdere de vreme.

Michael Chabon –„Bãieţi teribili”

Despre lumea ciudatã şi absurdã a scriitorilor contemporani pentru care scrisul (alãturi de predatul la universitate ca activitate complementarã, dar constant aducãtoare de bani) este o meserie.

Grady Tripp, un profesor pe la mijlocul vârstei, este un scriitor care trece printr-o crizã personalã şi profesionalã. Timp de şapte ani, a lucrat la un roman-monstru, de dimensiuni impresionabile (peste 2000 de pagini), de al cãrei unitate a subiectului şi a structurii nici el nu mai este sigur, pe care nu îndrãzneşte sã îl arate nimãnui pentru a cere o opinie, sperând ca ultimele câteva zeci de pagini, nescrise încã, sã definitiveze valoarea cãrţii înainte de a arãta manuscrisul vechiului sãu priten şi editor, Terry Crabtree care urmeazã sã vinã în oraş pentru week-end-ul de festival literar WordFest (şi da, romanul în chestiune are titlul de Bãieţi teribili). De fapt îi mai arãtase manuscrisul neveste-sii (a treia), Emily, care l-a categorisit ca excesiv de masculin (mã refer la roman), şi care acum îi completeazã haosul şi tensiunea mentalã printr-o plecare neaşteptatã la pãrinţi. Asta tocmai în momentul în care Grady mai aflã şi cã amanta lui, soţia decanului, este însãrcinatã. Lucrurile par sã se fi infundat pentru Grady. Noroc cã existã iarbã, de care scriitorul nostru vânãtor de succes literar profitã din plin, atât pentru propria calmare şi inspiraţie literarã, cât şi pentru a face faţã perioadelor de crizã sentimentalã în care are o plãcere masochistã sã se bage.

Personajele sunt bine construite, originale, cu relaţii haioase între ele. Evoluţia subiectului cãrţii, în cuda unor situaţii surprizã care mai animã ritmul, lâncezeşte destul de mult, dar stilul este destul de plãcut ca sã mai taie din plictisealã. E interesant modul în care toate fantomele trecutului (roman nescris, iubiri eşuate, tâmpenii fãcute la bãuturã) se îmbulzesc sã îl destabilizeze pe Grady, diagnosticat la final cu veritabile atacuri de panicã la toate aceste atacuri „supra-naturale”.
In fine, faimoasa idee de sfârşit cã, în ciuda dezamãgirilor pe care ni le rezervã, viaţa merge înainte şi cã, totuşi, e mai bine sã îţi urmezi dorinţele, chiar dacã ele nu ţi se îndeplinesc, decât nici mãcar sã nu fi încercat. Nu înţeleg, însã, de ce pânã la urmã Grady e pus în roman sã renunţe la iarbã. Doar face bine la atacurile de panicã...

Dacã vã place Salinger, citiţi Chabon. Dacã nu, mai bine nu încercaţi.

„Presupun cã Irene dãdea dovadã de ceea ce, în zilele noastre, oamenii numesc, cu o formã de dezaprobare zdrobitoare, negare. Mie, unuia, întotdeauna mi-a fost teribil de greu sã înţeleg care e diferenţa dintre negare şi ceea ce, odatã, era cunoscut sub denumirea de speranţã.”